PĂGUBOȘI O DATĂ

de George Anca

George  Anca

PĂGUBOȘI  O DATĂ

Afilie – Voltaire – Mulk – Kama-ex – înțepături în timp – jurnal himalaian – Bangalore – atac – comitet – greier - Volpone

            (Afilie) Prima călătorie, pe jos, în Delhi (poate 20 de kilometri) – labirintul viezuresc al vechiului bazar  încleștat de moschee și Fort, departe, în contrast, Connaught Place, librării, telegramă Rodicăi (ghidat, pe 5 rupii, de un student din Bombay). Azi am completat acte la șeful facultății, dus acasă de șoferul lui.

            Aseară am adormit, spre ziuă, Mitică Pricop manevra macheta unui bloc, îi spun să nu se mai legene, el insistă, blocul se răstoarnă, dar, manevrat cu fală, își revine, iar Mitică nu-și mai încăpea în piele, nu se potolește, se bușește din nou, mă gândesc că, fiind în vis, să se întâmple dimpotrivă. Sorin Stratilat s-a ivit și el oniric, pe stradă, cu Virgil Mazilescu.

            Un bătrân sikhit îmi arăta semnele de pe față în care îmi poate ghici, acum aștept ceva prea exact și n-am nevoie de viitor, altădată, m-am scuzat. Eram la Jantar Mantar (zilele-ferestre, ceasul solar, turnul lunii, 76 trepte), trecându-mi prin minte cum, pentru publicitate, cineva s-ar arunca de sus, și uite că, mai târziu, m-am împiedicat de am umflată laba piciorului drept, clătinându-mă ca Mitică.

            Am reușit să țin my class, dar în jurul prânzului era o grevă a personalului. Le-am arătat studenților fotografii de scriitori români editate de Muzeul Literaturii, ei asemuindu-i pe Gherea cu guru-ul Indirei Gandhi, pe Sadoveanu cu actualul ministru de externe al lor, pe Cocea cu mine (dar eu n-am chelie). Pronunțând Liviu Rebreanu, unul a scris numele mic Leave you sau Live you. Data trecută le aproximasem și eu numele unora cu Văduva, Aurora, sau Vina (Miss. Mistake).

            Lectorul german predă, împreună cu 3 colegi indieni, la 200 de studenți. Ardouin, născut francez, naturalizat indian de 25 de ani, apare oarecum bănuitor. De la italiană, Aluwalia, de 62 de ani, cu turban roz și mustață albă, vede posibilă invitarea lui Mircea Eliade, mai ales la o universitate religioasă.

            Scontând antropologic pe inteligența celuilalt (?), lectorul polonez găsește că locurile românești au nume minunate, de exemplu, Valea Florilor. Apoi și-a depănat o lungă teorie după care oamenii de la munte – din România, Punjab ori Himalaia – sunt închiși, neprieteni, brutali până la crimă nu o dată. Ne înfierbântasem, am plecat cu polonezul, care mă invitase dinainte să-i văd casa. Avea să se întoarcă peste 6 săptămâni în Polonia.

            Ne-am întâlnit pe drum cu o doamnă din Australia, sociolog – n-avea o părere grozavă despre Stirling -, soțul ei indian este tot sociolog, marele Oberoy, au trei copii. A auzit de Eliade și Brâncuși. Polonezul: Eliade, în cărțile lui, îl citează pe Levy-Strauss, dar Levy-Strauss nu-l citează pe Eliade. Nici australiancei nu-i plăcea Strauss.   

            Cărți citite: A Phulkari from Bhatinda – Harjett Singh Gull, Patialla, 1977; R. K. Narayan: Lawley Road and other Stories, Delhi, s. d.; Diwan Jarmani / Rakesh Bhan Dass: Maharani, Delhi, 1973: Northern Lights. Fairy Tales of the Peoples of the North, 1976; Delhi văzut din automobil (dodie?)

            Mă voi înscrie la sanscrită. Am fost ieri pus în încurcătură nu de scrisoarea primită de la visi (Vice-Chancellor), ci de sugestia lui Mukarjee de a propune eu aceluia să amâne întâlnirea românească, pe motiv că el va fi la Moscova în perioada respectivă (Mi-am amintit de poetul Beniuc, în august 1968, când l-am sunat din radiodifuziune să dea o declarație și mi-a răspuns că trebuie să meargă la ambasada sovietică).

            Diplomatul de Gâdea își dăduse întâlnire cu pro-vice- cancelarul, matematician, dar am scos eu fonction-ul din foc. Primindu-mă, provisiul m-a întrebat dacă între cărțile românești sunt și de matematică, apoi a pronunțat numele lui Foiaș, la care am adăugat pe Onicescu, Malița, congres de cibernetică și futurologie.  

            Taică-meu îmi spunea de o rudă a Jenicăi care se mărita, apoi mi-a repetat, în ciudatul vis, că nu-și dorește altceva decât să ajungă să vadă cum fiica mea o să se mărite fără să mă întrebe un cuvânt.  

             Am recitit seara Shakuntala de Vasile Voiculescu, după ce, dimineață, sfârșisem Ramayana, traducerea românească a versiunii repovestite în englezește de Rajagopalachari. Nuvela românului e un original plin de mister heraldic. Cheia eminesciană din Luceafărul psihanalizează ortodoxist consacrarea persoanei sau cunoașterea apofatică. Vervă poetică, pastă de culori cerebrale, ragas din disimulate orchestrații.

            Vorbisem despre Sita ca destin sfânt prin Rama, sacrificiu. Shakuntala românului Voiculescu este destinul însuși (dinspre infinitul împărăției spre pierdutul din viața pasională). Sita concretizase absolutul, Shakuntala-Rada absolutizase realul existenței. În locul ursitei purității, puritatea ursitei. Un imn iubirii mai puțin, prin parodia de sine dandist-bacoviană. Persoana-Dumnezeu se realizează în stadii brahmanice, poate și kierkegaardiene, strălucește în iluzia Shakuntalei-Maya, Dulcineea-Shakuntala.

            Gala Galaction recrease o imagine bucureștean-constănțeană a Mariei Magdalena, care, fără hermeneutica autorului, ar friza melodrama romantică (am citit romanul cu plăcere și ciudă, la Mangalia, cu Nansi; dar aici notez, în schiță, argumente pentru studiul Shakuntalei în România). Ea se mântuie prin credință, sloganând și emanciparea femeii, dacă nu mizandria.

            Voiculescu s-a emancipat, în aparență, de morala evanghelică. Păcatul Shakuntalei nu există. Ea incarnează frumusețea indiscutabilă, ca o religie în sine. Este tot atât iluzie, halucinație sau reminiscență, cât și sens al regenerării, eroismului și îndumnezeirii. Nu discursiv, nici constructivist – mai degrabă limbajul se derealizează, tablourile se interpun spre a ascunde pasiunea misterului revelat înapoia cuvintelor.

            Dar povestea aceasta, fără a fi cuvânt, n-ar fi fost, în lipsa limbajului, a tăcerii post-oraculare. Numele personajului lui Kalidasa, dar și al replicii lui carpatine, se întrevede drept rațiune a revelației și, astfel, a retrăirii. Dyonis ar fi fost Hyperion, dacă nu însuși Eminescu – doar că prezența lui spirituală, amestecat creștină și pan-indiană, se datorează unei patimi mitomane.

            El iubește în locul femeii iubite și este nevoie de un alter-ego bărbat care să se îndrăgostească de aceea. Este nevoie de realitatea ei absolută, ca și de cea pământească – dispariția la propriu a bărbatului, ca un zeu târziu, a scenei feerice  din atmosfera anglo-sanskrită a unei lecturi donquijotești (în cheia Ciulendrei lui Rebreanu), singura moarte (sinucidere) a Kivei, la răscrucea între adevărul mizer și posibilitatea viselor imperiale – dar sunt numeroase elemente de construcție, susținute de discursuri ca atare, asupra cunoașterii apofatice.

            Povestirea este reminiscența unui nume, a dramei iscate de reincarnarea (avatarul) acelui nume. După douăzeci de ani, relatarea se va preface într-o proză convențională, cu îngrijite pregătiri pentru efectul literar; un început de jurnal de boală și convalescență, un elogiu munților patriarhali conservând rânduieli de părăginită curte boierească, de stână și șatră (curțile se cern spre înălțimi, într-o arhitectură a peisajului românesc însuși, nu lipsit de corespondențe în arhitectonica cerurilor).

            Ca să izbucnească, asemeni unui fenomen natural, dar nu al unei persoane – ci, tocmai, al unui dublu -, iubirea pentru o tânără frumusețe, și mit etern totodată, coborât din poezia sanskrită. Și totul să se spulbere mai puțin surprinzător decât apăruse. Intransmutabilitate. Soluția s-ar putea afla în esența limbajului povestirii – un nume disparent, ca o sinucidere.

            Persoana întâi a povestirii este aproape ironică, simulând timpul ca atare al existenței, într-un spațiu simbolic-deschis-iluzoriu. Nuvela se autosacrifică, Sakuntala a fost și nu mai este. Un refuz al ei? Numai Chiva, sinucigașa bătrână, mai frământă gânduri de ibovnicie.              

            În Alkyon sau diavolul alb, de Voiculescu, Murad, calul unui rus e furat de un român, râvnit de un ungur și recâștigat de stăpânul său. Un alt român, popă, împreună cu grecul Yani, vrusese să-l fure lui Amoașei, rămânând pe-a stăpânului din stepă sau din munte. 

            Comparative Literature Studies, vol XIV. No 2, June 1977, Published by the University of Illinois press at Urbana /.../ The Case of Rumania François Jost (177-179) / ... / Rumanian comparativism finds its point of departure in the study of mutual influences, Rumania being most of the either  the terminus a quo or the terminus ad quem. /.../ Nearly all comparatists in the West are familiar with the names of Basil Munteano and Alexandru Cioranescu. /.../ Goethe thinking of living culture rather than dead tradition, could have said  „Rümänien, du hast es besser”.         

            Audiență la Consul, piesa în trei acte publicată de Ion Brad în Teatrul, nr. 11/1977 (p. 74-93), mai puțin teatru decât transcriere ardelenească a vieții cătunului-ambasadă, cu o creștinească înțelegere pentru o ființă ce nu-și poate permite să se cheme Maria Magdalena, că nici consulul... (o prostituată dintr-un port dunărean, la o ambasadă, cedându-și gemenii, spre a putea călători cu soțul ei, marinar, traficant de stupefiante; viceprimarul cu care i-ar fi conceput este epurat, în actul II, după cum aflăm în actul ultim). Tânăr în vremea realismului socialist, autorul aduce un naturalism politic, un zolism al birocraticului, cu excitația purtată diplomatic. Femeia Disperată sau Soțul Internațional, cu ironizarea în grotesc a drepturilor omului, la umbra secretarelor în pârgă, contrapunând cereri de locuință sau de copii cu jocuri de-a „marea călătorie spre închisoare, aici... ori întoarcerea acasă” (spune, spre sfârșit, ambasadorul, ca să încheie piesa cu schimbarea de sens a 

”călătoriei în întoarcere”): „după părerea mea, abia acum ar putea să înceapă marea și adevărata ei călătorie”.

            Copiii lui Afilie s-au născut aici, Ion și Diana. A locuit în patru case, pe rând regretate. A avut telefon și, închiriat, și televizor, s-a avut bine, oarecum din vedere, cu tipicul corespondent al nostru, singurul, se pare, dintre toți ziariștii, fără mașină. Se numără printre oamenii neproblematici, custode a 6000 de tractoare românești în India. Ne-a mai pus și în temă. Sunt mai prost plătit decât un șofer de ambasadă, nebeneficiind de indemnizațiile pentru copil și nevastă, de dotările celorlalți pentru a rezista condițiilor de climă, hrană etc. Situația mea e cam fără ieșire. Neliniștea-mi va trece odată cu străvechea mea răbdare mascată de isterie, artificii și tirade.

            Să-i scriu lui Șora, iar în plicul trimis lui, o scrisoare lui Maco despre familia mea halucinată de un mod străin. Magistre, sacrificiul propriei liniști de dragul sanscritei să zicem că mă privește pe mine, cât din partea nevestei și a copilului, mult mai bine să nu fi venit și, dacă s-ar putea, să ne întoarcem. Unde sunt kefirele noastre? Lumea neindiană așteaptă cu spaimă vara. Citesc și scriu, dar mă și arunc în afirmații, smulse din logica iute ce vi se datorează, predau o limbă inedită unor oameni nu mai puțin noi.

            (Voltaire) Pe la patru din noapte, fulgere și tunete, ca acum două zile după ce-mi aruncasem ochii peste gardul unui cimitir creștin. Aseară, seară românească la Federația indiană pentru ONU. Federația română de handbal a pierdut campionatul mondial (Flacăra – Tis ar vrea interdicția de a se trimite out această revistă). Ploaia se întețește, va fi iar noroi la School of Economics. Tis mi-a luat cărțile, să mi le citească, să vadă cât de nebun.

            Il e vechi, nu nou, ca Tis. A mai fost în 6 locuri. Are două fete, una studentă. Nana se bucură să se întâlnească cu copii români, ca și noi. Filmul România, țara mea, altă Explozia informațională. Un păcat e sigur: nefolosirea în exterior a personalităților. Broșura din 15 ianuarie atinge, ca la yoga, și organele interioare.

            Mateescu îmi scrie neciteț, nu-i răspund cu interpretare de personaj. Or nu e vorba despre niciun personaj în cazul nostru, doar o aceeași acțiune de a nu fi noi ci personajele, riscând uneori să părem. Care e poza, care e copilul de țăran? Care e proza? Respect cauzat de o recentă cunoștință, ce se va învechi cum va putea, ducându-ne și pe noi mai la adânc, în fum de lemn, să ne îmbătăm cu horincă pe o altă ploaie fără leac.

            Donația, la 4 pm, la 3.30, ploaie cu găleata. Invitat pe la 1, de G., să scriem speach-ul. Un student se interesează de Brâncuși, un profesor de engleză de la Universitatea Guru Nanak, de Călinescu (cum ar putea să aibă Studies in poetics...)

            Suntem foarte bucuroși să vă avem... (Mrs. N) în mijocul nostru... Y: oaspeți... Puțină lume (I.B.)... să-i fi pus în fiecare zi să repete (Mrs. N)... în România, când vine Brejnev, e mai ușor să strângi lume, de pe stradă (C. M.)... Cafea n-ai? (C. G)... Ce înseamnă homosexual, că are două sexe? (Mrs. G)... Nu m-am așteptat să nu fi organizat și ei sala (Mrs. G)... Vorbești bine italiană, domnu (M. Ist.)... Ce faceți, mă, Columna (filmul meu despre ruda lui) frumos film (mai multe cunoștințe indiene)... Frumos textul (dacă rom.)... Ceaiul dintre function, dinainte de film... de a da un parti (Parasnis)... (Ge a vorbit cu Gi: doi nerușinați cu viitor impotent, unul în șt., altul în polit)... Mai ai nevoie de bani acum? (A. P.)... E foarte romantic... Cum cer băutură, nu sunt studenți?

            O profesoară de rusă care nu mă cunoștea. O neplăcută stinghereală. Am iubit-o pe Nansi, care m-a ajutat și ședea bine, chiar dacă mi-a acutizat alergia la tutun (nu știu de ce mi-am amintit ceaiul de la Oxford, cu urcat și coborât scări până la locul respectiv. Protocol (sub)universal. Columna, vorbit în englezește, primul film pe ecran mare văzut de Nana.

            De dimineață, clasă obișnuită, fără comentarii, altele decât în treacăt, asupra zilei de ieri, cu întâmplările, întrebări și răspunsuri în românește, cuvinte-cheie: bine-înțeles, deocamdată, tocmai. Nici în departament decât puține aluzii. Probabil voi preda și la Nehru din iulie, asigurându-mi-se taxi. M-am dus după lucrare, la A, unde am fost rece și eu și ei, lăsându-le adresa (păcat că unul mi-a oprit și două cărți ale mele, exact când a fost cazul).

            M-am întors să ajung la Târgul mondial al cărții, trecând prin fața Trienalei tocmai închisă la ora 1 pm, apoi pe dinaintea restaurantului în care știam că se ține reuniunea națională a scriitorilor indieni. Îndreptându-mă spre intrare, m-a întâmpinat cineva cu întrebarea dacă sunt de la ambasada rusă, nu, sunt român, poet, lector, bun, bine-am venit și mă așez în fund, în pauză sunt prezentat la prezidiu secretarului general al scriitorilor, aveam să primesc ceva publicații, raportul anului 1977, în special.

            O scriitoare pentru copii îmi arată cartea ei, când mă întorc după pauză cu profesorul de franceză Trilochan Das, exeget indian al lui Voltaire, care l-a scandalizat pe prședintele Academiei Sahitya cu comparația Voltaire – Vivekananda. Vorbisem tot timpul în franceză, atrăgând atenția. Luasem împreună chula și dosa. A scris un articol și despre Baudelaire și chiar despre Tristan Tzara.

            Mai cunosc o scriitoare din Bengal. Ascult discuțiile. În pauza următoare, un tânăr (Vinod Seth) vrea să mă cunoască, îmi face o fotografie cu profesorul de franceză și-l instruiește cum să ne facă una și nouă. Când intrăm, îmi propune – sugerase o poetă din Assam – să recit o poezie românească de-a mea, el s-o traducă. Îi scriu Parinior și o variantă în engleză. Convenim titlul Paradise și accepțiile. În pauză, lucrăm, apoi mai cunosc doi poeți, din Calcutta, ce-mi oferă cărțile, și unul din Punjab, medic ayurveda, care vrea s-o vadă pe Nana. Și alții.

            A urmat șezătoarea de poezie, prezidată de fostul ministru Karan Singh, tânăr și bine dispus. Al patrulea sau al cincilea am fost strigat eu, de el, întrebându-mă care e numele meu – după ce-l spusese foarte corect – eu nerăspunzându-i. M-au impresionat sonoritățile poeziei malayalam și tamil, bengali și urdu, punjabi și hindi. Malayalam mi-a creat euforii. Mare interes pentru engleză, la poeți. Teme religioase și politice. Poezie a demității – vezi nepalezul, sau a aspirației antisepratiste -vezi Kashmir. Geometria vieții nu e cercul ci totdeauna parabola (poet din Bengal).

            Karan Singh a cântat în final un poem propriu, apoi unul englezesc, Who, ceea ce a încheiat întâlnirea poeților, fără a fi rămas timp pentru lectura în francerză a imnului ridicat lui Voltaire de către Trilochan.

            Pe 16 la YMCA Tourist Hotel, cu studenții (nu se stingea lumina, să se proiecteze filmul). Pe 17, în Vivekananda Hall (după function și ceai, mai era lumină naturală și au trebuit acoperite geamurile: n-am venit pentru Brâncuși? Iată că numai pentru el ați venit). Pe 18, Parinior.

            Aflu acum că, ieri, după ce, poate nevrând să-mi dea peste cap expoziția, venise să-i ajut să scrie discursul, că el nu știe, că de 3 ani aici, a scris treburi politice, mi-a luat, cu neluatele în seamă proteste ale lui Nansi, dosarul cu toate operele mele inedite. Pas de le mai vezi, dacă ți le mai dă înapoi.

            Măcar în Italia am pierdut (?) caietul italian, aici îmi este luat de un sinistru analfabet totul – chiar dacă mi-l înapoiază, văd că nu e de glumă și, cât din prostie, cât din îngâmfare, cât din stil și sistem, din oboseală agresivă și neînțelegeri regretabile, refulări de haită și spasme grandomane, scleroză și teamă de tot și de moarte – nu mă pot exclude vai, dar nici nu pot avea inițiativa, sunt singur, s-ar putea să devin pur.

            Cine să-i dea porcăria de drept de a-mi lua munca de recunoscut ermetism, rafinament și puritate – de-aia mânjită și așa de boicoturi – cine dacă nu eu, dacă nu noi? Pentru că vechea gardă e la putere?

            Nana a desenat un copil ținându-se de sfoara unui zmeu cu două capete. Spune că vrea să-l pună-n expoziție. Cred că da – yes, Mrs. Jafa? Doctorul i-a luat Nanei pulsul și va citi în cărți, îl va întreba pe tatăl său și-mi va scrie ce crede despre vechea poveste; ne întorsesem acasă la mine – el sugerase – în pauza reuniunii de azi. Poeți mi-au scris în caiet poeme în malayalam, sindhi, nepaleză, bengali, hindi, punjabi, assameză.

            Triluchandas mi-a zis, mehenghi, Verlaine roumain, răsfoindu-mi Invocațiile, sugerându-mi să le traduc în franceză. Am dat Once upon a time, de Nana, unora care, văzând-o, mi-au cerut-o; am mai arătat albumul Brâncuși (sunt picturile d-stră?). De-abia că n-am răspuns lui Mateescu, nici universității din Chandigarh. O aud pe Nana povestind cum Charanjit ne-a invitat la Veena.

            De dimineață, îi cerusem lui Mulk Raj Anand un interviu, el mi-a dat întâlnire după amiază, a venit spre sfârșit (fusese anunțat A. B. Bajpaye, de câteva zile, dar a trebuit să meargă în Maharastra). Un poet din Madras m-a întrebat dacă o cunosc pe Ana Blandiana, iar o profesoară și scriitoare din Poona s-a interesat dacă Mircea Eliade e român.

            Am trecut, apoi, după încheierea celei de-a patra convenții naturale a autorilor indieni, prin World Fair Books, împreună cu doctorul, care avusese impresia că văzuse numele României – confundase cu Cehoslovacia, Bulgaria – și de care m-am despărțit curând.

            O înghesuială precipitată m-a făcut să cred că s-a furat vreo carte. Ce se întâmplă? zic. Primul ministru al Indiei, primesc răspunsul, și curând îl văd. Peregrinând prin Târg, văd un Edgar Poe ilustrat, ca Dante, o față  niciodată senină, Germanii despre India, carte alcătuită de departamentul cultural al RFG, Artă Indiană.

            Clasă complicată de furia de acasă a Veenei pentru că nu am vizitat-o (mâine, cu Nansi și Nana, în drum spre scriitorul...) Propoziții pe tablă, nu ca descrierea Indiei după model Bogza. Chattopadyai se însoară vineri-duminică, ne-a invitat, ne vom duce, înainte de a pleca în Punjab trei zile. Lux, ca la Indore?

            Urinalele din Delhi, cele mai multe, nu sunt înconjurate decât de corpul celor ce urinează. Au apărut pepenii cu semințe rotunde. Bananele s-au rărit. O fanfară se zbate de sâmbătă până luni în ditirambice perioduri. Cu viteză de vizită politică, un grup răsfirat urmează un cadavru înfășurat în pânză și frânghii, aruncându-i flori galbene din mers, nebăgat în seamă, așteptat doar la locul arderii de alți indiferenți.

            Vesel, îmi întâlnesc, la puțin, compatrioți, chiar mă întrețin cu unul de la care recuperasem dosarul cu munca mea – de la o doamnă, cărțile mele împrumutate tocmai când aș fi putut să le arăt scriitorimii indiene zilele trecute -, vorbim oficial despre soția mea, bursieră pentru arta indiană, bună idee, ne împăcăm, deodată, ca și cum, gata, se ține cineva de cuvânt.

            Mă lasă la Târgul de cărți, unde petrec șase ore, copleșit de număr, nu și  de calitatea cărților indiologice, impresionat de industria editorială americană, engleză sau germană (reprezentate, se pare, totuși, mai mult simbolic, cu titluri de toată mâna, atât de comerciale). Virginia Woolf pare în vogă. Psihologie, medicină, tehnică. Tehnologia americană – expoziția de alături – se încheie cu cea mai vizitată secțiune – Viitorul, accentuat cosmic și catastrofic.

            În afară de Vedantologie, am răsfoit catalogul muzeului muenchenez de artă, al regizorilor americani, al icoanelor medievale (fără România, dar anunțând o carte despre icoanele pe sticlă de Cornel Irimie și Marcela Focșa), de glume, inclusiv internaționale, inclusiv una românească (despre regele Carol II), de elefanți indieni, de cinematografie. Moravia pare să bată recordul romanelor de buzunar, cu coperți semipornografice, concurat de nume obscure pentru mine. Shakespeare apare rar, ca Iisus Hristos. Sunt cărți despre Gandhi, câteva, mii despre India, e loc de scris un: De pe Tilak Bridge.

            România în istoriile Europei, istoria literaturii române lipsă dintr-un tratat englez asupra literaturii mondiale, din anii 60, prezența prin accident a latinității – Cicero, printre marii gânditori politici antologați, începând cu Platon și Aristot, de Gaulle opus, ca figură și timbru propagandei hitleriste și mussoliniene, un portret jovial pe o copertă risipită, în aer liber pe maldărul unei tarabe, la cărți cu preț redus, semnată de Stan N.

            Vânătoare de imagini excitante, disimulată formal. Vagi întâlniri într-o înghesuială memorabilă. Muzică, de la stand la stand mai puțin indiană. Telegramă românească: din lipsă de fonduri... Cumpărători de timbre blond-slavi. Voiajori din alte părți. Apsaras. Paul Klee printre cărțile vârstelor mici. Micile cărți japoneze despre țări, imensele despre Karate. Zgomot al facerii și nu al genezei.

            Pădure scuturată în structurile de beton confident de la Pragati Maidan, imprimând, mai departe, entropia din nervuri, în visul suferințelor omenești. Pe câte undeva, Poe, Coleridge, Novalis – nu Eminescu, doar Baudelaire. Zare-segment, cărturar-privitor, lume-voință, Sat-cid-ekam Brahma. Reduceri până la 75%. 

            Towards the Sculpture – străine Pogany și Prințesa X, alăturate de comentator. O sărbătoare mahomedană  a întrerupt grădinița, dar și universitatea. Studenții m-au vizitat. Mai încolo am mers împreună după ceva cumpărături, iar la întoarcere am intrat în Templul lui Hanuman, cu poarta blocată  de puștime cerșetoare, cu mame și frați mai mari.

            Am sunat clopotul, ne-am recules în fața zeilor – Rama, Sita, Lakshman, Krishna și Radha, Durga, Șiva, Hanuman – desene și statui smulgând rugăciuni, prosternări, bani. Fumul, ca la noi în casă, înmirezmează modestul locaș. În Linga lui Șiva – Ganesh din piatră.

            Charanjit, care sikh fiind, singur îmi închipui că nu intră, susține că un lucrător de la fabrica lor ar fi ridicat acel templu. Întrebându-i pe el și pe Satendra, a cui este, ce fel este lumea de astăzi, sikh-ul s-a pronunțat că drumul omenirii merge spre spiritualitate, acceptând că aceasta este cea mai bună dintre lumi, în care este loc și pentru limba română, și pentru studii economice, pentru tot.

            Am răsfoit și eu mai multe cărți engleze despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din Tribuna citind jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. și Z. D. Bușulenga, din aceeași călătorie, în România literară). Debutul lui Petru Romoșan este așezat în descendența lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist patru debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiță.

            (Mulk) Dă-mi, boierule, țiganca – și Vasile Văduva nu și-a publicat poemul ăsta, și noi înnebuneam la tinerețe să-l auzim, amintindu-ne de el, de Stărulești, de Țiganiada și avatarul românesc al Shakuntalei la Voiculescu, pe care prietenul nostru îl iubea în lunga-i agonie, citind din Vivekananda, și noi revelații, asupra originii indiene a țiganilor, Romany – pe sanscrită, pe urdu...

Cine am fost în clipa trecută -

necunoscut fără părinți

mortul meu frate?

Cine aveam să fiu

de-am fost fiul

părinților eterni

îndurerați în veac?

            Recitesc Maitreyi ca pe un reportaj, jurnal, apologie, mărturisire a păcatelor atribuite. Straniu sentiment al încetinelii timpului, dar și anglo-mitul coloniilor. E-mail uitat.

            Kumaril Dev m-a vizitat, dându-mi încă o carte de vizită (novelist), sfătuindu-mă să citesc  National Herald, ziar al Indirei Gandhi, și Illustrated Magazine of India. R.K. Narayan n-a participat la Convenția scriitorilor, am înțeles, pentru că Mulk Raj Anand era în poziție-cheie. Numai 300 de membri scriitori.

            Mai înainte trecuse să mă vadă Esauloff, care m-a consolat pe tema convenției, diplomelor, sau înjurăturilor. Bănuiește că între Dostoievski și Șolohov, subiectul doctoratului propus al lui G.K., nu e nicio legătură. Din grupa mea de studenți, unul ar fi informator; oricare merge la ambasadă face raport la guvern despre ce s-a discutat. Alcool se găsește pe toate drumurile.

            Aseară, cu Faruqi, David Matew la Shankar Sad-Sad Memorial, Indo-Pak Mushaira. Ne-am întors acasă la două noaptea, înainte ca mushaira să se fi terminat. La dineul copios oferit înainte de Faruqi și Netty Bossert, vorbisem  în italiană cu londonezul David, ca și mine foarte vorbăreț, el inclusiv în urdu, în somptuosul memorial – ore de recitare în urdu, ah-uri ale miilor de spectatori participând total, păstrând doar rezerva intelectuală care să-i deosebească de cenaclul Flacăra, gustând, printre gazelurile mistico-erotice, și satire precum cea despre urina lui Moraji D.

            Faruqi, e vorba, astă-seară, să ne viziteze – vreau să-i vorbesc și de Sistemul sau întocmirea religiei muhamedane de Dimitrie Cantemir, prea l-am impresionat cu ișlicul lui Conachi. Ce  poate fi dialectician (diplomat) – Cândea comentând filoturcismul cantemiresc (oricum arusesc) în pofida polemicii pe limba apologeticii creștine? Și atâta filologism, din atâtea epoci medii, cu un subtextual cazuism istoric.

            Mai poate fi discuția mea cu Faruqi despre islamism în România, primit cu atâta dedublare, cu ura neîmpăcată a lui Baiazid însuși. Găsesc în Eminescu (ziaristică) sursa celei de-a doua dialectici, după Cantemir. (Cantemir, Eminescu, Barbu – treptele trecerii de la cunoaștere la accepție poetic spirituală a ... islamâkului – Islam-Isarlâk?) Faruqi nu numai că infirmă arderea bibliotecii din Alexandria ca operă islamică, dar ea ar aparține lui Iulius Caesar. Fraternitatea și egalitatea între oameni le vede ca mesaj islamic. Își va face monogram pentru scrisorile sale o inscripție circulară din Coran din volumul ce i-l recomand: Musulmanii în România.

            Am încheiat primul an academic de română în India cu bine. Sunt înaintea examenului. Cel mai inteligent student al meu are cancer în gât. Citim tot timpul ziare și sanscrită, iar Nansi, artă, budhism, hinduism, pentru doctorat. Locuința din București e în pericol, neavand de unde plăti ratele, tot sper să se publice cât mai repede Gramatica fanteziei, să se poată acoperi din ele. Măcar de nu s-or pierde  cărțile, pentru când ne-om întoarce în căutare de altă casă.

            Nicio confirmare că vreuna din corespondențe s-ar fi publicat – și-am trimis destule – mă mir de Păunescu, nu de Ivașcu, Dragoș, V. Nicolescu, mă mai mir de D.R. Popescu și de D. Fruntelată. În fond, am trimis unicate, pe ton prob. Cărți sunt la Mircea Ciobanu și Val. R..La ce speranțe să se publice?  După scrisoarea ta, la două zile, o alta de la Grigore Popa. Nana se interesează ce mai face Douăzeciul din Pipa ta?

            Încheiat lectura la Gypsies, forgotten children of India, colajul conjunctural al lui Chaman Lal. România, infamată de doi unguri, citată obiectiv de Kokhanovski (rudă cu traducătorul polonez al paslmilor?), regăsită în Suedia sau în America, niciodată în propria-i geografie – de ce oare?

            Am scris multe corespondențe literare și ziaristice la România literară, Contemporanul, Flacăra, Tribuna, Luceafărul, Familia, Scânteia tineretului, dar mi se pare că nu s-a publicat nimic (mi-ar părea bine să mă înșel). De altfel, publicarea unei traduceri din italiană, la EDP – Gramatica fanteziei, aflată în planul pe anul acesta, este singura mea speranță să-mi pot plăti din ratele la apartamentul din București; am informat conducerea Ministerului Educației, știi cumva care e regula, anume dacă, în condițiile detașării mele, CEC-ul  îmi acceptă o întrerupere a plății datoriei pe perioada respectivă și să o reiau la sosire? Că mai avem un an...

             Am răsfoit și eu mai multe cărți engleze despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din Tribuna citind jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. și Z. D. Bușulenga, din aceeași călătorie, în România literară). Debutul lui Petru Romoșan este așezat în descendența lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist patru debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiță.

            În presa românească, e la modă jurnalul (refulat!), în care Marino se convertește, Paler e mexican (mexicanii stau la pândă / să vâneze un curcan), Blandiana la Napoli, iar pe verso Adina Darian în Avoriaz (avortatul titlu în ultima pagină a revistei lui Ivașcu & Gașcu). Citesc presa română în timpul zilei. Aproape nu dorm noaptea, spre a citi, înaintea zorilor, ziarul indian.

            Caraghiaosă linearitate a jurnalelor, narcisismul lui Manolescu în sudorile lui Simion: inși care au știut ceva înainte de a mai fi fost nevoie de vreo știință reală – oricum, vremea lui Iorgulescu e mai borâtă, ca și umbrosul meu coleg de grupă, 556. Suntem urâți, asta ne e șansa. N-avem jurnal, nimic publicabil. O idee trasă de păr, o violă pomădată până la ochi, un filosemitism cu semnul minus, agresiv bloc intern în care înfloresc licheni.

            Noile compromisuri nu au loc de forța celor vechi. Cum ar răzbate ideile noi prin mucegaiul rubricilor cuvântătoare? Noblețe că Philippide  clamează apariția Istoriei călinesciene? Contrabanda călinescianistă a deșălat, oricum, falansterul prepotent unghenist, a despărțit într-o universală fără-frecvență tinerimea de guru. Slavă domnului că l-am auzit și văzut, am la mine poza în care arăt cel mai țăran, în afară de magistru.

            Cei mai abjecți confecționeri sunt „călinescieni”, ultimii bețivi cumpărători sau vânzători de teze, dușmani de cuvânt, prieteni de ambiguități-prăpăstii, aventurieri ai puterii înțelese ca o presiune a altora mai puțin puternici în numele cititorilor. Cinstit, Ion Vlad reia, de la Ralea, numele cititorului – criticul, cine altul, la ce? Eu tocmai am citit și am devenit critic – ireverențios și poate responsabil.

            Firme ruginite de idealuri trădează amarnică neparticipare. Un steag ridicat în groapa culturii adaugă un zid nou de sticlă. Se va schimba ceva odată? De nu s-ar schimba totul. Fiecare avem grija nu a noastră, a cuvântului social. Nu cunosc viitorul, mi-e frică de el; mă îngrozesc de un trecut pe care îl cunosc, nu mi-a fost potrivnic, m-a anulat însă, dacă aș fi fost să exist, mi-a dat un tată, mi-a luat o mamă, am auzit un tren și a și pornit, fără gând de întoarceri – ce plecare să fi fost? Să traduci un român în românește, apoi să violezi.

            Echilibru: un cuvânt din revista Familia. Cine (mai) are organul? Trenul s-a învățat cu drumul și călătorii, manierist sorescu, iorgu cântă alexandru, ulici pe spânu. Țara e mirifică prin suportarea braconierilor. Buni euro-români se lasă, se delasă  la campania de fosilizare. Stelică dă soare la cal și călăreț.

            Călinescu? De Maiorescu s-a auzit vorbindu-se în somn după lectura lui și a lui Teilhard. În locul  idealului de seiozitate, carieră de ideal, plină de biorăzbunări (cazul meu?). Încifrare în zero, jurnal-lăsat-de-sec, zilele trec      .

            Mondrian și Eliade – americani, Marino englez, Simion francez, Anca indian. Numai în România trăiește Blaga și moare Eminescu.      

            De-aia Al. Rosetti cf. Românul – își poate permite să fie arbitrul temperamentelor culturale.

            Mi-aș dactilografia jurnalul și l-aș trimite lui Andrițoiu.

            (Kama-ex)  Ștefan Kama, 35 de ani. Nansi, soția lui. Copii și studenți, în teatrul nostru, transformat în loc de întâlnire și de examen. Zei, întruchipați de artiști. Demoni, reprezentați birocratic, sau prin măști și replici rele. (Distribuția completă, la sfârșitul scrierii piesei și a fiecărei rescrieri și lecturi sau montări, păstrând o sugestie că viața este suportabilă, ca și moartea, iubirea).

            Nana: Suntem egali – roșu, galben și albatru – amândoi. Ai văzut cioara cum se mai spală? Ca să fie curată când zboară. Eu sunt în galben, merg cu oul pe mine.

            Cine: Cine bea palincă? Cine vrea să o aibă pe doamna cu ochi albaștri? Cine nu se oferă să-l viziteze pe șef la spate? Cine nu reprezintă? Cine nu vinde mașină? Cine cere să  fie respectat? Cine, cine, cine? Ăla eu, ăla eu.

            Kama: Se zbat, se bat. Sunt înfuriați că au fost prinși copiind răspunsuri bune. Cât de bune? Ce legătură este între piață și inimă, întreabă un bătrân. Inima goală a târgului, nu piața inimii, fii sigur, bătrâne democrat – oare în înțelepciunea ta, să fii cel mai bun dintre sutele de traducători ai pieței inimii? Diadele se fac triade, trei B, trei M, trei S, ce înseamnă? Nici doi S n-ar ști, iar unul... la ce bun credința în traducerea puterii? Cu puterea se întâmplă invers – la traducere, ea se vrea numai original, piața culorii pieții, sineutronii – dar noi vorbim fără substrat -  mergi la GTR? - unde? - 15 paisa – poate 15 rupii – poate 100 – ești nebun? cu o sută ai o maharani.

            Și mi s-a întâmplat iar să nu vreau să mă exprim, să-mi arăt starea de spirit traductibilă, onomatopeică – și repede m-a furat altă limbă din intraductibilul forței, mi-am adus aminte de mine răcnind – e un adevăr prea sus de mine oare că puterile se contrează pe lungi câmpuri de pace și bătaie, pe care tresalt neadormit în bătăile valurilor mele, ale tale?

(2 aprilie) (Prolog)

            Sunt în scenă. Cum să fii în scenă? Știi de unde? Până unde? Se vine din text. Acolo suntem, dacă suntem, pe o pagină, despărțiți în silabe, fără să ne dăm seama când sfârșește ori începe paragraful. Ce context? Pretext, maestre. Învățătură de minte la fiecare rol, de un rând-două... Eroul care a dispărut în lupta ce l-a făcut erou – și dacă se întoarce? Fostul jucător de hokey sinucis în 27 martie, a doua zi după înfrângerea echipei sale naționale, cu 7 goluri – o să-mi fac echipa mea, zice, în ziua înfrângerii. Poate? Ca legendă, ca text. Ori, la putere e contextul. În toate insulele, peninsulele.

            Asta, pe scenă, e a doua viață a mea, pe care n-o trăiesc, nu obișnuiesc să văd piesele mele – pentru că nu se joacă – pentru că nu le-am scris. Povestea lui Kama nu e a mea. - Dar examenul? - Mai nimic. - Eroul și sinucigașul tău. - Doar că ei nu vin din sufletul meu, pot sosi în el. Povestea examenului  e a mamei, care poate a murit, a limbii mamei, care nu poate să moară, ba poate s-o învie și pe mama. - Stafiile sunt greu de pus. - Nu de presupus – Și mai greu. - Nu fi numai tu, nu eu îți prescriu o stafie – dar câte milioane de oameni în lume trăiesc în ambianța stafiilor, oare aceia nu-mi îndreptățesc o șansă de a-mi revedea mama? - Mama dumitale? - Mama noastră. - Nu suntem în occident să jucăm în pielea goală. - Dar nu jucăm pe Shakespeare, împrumutăm din Kalidasa. Mai puțină rușine înseamnă mai multă pudoare. - Pudici sau nu vom fi noi, nici eterni, nici moderni. - La ce bun, atunci o nouă lumină consumându-se? - Ne mai trece timpul. Și-așa suntem cu un an mai bătrâni decât prietenul nostru mort, el ne va apărea mereu tânăr Kama. - Fost. - Dar în examene? - Îl cântam pe Kama pe vremea unor examene. - De ce te-ai îmbolnăvit? - De abdomen. - Cu nervii? - Prost. - Familia? - Plictisită. - Iar piesa aceasta? - Colac peste pupăză. S-ar putea să scot ceva din ea. Povestea mea începe astfel după ce s-a sfârșit. – Nu se sfârșește niciodată. - Te-ai prăpădit și tu? Morților le e dor de prieteni? E bine că suntem vii, iartă-mă, care suntem, dar și care-am fost, cum spuneai tu, prietene. Mișcă încet cortina  a semn, iar eu mă voi gândi la niște flori. Cortina se mișcă a roman, primul capitol l-am consumat prostește, autodistribuindu-mă, mulți nu suportă asta, nici eu nu mă suport, dar îmi sunt amic, după cortină, reapărând din vocea de prieten, prolog? Welcome? Fiți fără grijă, o să auziți replici bine jucate, o să vedeți chipuri și sugestii din lumea largă. Nu e un teatru de călătorie, doriți conferințe? Vă țin una despre repertoriu, reclama, separat, veți pleca după o mică durere de fericire.

            (Descrierea decorului) E liniște. O explozie. O, explozia aceea perfectă, ultimă, oceanică, doamne, doamne, cosmică și toate cele. Apune soarele orbindu-și ultimii credincioși.

            Stăteam acasă, aveam banii mei, nu mă rugam de tine pentru un ac. Ieri am îmbrăcat cămașa roșie, mâine pe cea albastră. Mi-o dai azi pe cea galbenă? - Am dat-o la spălat. - Dar n-o îmbrăcasem – A venit omul și n-aveam ce-i da... Te costă o rupie pentru spălat o cămașă curată, așa ne înfometezi. - Mi-ai mai făcut scandal și pentru un ac de munkfali. Dar am și eu personalitatea mea, îmi pare rău că sunt aici, că suntem așa, acum te descopăr, că ești avar, sunt banii tăi, eu n-am nimic, nu mai pot, cumpără tu, fii tu administrator, ține tu banii, nu mă înnebuni pe mine, te pot face de râs, să vezi tu odată și odată, ești rău și prefăcut, asta ești, îți bați joc de nervii mei, ești scârbos... - Sunt bestie. - Nu-mi spune bestie și-mi închide mie ușa-n nas, nu-mi întoarce mie spatele. (Intră într-un dulap și geme. O toacă, dobe funerare, cântec de mireasă. Descrierea schimbării actor. Câțiva ascultând, la fel Petre).

            Tabloul se schimbă; trei M ori trei S, absurd; alți Marx, Mao, Marcuse – Mao între doi evrei; alți Budha – iubind ori în meditație? Budha din piață, capul lui Budha, nu capul mișcării. Alții – o limbă poate prilejui schimbări mai spirituale decât puterea insinuată în adjective moarte, dar nu de propaganda puterii vorbim, de textele pentru retroversiune, de examene – aici să fie nealinierea – adică. Petre – tu ești viața mea. Nansi – Viața ta mâncată, știu eu ce sunt. Ce găsești de râs? O să rămâi singur. - Te iubesc. - Nu te cred. - Să nu ținem cuvântul rău. - De ce să nu ne ținem de cuvânt? - Nu la furie. - De ce să mă aduci pe mine în pragul nebuniei, ce ce? - Căldura mai tare ca în țară ne iuțește nervii. Să ne iubim oricum.

            Peronaje: Jean, 35 de ani/ Radha, soția lui / Actori (studenți). (Aici, d. Anca a trad Chrishna-Radha sau Chrishnanattam, nu Rig-Veda, ori împreună cu First Epistle – chiar ca leitmotiv obsedant labirintic). Mai bine Nava-Rasa, cu accent pe Kama – enumer. din Kama-Sutra. Povestire (actor).

            Sic – Sir Jean, pot să-i dau traducerea mea lui Vic, în hol? Jean – ai înnebunit? Ți-ai depus lucrarea, n-ai ce mai căuta, nu te mai poți întoarce, este interzis. - La toaletă, Sir, Vic o să iasă. - Pierzi examenul. Vic îl va câștiga.

            Sic aleargă împungând aerul cu turbanul verde, ca al lordului Krishna în versiunea Manipuri. La puțin, pe ușa holului, ca o statuie de stafie, iese Vic spre culoarul ce duce spre toaletă. Jean se retrăsese în hol și lasă capul pe bancă. La puțin de la întoarcerea lui Vic, Sic vrea să iasă din holurile examenului, dar, intimidat, bâjbâie și o apucă în sensul care urcă, trecând prin toate holurile populate de învățăcei într-o limbă vie ca o carne, și trece prin fața unor necunoscuți și dă să strige, mai înaintează în urcuș, spre suprafață, ca toți acei necunoscuți, care învață limba aceea dedesubtul pământului dar  lor nu le trebuie să urce, se descurcă deocamdată mai ușor, chiar în întâlnirile sikhimburile de la toalete, Singh le observă. I se slăbește turbanul și-l scapă, prins de plafoane lăsate, ca-ntr-o galerie de mină, începe să fugă și să scoată sunete, părul netăiat niciodată i se face măciucă (imagine/voce). Jean – Ce voiai să-mi spui, ce mă amestecai pe mine în povestea lui Vic? Nu-ți dai seama câți ochi sunt pe mine?

Sic: Credeam că o să mă ajutați.

Vic: Sir Jean, asta e traducerea lui Sic, vreau distincție, Sir.

Jean: O s-o ai, dacă dispari imediat pe aici, nu înspre toaletă.

(Vezi dialoguri în caietul roșu.)

Aru: Eu nu vorbesc, m-a mușcat câinele meu.

Jean: Colț Alb?

Aru: Alb...

Radha: Nu alsacian?

Jean: Acum te numeri printre favorizați. Un candidat mușcat de câine turbat reprezintă mai mult decât un canceros și o oloagă. Ce e România pentru tine?

Aru: Draga mea.

Jean: Ce visezi?

Aru: E doamna aici.

Jean: Ce poet știi?

Aru: Peste vârfuri...

Jean: Krishna era profesor de română.

Aru: Crișul și Dumnezeu.

Jean: Crișan a fost un răsculat.

Aru: Lord Krishna a fost un îndrăgostit. Eu sunt pur indian, sunt român, ce să-i scriu dragei mele?

Jean: De despărțire. Când iubesc și te iubesc. Voi iubi cum am iubit? Când iubeam și cum iubesc? De ce te iubeam în cântec? De ce te cântam iubind...

Aru: Asta să o cântați soției, este Kama-Sutra.

             

            (înțepături de timp) Am pornit o lucrare unică – traducerea Scrisorii I de Eminescu în limbi indiene. Spune și tu, până acum, poetul național este tradus în 30 de limbi. Peste câteva luni, se va putea, deodată, spune, pe drept, că e tradus în 45 de limbi. Și serios, de poeți și universitari câștigați pentru idee. Proiecte și pentru traducerea unor clasici indieni în română  - auzi nume: Tiruvalluvar (tamilă), Tulsidas (hindi), Ghalib (urdu).

            Albumul Țuculescu trece din mână în mână. Îmi văd viitorii studenți, din iulie. Azi am sporit numărul de asanas, insistând pe pranayam, iar rugăciunea, la îndemnul cam autoritar al lui Pant către Om Prakash, a început, normal, cu Rudra Mantra, toată fiind: Șhanti Mantram. Mantrele, în românește, le vor spune cei doi împreună, cu diferențe antifonice. Plus studiul Yoga în România (inclusiv yoga românească, de origine carpatică isihastă).

            Ție Ochi Întreit ne rugăm... 24 aprilie 1938 s-a născut prietenul meu Vasile Văduva, al cărui scris frumos caligrafiat îl imitam azi la piesa Radha. Construcția din Călin și poemul Vasile (cu înviere). Am recitit din jurnal – în general nud, alb, sec, fără profunzimi – nici reale, nici inventate, nici de observație – înțepături de timp.

            Mai întâi lăsați-mă a vă mărturisi că, în primăvara lui 1973, la Milano, acum cinci ani, primindu-mă pentru o convorbire, Eugenio Montale s-a interesat de modul poemelor eminesciene – sunt lungi? Și un american i-a împărțit creația în poeme lungi și poeme scurte. Și biografia poetului o fi intraductibilă – una obiectivă, alta de recepție, alta pe cultul poeților.

            Eminescu național al lui Călinescu nu poate fi înțeles decât în românește și în Eminescu, dar și în destinul complicat de ciroză al profesorului pe care cei mai tineri îl vedeam singur deși îl înconjurau, ca mănușile, discipolii de conjunctură, îl auzeam spunând ca pe mantre strofe totuși eminesciene – căci nu părea să coboare dincolo de strofă, în disecții și asociații, rebarbative-i. Dante, vârful de comparație și disjuncție îmi justifică un Eminescu indian ca Dante neeminescian și Eminescu nedantesc; teorema indianismului, asiatismului, în contextul viziunilor eminesciene o articulează sonor, chiar retoric.

            Vizită la International Academy for Indian Culture, discuție cu Lokesh Chandra, fiul întemeietorul academiei, Raghu Vir, și continuatorul acestuia. Tatăl său a fost în România la invitația lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a microfilmat studii sanscritologice românești și a cules folclor țigan din România. Interlocutorul meu e membru al Parlamentului indian. Îmi cere un articol despre cultura indiană în România și-mi sugerează scrierea unei cărți pe tema relațiilor dintre cele două culturi, în legătură cu publicarea căreia el se pronunță că ar susține-o în fața ministrului de externe.

            Practicând yoga, făcând să se traducă în limbi indiene Yoga I de Mihai Eminescu, învârtind 1000 de titluri românești despre India și dodiile lui Tiruvalluvar, obișnuiesc să meditez la opera Dumneavoastră. Primul nume neindian este al D-stră, înaintea lui Tucci, între dedicațiile lui Nik Douglas, Tantra Yoga.

            Mă visez traducător al kuralelor, pe care, infamându-le, le voi numi dodii întru Brâncuși. Am prins la radio emisiunea Monicăi Lovinescu depre caietul Lernei dedicat D-stră. Cred că vă voi interpreta mai în sinea d-stră  față de excesele analogiste de genul celor de acolo (pe cel mai tânăr semnatar îl cunoscusem și eu la Roma, găsindu-l atât de răvășit în neclintirea deciziilor lui).

            Am trimis scrisori lui M. Eliade, G. Alexe, S. Stratilat, G. Ivașcu (Succes, Radha), A. Păunescu. Toată ziua am citit reeditarea lui Al. Piru „de la origini până la 1830”, părându-mi-se când sportivă, când ambițioasă, când improvizată, când polemică (prea polemică în subtext?) cu o tonalitate generală angajată chiar dacă discursiv, sentențios și încă destul, superficial didactic, cu discrepanță între marii și micii autori, între istoric și istorie, între povestitor și literatură.

            Studiul lui Vlad Bănățeanu despre influența indiană în Româmia, publicat în Vishva Bharati Quaterly, în 1962, omite pe Mircea Eliade ori numele lui Nichifor Crainic – nu pe ale celor din „noua generație”, ori al fiului său, Tancred. Indianistica apare când ca o datorie, când ca o favoare, mai deloc drept afinitate. Pe noi-studenți ne isteriza citirea Gitei lui Coșbuc, cu nemțeștile ditirambe asupra unicității cântării. Tagore, iarăși, obișnuință. Mult Eliade, chiar și Frenkian, cu fumul lui fără fum. Italia și India merg împreună, Eminescu și Pârvan, Brâncuși și Eliade.

            Rudra Mantra -

            Om Troian rugăm așa mai / de savai de ochi treime / dă-ne mâine sugând moartea / din jivina pustiime // Om să vrea și-o fi avutul / vrere-și om eu firea-și am / Mângâie-l aminte veșnic / agatir de aur neam// și-ar fi fără chin avântul / și-ar fi sfânt în ramuri tată / și-ar fi din bătrâni pășirea / peste zid de duh agată //  Din nesat în sate du-mă / din rămas în nori de nea / din mormânt în hora trează / nitam tânga să mă ia // Am a da cât Asia dar / nu doar dacii nat mă vor / Om tu șoptitorul-orul / Șoptitorul-orul dor

            Mantrița Miorița -

Om Troian român

pe trei ochi stăpân

moartea ia-mi dă-mi trai

plaiului meu rai

Și-ar fi tot un fir

fir de trandafir

mângâie-l să-l am

agatârul neam

Și-ar fi fără chin

și fără suspin

și-ar fi din bătrâni

zid de duh de mâni

Din nesat în sat

curat luminat

la zorii de nea

snaga să ne ia

Am și n-am a da

de aici colea

omul șoptitor

șoptitorul dor

            Csomo, Honigberger, Eliade – himalaiții, Eminescu – modern, Budai – contemporan spiritului indian. Alter-ego-uri romanticilor visând libertatea. Mă voi sinucide vreodată? La țigănci de M. Eliade, Dă-mi boierule țiganca de V. Văduva. Pasiunea indianistă este a vârstei tinere. „Poporul indian crede în mod sincer că dorințele și scopurile majore ale omenirii sunt, pretutindeni, aceleași, indiferent de ideologii și sistemul social” (Ashok Kumar Ray, ambasadorul Indiei, la prezentarea scrisorilor de acreditare către președ. N. Ceaușescu în 27 aprilie  78).

            Am tresărit  ieslea isihiei (, doamnă Ray). Ejaculație în sens unic. Moralul o gradație de barometru, clătinată de orice coadă – de cometă, de mâță. Nesimțindu-mă știință, practicându-mă așa cum sunt, cred în binefacerea morții. O capodoperă, adică o dovadă a neantului. Orbecăiala numită cer, religia poreclei și-a pierderii de sânge umoristic. Nu ies din mediocra mea trezie, am o gâlcă în mormânt. O să încremenesc pe malul mâl. Căci nici muzica nu mi-ar fi pocnit setea. Probabil mă presează omenirea. De ce mă simt de secol 19 și nu vreau să mă simt de nimic?

   (jurnal himalaian) Motocicletă condusă de o femeie decoltată, roșie-n obraji, cu pletele fluturând. Lux de bețe mirositoare. Bătrânul Deepak a lucrat 30 de ani în ceainăria de jos, acum are hipertensiune. Fiul său îl continuă în shopul închiriat. Kotoch e un om trist care găsește Dharamsala  foarte bună pentru oameni singuri. N-ar fi hoți. Ce zdrahoni buddhiștii Tibetului. Unde-or fi misterele? Voi încerca să vedem Indora.

            Toată noaptea au ars focuri mari în pădure, spre Kangra. Ne-am trezit, de lună, pe la două, și se întinseseră. Acum, fumul s-a înecat în soare. M-am gândit la Zburătorul Buddhist.

            Dimineață în Biblioteca buddhistă, unde mă conduseseră Deepak și Katoch. Mă întreținusem mai înainte cu acesta din urmă, asupra Tibetului „autonom” și a tibetanilor care nu se amestecă prin căsătorii cu femei sau bărbați indieni, asupra incendiului de trei zile – eveniment de fiecare vară -, asupra înfățișării oamenilor din Assam sau Gauhati, ori Mizoram, unde el are un unchi senior în poliție, asupra deosebirilor dintre oamenii din nord și cei oacheși din sud, asupra dificultăților indianului de a face turism, primind doar 100 de dolari, asupra costului tablei, cam o sută rupii, sitar – sute, flaut – câteva rupii, asupra satului său Indora, vechi, cu vorbitori pahari și punjabi, asupra distracțiilor din Dharamsala.

            Mi-am făcut permis de intrare, mie și pentru Nansi. Cărți, în general, donate de particulari, enciclopedii, sinteze, traduceri, eseuri, filosofie, religie, istorie, literatură, artă, presă, politică. Dacă în bibliografia baudelaireană a lui Cargu întâlnisem, cu ani în urmă, doar un articol din Luceafărul al lui Vladimir Străinu, în bibliografia selectivă a buddhismului compilată de Satya Prakash (Gurgaon, New Delhi, 1976) nu dau decât tot de un titlu românesc: Buddha's life in the Romanian „Balam”, S. E. Demetrian,  „Indo-Asian Cult.” 17 (2); Ap 68, 29-40 bibliogr. Abia mai rețin Buddhism și Aldous Huxley, Buddhism și Richard Wagner, gândind, evident, la un Buddhism și Mihai Eminescu, iar copiind din The hundred thousand SONGS of Milarepa (MILA GRUBUM), traduse de Garma C.C. Chang, la Milarepa-Brâncuși. Stranie absență a lui Mircea Eliade. 2.3.5.6.7.8.10. No. Mind. Samadhi. Self. Song. Wisdom. Yoga. Alte cuvinte-cheie BARDO, stadiul intermediar între moarte și renaștere, grădina Lumbini, a morții lui Buddha Sakyamuni.

            Sala de referințe, plină de hippies. Cursurile fraților întru dharma se țin la etaje (cursanții își pot lua încălțămintea sus) – limbă, religie, tibetanism. Printre călugării budiști în veșmânt mov, o „americancă” rotofeie, rasă-n cap, urcând spre palatul lui Dalai-Lama al 14—lea.

            Nansi a pictat un peisaj (20.V.75) „Casa noastră în Dharamsala”, adică Dhauladhar. Mâine vom vedea templul Durgăi din Jwalamuki. Focurile s-au mutat, luna a răsărit. Să termin „Some Indo-Romanian literary topics” și i-l trimit lui M.E. La doctoratul dv., O.L. a exclamat: i-o gafă (yoga fă) – poantă citată în cursul de introducere în semiotică al lui H.W., mai făcând loc, în altă parte, mențiunii că B.L. are doar Blavațki și Scerbațki, normal Tucci și Bacot, anormal nu și M.E. Cel puțin D.S. L-a numit pe T.V., întors din India, RabinRahat Tudore.

            Nansi nu e încântată de religia fără Dumnezeu, de materialismul acelei vieți eterne fără suflet și paradis.

            Biblioteca tibetană ne-a găzduit de dimineață pe toți, eu am citit după-amiază, Nana a pictat o Gărgăriță-Riță și o Amintire Papagalului (Nansi l-a mai plâns două ore și vrea altul). Am mâncat la tibetani și momo. Mâine mergem la cursuri de tibetanistică (două zile pe săptămână: meditație). Schița mea de studiu se va numi acum: Indian Mind in Romanian Poetics. Cu mottouri din Buddha, Eminescu, (Brâncuși-)Eliade.

            Știu câte ceva din budhhism, după brahmanism – acesta al doilea să fie al poeticii? D. Micu și studiul lui amorf la Maytreyi, cu o admirație proletcultistă pentru Eliade. Csomo, citat de Schpenhauer, Honigberger, erou de nuvelă fantastică. Sunt cu zece ani întârziat față de Eliade (23-33), dar cu mai puțin exaltat, cu o literatură mai a cuvântului, mai atras de arte decât de gândire, de nu de un realism nenorocit , al acestor alte vremuri. Lumea americană de la bibliotecă, de sus, nu știe de nimeni, unii vând azime și prăjituri, încercându-se cerșetori.

            A plouat. Ce muzică. Focurile tactice s-au stins. BBC despre prietenul chinezilor. Correspondences of Indian Mind in the Romanian Poetics. Spre deosebire de Eliade (poetician), sunt (?) poet: dar Eliade l-a verificat (în proză). Este cu numai 30 de ani mai tânăr ca Brâncuși, iar eu sunt cu 37 de ani mai tânăr ca el; Brâncuși fusese cu 27 de ani mai tânăr ca Eminescu.

            Csomo a plecat spre răsărit în căutarea originii hune a ungurilor și a găsit-o pe a românilor (geta – ghata, dac – dakh/strugure). Am audiat două cursuri, între căscături. Mai mult femei, numai ele convertite și rase în cap (oare, bărbații n-or fi primiți, ori să nu fi avut deziluzii?)

            Înscris la cursul de Dharma. Azi, oră de meditație (existență), după mantre. Neindicată maniera de concentrare, gen rădăcina nasului și numărătoarea inspirațiilor. Exil, Buddhism, renunțare împreună? Profesorul și-a evocat guru-ul său, ca și pe Dalai Lama care au renunțat la viață.

            Am discutat cu secretara, insistând că sunt creștin, nu vreau inițiere, ci filosofie. Mi-a scris Kashyap și am primit de la deptt. o invitație la lansarea cărții Basic Russian de G. Mukherjee.

            Am dat, în fine, în biblioteca tibetană, de trei cărți ale lui Eliade – rituri de a noua naștere, șamanism, modele religioase. Are succes. Nici român, nici indian, nici american. Vag dacist (confirmat mai târziu: să-i scriu să recomenteze pe Eminescu din Insula lui Euthanasius, cum a făcut cu Meșterul și Miorița.) Un Tagore al unității creatoare, un Suddhodana. Buddha în China are chip chinez, în Japonia japonez, în România românesc.

Am însăilat „studiul” „India in Romanian poetics”. Nansi mi l-a desființat. Îl abandonez. Sunt artist, nu savant. Rațiunea mea de a fi e vedică. Știu că sunt cult: mă dor ochii. Ci nu mă voi rupe de toate capitolele: Eminescu between Atman and Nibbana; Zalmoxis, the Poet and the God; The Gypsy poetics; From B. P. Hasdeu to M. Eliade; On Brancusian way. Scriu prost, pentru că scriu tot timpul și scriu timpul care e așa prost.

            Am citit ieri, cu voce tare, pentru toți trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de sine, de Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete și meteori, epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu descriptiv, cult naturist nu idilic, trăindu-și continuitatea proprie în reînvierea chipurilor și rostirilor dinainte, ca un istoric mistic, și așternând cadrele literelor urmașe mânate de duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei, a apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca romantic, corespunde în geniul temei, în intuiția fantasticului reîncarnării sau măcar a strigoilor, în muzicalitatea epopeii destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta hipnoză a perfecțiunii antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei propriului spirit poetic, revanșa contra compătimitorilor geniului și împărțitorilor creației, autoironia frigidității cosmice scârbite de refuzuri muritoare, forța și căldura până la lacrimi a acestora din urmă, din viață.                                Formele artistice și voința creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut puterea să se deosebească de sine și a crea caractere, fie și dramatice: dar formele din versificație, tonalitățile mistico-morale, șivaismul, etapele – tânăr să-i citești cu toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă, dumnezeul nemărturisit și netemut, kantianismul și critica lumii necutreierate, sublimate intelectual, buddhic și herculean, libertatea față de alte culturi și autonomia valorilor sale supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub valurile vremii.

            Am scris, sub pini, versuri în caietul sanscrit. Credeam că rămân la bibliotecă pentru gramatica lui Renou și cele 30 de volume ale lui Sri Aurobindo. A fost, de la 9, pucha, dimineață eram tot pe-afară și, după o săptămână, am fumat a doua țigară pe 1978.

            Trei ore, cursanții din anul I și II, în primul rând călugărimea, au cântat rugăciuni în tibetană. La sfârșit și între timp se servise tsog (pomană), în încheiere guru-ul nostru binecuvântând pe fiecare (spaniolul mi-a oferit și mie o eșarfă de tifon – dar eu sunt creștin, tu? - eu sunt buddhist – și merge? - da). O germancă mi-a dat ceai din ceașaca ei, un șofer de autobuz din grupul sfântului băutor de la Poona – îl avea de gât -, cu pantaloni scurți foarte murdari, cu plete și barbă foarte lungi: - Ești din America? - Din Anglia. Mai târziu, el: - Ești italian? - Român. Am cântat în forță cu Nuangayem (?) Nu există exil pentru religie, cântec și prozelitism. Studii ieftine, ca bani. Kathi, din Noua Zeelandă, a venit să-și deschidă mintea aici. Patricia, șefa mea, călugăriță, a văzut articolul meu „Sanskrit-Romanian Poetics” - n-a găsit probleme de engleză, este interesată să cunoască poezia lui Eminescu.

            Începusem să-mi recitesc teza baudelaireană. Nansi a aprins țigări pentru amândoi: unde e Paloșanu, să mă vadă? Acesta fusese plăcut impresionat cu ani în urmă la același gest. În anul întâi de facultate îmi dăduse reviste interbelice și mă purtase prin toate cârciumile Bucureștiului, cu aristocratism alcoolic și vorbe de Pașadia. Băuse cu Labiș – continua cu mine? Din Gândirea decupase toate articolele lui Mircea Eliade. Cărțile lui de spiritualitate și filosofice, iscălite și datate 1940, ori ani apropiați, le am. Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Cu o zi înainte de a-mi susține doctoratul Baudelaire, l-am căutat să-l invit, murise de cancer.

            Citeam la lumânare, când a apărut Surendra, un vecin de 19 ani. Am închegat o discuție a la Noica, de vreo două ore, de m-a întrebat Nansi adineauri dacă mi-a plecat discipolul. Tânărul își pregătește BA-ul în Political sciences and administration, dar e obsedat de engleză – obligatorie în toate colegiile – nemulțumit de superficialitatea profesorilor lor, care sunt interesați să dea meditații particulare pe 70-80 de rupii lunar, de severitatea examinatorilor, veniți din alte părți și socotindu-se de un standard mult mai înalt.

            N-are încă pen-friends. Străinii de pe aici iubesc pe tibetani, nu pe indieni – fără primii nici n-ar veni în Dharamsala. A auzit pe unul că iubește India fără indieni. E drept că altul, american, îi găsea mai buni decât propriii săi compatrioți. Citește The Hindustan Times și The Tribune, inclusiv povestirile în engleză, cu subiecte indiene. N-a încercat el însuși să scrie niciodată – când o va face o să fie atent la conexiunile care deschid universul orașului, călătoriile sale de om tânăr, sărac, fără posibilitatea să meargă în Anglia, ca alții ce studiază medicina (și el vrusese, dar picase la engleză).

            Deci n-ar putea să se atașeze de un profesor căci nu prea-i bagă-n seamă pe tineri. Atunci să-și ia model pe tatăl său; într-adevăr, acesta este licențiat (în engleză), a studiat în condiții grele, mergând pe jos din satul lui multe mile. Modelul, idealul, foarte necesare, pentru depășit, pentru realizat. Eșecul e alternativa, dar realizarea de sine este obligatorie, evoluția, educația, viața, după un timp, cu familie și griji, cu conștiința posibilităților, realităților, cu mândria obârșiei dintr-o țară și cultură, cu certitudinea unor valori și limite, în fața marilor creatori și creații (poți construi un Chandigarh? poți fi Brâncuși? Nu știu – măcar să-i evoci pe aceștia, să-i înțelegi, să ți-i apropii poți?) legăturile bune, evitarea ori replicarea, la risc chiar, a celor rele, lectura cărților și pedanteria (se citește puțin), siguranța pe sine într-o îndeletnicire sau alta, rostul energetic al vorbirii în propria limbă corelat cu adaosul scrisului, mai puțin energetic, mai marcat de valoarea  ideilor – și câte alte teme, recunoscute abstracte, nu le-am pălăvrăgit, de-mi spunea el că sunt un adevărat teacher, mereu raportându-mă la studenții mei indieni și români, la cărțile mele scrise și nescrise, la nostalgia după vremea imprevizibilelor – care nu s-au oprit, și-mi vor apărea mereu, fără a mă tulbura însă de la munca mea importantă sau modestă, devenită însă natura mea bună, după o expresie populară în India, ca și sinele ori India ideilor.

            E indignat de politicienii afaceriști și iliciți, nu o dată, care au dat sticle de vin și bani alegătorilor zilele astea, de mârșăvia politicianismului, când povestește de Lahore, al tinereții și studiilor părintești – atinge, iar afectat, problema Pakistanului – de-l temperez teorizându-i neșansa opoziției individului, ori a grupării anarhice, a la mai 68 parizian, față de sisteme puternice, îi spun de socialism că nu e o treabă individuală, nimeni sărac, dar nici bogat, că m-am născut într-un sat și pot fi profesor în străinătate grație socialismului, mi se spune, oricât aș avea eu încredere în general în forțele mele.

            Într-un timp observ că a obosit, cască, îmi spune să-l vizitez și eu. Ne despărțim amintindu-ne începutul discuției, dacă are prieteni, ce fel de profesori. Nu-mi închipui că i-am vorbit degeaba, nu-mi fac probleme de niciun fel. Iarna aici ninge și-n Bazar, vezi puțini oameni.

            (Bangalore) Am optat ieri pentru predare la clasă serală (punând în paranteză incorectitudinile din prospect). Persecutorii sunt la fel, dar numai în fața unora să mă pierd, ori mă și autopersecut ? Sper că Nansi va picta săptămâna asta. Tânărul care-mi ține compania crezuse că scriu franțuzește. Este pentru dialogul egal profesor-student. Mathura, Agra, Gwalior, Jhansi, Naghpur, Wardha, Vijayvaia..... Bangalore. Călătorie – mimoză sensibilizându-se la sânge viu.

            Plugarul arghezian, boii lui Grigorescu, steagul izmenelor fluturând peste fecalele obștești. Am 75 de kg, spun totdeauna adevărul dar cu atâta tact încât nu supăr pe nimeni, adaugă oracolul femeiesc de la cântar. Vindhychal, copacul cu frunzele de țigări beedi.

Coșmare scurte de expres schimbând prăpăstiile des

Albul cimitir creștin într-un sud fără închin

            Rase, culori, 2400 km. Atât de în sud orașul științelor. Călătoria face bine lingvisticii române la cursurile din august. De-aș pierde impresia de domiciliu forțat. Citirea în peisaj te vindecă de biblie, de Gita, nu de Miorița. Mulțimea satelor bordeiene mi-a adus aminte singura traducere din Sadoveanu în India.

            Tăcerea familiei tibetane din compartiment, care n-a coborât în B., mi-a atras continuu atenția – oameni, popoare tăcute – cei din munte, din exil, din asceză. Întorcându-mă din Palermo la Roma, un cuplu sicilian a insistat să primesc o portocală imensă. Vorbeau tot timpul, femeia era foarte veselă și de aceea frumoasă și tânără, el era îndrăgostit de nevasta lui. Erau muncitori. Mă gândisem la lumea lui Elio Vittorini, mai mult decât a lui Sciascia, dar îmi păreau altfel. Tibetanca alăpta din când în când copilul, care numai atunci schița gestul cerșirii laptelui, poate și vreun sunet  șoptit numai pentru mamă. Numai sânul femeii abătut dar imens rotund se poate asemăna cu portocala din trenul italian cu gustul iubirii vorbărețe.

            Ahile mă invită cu ei la cămin, dar acești băieți se distrează altfel decât latinii și nu am liniște de distrat. Bătrânul mecanic de avion, cu doi fii aici, i-a revelat unui profesor visiting din Chandigarh că sud-indienii se îngroapă, după moarte, cu excepția brahmanilor, care se incinerează, în timp ce în nord se crematizează toți. Era foarte vesel să dea o informație pe care englezul n-o aflase doi ani de zile. I-am cumpărat-o și eu, dar parcă aș mai fi auzit-o.

            Citirea broșurii de ortodoxie, în engleză, mi l-a adus în minte pe Stăniloae. Comentarii elevate, deși rezumative. Probabil ortodoxia românească se va reafirma în lume prin urmașii Gândirii și ai Telegrafului. The tradition of life Studies supplementary to Sobornost number Romanian essays in spirituality and theology Edited by A. M. Alchin. Fellowship of St. Alban and St. Sergiu, 1971. Saint Callinicus of Cernica (Stăniloae), Liberty and Tradition in Orthodox Monasticism (Antonie), Man's Freedom in the Service of God (Cleopa), Christian Responsability in the World (D. Stăniloae).

            Pe la 8, cu țigări fumate și îmbrăcat în ce am ami bun – puloverul făcut de Nansi, întâi, cât mi-o ține de cald (max 28 gr C, min. 20 gr. C) – iau un scuter și ajung în sud la IIWC (Indian Institute of World Culture), plasat pe strada care poartă numele fondatorului (1945) acestuia, P. B. Wadia.

            La etaj, Mrs. Ten Broeck parcă mă aștepta și am intrat în discuție ca și cum ne cunoscusem (da, prin scrisori). Nu e olandeză, poate neamul, ci americancă din Philadelfia venită aici în 1950 și ținându-se indiană. Îi plac așezările liniștite și mici cum era Bangalore, dar care a crescut enorm (peste 2 milioane). Îmi scrisese că la ei conferințele nu pot dura trei ore, se bucură că n-am luat filmul. Tocmai trebuie să meargă la o școală a ei, azi-dimineață se cântă cântece devoționale – vreau să merg?

            Are ochi buni, e căruntă, blândă și exactă, aproape tăios dinamică. Nu are nicio religie. Nu pare evreică. Din biroul ei se vede sala de lectură, amplă, la parter, egală – cea de conferințe. Conduce mașina puține sute de metri până la The East-West School – curte mare, teren de baschet, două așezăminte din frunzare – foarte frumoase, clădirea zidită a școlii, cu mobile moderne – discutăm și fumăm în biroul directorului, un tânăr bărbos, tăcut – psiholog, d-l Chandrashekar, interesat de Piaget, apoi intrăm în sala cu aproape suta de copii, așezați pe așternuturile de pe podea – 3 clase – băieți și fete îmbrăcați curat și uniform, profesorii se așază pe bănci, se cântă cântece englezești, sanscrite, hindi, kanarra, apoi, în picioare, imnul indian – în față, cel mai mare portret – al lui Christos.

            Continuăm discuția în trei, d-na T. și directorul, care a fost profesor la o școală de fete, sunt pentru clase mixte, educându-i ca pe frați și surori, găsind că abia se ajută unii pe alții. La plecare, sunt prezentat profesoarelor, invit pe toată lumea la conferința mea de marți și primesc asigurări că toți vor veni.

             Mi-am luat bilet la Shatranj Ke Kilari / Jucătorii de Șah  de Satyajit Ray. N-am mâncat de aseară. Cu bănuții din mână voi bea cafea, dulce, spumoasă, albă, cu același gust în toate gâturile și trunchiurile din toate piețele, orașele și bordeiele.

            Shatranj... / Șah... film premiat, lăudat după luni de zile, în Bangalore, pentru frumusețea dialogurilor, ținut de studenții mei de plictisitor, politic, despre un joc al celor ce au timp, face proba adâncimii cinematografiei, a industriei sociale de mari dimensiuni care o intermediază. Doi prieteni bogați au viciul șahului, al confruntării maniace numai în graiul sculpturilor și bătăliei dintre simulacre. În câteva, destule, scene de șah, se mută numai pionii (piata) și, ca excepție, caii (ghora), iar în final se ia regina (vazir) de pe tablă.

            Fastul fumatului, bărbăția neglijării nevestelor, plecarea la luptă, sub flamuri mogule, împotriva nou-veniților englezi, scena morții unui bătrân – nimic fără șah. Jos de luxul lor, pe           „front”, jucând sub cer se ceartă, cel inteligent trage un foc în cel pasional, care, împușcat doar în cămașă, după rodajul morții își cheamă partenerul să mute, să exercite cultul comun. Sultanul e poet, privește în extaz dansatoarea de Kathak, recită când Sahib resident, generalul scund parcă de spleen, îi mai comunică un ultimatum pentru abdicare.

            Când stau față-n față, îi oferă coroana, absent, ca acela să spună turmentat că n-are ce face cu ea. Nu e numai tabla de șah la partida din 1857 a schimbării stăpânilor moguli cu cei englezi în India, nici doar luptele de cocoși ori berbecuți, scene ceremonial simbolice, dar și o compoziție modernă, general umană, o abordare a condiției absurde a individului în fața unor piese eterne, fantastice, decorative, ireconciliabile.

            Atmosferă viscontiană, din Ludwig. Bilingvism hindi-englez, muzică bi-continentală, frenezie urdu. Constructivism psihologic regizoral. Respect pentru textul scriitorului Premchand. Sensul aristocratic al istoriei mogulo-engleze a Indiei. Viziune nemijlocit clasică.

            Lumea vine la acest film, în Bangalore, mai bulucită ca în Delhi. Când ora sfârșitului de spectacole sună și cinematografele își schimbă credincioșii, străzile devin de necirculat. Piața Majestic tresaltă de multe mii de oameni, absorbind orice eleganță și lux infatuat, egalizând sectoarele despărțite prin baraje de lemn, de castă, de proprietate    „dinăuntru”.  

            Cinci ore mi-am paginat însemnările, mă bucur să fie ascultate, pe bandă, Miorița și Meșterul Manole, din antologia lui Tiberiu Alexandru și să se proiecteze imagini de mănăstiri și de orașe. Șase silabe în două orașe: București-Bangalore. ... some values of that Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its latinity, orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between Orient and Occident, as single like miraculously preserved Latin Oriental Country, Romanian culture of today, and last but not least India in Romanian culture.

            6 P.M. Public lecture  UNIVERSAL VALUES OH ROMANIAN CULTURE Speaker Dr. Gheorghe Anca. Un afiș pe stâlpul porții, unul din litere decupate în holul Institutului, altul bătut la mașină, totul în familie, între membri, teozofi, jurnaliști.

             Directorul Venkataramayah, bătrân și încet, provine din Mysore, dar e aici de 40 de ani. Are o blândețe aspră. Moșmondește niște hârtii, mă întreabă cum mi se pronunță numele. Mă duc cu bibliotecarul atoatepricepător, care vrea să devină dumnezeu, ceea ce (nu) se poate (în țara mea) numai în India (ai dat lovitura) – vor fi 80. D-na S. T. mă salută. Apare ziaristul, vorbind de război, teozoful cu folosirea telepatiei (de către sovietici) în scopuri războinice și piramida cehoslovacă de ascuțit lame. Dacă pot vorbi cu mama? Visul e important, se poate comunica numai cu morții buni.

            Pornisem cu toții spre sală, coborând. D-l V îmi spune ritos că mă va introduce - vorbesc, cât, un sfert de oră? - o oră, zic – nu am și ilustrații? - Ba da – Programul la noi nu poate depăși o oră. Mă prevenise d-na T că punctualitatea nu e indiană, dar dacă au introdus ceva în Institut e tocmai asta.

            La 6.15 se începe. Încep. Versurile din Blaga au convenit. La comentarii, un bătrân din față a început niște muște spiritualiste, de-am făcut teoria Transilvaniei. Am citit, dar pe deasupra, am sărit, am pus banda cu Miorița, n-am lăsat-o până la sfârșit, mi-ar fi plăcut, dar timpul. Nu exista decât epidiascop și proiectarea diapozitivelor era un chin, dura și nici nu se vedeau imaginile, de-am zis să mergem în România să le vedem pe viu. Am conversat.

            La sfârșit, surpriză, a apărut Ahile (Akhiles Trivedi), cel din tren, cu un prieten al lui și cu cele două femei. După cuvintele directorului pline de emfază stimulatoare, și asta mi-a făcut plăcere. D-na T.mi-a recomandat să nu mai țin capul în piept, că voi avea ceva de spus  – se grăbea, o aștepta mama ei, de 84 de ani, care mă ascultase. Mi-a reînnoit și directorul invitația în octombrie – cine știe?

            Fusesem avertizat de bibliotecarul Somasekhar că obiceiul este să plece lumea, jumătate, d-na T. însăși mă sfătuise să anunț film, căci așa vor rămâne toți. Oricum, n-a plecat nimeni și, dincolo de obosita mea reducție a  unui text prea lung și științific, prea analitic și neexplicativ, inițial, în context, am observat o atenție reală, chiar un interes. Poate sunt un profesor bun. Bibliotecarul vrea să învețe românește. În afară de cuplul tibetan, cu copilul tăcut, și cuplul bătrânului din Kașmir, cu fiii în Bangalore, jumătatea tânără a compartimentului s-a înființat să mă audă și m-a complimentat.

            Nu e vorba de cunoașterea de sine a vorbitorului – înțeleg acum mai bine -, dar de a ști cu cine ai de-a face și în ce privință. E limpede, India este interesată de India (Poate și de America, Rusia, China), de autogândirea țării: au plăcut detaliile și mai ales viziunea  poeticii sanskrito-române, sunt sigur, mi s-a și spus.

            Dr. G.A. este pentru prima oară în Bangalore, în IIWC. Este din Romania. Va vorbi despre valori universale ale culturii românești. Noi credem că o asemenea temă ține de relațiile interculturale, oferindu-ne prilejul să aflăm despre culturi ce pot duce la înțelegere, la universalism. Dr A. este produsul universității din București ... / date bio /... Cum vedem, e un fin reprezentant al tinerei generații, are numai 34 de ani, aducând o nouă viziune și evaluare pe care noi, credincioși valorilor și ideilor, o salutăm cordial.

            La sfârșit, nu după un sfert de oră cum crezuse, dar după o oră și un sfert, și-alea pe repede, mi-a mulțumit pentru outlook-ul asupra civilizației românești, sala aplaudând.

            Literatura e meserie absurdă: o scrii în viață și se recunoaște postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aș găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

            (atac) Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu m-am despărțit de Nana și Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învață violent românește.

            O boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă și fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibați de muson.

            Trebuie să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a obține permise de autobuz.

            William Wordsworth dacuri subcerești Mai supraviețuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaștem musonice ploi înotul în timp o cetate renaștem nor de lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.

           

Pot fi atacat în stradă. This lecturer?

Programul Eminescu. Animație.

Statuia lui Vivekananda se inaugurează astăzi

Speech cu Sangasen Singh (I think that

            Schopenhauer is German) – șeful Deptt.

            Buddhist Studies, despre Eminescu.

                        Salutat de Panka. Warmly.

Afluență de vehicule pe Chhatra Marg.

A răsărit soarele firbinte.

Ieri am privit două veverițe copii.

Rullerul a observat că am scris

            poezii contra unora. Lui?

            „dară pe calea ce-ai deschis

            n-oi merge niciodată”. Apoi al doilea

            ruller, la infinit, aceeași.

Cărticica de conversații va fi în draci.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Eu însumi în panjabi.

Muzică de veena la universitate.

Xenofobie cu ușile închise.

Să-i scriu lui Marin Preda, nu lui

            Râpeanu.

Nansi reprezintă România. România o

retrage pe Nansi, India-bursa, mâine-poi-

mâine. Ne vedem infamați de famați

Zahăr, biscuiți, chibrituri. Signal.

Mâncărimi în pizdă.

Coșmare muncitorești, sub dictat.

Alternative înseninării și abisuri.

Degradare metaforică, retorismul

            umilului, scopitului, cumintelui.

Mântuire prin muzică, isterie, murire.

Nu te las, vreme de apoi, să mă aștepți.

Evanghelia după mine ba eu după

            evanghelie.

           

            Predau româna în draci. Redus numărul de țigări din lipsă de bani. Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Și iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea I este tradusă în punjabi, malayalam și telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunță Nana – CR și nea I. Ceva reviste și tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc țaței Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitații la expoziția de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – și la recepția din Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Șefii mari sunt în concediu, mai așteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.

            Se va tăia strofa din „Diana”, ca și „Păunul”. Își ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerție dusă la sublim? „Muncim de dimineața până seara, facem și munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă și „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.

            Nansi are intuiția că mi se vor face insinuări și pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aș fi naționalist, mă iscodește dacă mi-aș permite să să fiu împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să mă susțină – se pronunță că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a mai și crescut în casă de orfani.

            Examenele la care sunt supuși suplimentar față de mine, mă denotă indirect cumva deasupra, într-o sferă proprie. Uneori am impresia că anumiți, înainte de a da cu piatra, aruncă o scuză. Lupta mea e totuși morală. Virulența, dacă bate în retorism de poezie, în melos. N-am idee specială despre divinitate, dar aceasta, se poate crede, îmi ține uneori partea, cât să nu mor de rușinea injectată pe toate filierele în jurul existenței noastre.

            Așa că trogloditismul cinic, în haită, de cocote fără ștampilă în condicuțe, căzute pe chestia asta în abstinență de nevoie, refulată în mâncătorie și copită, n-are decât să-mi pară providențial. A fi împiedicat să trăiști, mai treacă-meargă, ajunge în firea degenerărilor, ceva mai rău, fără nume, ofensator până în rărunchii istoriei, asta dezarmează. Nu e de lăsat pe mâine nici răzbunarea, ce ni se dorește, s-ar spune holera în fiece oră, spre a fi poate lăsați să putrezim nearși, neraportați, neșterși din gelatina de hârtie a ordinii.

            Ajungem  la Spitalul Sf. Ștefan. Lume amabilă. Doctorul foarte tânăr, din Orissa, îmi spune despre Jaganath Puri, eu de Alecu Ghica. Radiograma trebuie citită mâine de un al treilea senior doctor. Târziu, Nansi își amintește că a mai avut amândouă picioarele în ghips când era copil. Pare veche, îmi spune astăzi dr. Joseph despre fisură. E o entorsă, va purta două săptămâni plaster.

            Curând, el se angajase într-o operație. Culoare pline de pacienți, însoțitori, surori subțiri și cumsecade ori importante. Ghipsul pus. Înapoi acasă. Mâncare chino-italo-tibetană, numai cu macaroane și ouă. Fierb apa, laptele dă-n foc. Vremea se schimbă. Nu ne interesează din nou nimic. Nici yoga, nici M.Phil, nici D. Litt., nici porcăria diplomato-antidemocratică și antiumană, nici localnicii cu viața, clevetitorii ori poeții lor.

            Mi-e somn. Nu pot trăda. Țânțarii iau furnica uriașă drept Gulliver. Ratarea se bazează, în ce are sublim, pe sensibilitate, iar în uzanța ei de grup pe agresivitatea nulității, neantul activ proferat de Șora, prima categorie opunându-se tuturor celorlalte. Nu e o criză a individului cât o supremație a vidului. A fi o personalitate înseamnă trăirea în moarte impusă. Și câte precepte buddhiste inoperante.

            Nu știm, adevărat, absolut nimic ce ne așteaptă. Ne obsedează pierderile netipice. Suntem doar pe drumul nostru. Picherii înarmați ne scot din sărite și atât. O umilință cerebrală, creștină. Comerțuri cu neîntrerupte accidente mici, plus ritual – mi-ești surată pân la moarte? - sunt moartă pân la moarte. Nu vom mai avea deodată de arătat decât spre noi înșine.

            Coincidențele îmbogățesc subsolul universului. Moartea ne va fi coincidentă. Horoscoapele nu sunt fără șanse. Intrăm în coșmare mai tasate. Strângem dinții prostește rușinați. Corpurile ne devin expresii disidente. Disperările de împrumut consolează. Ofensatorii inspiră milă – parcă totuși putem să băgăm, la rându-ne, pe toată lumea în pizda mă-sii.

            Ce cârpaci e un ortoped și acoperă un mit. De ce n-am acoperi și noi cârpele în care suntem încercați? Scutecarii n-au stofă. Step de idei accidentat și el. Dezbinul materialist ordinat ne intimidează... Sunt timidă, începe să recunoască și Nana, singurul nostru stăpân și bucurie.

   Socotească internaționalii, în rețeaua de scabroase superstiții, bife de păcate imposibile, ba vom colabora baudelairean dându-le descrierea excitantă a ceea ce ei necunoscând pun în coada unor cuminți, onești și mistici prăpădiți cu artă în nas, fără batistă în buzunarele rupte, cusute, rupte. Vor fi destui să ne amintească atribuindu-ni-le propriile lor pehlivănii, refulări, proletcultisme.

            Ce puteam face decât să-i cred pe alții mai intelectuali gândindu-i pe-ai noștri mai trădători. Le spui ce e cu tine și ți-o taie că au auzit ei de la prieteni ca Orlov așa și așa, îi lași să moară proști, țipi că te dai la fund de zile mari pe care le maimuțăresc abject. Acest sistem de impotență a lăsat satele goale și s-a făcut oficiu diplomatic.

             Că-i ofensează Eminescu, Brâncuși, Blaga, ce tradiție reîncarnează, ce perpetuitate în dedublarea unei societăți pe capul unui popor cântat în trompete neînregistrate? O blândețe de ironie generalizată, o încrucișare turmentată de mâini în fața lărgirii și trecerii timpului, un turism prin viață, istorie și antifapte, o vânjoasă – cotropitoare din rădăcină – tristețe, înnobilată de disperare mioritică.

Literatura e meserie absurdă: o scrii în viață și se recunoaște postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aș găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

            Un indian care învață cu obstinație românește, via yoga, aduce revelația universalismului anticomparatist, oricât similitudinile sanscrito-române l-ar stimula. Româna inspiră o forță spirituală și vibratorie nedisimulată de gramatici și fonetici, inaccesibilă diplomatismului alingv și acefal, greu de înțeles de colocutori, colocatari și contemporani.  

            (comitet) O oră așteptând 101. Un loc, mă împinge o baldâră, cedez. Jantar Mantar, cărămidă a universului. Cozi, orbi la autobuz. Imperial Hotel. Ball Room. Românce la bal, soți la costum negru. Mi se zice „domnul autor”, te-am văzut în revistă, ba „te-am făcut autor”, sunt demult, i-am răspuns însărcinatului.

            Speakerul – după trei culori și ritmuri evreiești de Sahia – încheie cu ”Jai Hind”. Eu, lui Lamba – a spus long live Romania, Jai Hind? - numai Jai Hind. Și când începe al nostru, vorbește „englezește”? Costel mă trimite la înghesuială, pe mâncare, că eu n-am, nu ne vizitează, că noi n-avem, ăla e mare („nu ți-am spus?”).

            Articolul meu e serios deși cuminte, ascunde ceva adânc, probabil iubire. L-am omis pe Yogindra Wadwa, topul promoției. S-ar fi vorbit și pentru conferințe la radio pe aceleași subiecte. M-am întors cu Lamba în autobuz. Mi-a spus că Harbajan și Joshi  nu-s, fiecare, nici 10% din Khol. Mi-a aruncat că scrisoarea de confirmare  la congresul Antropo este foarte importantă. Mrs. Shunglu a fost foarte impresionată de lecția mea pentru manual. 

            Clasă, psihologie, articol de afișat. GM, „am avut clasă” (cred că pentru a nu-i fi scris numele am și luat aprobare). Bahtia, secretarul preș. S.A. - mâine V.K. Scrisoarea către maeștri, datată 23 aug. 78, prima lui J., preș. aceleiași (S.A). A doua lui H.B, trad. lui M.E. Studenții de anul trecut, excitați de tipărirea numelui. Articol hindi în România (P.D.V.). Vecini interesându-se de Nansi. Alergătură după plata contra-examene, pentru a face rost de taxă pentru antropo-înregistrare – în zadar. Ce voi face? Negăsit Khol. Bibliotecă. Servantul și-a cumpărat pat.

            Who's who-ul scriitorilor, Cambridge, înspăimântător de prozaic pentru români: Beniuc Mihai, Bogza Nicolae (Tudoran, Radu), Buzura Constantin, Constantinescu Petre (Everac, Paul), Corneliu Ștefanache, Davidoglu Mihail, Demetrius Lucia, Dumitriu Petre, Ghilia Alecu Ivan, Grigorescu Ioan, Hobana Ion, Ionescu Eugen, Ionescu Ghiță, Manolescu Nicolae, Martin Aurel, Mirodan Alexandru, Mitru Alexandru, Preda Marin, Rogoz Adrian, Simion Eugen, Simionescu Mircea Horia, Sântimbreanu Mircea, Ștefănescu Mircea, Velea Nicolae, Zaciu Mircea, Zamfirescu Dan, Zincă Haralamb.

            CR, însoțit  de Marin Falcă (în turneu 21 de zile prin India), mi-a adus scrisori de consolare, una similioficială, congratulându-mă pentru a fi fost făcut terchea-berchea o mie șase sute de lei perechea, cu copilul în afara legii (alocația?) Am comentat academic rahatul. Decentului Falcă i-am sugerat Jantar Mantar, dans, zoo.

            CR vrea să mă bage în comanda de o sticlă și un cartuș. Devin, cu ei, și eu străin de mine. Intru în alertă, ca-n București. Mă simt din șantajat șantajist, out of my balance. Falcă să nu se rușineze de religie – l-am salutat, la plecare, cu mâinile împreunate. CR mi-ar fi dat bani până acasă dacă aș fi acceptat să-i însoțesc la un coniac, l-am refuzat (să-mi împrumute pentru înregistrare n-avea).

            Dr. Gulati ne-a urat creșterea prieteniei româno-indiene de ziua națională. La puțin, a apărut, pe neașteptate, bătrâioara Miss. Dasgupta, șefa de doctorat a lui Nansi. Sugerează pentru Nansi, chiar și pentru mine, înregistrarea la Calcutta. Povestim îndelung episodul Mircea Euclid – Maytreyi Devi. Știe cel puțin cât mine despre aceștia.

            L-o fi iubind pe Eliade? A comandat cândva la Londra, și o are, Șamanismul. Bănuia doar  că el este personajul aclei faimoase cunoștințe, autoare a sufletului nemuritor. Ne povestește despre Stella Karmrish, vechimea univerității din Delhi, colegialitatea ei cu P. C. Chunder. Ne felicită auzind de ziua națională a României.

            Un comitet de urgență se convoacă pe baza a cinci semnături, ceea ce inamicul meu și al tuturor a obținut, minus a mea, dar când s-o depună, amărâtul de comitet fusese deja programat din inițiativa șefului. Nu s-a mai citit nici formal ce urma să se discute, fiindcă memoria ar fi scurtă, degeaba auzisem că și propunerile mele etc.

            La istorie, prezint în 4 septembrie la 10.15, povestea României Mari și a Daciei lui Burebista. Se nimerise și Thusu (cel mic), deștept că nu se poate concepe MA în ceramică, de i-am întors că funcționărimea de la noi, la fel, n-o fi auzit de Krishna și se poate opune.

            D-na R. mi-a recitat din Tiruvalluvar versuri muzicalizate de silaba -kha, urmând să-mi intermedieze o întâlnire cu unchiul ei, mare sanscritist și, probabil, să ne viziteze pentru ce ne-a mai rămas nouă în franțuzește.

            Sunt ecouri la articolul meu, ungurul cerându-mi o copie. Imposibilele aprobări ale forurilor competente-impotente care se referă la reprimarea individuală, se arată cu serioase repercusiuni la nivelul întregii influențe-antiinfluențe, care stopează birocratic, cinic, hoțește, după caz.

            Scrisori către maeștri (71 – 17 Bombay, 12 Delhi, 5 Madras, Calcutta, Gauhati, 3 Bangalore, 2 Baroda, 1 Trivandrum, Luknow, Srinagar, Calicut, 18 necapitale): K. Singh, A. J. Jafri, D. V. Bharati, Jainendra Kumar, S. D. Saxena, N. Sahgal, A. Valliappa, M. A. Anand, H. Sadarangam, M. Jahveri, K. B. Nair, R.P. Jhabvala, B. P. Mishra, C. P. Saikia, G. G. Patel, A. Pritam, M. C. Bora, S. G. Betai, M. A. Kami, R. D. Dandekar, B. Bharna, P. Goswami, N. Barua, R. S. Mugali, H. Chattopadhyaya, H. Dwiwedi, J. Das, N. K. Pandya, A. S. Ray, M. P. Samasundaran, M. Ray, S. Mukhopadyay, M. D. Malgonkar, M. R. Pancholi, V. D. Tendulkar, K. N. Subramanian, B. K. Bhattacharyya, P. Lal, G. K. Mathur, D. J. Patak, U. J. Joshi, G.H. Bsoker, Kamleswar, K. Das, . Saikia, L. Majumdar, V. G. Gokak, S. H. Vatsyayan, C. Baksi, N. V. Rao, T. P. R. Sundaram,  C. D. Narasimhaiol, A. J. Jussamala, R. K. Narayan, A. Desai, N. Daruwala, P. R. Hirandani, U. N. Ashk,  G. C. Haldar, B. J. Handesara. S. Sen, V. Sitaramiah, Nagendra, N. Ezekiel, M. T. V. Nair, H. R. Bachchan, K. R. S. Nyvengar, V. Raghavan, S. H. Joshi, A. A. Nambudiri, R. Bahnumati. 

            Studenții din Mauritius învață aici pe Marx. Corp la corp, Corb la corb. Clasa mea, metafizică. Nansi o lasă pe-a mea și mă tunde. Îmi taie și din mustață cu foarfeca de pomărit. În cap ne bate vântul, cine suntem? De ce-a adormit toboșarul? I-a picat capul pe tobă. Clasele și castele. Om rămâne în româna lui Nansi, eu sunt Miorița, căzui profetic, păr creț, fii bun, te paște, amândoi, toți, cheamă băieți și fete, nu te plânge de mine, aranjat între bătrâni și bătrâne părăsiți de pasiuni.

            Le-am dat versurile imnului român și studenții au cântat Jan Man Gan stând jos.

            Press Cloub of India, Raisina Rd. Lansarea cărții Nicolae Ceușescu, President of the Socialist Republic of Romania, on the major international political topics. Conduce lucrările un sardar, un altul elogiază România, al treilea realizatorul lucrării, bătrânul prof. J. S. Bright – despre sine și tineri, suferințele din vremea emergenței, depre un ambasodor mare, om mare reprezentând o țară mare, despre carte, fiecare cuvânt ca din biblie, asupra păcii lumii, nu numai comuniștilor adresată, dar întregii lumi, împotriva neocolonialismului, imperialismului, abordând probleme mari ale Americii, Africii, Asiei, Americii de Sud. N. C. e unul din cei mai mari lideri ai lumii moderne, vorbind lumii întregi, în cuvinte de valoarea celor din biblie, Geeta, Shastra.

            George Fernandes vorbește rar, cu pedală. E frumos. Marin Preda e un Fernandes urât. Ministrul indian provine din Goa. E socialist. Lansarea formală a cărții nu-i apare drept cea mai importantă treabă. El vrea să spună câteva cuvinte despre cum l-a pasionat, în ultimii ani, o țară mică, plasată într-o situație geografică critică, cheie, având un președinte care e prezent în lume cu poporul său, animat de ideea și înfăptuirea păcii, vorbind o limbă a reconcilierii. Cu două luni în urmă, a fost pentru trei ore aici. Un foarte mare președinte. Un schimb de idei - timp de trei ore, n-a fost timp pentru discuții lungi, dar au contat zâmbetele – despre probleme ale lumii actuale, în primul rând despre dezarmare, nucleară și convențională.

            Am fost impresionat de erorturile pe care le face constant, clarvăzător. Noi, pentru un popor de 630 milioane afectăm în industria agrară câteva mii de crore de rupii anual, dar în lume se cheltuie mii de crore zilnic pentru armament. Preș. C.  își face o misiune din lupta pentru pace. Am fost fascinat de personalitatea lui, de zece ani încoace și de mai înainte. E un om al păcii, atacă problemele păcii și războiului în manieră foarte pozitivă, reconciliantă. Curajul convingerilor, de-a lungul anilor – nu e nevoie să repet – fascinează în domeniul ideilor, ca și al intereselor națiunii sale.

            Semnificația problematicii războiului și păcii este legată, pentru mine, cu aceea a drepturilor omului, ale individului.... În timpil emergenței, obișnuiam să trimit și să tipăresc scrisori din underground. Pentru mine, idealul păcii la nivel global este conectat cu dreptul fiecărui individ de a trăi, cu justiția socială. Avem o cultură de 5 stele. Venitul național per capita este de 1000 de rupii anual. O mie de rupii pentru o singură zi costă o cameră într-un hotel de 5 stele din Bombay. Aceasta e contradicția. O mare luptă pentru ființa umană.

            Seth a povestit că-n România nu se pune la fel problema, că președintele român e foarte mare, dar și indienii au lideri de seamă, ca George Fernandes însuși, apoi a invitat audiența ritos la o ceașcă de ceai. Lokesh Chandra îmi spune în doi peri despre articolele mele și despre deschiderea Indiei – el care mă invitase a scrie o carte –,  ne vom vedea după sesiunea parlamentară, zice. Sunt prezentat lui George Fernandes, care se arată amabil, îmi spune ceva în hindi, mă întreabă dacă numele limbii țării mele este romani, îi răspund că nu, dar asociația nu mă deranjează, că studenții indieni sunt aterași de această limbă fonetică, romanică. Se face o fotografie cu Românii (eu în spate, duo Bercioiu).

            M-am dat azi cu viitorul comitet,  afectat românei, propunerilor mele – cine le va sabota? Oaspeți, argumente, Damand, susceptibilități, scrisoarea mea lui PCC. Linga – spațiu, falus, ou. Un student al meu va fi scriitor. A. B. Despre G. F. - că arăta a dacoyt. Procesiunea studenților pe Chhatra Marg protestând împotriva asasinării marinarului. Elogiul meu Indiei cu experiențele rele cu tot. Ploaie cu fulgere, tunete. Clasă, ploaie. Știrile despre India din Scânteia, traduse. Ploi imense. Inundații.

            Oare Creangă e cel mai mare prozator din lume? Înțelepciunile și vitejiile speculate sintactic pălesc la reîntâlnirile în magie – antimusonul îneacă. Coloane spinale sado-sadoveniene, șah inundat. N-am stofă de om viu. Limba mi-e de mut. Pozez în stafie cu gură căscată – strigoiul gură-cască de ploi se aciuează pilotului sub cască pustiului în oază îl suflă o rafală în altă existență cu florile de spală mirosul de Florență.

            România, cap de listă – trădată de Pacepa. Mulk Raj Anand mi-a răspuna a la Moravia, dar în scris. Arun Arora ne-a invitat la nuntă, c-o să-i spună fiului său Gheorghe încă nu e probabil. Mâine-l văd pe Gupta, de la istorie, pentru a programa seminare de istorie română. Sunt Varlaam, am fost mitropolit. Mi-a murit un dacoyt – rime, crime, dacoyme. Am febră, hemoroizi, angoase din gramatism. Inundarea Delhiului. Sensul vieții e de căutat, al morții de negăsit, ori invers?

            Trec pe la Modern Indian Languages Deptt. Fac cunoștința traducătorului în gujarati a lui Eminescu, Mahendra Dave – aduce cu Fellini, dar mai blând. Poetul malayalam a rătăcit exemplarul, îi dau alt original „englez” al Scrisorii. Sunetele gujarati, via Geeta și Ramayana, renasc într-o recitare ardentă. Dau să plâng. Nu scriem într-o anume literatură, ci într-una a lumii întregi în limbi unele sau altele. Ne găsim pe o scenă.

    

            (greier) Proletcult, sorry. Voi n-ar fi trebuit să vă nașteți. Nu mai e nimic de făcut. Regret creștinește sistemul de exterminare darwiniană. Voi călcați pe păgubit. Luați ce n-ați reușit să distrugeți. Frica de șef și de fricile șefului, hăndrăleala pilangistă – că adică de ce n-am eu studente în clasă, că mie mi-ar merge. Vorba e că niciodată nu va fi mai mult de una. Văduva ți-a luat orizontul coco cu cocotele lui din Dhara.

            Te am la mână – bagă-mă în pușcărie – te scot la lumină. Întru acestea, Upendranath Ashk mi-a trimis cărțile sale. Eminescu a plecat de la Jena de răul agentului diplomatic. Ce-a fost Geneva lui Arghezi?

            Vaschide, Histoire de la conquette romaine de la Dacie (Paris, 1903) - Andre Piganiol, Histoire de Rome (1962) – Dion Cassius, LYDUS sur l'or des Daces - V. Pârvan, Dacia, an outline of the early civilisation of the Carpatho-Danubian countries (Cambridge 1928) – N. Iorga, Histoire des Roumains et de la romanite Orientale (1937) – E. Panaitescu, Il ritratto di Decebal (1923) – L. W. Jones, The cults of Dacia – D. Tudor, I cavalieri danubiani (1938) – F. Cumont, Les cavaliers danubiens (1938) – G. I. Brătianu, Une enigme et un miracle historique, le peuple roumain (1937).

            Maeștrii mi-au răspuns. Bacchchan. Trebuie să-i vizitez. Mă uit în istorii, pasionala Romă. Am rânit cu ochii prin imuabilele topici ale revuisticii noastre – n-am fost totuși mari odată? Laus Trajani? Desigur. Și? Îndurerați după dispariția la fiecare al doilea război.

            Ascult veena, mă gândesc la Mirabai cu păcat, otrăvita din dragoste de Krishna. Dar de timp cu abis. Agyeya nu m-a convins nici cât Iqbal. Oare mă voi retrage din antichitate? Horace: „Numquid de dacis audisti?” (What have you heard of the Dacians later?)

            Am dactilografiat „Burebista and his People”. Am primit de la Paris Mircea Eliade (L'Herne). Studenții s-au isterizat citind lecția mea „Soorya namaskar”. Îmi tipăresc antetul (numele) și-n devanagari – Eminescu nu era nebun. Îmi închei o săptămână daco-indică, indo-dacică. V. îmi spunea că studenții mei de anul trecut mă iubesc cât nu pot să spună. Nicio scrisoare, de două luni, de acasă (mai există?).

            Cu cine să se împrietenească furnicile, cu greierul. Le cântă. Vine un ciclon plin de mâncare, un hambar. Nu mai muncește nimeni o lună. Se termină hambarul ciclonului. - Greierule, facem concerte cu tine. - Cât am eu? - Păi eu vând biletele, eu fac afișele, eu umblu pe la mușuroaiele vecine, eu mătur, eu sunt directoare... Dacă mai rămâne ceva, iei și tu. - Bine. Și cântă. Vine alt ciclon fără mâncare. Greierul cântă. Zboară tot mușuroiul. Greierul cântă. Furnicile se duc cu ciclonul fără mâncare. Greierul cântă. Singur.

            Furnica Micșunica, din alt mușuroi, se înființează la greier: vrei să-ți fiu secretară? - Păi!Facem turnee, tikhe? - Bine.    N-aveau ce mânca. Maestrul ataca notele de sus si-do, p-ăle de jos fa-mi-re. Micșunica aleargă și aduce un munte. Grierul termină bobul de grâu ca pe nimic. - Să mergem la copii că mânâncă pezmeți și risipesc firimiturile. - Da, da' pe mine mă declară termită, dacă nu mă omoară. - Ești din trupă.    

            Apar patru furnicuțe mai mari – Ah, ce muzică, o nebunie. Și ce vioară. Și ce artist. Poftiți la noi în mușuroi să dați un concert. Micșunica se opune, nu au timp, se grăbesc. - Ce se bagă aia mică? se duc toți. Pompă mare. Greierul cântă ceva din bătrâni. I se aduc munți mulți. I se face pat din cuib de rândunică, furnicile adunaseră lespezile de pe jos. Ba i-au adus și-o narghilea.

            E invitat la un șah cu piese din mustăți. - Sensibilitatea mea nu-mi dă voie să joc șah cu piese din mustățile unui șoricel, sunt artist, cum aș fi umanitar? A mai bătrână furnică: nicidecum, domnu Trandafir, șoricelul și-a oferit mustățile - nare-ți, a zis, vreau să fac un bine națiunilor furnicilor, tăiați-le și faceți un șah.

            Tikhe, zice greierul. Joacă, apoi cântă și dă să plece. Cu Micșunica. - Vai, sar ascultătoarele, e întuneric, unde vă duceți? - La Urși. - Au. - E un sat cu bătrâni mulți și copii. - Tocmai că pe drum  merge un moșneag și nu se uită unde sprijină bastonul. Maestre, veți strivit, una cu pământul. - Vioara dumneavoastră, își zvâcnește una abdomenul. Și-aruncă alta ochii. - Va să zică, mă strivește. Nu mă strivește, la revedere, hai Micșunica.

            Jucau biliard iepurii cu șoriceii. Ăștia credeau că bila e ghem de coadă de mâță albă, s-apucă să cânte „noi suntem taraful Chiț”. Iepurii, c-o fi alt morcov, loveau cu tacul una-două. Apare o pisică, zice, asta e o bilă, și-și lasă coada. Șoriceii, prin găuri. Iepurii și-au adus aminte că nu li se făcuse frică de atâta timp.

            Atunci, regele tripoului a oferit jocurile dulăilor și vulpilor. Căpitanii s-au certat repede, că Basset-ul bassa, că roșcovanul e argintiu. Au trecut veverițele cu greierii, ăștia dădeau cu vioara în bilă și cântau de s-a  enervat organizarea. Și-au trecut la rând leii și tigrii care s-au mâncat imediat unii pe alții. Și se vedeau că erau de sticlă leii mâncați de tigri și tigrii mâncați de lei. Nu le mai era foame. Regele a închis tripoul.

           

23-24 septembrie 78

            Noapte sinucigașă cu concursul unui șobolan. E deșirat, chirăie femeiește, bețiv. Are culoarea fontei de inundație, a creierului birocratic. Chelește nervii însoțit de țânțari, ciumă, lume. Face găurile shakespeariene ale vieții și scuipă pe cranii în pofida lordului Ganesh.

            Greierii, luna cu cearcăn, stelele în rut de rouă și ademenire postumă. Săgeata de os pătrunsă prin maxilar până la creștet. Orăcăitul canistrelor de lapte cu zorii. Adormiții în brun șobolan, moloz existențial, pomadă harijană cu vis de film și scuter. Bătrânii întinși, dezavuați, templele chițăind, nota do a morții mizere.

            Cine nu vine? La ce-am trăit? Mă mai călcați în labe ori eli eli lama sabachtani, să fii dumnezeu să poți muri. Caravane de pârțuri pe coline de carceră amorală, spre campusuri yoga în vacanță sofistică de căderi la ora 6 și jumătate, neant fără un sfert. Clanță de pistoale apăsate de mănuși chirurgicale-ideologice-canibale. Lauri din fâșii de cismă noroindă. Salvări accidentând. Fum domol de incinerare. Florile dalbe. Isterii homosexuale în Amritsar. Mască de cancer. Și nu mai murim odată. Și ne iartă nouă precum și noi.

            Unde sunteți părinți și vremuri de citit biblia la lambă sub sapa lunii spre ceruri psalmodice anticopilărești, vegetații de caiete umplute cu troscotul zilelor de muncă prin tunele explozive și cariere aventuroase, amoruri antisemite cu plăți însămânțate veneric reîncarnând doctorate pe chei, în cutremure, la o adică, progres și camarilă, sărituri de magică opacitate între protecțiile iradiaților, șnururile ghirlande ori steaguri, pisici mestecând puii vii amuțiți într-o publicitate neofită, nebunie de album cu poker de răstoacă, urlete de lupi adevărați, de Jean Jacques.

            Dovleac spart după vizita lui Javert. Șobolanul își făcuse cântarea și Petru cel Mare se căia – de ce? O meditație ce va intra pornografic în istorie lăsa peste pietre puhave liniștiri de întuneric. Mizeria universală renăștea buddhist picioarele zgârcite ale dumnezeului închis. Am fumat cazan și sex.

            Îmi dactilografiasem fumul. Barof lătrase. Doamna cu ochelari comuni și fustă revoluționară dintr-un turban apostat avea să citească. Asanas. Păsări fără papagal. Guru autodidact lângă urmași

putrezi. Ce generație din care cultură a tras pârțul. Continuați clasă masculină fără știința femininului din propria limbă maternă.

            Nebunia mă cuprinde ca la o cădere yoga. Îmi alunecă hidoșeniile dinăuntru. Râd la Fănuș Neagu, plâng la Kazanzakis (cretanii lui, cretinii noștri). Mi-e milă de tradusul Octavio Paz și Argentina lui Eugen Barbu. Îl iert pe Philippide. Nu putusem în deșertul hindus să-mi reîncarnez contemporanul, pe Buzzatti, nici pe frate-meu. Rămân Eminescu. Sunt nebun dacă-l reneg pe Napoleon. Nu sunt Napoleon, sunt Buzzatti. Mircea Eliade la Paris, Radu Cosașu la mucul Flăcării, Ion Horea, Mihai Velcescu la Botoșani – în neant să nu fie nimeni?

            Swami Niktynand, yogi modern, umor și muzicalitate. Cidanandji semnifică depășirea mașinii întru idealul supraomenesc al vitalității. Întrebând care sunt practicanții de excepție, i s-au spus numele noastre odgonite de al lui Eliade.

            De semnat hârtii în deptt. Sivaramamurti mă așteaptă în orice zi până în 15 octombrie. Îl văd pe Indera Singh – după vacanță voi ține la antropologi conferința „India în opera și gândirea lui Mircea Eliade”. Am scris eu adresa pe plicul cu invitarea acestuia din urmă la al X-lea congres internațional. Cred că va veni. Îl continui, la urma urmei.  

            Ion Creangă, Isaiia Teodorescu, Niktyamuktanand cât vă iubesc – îmi dați petrecerea voastră spre dumnezeu, inspirația albă, expirația neagră, mă lăsați român în sanscrită și-mi merge moara sub zindabad-urile întru Mahatma de ziua lui. Swami Niktyamuktanandji vădește o devoțiune energetică, un farmec nehipnotic, netantric. Fericirea se anexează trăirii în mantră.

            Creangă a fost un yogi. Aparițiile lui sunt mărunțite până azi: singuri școlarii lui au avut fericirea. Și Eminescu. Hârburile diplomatice de un antiromânism pe vândute scot un pârâit nedigestiv. Lumea noastră de acasă își ajunge și în universitate. Aici, numai floarea chandni, a lunii, n-are miros, celelalte da. Lombardi face dansul indian și muzica europeană. Eu, întărit și de doamna Sulițeanu, le fac pe amândouă și românești, unindu-mi gândul lui Pârvan și sonul ori self-ul guru-ului în oranj, de statura blondului din hiperboreicul Humulești.

            Cum de este Eliade cel mai limpede neindian al yoga? Să fi fost iubire ca o umilință de sfânt răpșit? Geniul lui confundator al cosmosului și neuitării face cascadă în moarte de legendă. Negație de sine în pasul pe sub Himalaia. Conștiința inutilității dublului altern. Speranța neantului în plinul dinspre neființă.

            Văd mandibulele lui Șo în cadavrul poeziei. O mantră îi beștelește sfințenia. Lasă catagrafii canibalice. Mori abscons, moș albăstriu, etern suflet biografic al pătrunjelului. Umbră de puroi și flegmă holerică amestecate printre florile înmiresmare de nicăieri. Orgia ritmului va fi epuizat zeii. Se rupe merudanda lângă hostel Miranda.

            Unde e vremea când citeam în TOI, ca la un binevenit tratak, știrile Năstase? Au venit cu scârbă cele Pacepa. Mărășescu și Ruzici, în plutonul discriminat. Zodii de inundații, Id, sărbători florale, anatomia indeciziei.

            Nagendra vede cultura indiană conectată doar cu cele mari, engleză, germană, franceză, rusă. Chaudhuri apăruse, numind pe Eminescu și Sorescu, replicând că România poate fi o țară mică, dar nu o cultură mică. Nagendra că, într-adevăr, Persia, care nu are nici libertate, rămâne o cultură mai presus de cea arabă.

            Arborez icoana autenticității, o yoga unică. Doar îmi ceruse 50 de pagini asupra limbii și literaturii române care să fie traduse în limbi indiene. În hindi, de el, eu urmând să primesc eseuri despre literatura limbilor respective.

            Comparatismul își are incomparabile riscuri. Am umilințe de rezervă și de împrumut. Creștinism înțeles. Spre tragică mântuire. Meditația soarelui tău și al celorlalți.Să schimbi Times of

            Wordsworth se gândise la Valahia cum francezul Varenne, hipizat, n-avea s-o mai facă. Și la ce nemții? Român pentru judecata de apoi? Rigvedic în directitudine, atharvavedic în blesteme primite? Radeshan și nu dansul Mirei – swami oprind sinucigașii în viață.

              

            (Volpone)  Delhi University, English Association, Prof. Herbert Mainush to speak on „Towards a Theory of Comedy”, Seminar Room, Arts Faculty, 3 pm. De dimineață, văzând în ziar, m-am perpelit, mi se părea că nu poate exista o temă mai atractivă. 

            Confernțiarul, tânăr, planturos, cu păr bogat, timid, pedant. Dr. Khol a apărut, prezentări convenționale. Vorbitorul citează dintr-o carte a amfitrionului, numindu-l „autoritate în comedie”. Trece la Steiger, la opoziții (comic-tragic, vesel-serios, fericit-nefericit), râs, conflict, Platon, apoi Cicero, cu limitarea vieții, englezi de mijloc, ceva italo-anglo-franco-german – împotriva confuziei între psihologie și literatură -, Scaliger, drama în termenii dialogului în consecință și lipsa de katharsis, a amuza: rizibil-ridicul. Iar Aristot, Philippe Sidney, Fr. Schlegel, lipsa noii societăți în comediile lui Ben Johnson (Alchimistul, Volpone). Iarăși Shyllok – comedie-tragedie-conciliere -, acesta deplângându-și soarta de evreu, oratorul trimite la sfinții creștini din epocă asupra exilării evreilor din Anglia – este grav, cumva tragic. Jaspers – grandoarea tragediei, victoria în înfrângere a eroului. Brecht (Arturo Ui) – optimism, libertate, free laughter, impudence. Apoi Aristofan. Iar Ben Johnson – nu judecăți morale ori modele de societate. Novalis. Tragedia, de domeniul trecutului (inspirație) – comedia: viitor. Utopie. Comedia, specie a libertății. Diferit de Campanella. Fără legătură cu realitatea.

            Tempeste, 3 pagini analizate – se renunță.

            Cineva îl întreabă de accepția libertății. Se răspunde vag cu bucuria la ascultarea simfoniilor lui Beethoven (?) Se cere o definiție. Se refuză. Totuși, ce va spune studenților la clasă, dacă e întrebat ce e comedia? Nimic, orice, proferă Mainush. Privește Taj-ul, e suprauman? Te bucuri? Etc.

            Domnule, eu sunt din România. Sunt familiar cu anume comedii moderne, cu filosofia despre comic a lui Schopenhauer și Bergson. Ascultându-vă teoria despre comedie, am uitat toate comediile văzute în viața mea. Îmi permit să văd în „free laughter” un katharsis. Teoretizați comedia din Divina commedia și La comedie humaine. E minunat. Îl respect pe Aristotel. Iubesc însă comedia absurdă, dacă mai e comedie. Am două probleme concrete: Nu acceptați, pentru „utopie”: fantezie ori fantastic? Și care e relația teoretică între comedie și teatru, mă gândesc la actor, dubla actor-reâncarnare, conceptul lui Rolland Barthes, în legătură cu teatrul nejucat și necomic al lui Baudelaire.

            Lumea se cam amuzase. Mainush se roșise. - Ce să zic? Ha,ha! Apoi mărturisește că și el a uitat toate comediile, vede trei pe săptămână la tv. Aici e o teorie, ce-a zis Friederich Schlegel. Trebuie văzut. Niciun răspuns la utopie-fantastic-comic-teatru. Taie firul, mi se adresează, renunț.

            Gupta, care e șef la deptt. de Istorie acum, pare să mă ia în serios, așa că voi face conferința 1918.

            Voi scrie o carte de antropologie literară. Brian V. Street: The savage in literature, 1975.  T.K. Penniman: 100 Years of Anthroplogy, 1952. G. D. Killum: Africa in English Fiction 1874-1939. A. Retzius: Cephalic Index, 1940. Heritage of Conquest by Sol Tax and members of the Viking Fund Seminar on Middle American Ethnology, 1952. John Gillta, Ethos and cultural aspects of peronality.

            ... so he will receive the minimum amount of punishment or misfortune and the maximum reward...

            A căzut delegația la congres pentru că era română. Bestii corpii de aici, canibalii ministeriali de acolo. Dacă mai trăim, om mai vorbi. Nea Romică să-mi trimită măcar niște interese.

            Anthropology and the public interest, 1976; anthropology (the traditional paradigms): 1 essentially a graduate academi discipline; 2 primarily involved in basic research; 3 grounded mainly in non-western cultures; 4 requiring no special ethical code; 5 entitled to call upon federal an foundation funds for unrestricted support.

            Nu se intră, ca străin, sub nicio formă, în Jaghanath Temple. Nici dacă aș fi reîncarnarea lui Alecu Ghica. M-aș arunca de pa Jantar Mantar.

            Sunt toată ziua în departamentul de antropologie, la Indera Singh et comp. Programul preliminar al Congresului are nume din toate țările, minus România.

            Un peștișor și o vulpe argintie de la polul nord. Ghicitoarea peștilor i-a spus că-l va mânca un urs, o morsă, ori îl va prinde pescarul Ping. Ce se poate face? Să sară, la flux, într-o bălticică din ghețarul Bebe, pe unde trece Vulpea Argintie și să-l mănânce ea.

            Peștișorul, bâldâbâc. Vulpea-l ia-n gură – îm, ce gustos e, dar să nu-l mănânc, cine știe. Peștișorul, disperat, bucuros, îi aduce prânz de meduze și alge. Dar într-o zi îl prinde pescarul Ping-Pong. Îl pune într-un vas cu apă, să se joace și copiii lui cu el.

            Tov. Min...Eram remunerat cu 3400 lei lunar, ceea ce, împreună cu remunerația soției (pierdută prin însoțirea mea aici) și alocația copilului (și ea stopată) ne permitea să acoperim ratele la locuița amenințată de a fi scoasă la licitație, în condițiile detașării noastre oficiale. 

            To the President of Delhi University Women's Association. Dear Mrs. President, As homage to India we propose the organization of an exhibition entitled Indian Flowers painted by a Romanian girl from Romania – Alexandra-Maria Anca, student in the school of Association. We are happy to remember that she has received the first prize in drawing competition, last year.

            Oare va fi sensibil Eliade la ideea mea de a scoate în India o nouă serie (măcar un număr) din Zalmoxis? El ar da un articol. I-aș evoca și eu Calcutta, Rishikesh, plus eminescian-brâncușiana mea de toate zilele. Șora și Noica ar reuși să-mi trimită ce și ce. India nu dacă are azi – cred că nu – un Komaraswami, dar poeticieni în sanscrită, da. Joshi ar colabora. Poate chiar Sahytia ar tipări numărul. Nu străin de un anume vag aer testamentar. Cum începutul revistei va fi fost profetic  spre istoria religiilor, ori poetică?  

            Mihai Eminescu: Revedere (recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită Devesh Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Șah (recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:)

gândul meu sub arc de munte limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte România gândul meu

păsări treze veșnic zboare inimii neînfricare peste iarbă până-n zare un pământ sub raza primă diamant se însenină România inimă

păsările-n clar de lună „pe la cuiburi se adună” de-aș fi pasăre spre ea din iubire aș zbura România dragostea

             Pe la 10.30, poștașul aduce o invitație în Maharani Bagh, la o mundani ceremony. Curând, în Mudrika. Scriu dodii pe invitație. Peste o oră, urc pe terasa vilei. Vinod îmi face cunoștință cu Stephen Gill – îmi spune că m-a ascultat la „Către o teorie a comediei” - „conferința unui german, a spus ce-a spus ăla, ăla, dar nu părerea lui” spune lui Vinod, adaug și eu, confunda pe Shyllok cu Shakespeare.

            Curând, Gill îmi spune că trăiește în Canada, s-a întors după 20 de ani, Delhi e același. A ascultat, în Canada, un dramaturg român, oarecum gras și, într-adevăr, chel, da Everac. Are și un prieten în România. Vrea să-i traduc un roman, să ne vedem, stă la Tourist Hotel, lângă stația de tren din ND, are și whiskey, dacă mă interesează. Dacă merg seara, mă așteaptă, că am idei bune. 

            Străbatem mai apoi prin Probyn spre Kingsway Camp. Apoi departe, în Tagore Park și petrecem patru ore, cinci feluri de mâncare. Un tablou al doamne Zberea, plus un portret al d-nei Chaudhuri, gazda. Fetele lor, biblioteca, dorința de a-l revedea pe Theban. Sărăcia (5000 lei) din București, servitor o dată pe săptămână (și nu 24 ore), greutăți de transport, boala de rinichi a doamnei (infirmată în India de cel mai bun radiologist).

            Poeții, proști poeticieni (T. S. Eliot?). Poeții – supremii. Cel mai bun poetician sanscrit este S. Dasgupta. Fiecare suntem Dumnezeu. Nu e nimic misterios.   Toată poetica, prin raționamentul cauză-efect. Aici s-a născut Dumnezeu, aici i-a plăcut. La noi i-a fost frică de Ceaușescu. Indranath citește „Shakespeare” de Sorescu. Nu te uiți la tv? A, ești Mannix. Greimas. Mama Kali este Ceaușescu.

            Ieri, la 2.15, în Deptt. of history, invitat de P. S. Gupta, șeful deptt, mi-am susținut, în catedră, seminarul despre Unire (1918) – conferința de pace de la Paris, aprecierea evenimentelor interne, ecoul în India. Unirea din 1859 îi este familiară profesorului Gupta.

            Azi, la 12, în sala colegiului Khalsa, țin conferința „Cultura română și idealul unității naționale”. Prezenți, mai mulți profesori și 80 de studenți. Prof. Lamba s-a referit la latinitatea limbii și culturii române. S-au pus întrebări despre stadiul dezvoltării istoriei și culturii contemporane în România, despre elementele sanscrite în limba română, despre poziția românei între limbile romanice.

            Țiganii, persecutați? - Ion Budai-Deleanu – dăm fier, primim... Poemul a plăcut și profesorilor de istorie. Câțiva studenți s-au dat francezi (din Mauritius?) Mi-au cerut să recit în franceză – maudit soit a jamais le reveur... la ou n'est qu'ordre et beaute... - allons, vieux capitain. Tajinder a făcut reclama dulceții limbii ca și a leacurilor reumatice de la Marea Neagră.

            Am recitit romanele lui Gill. Seara am discutat. A scris despre Wells, dar autorul lui e Kafka. Ca autor și editor, mi-a permis în scris să traduc din cărțile lui. A scris o copie și pentru el. A oferit o reducere de 40%. Portretul lui făcut de un canadian îl dezindianizează, ca și al domnei Chaudhuri de madam Zberea.

            Profesorul de punjabi zice că trei românesc și tre punjabi sunt cele mai aproape de sanscrită. Mergea la sigur cu orange. Vede în spaniolă nirank. Nirankar, da.

            Vă rog. Clasicii dumneavoastră? Da? Aveți o limbă proprie? Vreau să-mi amintesc propoziții. 2 milioane în țara lor, 15 în lume, 1 în capitală. Nu Asiei. Mulatrul spune oare nu albului din el? Prin nevastă, unul era dravidian, altul canadian. M-a înjurat într-o limbă necunoscută. Jur pe yoga. Răspund propriilor întrebări din naștere, ca un mut. N-aveți a vă teme de mine, poate de voi. Sofistichez de dragul nici unei cauze extra. Mă cunosc de undeva. Destinele ni se găsesc fără limbă. Ne putem întâlni din întâmplare.

            Comaraswani, Selected papers (1977). „Wallace Brockway, Joseph Campbell, Mircea Eliade, I. B. Horner, and Stela Kramrish have all contributed their mature judgment regarding both selection and editing”.

            Nu un român așteaptă la clasă studenți indieni, un neindian așteaptă neromâni în competiție sine qua non.  

             Am purtat și eu cândva un costum din stofă ca asta, i-am spus conferențiarului de germană. Lectora rusă mă întrebase dacă îmi doresc să am zece studenți în loc de opt, număr foarte bun, zicea. Șeful cutreiera coridorul dimineața printre slavi, n-avea gânduri. Publicul funcționar se afla în grevă și n-avea să primească salariile în acest întâi.

            Mahendra observă, sanscritic, urma Rigvedei în versurile lui Eminescu, apoi „jumătatea” tantrică, traduce chiar cu Șiva, Matrishanti, bindu versurile. Înțelege, spune, mai bine poetul. Începutul Rugăciunii  e, încă, hindu. Odată mergând din Delhi la Ahmedabad, în stația Rajput, i s-a făcut rău, a simțit că moare, peste zece minute era bine. Să fi fost un astrolog? Fratele lui i-a confirmat că în acele momente trecuse pe deasupra Rajputului planeta Saturn.

            R. V. Joshi îmi lăsase versurile lui Eminescu în versiune sanscrită cu alfabet latin. Pe la trei a apărut și Anujan cu ele în malayalam. Dr. Dave m-a luat apoi la seminar, referat asupra dramei punjabi. Scaunele de Ionescu s-a jucat la Amritsar, o dată, cu public profesor, intelighenție. O s-o aducă și-n Delhi. Spre sfârșit, sunt invitat să-mi spun concepția despre dramă – comentez Orghast in Persepolis de Peter Brook, lumea ca teatru în Shakespeare și alții, moartea teatrului în luptă cu filmul. Mă ofer să prezint un referat „India în drama românească” - se primește.