George Anca
PĂGUBOȘI O DATĂ
Afilie – Voltaire – Mulk – Kama-ex – înțepături în timp – jurnal himalaian
– Bangalore – atac – comitet – greier - Volpone
(Afilie) Prima
călătorie, pe jos, în Delhi (poate 20 de kilometri) – labirintul viezuresc al vechiului
bazar încleștat de moschee și Fort,
departe, în contrast, Connaught Place, librării, telegramă Rodicăi (ghidat, pe
5 rupii, de un student din Bombay). Azi am completat acte la șeful facultății,
dus acasă de șoferul lui.
Aseară am adormit, spre ziuă, Mitică
Pricop manevra macheta unui bloc, îi spun să nu se mai legene, el insistă,
blocul se răstoarnă, dar, manevrat cu fală, își revine, iar Mitică nu-și mai
încăpea în piele, nu se potolește, se bușește din nou, mă gândesc că, fiind în
vis, să se întâmple dimpotrivă. Sorin Stratilat s-a ivit și el oniric, pe
stradă, cu Virgil Mazilescu.
Un bătrân sikhit îmi arăta semnele
de pe față în care îmi poate ghici, acum aștept ceva prea exact și n-am nevoie
de viitor, altădată, m-am scuzat. Eram la Jantar Mantar (zilele-ferestre,
ceasul solar, turnul lunii, 76 trepte), trecându-mi prin minte cum, pentru
publicitate, cineva s-ar arunca de sus, și uite că, mai târziu, m-am împiedicat
de am umflată laba piciorului drept, clătinându-mă ca Mitică.
Am reușit să țin my class, dar în
jurul prânzului era o grevă a personalului. Le-am arătat studenților fotografii
de scriitori români editate de Muzeul Literaturii, ei asemuindu-i pe Gherea cu
guru-ul Indirei Gandhi, pe Sadoveanu cu actualul ministru de externe al lor, pe
Cocea cu mine (dar eu n-am chelie). Pronunțând Liviu Rebreanu, unul a scris
numele mic Leave you sau Live you. Data trecută le aproximasem și eu numele
unora cu Văduva, Aurora, sau Vina (Miss. Mistake).
Lectorul german predă, împreună cu 3
colegi indieni, la 200 de studenți. Ardouin, născut francez, naturalizat indian
de 25 de ani, apare oarecum bănuitor. De la italiană, Aluwalia, de 62 de ani,
cu turban roz și mustață albă, vede posibilă invitarea lui Mircea Eliade, mai
ales la o universitate religioasă.
Scontând antropologic pe inteligența
celuilalt (?), lectorul polonez găsește că locurile românești au nume minunate,
de exemplu, Valea Florilor. Apoi și-a depănat o lungă teorie după care oamenii
de la munte – din România, Punjab ori Himalaia – sunt închiși, neprieteni,
brutali până la crimă nu o dată. Ne înfierbântasem, am plecat cu polonezul,
care mă invitase dinainte să-i văd casa. Avea să se întoarcă peste 6 săptămâni
în Polonia.
Ne-am întâlnit pe drum cu o doamnă
din Australia, sociolog – n-avea o părere grozavă despre Stirling -, soțul ei
indian este tot sociolog, marele Oberoy, au trei copii. A auzit de Eliade și
Brâncuși. Polonezul: Eliade, în cărțile lui, îl citează pe Levy-Strauss, dar
Levy-Strauss nu-l citează pe Eliade. Nici australiancei nu-i plăcea
Strauss.
Cărți citite: A Phulkari from
Bhatinda – Harjett Singh Gull, Patialla, 1977; R. K. Narayan: Lawley
Road and other Stories, Delhi, s. d.; Diwan Jarmani / Rakesh Bhan Dass: Maharani,
Delhi, 1973: Northern Lights. Fairy Tales of the Peoples of the North,
1976; Delhi văzut din automobil (dodie?)
Mă
voi înscrie la sanscrită. Am fost ieri pus în încurcătură nu de scrisoarea
primită de la visi (Vice-Chancellor), ci de sugestia lui Mukarjee de a propune
eu aceluia să amâne întâlnirea românească, pe motiv că el va fi la Moscova în
perioada respectivă (Mi-am amintit de poetul Beniuc, în august 1968, când l-am
sunat din radiodifuziune să dea o declarație și mi-a răspuns că trebuie să
meargă la ambasada sovietică).
Diplomatul de Gâdea își dăduse
întâlnire cu pro-vice- cancelarul, matematician, dar am scos eu fonction-ul din
foc. Primindu-mă, provisiul m-a întrebat dacă între cărțile românești sunt și
de matematică, apoi a pronunțat numele lui Foiaș, la care am adăugat pe
Onicescu, Malița, congres de cibernetică și futurologie.
Taică-meu îmi spunea de o rudă a
Jenicăi care se mărita, apoi mi-a repetat, în ciudatul vis, că nu-și dorește
altceva decât să ajungă să vadă cum fiica mea o să se mărite fără să mă întrebe
un cuvânt.
Am
recitit seara Shakuntala de Vasile Voiculescu, după ce, dimineață,
sfârșisem Ramayana, traducerea românească a versiunii repovestite în
englezește de Rajagopalachari. Nuvela românului e un original plin de mister
heraldic. Cheia eminesciană din Luceafărul psihanalizează ortodoxist
consacrarea persoanei sau cunoașterea apofatică. Vervă poetică, pastă de culori
cerebrale, ragas din disimulate orchestrații.
Vorbisem despre Sita ca destin sfânt
prin Rama, sacrificiu. Shakuntala românului Voiculescu este destinul însuși
(dinspre infinitul împărăției spre pierdutul din viața pasională). Sita
concretizase absolutul, Shakuntala-Rada absolutizase realul existenței. În
locul ursitei purității, puritatea ursitei. Un imn iubirii mai puțin, prin
parodia de sine dandist-bacoviană. Persoana-Dumnezeu se realizează în stadii
brahmanice, poate și kierkegaardiene, strălucește în iluzia Shakuntalei-Maya,
Dulcineea-Shakuntala.
Gala Galaction recrease o imagine
bucureștean-constănțeană a Mariei Magdalena, care, fără hermeneutica autorului,
ar friza melodrama romantică (am citit romanul cu plăcere și ciudă, la
Mangalia, cu Nansi; dar aici notez, în schiță, argumente pentru studiul
Shakuntalei în România). Ea se mântuie prin credință, sloganând și emanciparea
femeii, dacă nu mizandria.
Voiculescu s-a emancipat, în
aparență, de morala evanghelică. Păcatul Shakuntalei nu există. Ea incarnează
frumusețea indiscutabilă, ca o religie în sine. Este tot atât iluzie,
halucinație sau reminiscență, cât și sens al regenerării, eroismului și
îndumnezeirii. Nu discursiv, nici constructivist – mai degrabă limbajul se
derealizează, tablourile se interpun spre a ascunde pasiunea misterului revelat
înapoia cuvintelor.
Dar povestea aceasta, fără a fi
cuvânt, n-ar fi fost, în lipsa limbajului, a tăcerii post-oraculare. Numele
personajului lui Kalidasa, dar și al replicii lui carpatine, se întrevede drept
rațiune a revelației și, astfel, a retrăirii. Dyonis ar fi fost Hyperion, dacă
nu însuși Eminescu – doar că prezența lui spirituală, amestecat creștină și
pan-indiană, se datorează unei patimi mitomane.
El iubește în locul femeii iubite și
este nevoie de un alter-ego bărbat care să se îndrăgostească de aceea. Este
nevoie de realitatea ei absolută, ca și de cea pământească – dispariția la propriu
a bărbatului, ca un zeu târziu, a scenei feerice din atmosfera anglo-sanskrită a unei lecturi
donquijotești (în cheia Ciulendrei lui Rebreanu), singura moarte
(sinucidere) a Kivei, la răscrucea între adevărul mizer și posibilitatea
viselor imperiale – dar sunt numeroase elemente de construcție, susținute de
discursuri ca atare, asupra cunoașterii apofatice.
Povestirea este reminiscența unui
nume, a dramei iscate de reincarnarea (avatarul) acelui nume. După douăzeci de
ani, relatarea se va preface într-o proză convențională, cu îngrijite pregătiri
pentru efectul literar; un început de jurnal de boală și convalescență, un
elogiu munților patriarhali conservând rânduieli de părăginită curte
boierească, de stână și șatră (curțile se cern spre înălțimi, într-o
arhitectură a peisajului românesc însuși, nu lipsit de corespondențe în
arhitectonica cerurilor).
Ca să izbucnească, asemeni unui
fenomen natural, dar nu al unei persoane – ci, tocmai, al unui dublu -, iubirea
pentru o tânără frumusețe, și mit etern totodată, coborât din poezia sanskrită.
Și totul să se spulbere mai puțin surprinzător decât apăruse.
Intransmutabilitate. Soluția s-ar putea afla în esența limbajului povestirii –
un nume disparent, ca o sinucidere.
Persoana întâi a povestirii este aproape
ironică, simulând timpul ca atare al existenței, într-un spațiu
simbolic-deschis-iluzoriu. Nuvela se autosacrifică, Sakuntala a fost și nu mai
este. Un refuz al ei? Numai Chiva, sinucigașa bătrână, mai frământă gânduri de
ibovnicie.
În Alkyon sau diavolul alb,
de Voiculescu, Murad, calul unui rus e furat de un român, râvnit de un ungur și
recâștigat de stăpânul său. Un alt român, popă, împreună cu grecul Yani,
vrusese să-l fure lui Amoașei, rămânând pe-a stăpânului din stepă sau din
munte.
Comparative Literature Studies,
vol XIV. No 2, June 1977, Published by the University of Illinois press at
Urbana /.../ The Case of Rumania François Jost (177-179) / ... /
Rumanian comparativism finds its point of departure in the study of mutual
influences, Rumania being most of the either
the terminus a quo or the terminus ad quem. /.../ Nearly
all comparatists in the West are familiar with the names of Basil Munteano and
Alexandru Cioranescu. /.../ Goethe thinking of living culture rather than dead
tradition, could have said „Rümänien, du
hast es besser”.
Audiență la Consul, piesa în
trei acte publicată de Ion Brad în Teatrul, nr. 11/1977 (p. 74-93), mai puțin
teatru decât transcriere ardelenească a vieții cătunului-ambasadă, cu o
creștinească înțelegere pentru o ființă ce nu-și poate permite să se cheme
Maria Magdalena, că nici consulul... (o prostituată dintr-un port dunărean, la
o ambasadă, cedându-și gemenii, spre a putea călători cu soțul ei, marinar,
traficant de stupefiante; viceprimarul cu care i-ar fi conceput este epurat, în
actul II, după cum aflăm în actul ultim). Tânăr în vremea realismului
socialist, autorul aduce un naturalism politic, un zolism al birocraticului, cu
excitația purtată diplomatic. Femeia Disperată sau Soțul Internațional, cu
ironizarea în grotesc a drepturilor omului, la umbra secretarelor în pârgă,
contrapunând cereri de locuință sau de copii cu jocuri de-a „marea călătorie spre închisoare, aici... ori întoarcerea
acasă” (spune, spre sfârșit, ambasadorul, ca să încheie piesa cu schimbarea de
sens a
”călătoriei în întoarcere”): „după părerea mea, abia acum ar putea să
înceapă marea și adevărata ei călătorie”.
Copiii
lui Afilie s-au născut aici, Ion și Diana. A locuit în patru case, pe rând
regretate. A avut telefon și, închiriat, și televizor, s-a avut bine, oarecum
din vedere, cu tipicul corespondent al nostru, singurul, se pare, dintre toți
ziariștii, fără mașină. Se numără printre oamenii neproblematici, custode a
6000 de tractoare românești în India. Ne-a mai pus și în temă. Sunt mai prost
plătit decât un șofer de ambasadă, nebeneficiind de indemnizațiile pentru copil
și nevastă, de dotările celorlalți pentru a rezista condițiilor de climă, hrană
etc. Situația mea e cam fără ieșire. Neliniștea-mi va trece odată cu străvechea
mea răbdare mascată de isterie, artificii și tirade.
Să-i
scriu lui Șora, iar în plicul trimis lui, o scrisoare lui Maco despre familia
mea halucinată de un mod străin. Magistre, sacrificiul propriei liniști de
dragul sanscritei să zicem că mă privește pe mine, cât din partea nevestei și a
copilului, mult mai bine să nu fi venit și, dacă s-ar putea, să ne întoarcem.
Unde sunt kefirele noastre? Lumea neindiană așteaptă cu spaimă vara. Citesc și
scriu, dar mă și arunc în afirmații, smulse din logica iute ce vi se datorează,
predau o limbă inedită unor oameni nu mai puțin noi.
(Voltaire)
Pe la patru din noapte, fulgere și tunete, ca acum două zile după ce-mi
aruncasem ochii peste gardul unui cimitir creștin. Aseară, seară românească la
Federația indiană pentru ONU. Federația română de handbal a pierdut campionatul
mondial (Flacăra – Tis ar vrea interdicția de a se trimite out această
revistă). Ploaia se întețește, va fi iar noroi la School of Economics. Tis mi-a
luat cărțile, să mi le citească, să vadă cât de nebun.
Il e vechi, nu nou, ca
Tis. A mai fost în 6 locuri. Are două fete, una studentă. Nana se bucură să se
întâlnească cu copii români, ca și noi. Filmul România, țara mea, altă Explozia
informațională. Un păcat e sigur: nefolosirea în exterior a personalităților.
Broșura din 15 ianuarie atinge, ca la yoga, și organele interioare.
Mateescu
îmi scrie neciteț, nu-i răspund cu interpretare de personaj. Or nu e vorba
despre niciun personaj în cazul nostru, doar o aceeași acțiune de a nu fi noi
ci personajele, riscând uneori să părem. Care e poza, care e copilul de țăran?
Care e proza? Respect cauzat de o recentă cunoștință, ce se va învechi cum va
putea, ducându-ne și pe noi mai la adânc, în fum de lemn, să ne îmbătăm cu
horincă pe o altă ploaie fără leac.
Donația,
la 4 pm, la 3.30, ploaie cu găleata. Invitat pe la 1, de G., să scriem
speach-ul. Un student se interesează de Brâncuși, un profesor de engleză de la
Universitatea Guru Nanak, de Călinescu (cum ar putea să aibă Studies in poetics...)
Suntem foarte bucuroși să vă avem...
(Mrs. N) în mijocul nostru... Y: oaspeți... Puțină lume (I.B.)... să-i fi pus
în fiecare zi să repete (Mrs. N)... în România, când vine Brejnev, e mai ușor
să strângi lume, de pe stradă (C. M.)... Cafea n-ai? (C. G)... Ce înseamnă
homosexual, că are două sexe? (Mrs. G)... Nu m-am așteptat să nu fi organizat
și ei sala (Mrs. G)... Vorbești bine italiană, domnu (M. Ist.)... Ce faceți,
mă, Columna (filmul meu despre ruda lui) frumos film (mai multe cunoștințe indiene)...
Frumos textul (dacă rom.)... Ceaiul dintre function, dinainte de film... de a
da un parti (Parasnis)... (Ge a vorbit cu Gi: doi nerușinați cu viitor
impotent, unul în șt., altul în polit)... Mai ai nevoie de bani acum? (A.
P.)... E foarte romantic... Cum cer băutură, nu sunt studenți?
O profesoară de rusă care
nu mă cunoștea. O neplăcută stinghereală. Am iubit-o pe Nansi, care m-a ajutat
și ședea bine, chiar dacă mi-a acutizat alergia la tutun (nu știu de ce mi-am
amintit ceaiul de la Oxford, cu urcat și coborât scări până la locul respectiv.
Protocol (sub)universal. Columna, vorbit în englezește, primul film pe ecran
mare văzut de Nana.
De dimineață, clasă
obișnuită, fără comentarii, altele decât în treacăt, asupra zilei de ieri, cu
întâmplările, întrebări și răspunsuri în românește, cuvinte-cheie:
bine-înțeles, deocamdată, tocmai. Nici în departament decât puține aluzii.
Probabil voi preda și la Nehru din iulie, asigurându-mi-se taxi. M-am dus după
lucrare, la A, unde am fost rece și eu și ei, lăsându-le adresa (păcat că unul
mi-a oprit și două cărți ale mele, exact când a fost cazul).
M-am întors să ajung la
Târgul mondial al cărții, trecând prin fața Trienalei tocmai închisă la ora 1
pm, apoi pe dinaintea restaurantului în care știam că se ține reuniunea
națională a scriitorilor indieni. Îndreptându-mă spre intrare, m-a întâmpinat
cineva cu întrebarea dacă sunt de la ambasada rusă, nu, sunt român, poet,
lector, bun, bine-am venit și mă așez în fund, în pauză sunt prezentat la
prezidiu secretarului general al scriitorilor, aveam să primesc ceva
publicații, raportul anului 1977, în special.
O scriitoare pentru copii
îmi arată cartea ei, când mă întorc după pauză cu profesorul de franceză
Trilochan Das, exeget indian al lui Voltaire, care l-a scandalizat pe
prședintele Academiei Sahitya cu comparația Voltaire – Vivekananda. Vorbisem
tot timpul în franceză, atrăgând atenția. Luasem împreună chula și dosa. A
scris un articol și despre Baudelaire și chiar despre Tristan Tzara.
Mai cunosc o scriitoare
din Bengal. Ascult discuțiile. În pauza următoare, un tânăr (Vinod Seth) vrea
să mă cunoască, îmi face o fotografie cu profesorul de franceză și-l
instruiește cum să ne facă una și nouă. Când intrăm, îmi propune – sugerase o
poetă din Assam – să recit o poezie românească de-a mea, el s-o traducă. Îi
scriu Parinior și o variantă în engleză. Convenim titlul Paradise și
accepțiile. În pauză, lucrăm, apoi mai cunosc doi poeți, din Calcutta, ce-mi
oferă cărțile, și unul din Punjab, medic ayurveda, care vrea s-o vadă pe Nana.
Și alții.
A urmat șezătoarea de
poezie, prezidată de fostul ministru Karan Singh, tânăr și bine dispus. Al
patrulea sau al cincilea am fost strigat eu, de el, întrebându-mă care e numele
meu – după ce-l spusese foarte corect – eu nerăspunzându-i. M-au impresionat
sonoritățile poeziei malayalam și tamil, bengali și urdu, punjabi și hindi.
Malayalam mi-a creat euforii. Mare interes pentru engleză, la poeți. Teme
religioase și politice. Poezie a demității – vezi nepalezul, sau a aspirației
antisepratiste -vezi Kashmir. Geometria vieții nu e cercul ci totdeauna
parabola (poet din Bengal).
Karan Singh a cântat în
final un poem propriu, apoi unul englezesc, Who, ceea ce a încheiat întâlnirea
poeților, fără a fi rămas timp pentru lectura în francerză a imnului ridicat
lui Voltaire de către Trilochan.
Pe 16 la YMCA Tourist
Hotel, cu studenții (nu se stingea lumina, să se proiecteze filmul). Pe 17, în
Vivekananda Hall (după function și ceai, mai era lumină naturală și au trebuit
acoperite geamurile: n-am venit pentru Brâncuși? Iată că numai pentru el ați
venit). Pe 18, Parinior.
Aflu acum că, ieri, după
ce, poate nevrând să-mi dea peste cap expoziția, venise să-i ajut să scrie
discursul, că el nu știe, că de 3 ani aici, a scris treburi politice, mi-a
luat, cu neluatele în seamă proteste ale lui Nansi, dosarul cu toate operele
mele inedite. Pas de le mai vezi, dacă ți le mai dă înapoi.
Măcar în Italia am pierdut
(?) caietul italian, aici îmi este luat de un sinistru analfabet totul – chiar dacă
mi-l înapoiază, văd că nu e de glumă și, cât din prostie, cât din îngâmfare,
cât din stil și sistem, din oboseală agresivă și neînțelegeri regretabile,
refulări de haită și spasme grandomane, scleroză și teamă de tot și de moarte –
nu mă pot exclude vai, dar nici nu pot avea inițiativa, sunt singur, s-ar putea
să devin pur.
Cine să-i dea porcăria de
drept de a-mi lua munca de recunoscut ermetism, rafinament și puritate – de-aia
mânjită și așa de boicoturi – cine dacă nu eu, dacă nu noi? Pentru că vechea
gardă e la putere?
Nana a desenat un copil
ținându-se de sfoara unui zmeu cu două capete. Spune că vrea să-l pună-n
expoziție. Cred că da – yes, Mrs. Jafa? Doctorul i-a luat Nanei pulsul și va
citi în cărți, îl va întreba pe tatăl său și-mi va scrie ce crede despre vechea
poveste; ne întorsesem acasă la mine – el sugerase – în pauza reuniunii de azi.
Poeți mi-au scris în caiet poeme în malayalam, sindhi, nepaleză, bengali,
hindi, punjabi, assameză.
Triluchandas mi-a zis,
mehenghi, Verlaine roumain, răsfoindu-mi Invocațiile, sugerându-mi să le traduc
în franceză. Am dat Once upon a time, de Nana, unora care, văzând-o, mi-au
cerut-o; am mai arătat albumul Brâncuși (sunt picturile d-stră?). De-abia că
n-am răspuns lui Mateescu, nici universității din Chandigarh. O aud pe Nana
povestind cum Charanjit ne-a invitat la Veena.
De dimineață, îi cerusem
lui Mulk Raj Anand un interviu, el mi-a dat întâlnire după amiază, a venit spre
sfârșit (fusese anunțat A. B. Bajpaye, de câteva zile, dar a trebuit să meargă
în Maharastra). Un poet din Madras m-a întrebat dacă o cunosc pe Ana Blandiana,
iar o profesoară și scriitoare din Poona s-a interesat dacă Mircea Eliade e
român.
Am trecut, apoi, după
încheierea celei de-a patra convenții naturale a autorilor indieni, prin World
Fair Books, împreună cu doctorul, care avusese impresia că văzuse numele
României – confundase cu Cehoslovacia, Bulgaria – și de care m-am despărțit
curând.
O înghesuială precipitată
m-a făcut să cred că s-a furat vreo carte. Ce se întâmplă? zic. Primul ministru
al Indiei, primesc răspunsul, și curând îl văd. Peregrinând prin Târg, văd un
Edgar Poe ilustrat, ca Dante, o față
niciodată senină, Germanii despre India, carte alcătuită de
departamentul cultural al RFG, Artă Indiană.
Clasă complicată de furia
de acasă a Veenei pentru că nu am vizitat-o (mâine, cu Nansi și Nana, în drum
spre scriitorul...) Propoziții pe tablă, nu ca descrierea Indiei după model
Bogza. Chattopadyai se însoară vineri-duminică, ne-a invitat, ne vom duce,
înainte de a pleca în Punjab trei zile. Lux, ca la Indore?
Urinalele din Delhi, cele
mai multe, nu sunt înconjurate decât de corpul celor ce urinează. Au apărut
pepenii cu semințe rotunde. Bananele s-au rărit. O fanfară se zbate de sâmbătă
până luni în ditirambice perioduri. Cu viteză de vizită politică, un grup
răsfirat urmează un cadavru înfășurat în pânză și frânghii, aruncându-i flori
galbene din mers, nebăgat în seamă, așteptat doar la locul arderii de alți
indiferenți.
Vesel, îmi întâlnesc, la
puțin, compatrioți, chiar mă întrețin cu unul de la care recuperasem dosarul cu
munca mea – de la o doamnă, cărțile mele împrumutate tocmai când aș fi putut să
le arăt scriitorimii indiene zilele trecute -, vorbim oficial despre soția mea,
bursieră pentru arta indiană, bună idee, ne împăcăm, deodată, ca și cum, gata,
se ține cineva de cuvânt.
Mă lasă la Târgul de
cărți, unde petrec șase ore, copleșit de număr, nu și de calitatea cărților indiologice,
impresionat de industria editorială americană, engleză sau germană (reprezentate,
se pare, totuși, mai mult simbolic, cu titluri de toată mâna, atât de
comerciale). Virginia Woolf pare în vogă. Psihologie, medicină, tehnică.
Tehnologia americană – expoziția de alături – se încheie cu cea mai vizitată
secțiune – Viitorul, accentuat cosmic și catastrofic.
În afară de Vedantologie,
am răsfoit catalogul muzeului muenchenez de artă, al regizorilor americani, al
icoanelor medievale (fără România, dar anunțând o carte despre icoanele pe
sticlă de Cornel Irimie și Marcela Focșa), de glume, inclusiv internaționale,
inclusiv una românească (despre regele Carol II), de elefanți indieni, de
cinematografie. Moravia pare să bată recordul romanelor de buzunar, cu coperți
semipornografice, concurat de nume obscure pentru mine. Shakespeare apare rar,
ca Iisus Hristos. Sunt cărți despre Gandhi, câteva, mii despre India, e loc de
scris un: De pe Tilak Bridge.
România în istoriile
Europei, istoria literaturii române lipsă dintr-un tratat englez asupra
literaturii mondiale, din anii 60, prezența prin accident a latinității –
Cicero, printre marii gânditori politici antologați, începând cu Platon și
Aristot, de Gaulle opus, ca figură și timbru propagandei hitleriste și
mussoliniene, un portret jovial pe o copertă risipită, în aer liber pe maldărul
unei tarabe, la cărți cu preț redus, semnată de Stan N.
Vânătoare de imagini
excitante, disimulată formal. Vagi întâlniri într-o înghesuială memorabilă.
Muzică, de la stand la stand mai puțin indiană. Telegramă românească: din lipsă
de fonduri... Cumpărători de timbre blond-slavi. Voiajori din alte părți.
Apsaras. Paul Klee printre cărțile vârstelor mici. Micile cărți japoneze despre
țări, imensele despre Karate. Zgomot al facerii și nu al genezei.
Pădure scuturată în
structurile de beton confident de la Pragati Maidan, imprimând, mai departe,
entropia din nervuri, în visul suferințelor omenești. Pe câte undeva, Poe,
Coleridge, Novalis – nu Eminescu, doar Baudelaire. Zare-segment,
cărturar-privitor, lume-voință, Sat-cid-ekam Brahma. Reduceri până la 75%.
Towards the Sculpture –
străine Pogany și Prințesa X, alăturate de comentator. O sărbătoare
mahomedană a întrerupt grădinița, dar și
universitatea. Studenții m-au vizitat. Mai încolo am mers împreună după ceva
cumpărături, iar la întoarcere am intrat în Templul lui Hanuman, cu poarta
blocată de puștime cerșetoare, cu mame
și frați mai mari.
Am sunat clopotul, ne-am
recules în fața zeilor – Rama, Sita, Lakshman, Krishna și Radha, Durga, Șiva,
Hanuman – desene și statui smulgând rugăciuni, prosternări, bani. Fumul, ca la
noi în casă, înmirezmează modestul locaș. În Linga lui Șiva – Ganesh din
piatră.
Charanjit, care sikh
fiind, singur îmi închipui că nu intră, susține că un lucrător de la fabrica
lor ar fi ridicat acel templu. Întrebându-i pe el și pe Satendra, a cui este,
ce fel este lumea de astăzi, sikh-ul s-a pronunțat că drumul omenirii merge
spre spiritualitate, acceptând că aceasta este cea mai bună dintre lumi, în
care este loc și pentru limba română, și pentru studii economice, pentru tot.
Am răsfoit și eu mai multe
cărți engleze despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din
Tribuna citind jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. și
Z. D. Bușulenga, din aceeași călătorie, în România literară). Debutul lui Petru
Romoșan este așezat în descendența lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist
patru debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiță.
(Mulk) Dă-mi,
boierule, țiganca – și Vasile Văduva nu și-a publicat poemul ăsta, și noi
înnebuneam la tinerețe să-l auzim, amintindu-ne de el, de Stărulești, de
Țiganiada și avatarul românesc al Shakuntalei la Voiculescu, pe care prietenul
nostru îl iubea în lunga-i agonie, citind din Vivekananda, și noi revelații,
asupra originii indiene a țiganilor, Romany – pe sanscrită, pe urdu...
Cine am fost în clipa trecută -
necunoscut fără părinți
mortul meu frate?
Cine aveam să fiu
de-am fost fiul
părinților eterni
îndurerați în veac?
Recitesc Maitreyi
ca pe un reportaj, jurnal, apologie, mărturisire a păcatelor atribuite. Straniu
sentiment al încetinelii timpului, dar și anglo-mitul coloniilor. E-mail uitat.
Kumaril Dev m-a vizitat,
dându-mi încă o carte de vizită (novelist), sfătuindu-mă să citesc National Herald, ziar al Indirei Gandhi, și
Illustrated Magazine of India. R.K. Narayan n-a participat la Convenția
scriitorilor, am înțeles, pentru că Mulk Raj Anand era în poziție-cheie. Numai
300 de membri scriitori.
Mai înainte trecuse să mă
vadă Esauloff, care m-a consolat pe tema convenției, diplomelor, sau
înjurăturilor. Bănuiește că între Dostoievski și Șolohov, subiectul
doctoratului propus al lui G.K., nu e nicio legătură. Din grupa mea de
studenți, unul ar fi informator; oricare merge la ambasadă face raport la
guvern despre ce s-a discutat. Alcool se găsește pe toate drumurile.
Aseară, cu Faruqi, David
Matew la Shankar Sad-Sad Memorial, Indo-Pak Mushaira. Ne-am întors acasă la
două noaptea, înainte ca mushaira să se fi terminat. La dineul copios oferit
înainte de Faruqi și Netty Bossert, vorbisem
în italiană cu londonezul David, ca și mine foarte vorbăreț, el inclusiv
în urdu, în somptuosul memorial – ore de recitare în urdu, ah-uri ale miilor de
spectatori participând total, păstrând doar rezerva intelectuală care să-i
deosebească de cenaclul Flacăra, gustând, printre gazelurile mistico-erotice,
și satire precum cea despre urina lui Moraji D.
Faruqi, e vorba,
astă-seară, să ne viziteze – vreau să-i vorbesc și de Sistemul sau
întocmirea religiei muhamedane de Dimitrie Cantemir, prea l-am impresionat
cu ișlicul lui Conachi. Ce poate fi
dialectician (diplomat) – Cândea comentând filoturcismul cantemiresc (oricum
arusesc) în pofida polemicii pe limba apologeticii creștine? Și atâta
filologism, din atâtea epoci medii, cu un subtextual cazuism istoric.
Mai poate fi discuția mea
cu Faruqi despre islamism în România, primit cu atâta dedublare, cu ura
neîmpăcată a lui Baiazid însuși. Găsesc în Eminescu (ziaristică) sursa celei
de-a doua dialectici, după Cantemir. (Cantemir, Eminescu, Barbu – treptele
trecerii de la cunoaștere la accepție poetic spirituală a ... islamâkului –
Islam-Isarlâk?) Faruqi nu numai că infirmă arderea bibliotecii din Alexandria
ca operă islamică, dar ea ar aparține lui Iulius Caesar. Fraternitatea și
egalitatea între oameni le vede ca mesaj islamic. Își va face monogram pentru
scrisorile sale o inscripție circulară din Coran din volumul ce i-l recomand: Musulmanii
în România.
Am încheiat primul an
academic de română în India cu bine. Sunt înaintea examenului. Cel mai
inteligent student al meu are cancer în gât. Citim tot timpul ziare și
sanscrită, iar Nansi, artă, budhism, hinduism, pentru doctorat. Locuința din
București e în pericol, neavand de unde plăti ratele, tot sper să se publice
cât mai repede Gramatica fanteziei, să se poată acoperi din ele.
Măcar de nu s-or pierde cărțile, pentru
când ne-om întoarce în căutare de altă casă.
Nicio confirmare că vreuna
din corespondențe s-ar fi publicat – și-am trimis destule – mă mir de Păunescu,
nu de Ivașcu, Dragoș, V. Nicolescu, mă mai mir de D.R. Popescu și de D.
Fruntelată. În fond, am trimis unicate, pe ton prob. Cărți sunt la Mircea
Ciobanu și Val. R..La ce speranțe să se publice? După scrisoarea ta, la două zile, o alta de
la Grigore Popa. Nana se interesează ce mai face Douăzeciul din Pipa ta?
Încheiat lectura la Gypsies,
forgotten children of India, colajul conjunctural al lui Chaman Lal.
România, infamată de doi unguri, citată obiectiv de Kokhanovski (rudă cu
traducătorul polonez al paslmilor?), regăsită în Suedia sau în America,
niciodată în propria-i geografie – de ce oare?
Am scris multe
corespondențe literare și ziaristice la România literară, Contemporanul,
Flacăra, Tribuna, Luceafărul, Familia, Scânteia tineretului, dar mi se pare că
nu s-a publicat nimic (mi-ar părea bine să mă înșel). De altfel, publicarea
unei traduceri din italiană, la EDP – Gramatica fanteziei, aflată în
planul pe anul acesta, este singura mea speranță să-mi pot plăti din ratele la
apartamentul din București; am informat conducerea Ministerului Educației, știi
cumva care e regula, anume dacă, în condițiile detașării mele, CEC-ul îmi acceptă o întrerupere a plății datoriei
pe perioada respectivă și să o reiau la sosire? Că mai avem un an...
Am răsfoit și eu mai multe cărți engleze
despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din Tribuna citind
jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. și Z. D. Bușulenga,
din aceeași călătorie, în România literară). Debutul lui Petru Romoșan este
așezat în descendența lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist patru
debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiță.
În presa românească, e la
modă jurnalul (refulat!), în care Marino se convertește, Paler e mexican
(mexicanii stau la pândă / să vâneze un curcan), Blandiana la Napoli, iar pe
verso Adina Darian în Avoriaz (avortatul titlu în ultima pagină a revistei lui
Ivașcu & Gașcu). Citesc presa română în timpul zilei. Aproape nu dorm
noaptea, spre a citi, înaintea zorilor, ziarul indian.
Caraghiaosă linearitate a
jurnalelor, narcisismul lui Manolescu în sudorile lui Simion: inși care au
știut ceva înainte de a mai fi fost nevoie de vreo știință reală – oricum,
vremea lui Iorgulescu e mai borâtă, ca și umbrosul meu coleg de grupă, 556. Suntem
urâți, asta ne e șansa. N-avem jurnal, nimic publicabil. O idee trasă de păr, o
violă pomădată până la ochi, un filosemitism cu semnul minus, agresiv bloc
intern în care înfloresc licheni.
Noile compromisuri nu au
loc de forța celor vechi. Cum ar răzbate ideile noi prin mucegaiul rubricilor
cuvântătoare? Noblețe că Philippide
clamează apariția Istoriei călinesciene? Contrabanda călinescianistă a
deșălat, oricum, falansterul prepotent unghenist, a despărțit într-o universală
fără-frecvență tinerimea de guru. Slavă domnului că l-am auzit și văzut, am la
mine poza în care arăt cel mai țăran, în afară de magistru.
Cei mai abjecți
confecționeri sunt „călinescieni”, ultimii bețivi cumpărători sau vânzători de
teze, dușmani de cuvânt, prieteni de ambiguități-prăpăstii, aventurieri ai
puterii înțelese ca o presiune a altora mai puțin puternici în numele
cititorilor. Cinstit, Ion Vlad reia, de la Ralea, numele cititorului –
criticul, cine altul, la ce? Eu tocmai am citit și am devenit critic –
ireverențios și poate responsabil.
Firme ruginite de idealuri
trădează amarnică neparticipare. Un steag ridicat în groapa culturii adaugă un
zid nou de sticlă. Se va schimba ceva odată? De nu s-ar schimba totul. Fiecare
avem grija nu a noastră, a cuvântului social. Nu cunosc viitorul, mi-e frică de
el; mă îngrozesc de un trecut pe care îl cunosc, nu mi-a fost potrivnic, m-a
anulat însă, dacă aș fi fost să exist, mi-a dat un tată, mi-a luat o mamă, am
auzit un tren și a și pornit, fără gând de întoarceri – ce plecare să fi fost?
Să traduci un român în românește, apoi să violezi.
Echilibru: un cuvânt din
revista Familia. Cine (mai) are organul? Trenul s-a învățat cu drumul și
călătorii, manierist sorescu, iorgu cântă alexandru, ulici pe spânu. Țara e
mirifică prin suportarea braconierilor. Buni euro-români se lasă, se
delasă la campania de fosilizare.
Stelică dă soare la cal și călăreț.
Călinescu? De Maiorescu
s-a auzit vorbindu-se în somn după lectura lui și a lui Teilhard. În locul idealului de seiozitate, carieră de ideal,
plină de biorăzbunări (cazul meu?). Încifrare în zero, jurnal-lăsat-de-sec,
zilele trec .
Mondrian și Eliade –
americani, Marino englez, Simion francez, Anca indian. Numai în România
trăiește Blaga și moare Eminescu.
De-aia Al. Rosetti cf. Românul
– își poate permite să fie arbitrul temperamentelor culturale.
Mi-aș dactilografia
jurnalul și l-aș trimite lui Andrițoiu.
(Kama-ex) Ștefan Kama, 35 de ani. Nansi, soția lui.
Copii și studenți, în teatrul nostru, transformat în loc de întâlnire și de
examen. Zei, întruchipați de artiști. Demoni, reprezentați birocratic, sau prin
măști și replici rele. (Distribuția completă, la sfârșitul scrierii piesei și a
fiecărei rescrieri și lecturi sau montări, păstrând o sugestie că viața este
suportabilă, ca și moartea, iubirea).
Nana: Suntem egali – roșu,
galben și albatru – amândoi. Ai văzut cioara cum se mai spală? Ca să fie curată
când zboară. Eu sunt în galben, merg cu oul pe mine.
Cine: Cine bea palincă?
Cine vrea să o aibă pe doamna cu ochi albaștri? Cine nu se oferă să-l viziteze
pe șef la spate? Cine nu reprezintă? Cine nu vinde mașină? Cine cere să fie respectat? Cine, cine, cine? Ăla eu, ăla
eu.
Kama: Se zbat, se bat.
Sunt înfuriați că au fost prinși copiind răspunsuri bune. Cât de bune? Ce
legătură este între piață și inimă, întreabă un bătrân. Inima goală a târgului,
nu piața inimii, fii sigur, bătrâne democrat – oare în înțelepciunea ta, să fii
cel mai bun dintre sutele de traducători ai pieței inimii? Diadele se fac
triade, trei B, trei M, trei S, ce înseamnă? Nici doi S n-ar ști, iar unul...
la ce bun credința în traducerea puterii? Cu puterea se întâmplă invers – la
traducere, ea se vrea numai original, piața culorii pieții, sineutronii – dar
noi vorbim fără substrat - mergi la GTR?
- unde? - 15 paisa – poate 15 rupii – poate 100 – ești nebun? cu o sută ai o
maharani.
Și mi s-a întâmplat iar să
nu vreau să mă exprim, să-mi arăt starea de spirit traductibilă, onomatopeică –
și repede m-a furat altă limbă din intraductibilul forței, mi-am adus aminte de
mine răcnind – e un adevăr prea sus de mine oare că puterile se contrează pe
lungi câmpuri de pace și bătaie, pe care tresalt neadormit în bătăile valurilor
mele, ale tale?
(2 aprilie) (Prolog)
Sunt în scenă. Cum să fii
în scenă? Știi de unde? Până unde? Se vine din text. Acolo suntem, dacă suntem,
pe o pagină, despărțiți în silabe, fără să ne dăm seama când sfârșește ori
începe paragraful. Ce context? Pretext, maestre. Învățătură de minte la fiecare
rol, de un rând-două... Eroul care a dispărut în lupta ce l-a făcut erou – și
dacă se întoarce? Fostul jucător de hokey sinucis în 27 martie, a doua zi după
înfrângerea echipei sale naționale, cu 7 goluri – o să-mi fac echipa mea, zice,
în ziua înfrângerii. Poate? Ca legendă, ca text. Ori, la putere e contextul. În
toate insulele, peninsulele.
Asta, pe scenă, e a doua
viață a mea, pe care n-o trăiesc, nu obișnuiesc să văd piesele mele – pentru că
nu se joacă – pentru că nu le-am scris. Povestea lui Kama nu e a mea. - Dar
examenul? - Mai nimic. - Eroul și sinucigașul tău. - Doar că ei nu vin din
sufletul meu, pot sosi în el. Povestea examenului e a mamei, care poate a murit, a limbii
mamei, care nu poate să moară, ba poate s-o învie și pe mama. - Stafiile sunt
greu de pus. - Nu de presupus – Și mai greu. - Nu fi numai tu, nu eu îți
prescriu o stafie – dar câte milioane de oameni în lume trăiesc în ambianța
stafiilor, oare aceia nu-mi îndreptățesc o șansă de a-mi revedea mama? - Mama
dumitale? - Mama noastră. - Nu suntem în occident să jucăm în pielea goală. -
Dar nu jucăm pe Shakespeare, împrumutăm din Kalidasa. Mai puțină rușine
înseamnă mai multă pudoare. - Pudici sau nu vom fi noi, nici eterni, nici
moderni. - La ce bun, atunci o nouă lumină consumându-se? - Ne mai trece
timpul. Și-așa suntem cu un an mai bătrâni decât prietenul nostru mort, el ne
va apărea mereu tânăr Kama. - Fost. - Dar în examene? - Îl cântam pe Kama pe
vremea unor examene. - De ce te-ai îmbolnăvit? - De abdomen. - Cu nervii? -
Prost. - Familia? - Plictisită. - Iar piesa aceasta? - Colac peste pupăză. S-ar
putea să scot ceva din ea. Povestea mea începe astfel după ce s-a sfârșit. – Nu
se sfârșește niciodată. - Te-ai prăpădit și tu? Morților le e dor de prieteni?
E bine că suntem vii, iartă-mă, care suntem, dar și care-am fost, cum spuneai
tu, prietene. Mișcă încet cortina a
semn, iar eu mă voi gândi la niște flori. Cortina se mișcă a roman, primul
capitol l-am consumat prostește, autodistribuindu-mă, mulți nu suportă asta,
nici eu nu mă suport, dar îmi sunt amic, după cortină, reapărând din vocea de
prieten, prolog? Welcome? Fiți fără grijă, o să auziți replici bine jucate, o
să vedeți chipuri și sugestii din lumea largă. Nu e un teatru de călătorie,
doriți conferințe? Vă țin una despre repertoriu, reclama, separat, veți pleca
după o mică durere de fericire.
(Descrierea decorului) E
liniște. O explozie. O, explozia aceea perfectă, ultimă, oceanică, doamne,
doamne, cosmică și toate cele. Apune soarele orbindu-și ultimii credincioși.
Stăteam acasă, aveam banii
mei, nu mă rugam de tine pentru un ac. Ieri am îmbrăcat cămașa roșie, mâine pe
cea albastră. Mi-o dai azi pe cea galbenă? - Am dat-o la spălat. - Dar n-o
îmbrăcasem – A venit omul și n-aveam ce-i da... Te costă o rupie pentru spălat
o cămașă curată, așa ne înfometezi. - Mi-ai mai făcut scandal și pentru un ac
de munkfali. Dar am și eu personalitatea mea, îmi pare rău că sunt aici, că
suntem așa, acum te descopăr, că ești avar, sunt banii tăi, eu n-am nimic, nu
mai pot, cumpără tu, fii tu administrator, ține tu banii, nu mă înnebuni pe
mine, te pot face de râs, să vezi tu odată și odată, ești rău și prefăcut, asta
ești, îți bați joc de nervii mei, ești scârbos... - Sunt bestie. - Nu-mi spune
bestie și-mi închide mie ușa-n nas, nu-mi întoarce mie spatele. (Intră într-un
dulap și geme. O toacă, dobe funerare, cântec de mireasă. Descrierea schimbării
actor. Câțiva ascultând, la fel Petre).
Tabloul se schimbă; trei M
ori trei S, absurd; alți Marx, Mao, Marcuse – Mao între doi evrei; alți Budha –
iubind ori în meditație? Budha din piață, capul lui Budha, nu capul mișcării.
Alții – o limbă poate prilejui schimbări mai spirituale decât puterea insinuată
în adjective moarte, dar nu de propaganda puterii vorbim, de textele pentru
retroversiune, de examene – aici să fie nealinierea – adică. Petre – tu ești
viața mea. Nansi – Viața ta mâncată, știu eu ce sunt. Ce găsești de râs? O să
rămâi singur. - Te iubesc. - Nu te cred. - Să nu ținem cuvântul rău. - De ce să
nu ne ținem de cuvânt? - Nu la furie. - De ce să mă aduci pe mine în pragul
nebuniei, ce ce? - Căldura mai tare ca în țară ne iuțește nervii. Să ne iubim
oricum.
Peronaje: Jean, 35 de ani/
Radha, soția lui / Actori (studenți). (Aici, d. Anca a trad Chrishna-Radha sau
Chrishnanattam, nu Rig-Veda, ori împreună cu First Epistle – chiar ca leitmotiv
obsedant labirintic). Mai bine Nava-Rasa, cu accent pe Kama – enumer. din
Kama-Sutra. Povestire (actor).
Sic – Sir Jean, pot să-i
dau traducerea mea lui Vic, în hol? Jean – ai înnebunit? Ți-ai depus lucrarea,
n-ai ce mai căuta, nu te mai poți întoarce, este interzis. - La toaletă, Sir,
Vic o să iasă. - Pierzi examenul. Vic îl va câștiga.
Sic aleargă împungând
aerul cu turbanul verde, ca al lordului Krishna în versiunea Manipuri. La
puțin, pe ușa holului, ca o statuie de stafie, iese Vic spre culoarul ce duce
spre toaletă. Jean se retrăsese în hol și lasă capul pe bancă. La puțin de la
întoarcerea lui Vic, Sic vrea să iasă din holurile examenului, dar, intimidat,
bâjbâie și o apucă în sensul care urcă, trecând prin toate holurile populate de
învățăcei într-o limbă vie ca o carne, și trece prin fața unor necunoscuți și
dă să strige, mai înaintează în urcuș, spre suprafață, ca toți acei
necunoscuți, care învață limba aceea dedesubtul pământului dar lor nu le trebuie să urce, se descurcă
deocamdată mai ușor, chiar în întâlnirile sikhimburile de la toalete, Singh le
observă. I se slăbește turbanul și-l scapă, prins de plafoane lăsate, ca-ntr-o
galerie de mină, începe să fugă și să scoată sunete, părul netăiat niciodată i
se face măciucă (imagine/voce). Jean – Ce voiai să-mi spui, ce mă amestecai pe
mine în povestea lui Vic? Nu-ți dai seama câți ochi sunt pe mine?
Sic: Credeam că o să mă ajutați.
Vic: Sir Jean, asta e traducerea lui Sic, vreau distincție, Sir.
Jean: O s-o ai, dacă dispari imediat pe aici, nu înspre toaletă.
(Vezi
dialoguri în caietul roșu.)
Aru: Eu nu
vorbesc, m-a mușcat câinele meu.
Jean: Colț
Alb?
Aru: Alb...
Radha: Nu
alsacian?
Jean: Acum
te numeri printre favorizați. Un candidat mușcat de câine turbat reprezintă mai
mult decât un canceros și o oloagă. Ce e România pentru tine?
Aru: Draga
mea.
Jean: Ce
visezi?
Aru: E
doamna aici.
Jean: Ce
poet știi?
Aru: Peste
vârfuri...
Jean:
Krishna era profesor de română.
Aru: Crișul
și Dumnezeu.
Jean:
Crișan a fost un răsculat.
Aru: Lord
Krishna a fost un îndrăgostit. Eu sunt pur indian, sunt român, ce să-i scriu
dragei mele?
Jean: De
despărțire. Când iubesc și te iubesc. Voi iubi cum am iubit? Când iubeam și cum
iubesc? De ce te iubeam în cântec? De ce te cântam iubind...
Aru: Asta
să o cântați soției, este Kama-Sutra.
(înțepături de timp)
Am pornit o lucrare unică – traducerea Scrisorii I de Eminescu în limbi
indiene. Spune și tu, până acum, poetul național este tradus în 30 de limbi.
Peste câteva luni, se va putea, deodată, spune, pe drept, că e tradus în 45 de
limbi. Și serios, de poeți și universitari câștigați pentru idee. Proiecte și
pentru traducerea unor clasici indieni în română - auzi nume: Tiruvalluvar (tamilă), Tulsidas
(hindi), Ghalib (urdu).
Albumul Țuculescu trece
din mână în mână. Îmi văd viitorii studenți, din iulie. Azi am sporit numărul
de asanas, insistând pe pranayam, iar rugăciunea, la îndemnul cam autoritar al
lui Pant către Om Prakash, a început, normal, cu Rudra Mantra, toată
fiind: Șhanti Mantram. Mantrele, în românește, le vor spune cei doi
împreună, cu diferențe antifonice. Plus studiul Yoga în România (inclusiv yoga
românească, de origine carpatică isihastă).
Ție Ochi Întreit ne
rugăm... 24 aprilie 1938 s-a născut prietenul meu Vasile Văduva, al cărui
scris frumos caligrafiat îl imitam azi la piesa Radha. Construcția din Călin
și poemul Vasile (cu înviere). Am recitit din jurnal – în general
nud, alb, sec, fără profunzimi – nici reale, nici inventate, nici de observație
– înțepături de timp.
Mai întâi lăsați-mă a vă
mărturisi că, în primăvara lui 1973, la Milano, acum cinci ani, primindu-mă
pentru o convorbire, Eugenio Montale s-a interesat de modul poemelor
eminesciene – sunt lungi? Și un american i-a împărțit creația în poeme lungi și
poeme scurte. Și biografia poetului o fi intraductibilă – una obiectivă, alta
de recepție, alta pe cultul poeților.
Eminescu național al lui
Călinescu nu poate fi înțeles decât în românește și în Eminescu, dar și în
destinul complicat de ciroză al profesorului pe care cei mai tineri îl vedeam
singur deși îl înconjurau, ca mănușile, discipolii de conjunctură, îl auzeam
spunând ca pe mantre strofe totuși eminesciene – căci nu părea să coboare
dincolo de strofă, în disecții și asociații, rebarbative-i. Dante, vârful de
comparație și disjuncție îmi justifică un Eminescu indian ca Dante neeminescian
și Eminescu nedantesc; teorema indianismului, asiatismului, în contextul
viziunilor eminesciene o articulează sonor, chiar retoric.
Vizită la International
Academy for Indian Culture, discuție cu Lokesh Chandra, fiul întemeietorul
academiei, Raghu Vir, și continuatorul acestuia. Tatăl său a fost în România la
invitația lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a microfilmat studii sanscritologice
românești și a cules folclor țigan din România. Interlocutorul meu e membru al
Parlamentului indian. Îmi cere un articol despre cultura indiană în România
și-mi sugerează scrierea unei cărți pe tema relațiilor dintre cele două
culturi, în legătură cu publicarea căreia el se pronunță că ar susține-o în
fața ministrului de externe.
Practicând yoga, făcând să
se traducă în limbi indiene Yoga I de Mihai Eminescu, învârtind 1000 de
titluri românești despre India și dodiile lui Tiruvalluvar, obișnuiesc să
meditez la opera Dumneavoastră. Primul nume neindian este al D-stră, înaintea
lui Tucci, între dedicațiile lui Nik Douglas, Tantra Yoga.
Mă visez traducător al
kuralelor, pe care, infamându-le, le voi numi dodii întru Brâncuși. Am prins la
radio emisiunea Monicăi Lovinescu depre caietul Lernei dedicat D-stră. Cred că
vă voi interpreta mai în sinea d-stră
față de excesele analogiste de genul celor de acolo (pe cel mai tânăr
semnatar îl cunoscusem și eu la Roma, găsindu-l atât de răvășit în neclintirea
deciziilor lui).
Am trimis scrisori lui M. Eliade,
G. Alexe, S. Stratilat, G. Ivașcu (Succes, Radha), A. Păunescu. Toată
ziua am citit reeditarea lui Al. Piru „de la origini până la 1830”,
părându-mi-se când sportivă, când ambițioasă, când improvizată, când polemică
(prea polemică în subtext?) cu o tonalitate generală angajată chiar dacă
discursiv, sentențios și încă destul, superficial didactic, cu discrepanță
între marii și micii autori, între istoric și istorie, între povestitor și
literatură.
Studiul lui Vlad Bănățeanu
despre influența indiană în Româmia, publicat în Vishva Bharati Quaterly,
în 1962, omite pe Mircea Eliade ori numele lui Nichifor Crainic – nu pe ale
celor din „noua generație”, ori al fiului său, Tancred. Indianistica apare când
ca o datorie, când ca o favoare, mai deloc drept afinitate. Pe noi-studenți ne
isteriza citirea Gitei lui Coșbuc, cu nemțeștile ditirambe asupra unicității
cântării. Tagore, iarăși, obișnuință. Mult Eliade, chiar și Frenkian, cu fumul
lui fără fum. Italia și India merg împreună, Eminescu și Pârvan, Brâncuși și
Eliade.
Rudra Mantra -
Om Troian rugăm așa mai /
de savai de ochi treime / dă-ne mâine sugând moartea / din jivina pustiime //
Om să vrea și-o fi avutul / vrere-și om eu firea-și am / Mângâie-l aminte
veșnic / agatir de aur neam// și-ar fi fără chin avântul / și-ar fi sfânt în
ramuri tată / și-ar fi din bătrâni pășirea / peste zid de duh agată // Din nesat în sate du-mă / din rămas în nori
de nea / din mormânt în hora trează / nitam tânga să mă ia // Am a da cât Asia
dar / nu doar dacii nat mă vor / Om tu șoptitorul-orul / Șoptitorul-orul dor
Mantrița Miorița -
Om Troian român
pe trei ochi stăpân
moartea ia-mi dă-mi trai
plaiului meu rai
Și-ar fi tot un fir
fir de trandafir
mângâie-l să-l am
agatârul neam
Și-ar fi fără chin
și fără suspin
și-ar fi din bătrâni
zid de duh de mâni
Din nesat în sat
curat luminat
la zorii de nea
snaga să ne ia
Am și n-am a da
de aici colea
omul șoptitor
șoptitorul dor
Csomo, Honigberger, Eliade
– himalaiții, Eminescu – modern, Budai – contemporan spiritului indian.
Alter-ego-uri romanticilor visând libertatea. Mă voi sinucide vreodată? La
țigănci de M. Eliade, Dă-mi boierule țiganca de V. Văduva. Pasiunea
indianistă este a vârstei tinere. „Poporul
indian crede în mod sincer că dorințele și scopurile majore ale omenirii sunt,
pretutindeni, aceleași, indiferent de ideologii și sistemul social” (Ashok
Kumar Ray, ambasadorul Indiei, la prezentarea scrisorilor de acreditare către
președ. N. Ceaușescu în 27 aprilie 78).
Am
tresărit ieslea isihiei (, doamnă Ray).
Ejaculație în sens unic. Moralul o gradație de barometru, clătinată de orice
coadă – de cometă, de mâță. Nesimțindu-mă știință, practicându-mă așa cum sunt,
cred în binefacerea morții. O capodoperă, adică o dovadă a neantului.
Orbecăiala numită cer, religia poreclei și-a pierderii de sânge umoristic. Nu
ies din mediocra mea trezie, am o gâlcă în mormânt. O să încremenesc pe malul
mâl. Căci nici muzica nu mi-ar fi pocnit setea. Probabil mă presează omenirea.
De ce mă simt de secol 19 și nu vreau să mă simt de nimic?
(jurnal himalaian)
Motocicletă condusă de o femeie decoltată, roșie-n obraji, cu pletele
fluturând. Lux de bețe mirositoare. Bătrânul Deepak a lucrat 30 de ani în
ceainăria de jos, acum are hipertensiune. Fiul său îl continuă în shopul închiriat.
Kotoch e un om trist care găsește Dharamsala
foarte bună pentru oameni singuri. N-ar fi hoți. Ce zdrahoni buddhiștii
Tibetului. Unde-or fi misterele? Voi încerca să vedem Indora.
Toată
noaptea au ars focuri mari în pădure, spre Kangra. Ne-am trezit, de lună, pe la
două, și se întinseseră. Acum, fumul s-a înecat în soare. M-am gândit la
Zburătorul Buddhist.
Dimineață
în Biblioteca buddhistă, unde mă conduseseră Deepak și Katoch. Mă întreținusem
mai înainte cu acesta din urmă, asupra Tibetului „autonom” și a tibetanilor
care nu se amestecă prin căsătorii cu femei sau bărbați indieni, asupra
incendiului de trei zile – eveniment de fiecare vară -, asupra înfățișării
oamenilor din Assam sau Gauhati, ori Mizoram, unde el are un unchi senior în
poliție, asupra deosebirilor dintre oamenii din nord și cei oacheși din sud,
asupra dificultăților indianului de a face turism, primind doar 100 de dolari,
asupra costului tablei, cam o sută rupii, sitar – sute, flaut – câteva rupii,
asupra satului său Indora, vechi, cu vorbitori pahari și punjabi, asupra
distracțiilor din Dharamsala.
Mi-am
făcut permis de intrare, mie și pentru Nansi. Cărți, în general, donate de
particulari, enciclopedii, sinteze, traduceri, eseuri, filosofie, religie,
istorie, literatură, artă, presă, politică. Dacă în bibliografia baudelaireană
a lui Cargu întâlnisem, cu ani în urmă, doar un articol din Luceafărul al lui
Vladimir Străinu, în bibliografia selectivă a buddhismului compilată de Satya
Prakash (Gurgaon, New Delhi, 1976) nu dau decât tot de un titlu românesc: Buddha's life in the Romanian „Balam”,
S. E. Demetrian, „Indo-Asian Cult.” 17
(2); Ap 68, 29-40 bibliogr. Abia mai rețin Buddhism și Aldous Huxley, Buddhism
și Richard Wagner, gândind, evident, la un Buddhism și Mihai Eminescu, iar
copiind din The hundred thousand SONGS of Milarepa (MILA GRUBUM), traduse de Garma C.C.
Chang, la Milarepa-Brâncuși. Stranie absență a lui Mircea Eliade. 2.3.5.6.7.8.10.
No. Mind. Samadhi. Self. Song. Wisdom. Yoga. Alte cuvinte-cheie BARDO,
stadiul intermediar între moarte și renaștere, grădina Lumbini, a morții lui
Buddha Sakyamuni.
Sala de referințe, plină
de hippies. Cursurile fraților întru dharma se țin la etaje (cursanții își pot
lua încălțămintea sus) – limbă, religie, tibetanism. Printre călugării budiști
în veșmânt mov, o „americancă”
rotofeie, rasă-n cap, urcând spre palatul lui Dalai-Lama al 14—lea.
Nansi
a pictat un peisaj (20.V.75) „Casa noastră în Dharamsala”, adică Dhauladhar.
Mâine vom vedea templul Durgăi din Jwalamuki. Focurile s-au mutat, luna a
răsărit. Să termin „Some Indo-Romanian literary topics” și i-l trimit lui M.E.
La doctoratul dv., O.L. a exclamat: i-o gafă (yoga fă) – poantă citată în
cursul de introducere în semiotică al lui H.W., mai făcând loc, în altă parte,
mențiunii că B.L. are doar Blavațki și Scerbațki, normal Tucci și Bacot,
anormal nu și M.E. Cel puțin D.S. L-a numit pe T.V., întors din India,
RabinRahat Tudore.
Nansi nu e
încântată de religia fără Dumnezeu, de materialismul acelei vieți eterne fără
suflet și paradis.
Biblioteca
tibetană ne-a găzduit de dimineață pe toți, eu am citit după-amiază, Nana a
pictat o Gărgăriță-Riță și o Amintire Papagalului (Nansi l-a mai plâns două ore
și vrea altul). Am mâncat la tibetani și momo. Mâine mergem la cursuri de tibetanistică
(două zile pe săptămână: meditație). Schița mea de studiu se va numi acum:
Indian Mind in Romanian Poetics. Cu mottouri din Buddha, Eminescu,
(Brâncuși-)Eliade.
Știu
câte ceva din budhhism, după brahmanism – acesta al doilea să fie al poeticii?
D. Micu și studiul lui amorf la Maytreyi, cu o admirație proletcultistă pentru
Eliade. Csomo, citat de Schpenhauer, Honigberger, erou de nuvelă fantastică.
Sunt cu zece ani întârziat față de Eliade (23-33), dar cu mai puțin exaltat, cu
o literatură mai a cuvântului, mai atras de arte decât de gândire, de nu de un
realism nenorocit , al acestor alte vremuri. Lumea americană de la bibliotecă,
de sus, nu știe de nimeni, unii vând azime și prăjituri, încercându-se
cerșetori.
A plouat. Ce muzică.
Focurile tactice s-au stins. BBC despre prietenul chinezilor. Correspondences
of Indian Mind in the Romanian Poetics. Spre deosebire de Eliade (poetician),
sunt (?) poet: dar Eliade l-a verificat (în proză). Este cu numai 30 de ani mai
tânăr ca Brâncuși, iar eu sunt cu 37 de ani mai tânăr ca el; Brâncuși fusese cu
27 de ani mai tânăr ca Eminescu.
Csomo a plecat spre
răsărit în căutarea originii hune a ungurilor și a găsit-o pe a românilor (geta
– ghata, dac – dakh/strugure). Am audiat două cursuri, între căscături. Mai
mult femei, numai ele convertite și rase în cap (oare, bărbații n-or fi
primiți, ori să nu fi avut deziluzii?)
Înscris la cursul de
Dharma. Azi, oră de meditație (existență), după mantre. Neindicată maniera de
concentrare, gen rădăcina nasului și numărătoarea inspirațiilor. Exil,
Buddhism, renunțare împreună? Profesorul și-a evocat guru-ul său, ca și pe
Dalai Lama care au renunțat la viață.
Am discutat cu secretara,
insistând că sunt creștin, nu vreau inițiere, ci filosofie. Mi-a scris Kashyap
și am primit de la deptt. o invitație la lansarea cărții Basic Russian
de G. Mukherjee.
Am dat, în fine, în
biblioteca tibetană, de trei cărți ale lui Eliade – rituri de a noua naștere,
șamanism, modele religioase. Are succes. Nici român, nici indian, nici american.
Vag dacist (confirmat mai târziu: să-i scriu să recomenteze pe Eminescu din Insula
lui Euthanasius, cum a făcut cu Meșterul și Miorița.) Un
Tagore al unității creatoare, un Suddhodana. Buddha în China are chip
chinez, în Japonia japonez, în România românesc.
Am însăilat „studiul” „India in
Romanian poetics”. Nansi mi l-a desființat. Îl abandonez. Sunt artist, nu
savant. Rațiunea mea de a fi e vedică. Știu că sunt cult: mă dor ochii. Ci nu
mă voi rupe de toate capitolele: Eminescu between Atman and Nibbana; Zalmoxis,
the Poet and the God; The Gypsy poetics; From B. P. Hasdeu to M. Eliade; On
Brancusian way. Scriu prost, pentru că scriu tot timpul și scriu timpul care e
așa prost.
Am
citit ieri, cu voce tare, pentru toți trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de
sine, de Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete și meteori,
epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu descriptiv, cult
naturist nu idilic, trăindu-și continuitatea proprie în reînvierea chipurilor
și rostirilor dinainte, ca un istoric mistic, și așternând cadrele literelor
urmașe mânate de duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei,
a apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca romantic,
corespunde în geniul temei, în intuiția fantasticului reîncarnării sau măcar a
strigoilor, în muzicalitatea epopeii destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta
hipnoză a perfecțiunii antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei
propriului spirit poetic, revanșa contra compătimitorilor geniului și
împărțitorilor creației, autoironia frigidității cosmice scârbite de refuzuri
muritoare, forța și căldura până la lacrimi a acestora din urmă, din viață. Formele artistice
și voința creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut puterea să
se deosebească de sine și a crea caractere, fie și dramatice: dar formele din
versificație, tonalitățile mistico-morale, șivaismul, etapele – tânăr să-i
citești cu toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă,
dumnezeul nemărturisit și netemut, kantianismul și critica lumii necutreierate,
sublimate intelectual, buddhic și herculean, libertatea față de alte culturi și
autonomia valorilor sale supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub
valurile vremii.
Am
scris, sub pini, versuri în caietul sanscrit. Credeam că rămân la bibliotecă
pentru gramatica lui Renou și cele 30 de volume ale lui Sri Aurobindo. A fost,
de la 9, pucha, dimineață eram tot pe-afară și, după o săptămână, am fumat a
doua țigară pe 1978.
Trei
ore, cursanții din anul I și II, în primul rând călugărimea, au cântat
rugăciuni în tibetană. La sfârșit și între timp se servise tsog (pomană), în
încheiere guru-ul nostru binecuvântând pe fiecare (spaniolul mi-a oferit și mie
o eșarfă de tifon – dar eu sunt creștin, tu? - eu sunt buddhist – și merge? -
da). O germancă mi-a dat ceai din ceașaca ei, un șofer de autobuz din grupul
sfântului băutor de la Poona – îl avea de gât -, cu pantaloni scurți foarte
murdari, cu plete și barbă foarte lungi: - Ești din America? - Din Anglia. Mai
târziu, el: - Ești italian? - Român. Am cântat în forță cu Nuangayem (?) Nu
există exil pentru religie, cântec și prozelitism. Studii ieftine, ca bani.
Kathi, din Noua Zeelandă, a venit să-și deschidă mintea aici. Patricia, șefa
mea, călugăriță, a văzut articolul meu „Sanskrit-Romanian Poetics” - n-a găsit
probleme de engleză, este interesată să cunoască poezia lui Eminescu.
Începusem să-mi recitesc teza
baudelaireană. Nansi a aprins țigări pentru amândoi: unde e Paloșanu, să mă
vadă? Acesta fusese plăcut impresionat cu ani în urmă la același gest. În anul
întâi de facultate îmi dăduse reviste interbelice și mă purtase prin toate
cârciumile Bucureștiului, cu aristocratism alcoolic și vorbe de Pașadia. Băuse
cu Labiș – continua cu mine? Din Gândirea decupase toate articolele lui
Mircea Eliade. Cărțile lui de spiritualitate și filosofice, iscălite și datate
1940, ori ani apropiați, le am. Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Cu o zi
înainte de a-mi susține doctoratul Baudelaire, l-am căutat să-l invit, murise
de cancer.
Citeam la lumânare, când a
apărut Surendra, un vecin de 19 ani. Am închegat o discuție a la Noica, de vreo
două ore, de m-a întrebat Nansi adineauri dacă mi-a plecat discipolul. Tânărul
își pregătește BA-ul în Political sciences and administration, dar e obsedat de
engleză – obligatorie în toate colegiile – nemulțumit de superficialitatea
profesorilor lor, care sunt interesați să dea meditații particulare pe 70-80 de
rupii lunar, de severitatea examinatorilor, veniți din alte părți și
socotindu-se de un standard mult mai înalt.
N-are încă pen-friends.
Străinii de pe aici iubesc pe tibetani, nu pe indieni – fără primii nici n-ar
veni în Dharamsala. A auzit pe unul că iubește India fără indieni. E drept că
altul, american, îi găsea mai buni decât propriii săi compatrioți. Citește The
Hindustan Times și The Tribune, inclusiv povestirile în engleză, cu subiecte
indiene. N-a încercat el însuși să scrie niciodată – când o va face o să fie
atent la conexiunile care deschid universul orașului, călătoriile sale de om
tânăr, sărac, fără posibilitatea să meargă în Anglia, ca alții ce studiază
medicina (și el vrusese, dar picase la engleză).
Deci n-ar putea să se
atașeze de un profesor căci nu prea-i bagă-n seamă pe tineri. Atunci să-și ia model
pe tatăl său; într-adevăr, acesta este licențiat (în engleză), a studiat în
condiții grele, mergând pe jos din satul lui multe mile. Modelul, idealul,
foarte necesare, pentru depășit, pentru realizat. Eșecul e alternativa, dar
realizarea de sine este obligatorie, evoluția, educația, viața, după un timp,
cu familie și griji, cu conștiința posibilităților, realităților, cu mândria
obârșiei dintr-o țară și cultură, cu certitudinea unor valori și limite, în
fața marilor creatori și creații (poți construi un Chandigarh? poți fi
Brâncuși? Nu știu – măcar să-i evoci pe aceștia, să-i înțelegi, să ți-i apropii
poți?) legăturile bune, evitarea ori replicarea, la risc chiar, a celor rele,
lectura cărților și pedanteria (se citește puțin), siguranța pe sine într-o
îndeletnicire sau alta, rostul energetic al vorbirii în propria limbă corelat
cu adaosul scrisului, mai puțin energetic, mai marcat de valoarea ideilor – și câte alte teme, recunoscute
abstracte, nu le-am pălăvrăgit, de-mi spunea el că sunt un adevărat teacher,
mereu raportându-mă la studenții mei indieni și români, la cărțile mele scrise
și nescrise, la nostalgia după vremea imprevizibilelor – care nu s-au oprit,
și-mi vor apărea mereu, fără a mă tulbura însă de la munca mea importantă sau
modestă, devenită însă natura mea bună, după o expresie populară în India, ca
și sinele ori India ideilor.
E indignat de politicienii
afaceriști și iliciți, nu o dată, care au dat sticle de vin și bani
alegătorilor zilele astea, de mârșăvia politicianismului, când povestește de
Lahore, al tinereții și studiilor părintești – atinge, iar afectat, problema
Pakistanului – de-l temperez teorizându-i neșansa opoziției individului, ori a
grupării anarhice, a la mai 68 parizian, față de sisteme puternice, îi spun de
socialism că nu e o treabă individuală, nimeni sărac, dar nici bogat, că m-am
născut într-un sat și pot fi profesor în străinătate grație socialismului, mi
se spune, oricât aș avea eu încredere în general în forțele mele.
Într-un timp observ că a
obosit, cască, îmi spune să-l vizitez și eu. Ne despărțim amintindu-ne
începutul discuției, dacă are prieteni, ce fel de profesori. Nu-mi închipui că
i-am vorbit degeaba, nu-mi fac probleme de niciun fel. Iarna aici ninge și-n
Bazar, vezi puțini oameni.
(Bangalore)
Am optat ieri pentru predare la clasă serală (punând în paranteză
incorectitudinile din prospect). Persecutorii sunt la fel, dar numai în fața
unora să mă pierd, ori mă și autopersecut ? Sper că Nansi va picta săptămâna
asta. Tânărul care-mi ține compania crezuse că scriu franțuzește. Este pentru
dialogul egal profesor-student. Mathura, Agra, Gwalior, Jhansi, Naghpur,
Wardha, Vijayvaia..... Bangalore. Călătorie – mimoză sensibilizându-se la sânge
viu.
Plugarul arghezian, boii
lui Grigorescu, steagul izmenelor fluturând peste fecalele obștești. Am 75 de
kg, spun totdeauna adevărul dar cu atâta tact încât nu supăr pe nimeni, adaugă
oracolul femeiesc de la cântar. Vindhychal, copacul cu frunzele de țigări
beedi.
Coșmare scurte de expres schimbând
prăpăstiile des
Albul cimitir creștin într-un sud fără
închin
Rase, culori, 2400 km.
Atât de în sud orașul științelor. Călătoria face bine lingvisticii române la
cursurile din august. De-aș pierde impresia de domiciliu forțat. Citirea în
peisaj te vindecă de biblie, de Gita, nu de Miorița. Mulțimea satelor bordeiene
mi-a adus aminte singura traducere din Sadoveanu în India.
Tăcerea
familiei tibetane din compartiment, care n-a coborât în B., mi-a atras continuu
atenția – oameni, popoare tăcute – cei din munte, din exil, din asceză.
Întorcându-mă din Palermo la Roma, un cuplu sicilian a insistat să primesc o
portocală imensă. Vorbeau tot timpul, femeia era foarte veselă și de aceea
frumoasă și tânără, el era îndrăgostit de nevasta lui. Erau muncitori. Mă
gândisem la lumea lui Elio Vittorini, mai mult decât a lui Sciascia, dar îmi
păreau altfel. Tibetanca alăpta din când în când copilul, care numai atunci
schița gestul cerșirii laptelui, poate și vreun sunet șoptit numai pentru mamă. Numai sânul femeii
abătut dar imens rotund se poate asemăna cu portocala din trenul italian cu
gustul iubirii vorbărețe.
Ahile mă invită cu ei la
cămin, dar acești băieți se distrează altfel decât latinii și nu am liniște de
distrat. Bătrânul mecanic de avion, cu doi fii aici, i-a revelat unui profesor
visiting din Chandigarh că sud-indienii se îngroapă, după moarte, cu excepția
brahmanilor, care se incinerează, în timp ce în nord se crematizează toți. Era
foarte vesel să dea o informație pe care englezul n-o aflase doi ani de zile.
I-am cumpărat-o și eu, dar parcă aș mai fi auzit-o.
Citirea broșurii de
ortodoxie, în engleză, mi l-a adus în minte pe Stăniloae. Comentarii elevate,
deși rezumative. Probabil ortodoxia românească se va reafirma în lume prin
urmașii Gândirii și ai Telegrafului. The tradition of life
Studies supplementary to Sobornost number Romanian essays in spirituality
and theology Edited by A. M. Alchin. Fellowship of St. Alban and St.
Sergiu, 1971. Saint Callinicus of Cernica (Stăniloae), Liberty and
Tradition in Orthodox Monasticism (Antonie), Man's Freedom in the Service of God (Cleopa), Christian Responsability in the World (D.
Stăniloae).
Pe la 8, cu țigări fumate
și îmbrăcat în ce am ami bun – puloverul făcut de Nansi, întâi, cât mi-o ține
de cald (max 28 gr C, min. 20 gr. C) – iau un scuter și ajung în sud la IIWC
(Indian Institute of World Culture), plasat pe strada care poartă numele
fondatorului (1945) acestuia, P. B. Wadia.
La etaj, Mrs. Ten Broeck
parcă mă aștepta și am intrat în discuție ca și cum ne cunoscusem (da, prin
scrisori). Nu e olandeză, poate neamul, ci americancă din Philadelfia venită
aici în 1950 și ținându-se indiană. Îi plac așezările liniștite și mici cum era
Bangalore, dar care a crescut enorm (peste 2 milioane). Îmi scrisese că la ei
conferințele nu pot dura trei ore, se bucură că n-am luat filmul. Tocmai
trebuie să meargă la o școală a ei, azi-dimineață se cântă cântece devoționale
– vreau să merg?
Are ochi buni, e căruntă,
blândă și exactă, aproape tăios dinamică. Nu are nicio religie. Nu pare
evreică. Din biroul ei se vede sala de lectură, amplă, la parter, egală – cea
de conferințe. Conduce mașina puține sute de metri până la The East-West School
– curte mare, teren de baschet, două așezăminte din frunzare – foarte frumoase,
clădirea zidită a școlii, cu mobile moderne – discutăm și fumăm în biroul
directorului, un tânăr bărbos, tăcut – psiholog, d-l Chandrashekar, interesat
de Piaget, apoi intrăm în sala cu aproape suta de copii, așezați pe
așternuturile de pe podea – 3 clase – băieți și fete îmbrăcați curat și
uniform, profesorii se așază pe bănci, se cântă cântece englezești, sanscrite,
hindi, kanarra, apoi, în picioare, imnul indian – în față, cel mai mare portret
– al lui Christos.
Continuăm discuția în
trei, d-na T. și directorul, care a fost profesor la o școală de fete, sunt
pentru clase mixte, educându-i ca pe frați și surori, găsind că abia se ajută
unii pe alții. La plecare, sunt prezentat profesoarelor, invit pe toată lumea
la conferința mea de marți și primesc asigurări că toți vor veni.
Mi-am
luat bilet la Shatranj Ke Kilari / Jucătorii de Șah de Satyajit Ray. N-am mâncat de aseară. Cu
bănuții din mână voi bea cafea, dulce, spumoasă, albă, cu același gust în toate
gâturile și trunchiurile din toate piețele, orașele și bordeiele.
Shatranj...
/ Șah... film premiat, lăudat după luni de zile, în Bangalore, pentru
frumusețea dialogurilor, ținut de studenții mei de plictisitor, politic, despre
un joc al celor ce au timp, face proba adâncimii cinematografiei, a industriei
sociale de mari dimensiuni care o intermediază. Doi prieteni bogați au viciul
șahului, al confruntării maniace numai în graiul sculpturilor și bătăliei
dintre simulacre. În câteva, destule, scene de șah, se mută numai pionii
(piata) și, ca excepție, caii (ghora), iar în final se ia regina (vazir) de pe
tablă.
Fastul
fumatului, bărbăția neglijării nevestelor, plecarea la luptă, sub flamuri
mogule, împotriva nou-veniților englezi, scena morții unui bătrân – nimic fără
șah. Jos de luxul lor, pe „front”,
jucând sub cer se ceartă, cel inteligent trage un foc în cel pasional, care,
împușcat doar în cămașă, după rodajul morții își cheamă partenerul să mute, să
exercite cultul comun. Sultanul e poet, privește în extaz dansatoarea de
Kathak, recită când Sahib resident, generalul scund parcă de spleen, îi mai
comunică un ultimatum pentru abdicare.
Când
stau față-n față, îi oferă coroana, absent, ca acela să spună turmentat că
n-are ce face cu ea. Nu e numai tabla de șah la partida din 1857 a schimbării
stăpânilor moguli cu cei englezi în India, nici doar luptele de cocoși ori
berbecuți, scene ceremonial simbolice, dar și o compoziție modernă, general
umană, o abordare a condiției absurde a individului în fața unor piese eterne,
fantastice, decorative, ireconciliabile.
Atmosferă
viscontiană, din Ludwig. Bilingvism hindi-englez, muzică bi-continentală,
frenezie urdu. Constructivism psihologic regizoral. Respect pentru textul
scriitorului Premchand. Sensul aristocratic al istoriei mogulo-engleze a
Indiei. Viziune nemijlocit clasică.
Lumea
vine la acest film, în Bangalore, mai bulucită ca în Delhi. Când ora
sfârșitului de spectacole sună și cinematografele își schimbă credincioșii,
străzile devin de necirculat. Piața Majestic tresaltă de multe mii de oameni,
absorbind orice eleganță și lux infatuat, egalizând sectoarele despărțite prin
baraje de lemn, de castă, de proprietate „dinăuntru”.
Cinci ore mi-am paginat
însemnările, mă bucur să fie ascultate, pe bandă, Miorița și Meșterul
Manole, din antologia lui Tiberiu Alexandru și să se proiecteze imagini de
mănăstiri și de orașe. Șase silabe în două orașe: București-Bangalore. ... some
values of that Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its
latinity, orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the
spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal
personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between Orient and
Occident, as single like miraculously preserved Latin Oriental Country,
Romanian culture of today, and last but not least India in Romanian culture.
6 P.M. Public lecture UNIVERSAL VALUES OH ROMANIAN CULTURE Speaker
Dr. Gheorghe Anca. Un afiș pe stâlpul porții, unul din litere decupate în holul
Institutului, altul bătut la mașină, totul în familie, între membri, teozofi,
jurnaliști.
Directorul Venkataramayah, bătrân și încet,
provine din Mysore, dar e aici de 40 de ani. Are o blândețe aspră. Moșmondește
niște hârtii, mă întreabă cum mi se pronunță numele. Mă duc cu bibliotecarul
atoatepricepător, care vrea să devină dumnezeu, ceea ce (nu) se poate (în țara
mea) numai în India (ai dat lovitura) – vor fi 80. D-na S. T. mă salută. Apare
ziaristul, vorbind de război, teozoful cu folosirea telepatiei (de către
sovietici) în scopuri războinice și piramida cehoslovacă de ascuțit lame. Dacă
pot vorbi cu mama? Visul e important, se poate comunica numai cu morții buni.
Pornisem cu toții spre
sală, coborând. D-l V îmi spune ritos că mă va introduce - vorbesc, cât, un
sfert de oră? - o oră, zic – nu am și ilustrații? - Ba da – Programul la noi nu
poate depăși o oră. Mă prevenise d-na T că punctualitatea nu e indiană, dar
dacă au introdus ceva în Institut e tocmai asta.
La 6.15 se începe. Încep.
Versurile din Blaga au convenit. La comentarii, un bătrân din față a început
niște muște spiritualiste, de-am făcut teoria Transilvaniei. Am citit, dar pe
deasupra, am sărit, am pus banda cu Miorița, n-am lăsat-o până la sfârșit,
mi-ar fi plăcut, dar timpul. Nu exista decât epidiascop și proiectarea
diapozitivelor era un chin, dura și nici nu se vedeau imaginile, de-am zis să
mergem în România să le vedem pe viu. Am conversat.
La sfârșit, surpriză, a
apărut Ahile (Akhiles Trivedi), cel din tren, cu un prieten al lui și cu cele
două femei. După cuvintele directorului pline de emfază stimulatoare, și asta
mi-a făcut plăcere. D-na T.mi-a recomandat să nu mai țin capul în piept, că voi
avea ceva de spus – se grăbea, o aștepta
mama ei, de 84 de ani, care mă ascultase. Mi-a reînnoit și directorul invitația
în octombrie – cine știe?
Fusesem avertizat de
bibliotecarul Somasekhar că obiceiul este să plece lumea, jumătate, d-na T.
însăși mă sfătuise să anunț film, căci așa vor rămâne toți. Oricum, n-a plecat
nimeni și, dincolo de obosita mea reducție a
unui text prea lung și științific, prea analitic și neexplicativ,
inițial, în context, am observat o atenție reală, chiar un interes. Poate sunt
un profesor bun. Bibliotecarul vrea să învețe românește. În afară de cuplul
tibetan, cu copilul tăcut, și cuplul bătrânului din Kașmir, cu fiii în
Bangalore, jumătatea tânără a compartimentului s-a înființat să mă audă și m-a
complimentat.
Nu e vorba de cunoașterea
de sine a vorbitorului – înțeleg acum mai bine -, dar de a ști cu cine ai de-a
face și în ce privință. E limpede, India este interesată de India (Poate și de
America, Rusia, China), de autogândirea țării: au plăcut detaliile și mai ales
viziunea poeticii sanskrito-române, sunt
sigur, mi s-a și spus.
Dr. G.A. este pentru prima
oară în Bangalore, în IIWC. Este din Romania. Va vorbi despre valori universale
ale culturii românești. Noi credem că o asemenea temă ține de relațiile
interculturale, oferindu-ne prilejul să aflăm despre culturi ce pot duce la
înțelegere, la universalism. Dr A. este produsul universității din București
... / date bio /... Cum vedem, e un fin reprezentant al tinerei generații, are
numai 34 de ani, aducând o nouă viziune și evaluare pe care noi, credincioși
valorilor și ideilor, o salutăm cordial.
La sfârșit, nu după un
sfert de oră cum crezuse, dar după o oră și un sfert, și-alea pe repede, mi-a
mulțumit pentru outlook-ul asupra civilizației românești, sala aplaudând.
Literatura e meserie absurdă: o scrii în viață și se recunoaște postum.
De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aș găsi gara goală. Mai bine
de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor.
Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad
pe terasament.
(atac)
Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele
mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu
voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu
m-am despărțit de Nana și Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul
învață violent românește.
O
boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă
toarnă și fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibați de muson.
Trebuie
să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă.
Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am
deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la
fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al
Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică
în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de
Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de
Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții
se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a
obține permise de autobuz.
William Wordsworth dacuri
subcerești Mai supraviețuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaștem
musonice ploi înotul în timp o cetate renaștem nor de lăcuste Reumatism,
tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.
Pot fi
atacat în stradă. This lecturer?
Programul
Eminescu. Animație.
Statuia lui
Vivekananda se inaugurează astăzi
Speech cu
Sangasen Singh (I think that
Schopenhauer is
German) – șeful Deptt.
Buddhist Studies,
despre Eminescu.
Salutat de
Panka. Warmly.
Afluență de
vehicule pe Chhatra Marg.
A răsărit
soarele firbinte.
Ieri am
privit două veverițe copii.
Rullerul a
observat că am scris
poezii contra unora.
Lui?
„dară pe calea ce-ai
deschis
n-oi merge niciodată”.
Apoi al doilea
ruller, la infinit,
aceeași.
Cărticica
de conversații va fi în draci.
Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii.
Eu însumi
în panjabi.
Muzică de
veena la universitate.
Xenofobie
cu ușile închise.
Să-i scriu
lui Marin Preda, nu lui
Râpeanu.
Nansi
reprezintă România. România o
retrage pe
Nansi, India-bursa, mâine-poi-
mâine. Ne
vedem infamați de famați
Zahăr,
biscuiți, chibrituri. Signal.
Mâncărimi
în pizdă.
Coșmare muncitorești,
sub dictat.
Alternative
înseninării și abisuri.
Degradare
metaforică, retorismul
umilului, scopitului,
cumintelui.
Mântuire
prin muzică, isterie, murire.
Nu te las,
vreme de apoi, să mă aștepți.
Evanghelia
după mine ba eu după
evanghelie.
Predau
româna în draci. Redus numărul de țigări din lipsă de bani. Negresele au apărut
în sariuri la Gandhi Bhavan. Și iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea
I este
tradusă în punjabi, malayalam și telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunță Nana –
CR și nea I. Ceva reviste și tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer
pliante, îmi spune să i le duc țaței Leana – adaugă, de la noi din sat, a,
pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitații la expoziția
de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – și la recepția din Imperial
Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Șefii mari sunt în concediu,
mai așteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.
Se va tăia strofa din „Diana”, ca și „Păunul”.
Își ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să
împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus
ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerție dusă la sublim?
„Muncim de dimineața până seara, facem și munca portarului”, îi spun că aia nu
e muncă și „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.
Nansi
are intuiția că mi se vor face insinuări și pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă
mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine,
totul, la noi, că aș fi naționalist, mă iscodește dacă mi-aș permite să să fiu
împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să
mă susțină – se pronunță că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea,
polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de
tantra, plus că a mai și crescut în casă de orfani.
Examenele la care sunt
supuși suplimentar față de mine, mă denotă indirect cumva deasupra, într-o
sferă proprie. Uneori am impresia că
anumiți, înainte de a da cu piatra, aruncă o scuză. Lupta mea e totuși morală.
Virulența, dacă bate în retorism de poezie, în melos. N-am idee specială despre
divinitate, dar aceasta, se poate crede, îmi ține uneori partea, cât să nu mor
de rușinea injectată pe toate filierele în jurul existenței noastre.
Așa
că trogloditismul cinic, în haită, de cocote fără ștampilă în condicuțe, căzute
pe chestia asta în abstinență de nevoie, refulată în mâncătorie și copită,
n-are decât să-mi pară providențial. A fi împiedicat să trăiști, mai
treacă-meargă, ajunge în firea degenerărilor, ceva mai rău, fără nume,
ofensator până în rărunchii istoriei, asta dezarmează. Nu e de lăsat pe mâine
nici răzbunarea, ce ni se dorește, s-ar spune holera în fiece oră, spre a fi
poate lăsați să putrezim nearși, neraportați, neșterși din gelatina de hârtie a
ordinii.
Ajungem la Spitalul Sf. Ștefan. Lume amabilă.
Doctorul foarte tânăr, din Orissa, îmi spune despre Jaganath Puri, eu de Alecu
Ghica. Radiograma trebuie citită mâine de un al treilea senior doctor. Târziu,
Nansi își amintește că a mai avut amândouă picioarele în ghips când era copil.
Pare veche, îmi spune astăzi dr. Joseph despre fisură. E o entorsă, va purta
două săptămâni plaster.
Curând,
el se angajase într-o operație. Culoare pline de pacienți, însoțitori, surori
subțiri și cumsecade ori importante. Ghipsul pus. Înapoi acasă. Mâncare
chino-italo-tibetană, numai cu macaroane și ouă. Fierb apa, laptele dă-n foc.
Vremea se schimbă. Nu ne interesează din nou nimic. Nici yoga, nici M.Phil,
nici D. Litt., nici porcăria diplomato-antidemocratică și antiumană, nici
localnicii cu viața, clevetitorii ori poeții lor.
Mi-e
somn. Nu pot trăda. Țânțarii iau furnica uriașă drept Gulliver. Ratarea se
bazează, în ce are sublim, pe sensibilitate, iar în uzanța ei de grup pe
agresivitatea nulității, neantul activ proferat de Șora, prima categorie
opunându-se tuturor celorlalte. Nu e o criză a individului cât o supremație a
vidului. A fi o personalitate înseamnă trăirea în moarte impusă. Și câte
precepte buddhiste inoperante.
Nu
știm, adevărat, absolut nimic ce ne așteaptă. Ne obsedează pierderile netipice.
Suntem doar pe drumul nostru. Picherii înarmați ne scot din sărite și atât. O
umilință cerebrală, creștină. Comerțuri cu neîntrerupte accidente mici, plus
ritual – mi-ești surată pân la moarte? - sunt moartă pân la moarte. Nu vom mai
avea deodată de arătat decât spre noi înșine.
Coincidențele
îmbogățesc subsolul universului. Moartea ne va fi coincidentă. Horoscoapele nu
sunt fără șanse. Intrăm în coșmare mai tasate. Strângem dinții prostește
rușinați. Corpurile ne devin expresii disidente. Disperările de împrumut
consolează. Ofensatorii inspiră milă – parcă totuși putem să băgăm, la
rându-ne, pe toată lumea în pizda mă-sii.
Ce
cârpaci e un ortoped și acoperă un mit. De ce n-am acoperi și noi cârpele în
care suntem încercați? Scutecarii n-au stofă. Step de idei accidentat și el.
Dezbinul materialist ordinat ne intimidează... Sunt timidă, începe să
recunoască și Nana, singurul nostru stăpân și bucurie.
Socotească
internaționalii, în rețeaua de scabroase superstiții, bife de păcate
imposibile, ba vom colabora baudelairean dându-le descrierea excitantă a ceea
ce ei necunoscând pun în coada unor cuminți, onești și mistici prăpădiți cu
artă în nas, fără batistă în buzunarele rupte, cusute, rupte. Vor fi destui să
ne amintească atribuindu-ni-le propriile lor pehlivănii, refulări,
proletcultisme.
Ce
puteam face decât să-i cred pe alții mai intelectuali gândindu-i pe-ai noștri
mai trădători. Le spui ce e cu tine și ți-o taie că au auzit ei de la prieteni
ca Orlov așa și așa, îi lași să moară proști, țipi că te dai la fund de zile
mari pe care le maimuțăresc abject. Acest sistem de impotență a lăsat satele
goale și s-a făcut oficiu diplomatic.
Că-i ofensează Eminescu, Brâncuși,
Blaga, ce tradiție reîncarnează, ce perpetuitate în dedublarea unei societăți
pe capul unui popor cântat în trompete neînregistrate? O blândețe de ironie
generalizată, o încrucișare turmentată de mâini în fața lărgirii și trecerii
timpului, un turism prin viață, istorie și antifapte, o vânjoasă – cotropitoare
din rădăcină – tristețe, înnobilată de disperare mioritică.
Literatura e meserie absurdă: o scrii în viață
și se recunoaște postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aș
găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la
manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc
de aforisme ca să nu cad pe terasament.
Un
indian care învață cu obstinație românește, via yoga, aduce revelația
universalismului anticomparatist, oricât similitudinile sanscrito-române l-ar
stimula. Româna inspiră o forță spirituală și vibratorie nedisimulată de
gramatici și fonetici, inaccesibilă diplomatismului alingv și acefal, greu de
înțeles de colocutori, colocatari și contemporani.
(comitet)
O oră așteptând 101. Un loc, mă împinge o baldâră, cedez. Jantar Mantar,
cărămidă a universului. Cozi, orbi la autobuz. Imperial Hotel. Ball Room.
Românce la bal, soți la costum negru. Mi se zice „domnul autor”, te-am văzut în
revistă, ba „te-am făcut autor”, sunt demult, i-am răspuns însărcinatului.
Speakerul
– după trei culori și ritmuri evreiești de Sahia – încheie cu ”Jai Hind”. Eu,
lui Lamba – a spus long live Romania, Jai Hind? - numai Jai Hind. Și când
începe al nostru, vorbește „englezește”? Costel mă trimite la înghesuială, pe
mâncare, că eu n-am, nu ne vizitează, că noi n-avem, ăla e mare („nu ți-am
spus?”).
Articolul
meu e serios deși cuminte, ascunde ceva adânc, probabil iubire. L-am omis pe
Yogindra Wadwa, topul promoției. S-ar fi vorbit și pentru conferințe la radio
pe aceleași subiecte. M-am întors cu Lamba în autobuz. Mi-a spus că Harbajan și
Joshi nu-s, fiecare, nici 10% din Khol.
Mi-a aruncat că scrisoarea de confirmare
la congresul Antropo este foarte importantă. Mrs. Shunglu a fost foarte
impresionată de lecția mea pentru manual.
Clasă,
psihologie, articol de afișat. GM, „am avut clasă” (cred că pentru a nu-i fi
scris numele am și luat aprobare). Bahtia, secretarul preș. S.A. - mâine V.K.
Scrisoarea către maeștri, datată 23 aug. 78, prima lui J., preș. aceleiași
(S.A). A doua lui H.B, trad. lui M.E. Studenții de anul trecut, excitați de
tipărirea numelui. Articol hindi în România (P.D.V.). Vecini interesându-se de
Nansi. Alergătură după plata contra-examene, pentru a face rost de taxă pentru
antropo-înregistrare – în zadar. Ce voi face? Negăsit Khol. Bibliotecă.
Servantul și-a cumpărat pat.
Who's who-ul scriitorilor,
Cambridge, înspăimântător de prozaic pentru români:
Beniuc Mihai, Bogza Nicolae (Tudoran, Radu), Buzura Constantin, Constantinescu
Petre (Everac, Paul), Corneliu Ștefanache, Davidoglu Mihail, Demetrius Lucia,
Dumitriu Petre, Ghilia Alecu Ivan, Grigorescu Ioan, Hobana Ion, Ionescu Eugen,
Ionescu Ghiță, Manolescu Nicolae, Martin Aurel, Mirodan Alexandru, Mitru
Alexandru, Preda Marin, Rogoz Adrian, Simion Eugen, Simionescu Mircea Horia,
Sântimbreanu Mircea, Ștefănescu Mircea, Velea Nicolae, Zaciu Mircea, Zamfirescu
Dan, Zincă Haralamb.
CR,
însoțit de Marin Falcă (în turneu 21 de
zile prin India), mi-a adus scrisori de consolare, una similioficială,
congratulându-mă pentru a fi fost făcut terchea-berchea o mie șase sute de lei
perechea, cu copilul în afara legii (alocația?) Am comentat academic rahatul.
Decentului Falcă i-am sugerat Jantar Mantar, dans, zoo.
CR
vrea să mă bage în comanda de o sticlă și un cartuș. Devin, cu ei, și eu străin
de mine. Intru în alertă, ca-n București. Mă simt din șantajat șantajist, out
of my balance. Falcă să nu se rușineze de religie – l-am salutat, la plecare,
cu mâinile împreunate. CR mi-ar fi dat bani până acasă dacă aș fi acceptat să-i
însoțesc la un coniac, l-am refuzat (să-mi împrumute pentru înregistrare
n-avea).
Dr.
Gulati ne-a urat creșterea prieteniei româno-indiene de ziua națională. La
puțin, a apărut, pe neașteptate, bătrâioara Miss. Dasgupta, șefa de doctorat a
lui Nansi. Sugerează pentru Nansi, chiar și pentru mine, înregistrarea la
Calcutta. Povestim îndelung episodul Mircea Euclid – Maytreyi Devi. Știe cel
puțin cât mine despre aceștia.
L-o
fi iubind pe Eliade? A comandat cândva la Londra, și o are, Șamanismul. Bănuia doar că el este personajul aclei faimoase
cunoștințe, autoare a sufletului nemuritor. Ne povestește despre Stella
Karmrish, vechimea univerității din Delhi, colegialitatea ei cu P. C. Chunder.
Ne felicită auzind de ziua națională a României.
Un
comitet de urgență se convoacă pe baza a cinci semnături, ceea ce inamicul meu
și al tuturor a obținut, minus a mea, dar când s-o depună, amărâtul de comitet
fusese deja programat din inițiativa șefului. Nu s-a mai citit nici formal ce
urma să se discute, fiindcă memoria ar fi scurtă, degeaba auzisem că și
propunerile mele etc.
La istorie, prezint în 4
septembrie la 10.15, povestea României Mari și a Daciei lui Burebista. Se
nimerise și Thusu (cel mic), deștept că nu se poate concepe MA în ceramică, de
i-am întors că funcționărimea de la noi, la fel, n-o fi auzit de Krishna și se
poate opune.
D-na R. mi-a recitat din
Tiruvalluvar versuri muzicalizate de silaba -kha, urmând să-mi intermedieze o
întâlnire cu unchiul ei, mare sanscritist și, probabil, să ne viziteze pentru
ce ne-a mai rămas nouă în franțuzește.
Sunt ecouri la articolul
meu, ungurul cerându-mi o copie. Imposibilele aprobări ale forurilor
competente-impotente care se referă la reprimarea individuală, se arată cu
serioase repercusiuni la nivelul întregii influențe-antiinfluențe, care
stopează birocratic, cinic, hoțește, după caz.
Scrisori către maeștri (71
– 17 Bombay, 12 Delhi, 5 Madras, Calcutta, Gauhati, 3 Bangalore, 2 Baroda, 1
Trivandrum, Luknow, Srinagar, Calicut, 18 necapitale): K. Singh, A. J. Jafri,
D. V. Bharati, Jainendra Kumar, S. D. Saxena, N. Sahgal, A. Valliappa, M. A.
Anand, H. Sadarangam, M. Jahveri, K. B. Nair, R.P. Jhabvala, B. P. Mishra, C.
P. Saikia, G. G. Patel, A. Pritam, M. C. Bora, S. G. Betai, M. A. Kami, R. D.
Dandekar, B. Bharna, P. Goswami, N. Barua, R. S. Mugali, H. Chattopadhyaya, H.
Dwiwedi, J. Das, N. K. Pandya, A. S. Ray, M. P. Samasundaran, M. Ray, S.
Mukhopadyay, M. D. Malgonkar, M. R. Pancholi, V. D. Tendulkar, K. N.
Subramanian, B. K. Bhattacharyya, P. Lal, G. K. Mathur, D. J. Patak, U. J.
Joshi, G.H. Bsoker, Kamleswar, K. Das, . Saikia, L. Majumdar, V. G. Gokak, S.
H. Vatsyayan, C. Baksi, N. V. Rao, T. P. R. Sundaram, C. D. Narasimhaiol, A. J. Jussamala, R. K.
Narayan, A. Desai, N. Daruwala, P. R. Hirandani, U. N. Ashk, G. C. Haldar, B. J. Handesara. S. Sen, V.
Sitaramiah, Nagendra, N. Ezekiel, M. T. V. Nair, H. R. Bachchan, K. R. S. Nyvengar,
V. Raghavan, S. H. Joshi, A. A. Nambudiri, R. Bahnumati.
Studenții din Mauritius
învață aici pe Marx. Corp la corp, Corb la corb. Clasa mea, metafizică. Nansi o
lasă pe-a mea și mă tunde. Îmi taie și din mustață cu foarfeca de pomărit. În
cap ne bate vântul, cine suntem? De ce-a adormit toboșarul? I-a picat capul pe
tobă. Clasele și castele. Om rămâne în româna lui Nansi, eu sunt Miorița, căzui
profetic, păr creț, fii bun, te paște, amândoi, toți, cheamă băieți și fete, nu
te plânge de mine, aranjat între bătrâni și bătrâne părăsiți de pasiuni.
Le-am dat versurile imnului
român și studenții au cântat Jan Man Gan stând jos.
Press Cloub of India,
Raisina Rd. Lansarea cărții Nicolae Ceușescu, President of the Socialist
Republic of Romania, on the major international political topics. Conduce
lucrările un sardar, un altul elogiază România, al treilea realizatorul
lucrării, bătrânul prof. J. S. Bright – despre sine și tineri, suferințele din
vremea emergenței, depre un ambasodor mare, om mare reprezentând o țară mare,
despre carte, fiecare cuvânt ca din biblie, asupra păcii lumii, nu numai
comuniștilor adresată, dar întregii lumi, împotriva neocolonialismului,
imperialismului, abordând probleme mari ale Americii, Africii, Asiei, Americii
de Sud. N. C. e unul din cei mai mari lideri ai lumii moderne, vorbind lumii
întregi, în cuvinte de valoarea celor din biblie, Geeta, Shastra.
George Fernandes vorbește
rar, cu pedală. E frumos. Marin Preda e un Fernandes urât. Ministrul indian
provine din Goa. E socialist. Lansarea formală a cărții nu-i apare drept cea
mai importantă treabă. El vrea să spună câteva cuvinte despre cum l-a pasionat,
în ultimii ani, o țară mică, plasată într-o situație geografică critică, cheie,
având un președinte care e prezent în lume cu poporul său, animat de ideea și
înfăptuirea păcii, vorbind o limbă a reconcilierii. Cu două luni în urmă, a
fost pentru trei ore aici. Un foarte mare președinte. Un schimb de idei - timp
de trei ore, n-a fost timp pentru discuții lungi, dar au contat zâmbetele –
despre probleme ale lumii actuale, în primul rând despre dezarmare, nucleară și
convențională.
Am fost impresionat de
erorturile pe care le face constant, clarvăzător. Noi, pentru un popor de 630
milioane afectăm în industria agrară câteva mii de crore de rupii anual, dar în
lume se cheltuie mii de crore zilnic pentru armament. Preș. C. își face o misiune din lupta pentru pace. Am
fost fascinat de personalitatea lui, de zece ani încoace și de mai înainte. E
un om al păcii, atacă problemele păcii și războiului în manieră foarte
pozitivă, reconciliantă. Curajul convingerilor, de-a lungul anilor – nu e
nevoie să repet – fascinează în domeniul ideilor, ca și al intereselor națiunii
sale.
Semnificația problematicii
războiului și păcii este legată, pentru mine, cu aceea a drepturilor omului,
ale individului.... În timpil emergenței, obișnuiam să trimit și să tipăresc
scrisori din underground. Pentru mine, idealul păcii la nivel global este
conectat cu dreptul fiecărui individ de a trăi, cu justiția socială. Avem o
cultură de 5 stele. Venitul național per capita este de 1000 de rupii anual. O
mie de rupii pentru o singură zi costă o cameră într-un hotel de 5 stele din
Bombay. Aceasta e contradicția. O mare luptă pentru ființa umană.
Seth a povestit că-n
România nu se pune la fel problema, că președintele român e foarte mare, dar și
indienii au lideri de seamă, ca George Fernandes însuși, apoi a invitat
audiența ritos la o ceașcă de ceai. Lokesh Chandra îmi spune în doi peri despre
articolele mele și despre deschiderea Indiei – el care mă invitase a scrie o
carte –, ne vom vedea după sesiunea
parlamentară, zice. Sunt prezentat lui George Fernandes, care se arată amabil,
îmi spune ceva în hindi, mă întreabă dacă numele limbii țării mele este romani,
îi răspund că nu, dar asociația nu mă deranjează, că studenții indieni sunt
aterași de această limbă fonetică, romanică. Se face o fotografie cu Românii
(eu în spate, duo Bercioiu).
M-am dat azi cu viitorul
comitet, afectat românei, propunerilor
mele – cine le va sabota? Oaspeți, argumente, Damand, susceptibilități,
scrisoarea mea lui PCC. Linga – spațiu, falus, ou. Un student al meu va fi
scriitor. A. B. Despre G. F. - că arăta a dacoyt. Procesiunea studenților pe
Chhatra Marg protestând împotriva asasinării marinarului. Elogiul meu Indiei cu
experiențele rele cu tot. Ploaie cu fulgere, tunete. Clasă, ploaie. Știrile
despre India din Scânteia, traduse. Ploi imense. Inundații.
Oare Creangă e cel mai
mare prozator din lume? Înțelepciunile și vitejiile speculate sintactic pălesc
la reîntâlnirile în magie – antimusonul îneacă. Coloane spinale
sado-sadoveniene, șah inundat. N-am stofă de om viu. Limba mi-e de mut. Pozez
în stafie cu gură căscată – strigoiul gură-cască de ploi se aciuează pilotului
sub cască pustiului în oază îl suflă o rafală în altă existență cu florile de
spală mirosul de Florență.
România, cap de listă –
trădată de Pacepa. Mulk Raj Anand mi-a răspuna a la Moravia, dar în scris. Arun
Arora ne-a invitat la nuntă, c-o să-i spună fiului său Gheorghe încă nu e
probabil. Mâine-l văd pe Gupta, de la istorie, pentru a programa seminare de
istorie română. Sunt Varlaam, am fost mitropolit. Mi-a murit un dacoyt – rime,
crime, dacoyme. Am febră, hemoroizi, angoase din gramatism. Inundarea Delhiului.
Sensul vieții e de căutat, al morții de negăsit, ori invers?
Trec pe la Modern Indian
Languages Deptt. Fac cunoștința traducătorului în gujarati a lui Eminescu,
Mahendra Dave – aduce cu Fellini, dar mai blând. Poetul malayalam a rătăcit
exemplarul, îi dau alt original „englez” al Scrisorii. Sunetele gujarati, via
Geeta și Ramayana, renasc într-o recitare ardentă. Dau să plâng. Nu scriem
într-o anume literatură, ci într-una a lumii întregi în limbi unele sau altele.
Ne găsim pe o scenă.
(greier)
Proletcult, sorry. Voi n-ar fi trebuit să vă nașteți. Nu mai e nimic de făcut.
Regret creștinește sistemul de exterminare darwiniană. Voi călcați pe păgubit.
Luați ce n-ați reușit să distrugeți. Frica de șef și de fricile șefului,
hăndrăleala pilangistă – că adică de ce n-am eu studente în clasă, că mie mi-ar
merge. Vorba e că niciodată nu va fi mai mult de una. Văduva ți-a luat
orizontul coco cu cocotele lui din Dhara.
Te
am la mână – bagă-mă în pușcărie – te scot la lumină. Întru acestea,
Upendranath Ashk mi-a trimis cărțile sale. Eminescu a plecat de la Jena de răul
agentului diplomatic. Ce-a fost Geneva lui Arghezi?
Vaschide, Histoire de la
conquette romaine de la Dacie (Paris,
1903) - Andre
Piganiol, Histoire de Rome (1962) – Dion Cassius, LYDUS sur l'or des Daces - V. Pârvan, Dacia, an outline of the early civilisation of the Carpatho-Danubian
countries (Cambridge 1928) – N. Iorga, Histoire
des Roumains et de la romanite Orientale (1937) – E. Panaitescu, Il
ritratto di Decebal (1923) – L. W. Jones, The cults of Dacia – D.
Tudor, I cavalieri danubiani (1938) – F. Cumont, Les cavaliers
danubiens (1938) – G. I. Brătianu, Une enigme et un miracle
historique, le peuple roumain (1937).
Maeștrii mi-au răspuns. Bacchchan. Trebuie să-i vizitez. Mă uit în istorii,
pasionala Romă. Am rânit cu ochii prin imuabilele topici ale revuisticii
noastre – n-am fost totuși mari odată? Laus Trajani? Desigur. Și? Îndurerați
după dispariția la fiecare al doilea război.
Ascult veena, mă gândesc
la Mirabai cu păcat, otrăvita din dragoste de Krishna. Dar de timp cu abis.
Agyeya nu m-a convins nici cât Iqbal. Oare mă voi retrage din antichitate?
Horace: „Numquid de dacis audisti?” (What have you heard of the Dacians later?)
Am dactilografiat
„Burebista and his People”. Am primit de la Paris Mircea Eliade (L'Herne). Studenții s-au isterizat citind lecția mea „Soorya namaskar”. Îmi
tipăresc antetul (numele) și-n devanagari – Eminescu nu era nebun. Îmi închei o
săptămână daco-indică, indo-dacică. V. îmi spunea că studenții mei de anul
trecut mă iubesc cât nu pot să spună. Nicio scrisoare, de două luni, de acasă
(mai există?).
Cu
cine să se împrietenească furnicile, cu greierul. Le cântă. Vine un ciclon plin
de mâncare, un hambar. Nu mai muncește nimeni o lună. Se termină hambarul
ciclonului. - Greierule, facem concerte cu tine. - Cât am eu? - Păi eu vând
biletele, eu fac afișele, eu umblu pe la mușuroaiele vecine, eu mătur, eu sunt
directoare... Dacă mai rămâne ceva, iei și tu. - Bine. Și cântă. Vine alt
ciclon fără mâncare. Greierul cântă. Zboară tot mușuroiul. Greierul cântă.
Furnicile se duc cu ciclonul fără mâncare. Greierul cântă. Singur.
Furnica Micșunica, din alt
mușuroi, se înființează la greier: vrei să-ți fiu secretară? - Păi!Facem
turnee, tikhe? - Bine. N-aveau ce
mânca. Maestrul ataca notele de sus si-do, p-ăle de jos fa-mi-re. Micșunica
aleargă și aduce un munte. Grierul termină bobul de grâu ca pe nimic. - Să
mergem la copii că mânâncă pezmeți și risipesc firimiturile. - Da, da' pe mine mă declară termită, dacă nu mă omoară. - Ești din trupă.
Apar patru furnicuțe mai
mari – Ah, ce muzică, o nebunie. Și ce vioară. Și ce artist. Poftiți la noi în
mușuroi să dați un concert. Micșunica se opune, nu au timp, se
grăbesc. - Ce se bagă aia mică? se duc toți. Pompă mare. Greierul cântă ceva
din bătrâni. I se aduc munți mulți. I se face pat din cuib de rândunică,
furnicile adunaseră lespezile de pe jos. Ba i-au adus și-o narghilea.
E invitat la un șah cu
piese din mustăți. - Sensibilitatea mea nu-mi dă voie să joc șah cu piese din
mustățile unui șoricel, sunt artist, cum aș fi umanitar? A mai bătrână furnică:
nicidecum, domnu Trandafir, șoricelul și-a oferit mustățile - nare-ți, a zis,
vreau să fac un bine națiunilor furnicilor, tăiați-le și faceți un șah.
Tikhe, zice greierul.
Joacă, apoi cântă și dă să plece. Cu Micșunica. - Vai, sar ascultătoarele, e
întuneric, unde vă duceți? - La Urși. - Au. - E un sat cu bătrâni mulți și
copii. - Tocmai că pe drum merge un
moșneag și nu se uită unde sprijină bastonul. Maestre, veți strivit, una cu
pământul. - Vioara dumneavoastră, își zvâcnește una abdomenul. Și-aruncă alta
ochii. - Va să zică, mă strivește. Nu mă strivește, la revedere, hai Micșunica.
Jucau biliard iepurii cu
șoriceii. Ăștia credeau că bila e ghem de coadă de mâță albă, s-apucă să cânte
„noi suntem taraful Chiț”. Iepurii, c-o fi alt morcov, loveau cu tacul
una-două. Apare o pisică, zice, asta e o bilă, și-și lasă coada. Șoriceii, prin
găuri. Iepurii și-au adus aminte că nu li se făcuse frică de atâta timp.
Atunci, regele tripoului a
oferit jocurile dulăilor și vulpilor. Căpitanii s-au certat repede, că
Basset-ul bassa, că roșcovanul e argintiu. Au trecut veverițele cu greierii,
ăștia dădeau cu vioara în bilă și cântau de s-a
enervat organizarea. Și-au trecut la rând leii și tigrii care s-au
mâncat imediat unii pe alții. Și se vedeau că erau de sticlă leii mâncați de
tigri și tigrii mâncați de lei. Nu le mai era foame. Regele a închis tripoul.
23-24 septembrie 78
Noapte sinucigașă cu
concursul unui șobolan. E deșirat, chirăie femeiește, bețiv. Are culoarea
fontei de inundație, a creierului birocratic. Chelește nervii însoțit de
țânțari, ciumă, lume. Face găurile shakespeariene ale vieții și scuipă pe
cranii în pofida lordului Ganesh.
Greierii, luna cu cearcăn,
stelele în rut de rouă și ademenire postumă. Săgeata de os pătrunsă prin
maxilar până la creștet. Orăcăitul canistrelor de lapte cu zorii. Adormiții în
brun șobolan, moloz existențial, pomadă harijană cu vis de film și scuter.
Bătrânii întinși, dezavuați, templele chițăind, nota do a morții mizere.
Cine nu vine? La ce-am
trăit? Mă mai călcați în labe ori eli eli lama sabachtani, să fii dumnezeu să
poți muri. Caravane de pârțuri pe coline de carceră amorală, spre campusuri
yoga în vacanță sofistică de căderi la ora 6 și jumătate, neant fără un sfert.
Clanță de pistoale apăsate de mănuși chirurgicale-ideologice-canibale. Lauri
din fâșii de cismă noroindă. Salvări accidentând. Fum domol de incinerare.
Florile dalbe. Isterii homosexuale în Amritsar. Mască de cancer. Și nu mai
murim odată. Și ne iartă nouă precum și noi.
Unde sunteți părinți și
vremuri de citit biblia la lambă sub sapa lunii spre ceruri psalmodice
anticopilărești, vegetații de caiete umplute cu troscotul zilelor de muncă prin
tunele explozive și cariere aventuroase, amoruri antisemite cu plăți
însămânțate veneric reîncarnând doctorate pe chei, în cutremure, la o adică,
progres și camarilă, sărituri de magică opacitate între protecțiile
iradiaților, șnururile ghirlande ori steaguri, pisici mestecând puii vii
amuțiți într-o publicitate neofită, nebunie de album cu poker de răstoacă,
urlete de lupi adevărați, de Jean Jacques.
Dovleac spart după vizita lui Javert.
Șobolanul își făcuse cântarea și Petru cel Mare se căia – de ce? O meditație ce
va intra pornografic în istorie lăsa peste pietre puhave liniștiri de
întuneric. Mizeria universală renăștea buddhist picioarele zgârcite ale
dumnezeului închis. Am fumat cazan și sex.
Îmi dactilografiasem
fumul. Barof lătrase. Doamna cu ochelari comuni și fustă revoluționară dintr-un
turban apostat avea să citească. Asanas. Păsări fără papagal. Guru autodidact
lângă urmași
putrezi. Ce generație din care cultură a tras pârțul. Continuați clasă
masculină fără știința femininului din propria limbă maternă.
Nebunia mă cuprinde ca la
o cădere yoga. Îmi alunecă hidoșeniile dinăuntru. Râd la Fănuș Neagu, plâng la
Kazanzakis (cretanii lui, cretinii noștri). Mi-e milă de tradusul Octavio Paz
și Argentina lui Eugen Barbu. Îl iert pe Philippide. Nu putusem în deșertul
hindus să-mi reîncarnez contemporanul, pe Buzzatti, nici pe frate-meu. Rămân
Eminescu. Sunt nebun dacă-l reneg pe Napoleon. Nu sunt Napoleon, sunt Buzzatti.
Mircea Eliade la Paris, Radu Cosașu la mucul Flăcării, Ion Horea, Mihai
Velcescu la Botoșani – în neant să nu fie nimeni?
Swami Niktynand, yogi
modern, umor și muzicalitate. Cidanandji semnifică depășirea mașinii întru
idealul supraomenesc al vitalității. Întrebând care sunt practicanții de
excepție, i s-au spus numele noastre odgonite de al lui Eliade.
De semnat hârtii în deptt.
Sivaramamurti mă așteaptă în orice zi până în 15 octombrie. Îl văd pe Indera
Singh – după vacanță voi ține la antropologi conferința „India în opera și
gândirea lui Mircea Eliade”. Am scris eu adresa pe plicul cu invitarea acestuia
din urmă la al X-lea congres internațional. Cred că va veni. Îl continui, la
urma urmei.
Ion Creangă, Isaiia
Teodorescu, Niktyamuktanand cât vă iubesc – îmi dați petrecerea voastră spre
dumnezeu, inspirația albă, expirația neagră, mă lăsați român în sanscrită și-mi
merge moara sub zindabad-urile întru Mahatma de ziua lui. Swami
Niktyamuktanandji vădește o devoțiune energetică, un farmec nehipnotic,
netantric. Fericirea se anexează trăirii în mantră.
Creangă a fost un yogi.
Aparițiile lui sunt mărunțite până azi: singuri școlarii lui au avut fericirea.
Și Eminescu. Hârburile diplomatice de un antiromânism pe vândute scot un pârâit
nedigestiv. Lumea noastră de acasă își ajunge și în universitate. Aici, numai
floarea chandni, a lunii, n-are miros, celelalte da. Lombardi face dansul
indian și muzica europeană. Eu, întărit și de doamna Sulițeanu, le fac pe
amândouă și românești, unindu-mi gândul lui Pârvan și sonul ori self-ul
guru-ului în oranj, de statura blondului din hiperboreicul Humulești.
Cum de este Eliade cel mai
limpede neindian al yoga? Să fi fost iubire ca o umilință de sfânt răpșit?
Geniul lui confundator al cosmosului și neuitării face cascadă în moarte de
legendă. Negație de sine în pasul pe sub Himalaia. Conștiința inutilității
dublului altern. Speranța neantului în plinul dinspre neființă.
Văd mandibulele lui Șo în
cadavrul poeziei. O mantră îi beștelește sfințenia. Lasă catagrafii canibalice.
Mori abscons, moș albăstriu, etern suflet biografic al pătrunjelului. Umbră de
puroi și flegmă holerică amestecate printre florile înmiresmare de nicăieri.
Orgia ritmului va fi epuizat zeii. Se rupe merudanda lângă hostel Miranda.
Unde e vremea când citeam
în TOI, ca la un binevenit tratak, știrile Năstase? Au venit cu scârbă cele
Pacepa. Mărășescu și Ruzici, în plutonul discriminat. Zodii de inundații, Id,
sărbători florale, anatomia indeciziei.
Nagendra vede cultura
indiană conectată doar cu cele mari, engleză, germană, franceză, rusă.
Chaudhuri apăruse, numind pe Eminescu și Sorescu, replicând că România poate fi
o țară mică, dar nu o cultură mică. Nagendra că, într-adevăr, Persia, care nu
are nici libertate, rămâne o cultură mai presus de cea arabă.
Arborez icoana
autenticității, o yoga unică. Doar îmi ceruse 50 de pagini asupra limbii și
literaturii române care să fie traduse în limbi indiene. În hindi, de el, eu
urmând să primesc eseuri despre literatura limbilor respective.
Comparatismul își are
incomparabile riscuri. Am umilințe de rezervă și de împrumut. Creștinism
înțeles. Spre tragică mântuire. Meditația soarelui tău și al celorlalți.Să
schimbi Times of
Wordsworth se gândise la
Valahia cum francezul Varenne, hipizat, n-avea s-o mai facă. Și la ce nemții?
Român pentru judecata de apoi? Rigvedic în directitudine, atharvavedic în
blesteme primite? Radeshan și nu dansul Mirei – swami oprind sinucigașii în
viață.
(Volpone) Delhi University, English Association, Prof.
Herbert Mainush to speak on „Towards a Theory of Comedy”, Seminar Room, Arts
Faculty, 3 pm. De dimineață, văzând în ziar, m-am perpelit, mi se părea că nu
poate exista o temă mai atractivă.
Confernțiarul, tânăr,
planturos, cu păr bogat, timid, pedant. Dr. Khol a apărut, prezentări
convenționale. Vorbitorul citează dintr-o carte a amfitrionului, numindu-l
„autoritate în comedie”. Trece la Steiger, la opoziții (comic-tragic,
vesel-serios, fericit-nefericit), râs, conflict, Platon, apoi Cicero, cu
limitarea vieții, englezi de mijloc, ceva italo-anglo-franco-german – împotriva
confuziei între psihologie și literatură -, Scaliger, drama în termenii
dialogului în consecință și lipsa de katharsis, a amuza: rizibil-ridicul. Iar
Aristot, Philippe Sidney, Fr. Schlegel, lipsa noii societăți în comediile lui
Ben Johnson (Alchimistul, Volpone). Iarăși Shyllok –
comedie-tragedie-conciliere -, acesta deplângându-și soarta de evreu, oratorul
trimite la sfinții creștini din epocă asupra exilării evreilor din Anglia –
este grav, cumva tragic. Jaspers – grandoarea tragediei, victoria în înfrângere
a eroului. Brecht (Arturo Ui) – optimism, libertate, free laughter, impudence.
Apoi Aristofan. Iar Ben Johnson – nu judecăți morale ori modele de societate.
Novalis. Tragedia, de domeniul trecutului (inspirație) – comedia: viitor.
Utopie. Comedia, specie a libertății. Diferit de Campanella. Fără legătură cu
realitatea.
Tempeste, 3 pagini
analizate – se renunță.
Cineva îl întreabă de
accepția libertății. Se răspunde vag cu bucuria la ascultarea simfoniilor lui
Beethoven (?) Se cere o definiție. Se refuză. Totuși, ce va spune studenților
la clasă, dacă e întrebat ce e comedia? Nimic, orice, proferă Mainush. Privește
Taj-ul, e suprauman? Te bucuri? Etc.
Domnule, eu sunt din
România. Sunt familiar cu anume comedii moderne, cu filosofia despre comic a
lui Schopenhauer și Bergson. Ascultându-vă teoria despre comedie, am uitat
toate comediile văzute în viața mea. Îmi permit să văd în „free laughter” un
katharsis. Teoretizați comedia din Divina commedia și La comedie
humaine. E minunat. Îl respect pe Aristotel. Iubesc însă comedia absurdă,
dacă mai e comedie. Am două probleme concrete: Nu acceptați, pentru „utopie”:
fantezie ori fantastic? Și care e relația teoretică între comedie și teatru, mă
gândesc la actor, dubla actor-reâncarnare, conceptul lui Rolland Barthes, în
legătură cu teatrul nejucat și necomic al lui Baudelaire.
Lumea se cam amuzase.
Mainush se roșise. - Ce să zic? Ha,ha! Apoi mărturisește că și el a uitat toate
comediile, vede trei pe săptămână la tv. Aici e o teorie, ce-a zis Friederich
Schlegel. Trebuie văzut. Niciun răspuns la utopie-fantastic-comic-teatru. Taie
firul, mi se adresează, renunț.
Gupta, care e șef la
deptt. de Istorie acum, pare să mă ia în serios, așa că voi face conferința
1918.
Voi scrie o carte de
antropologie literară. Brian V. Street: The savage in literature, 1975. T.K. Penniman: 100 Years of
Anthroplogy, 1952. G. D. Killum: Africa in English Fiction 1874-1939. A.
Retzius: Cephalic Index, 1940. Heritage of Conquest by Sol Tax
and members of the Viking Fund Seminar on Middle American Ethnology, 1952. John
Gillta, Ethos and cultural aspects of peronality.
... so he will receive the
minimum amount of punishment or misfortune and the maximum reward...
A căzut delegația la
congres pentru că era română. Bestii corpii de aici, canibalii ministeriali de
acolo. Dacă mai trăim, om mai vorbi. Nea Romică să-mi trimită măcar niște
interese.
Anthropology and the
public interest, 1976; anthropology (the traditional paradigms): 1
essentially a graduate academi discipline; 2 primarily involved in basic
research; 3 grounded mainly in non-western cultures; 4 requiring no special
ethical code; 5 entitled to call upon federal an foundation funds for
unrestricted support.
Nu se intră, ca străin, sub
nicio formă, în Jaghanath Temple. Nici dacă aș fi reîncarnarea lui Alecu Ghica.
M-aș arunca de pa Jantar Mantar.
Sunt toată ziua în departamentul de antropologie, la Indera Singh et comp.
Programul preliminar al Congresului are nume din toate țările, minus România.
Un peștișor și o vulpe
argintie de la polul nord. Ghicitoarea peștilor i-a spus că-l va mânca un urs,
o morsă, ori îl va prinde pescarul Ping. Ce se poate face? Să sară, la flux,
într-o bălticică din ghețarul Bebe, pe unde trece Vulpea Argintie și să-l
mănânce ea.
Peștișorul, bâldâbâc. Vulpea-l
ia-n gură – îm, ce gustos e, dar să nu-l mănânc, cine știe. Peștișorul,
disperat, bucuros, îi aduce prânz de meduze și alge. Dar într-o zi îl prinde
pescarul Ping-Pong. Îl pune într-un vas cu apă, să se joace și copiii lui cu
el.
Tov. Min...Eram remunerat
cu 3400 lei lunar, ceea ce, împreună cu remunerația soției (pierdută prin
însoțirea mea aici) și alocația copilului (și ea stopată) ne permitea să
acoperim ratele la locuița amenințată de a fi scoasă la licitație, în
condițiile detașării noastre oficiale.
To the President of Delhi
University Women's Association. Dear Mrs.
President, As homage to India we propose the organization of an exhibition
entitled Indian Flowers painted by a Romanian girl from Romania – Alexandra-Maria
Anca, student in the school of Association. We are happy to remember that she
has received the first prize in drawing competition, last year.
Oare va fi sensibil Eliade
la ideea mea de a scoate în India o nouă serie (măcar un număr) din Zalmoxis?
El ar da un articol. I-aș evoca și eu Calcutta, Rishikesh, plus
eminescian-brâncușiana mea de toate zilele. Șora și Noica ar reuși să-mi
trimită ce și ce. India nu dacă are azi – cred că nu – un Komaraswami, dar
poeticieni în sanscrită, da. Joshi ar colabora. Poate chiar Sahytia ar tipări
numărul. Nu străin de un anume vag aer testamentar. Cum începutul revistei va
fi fost profetic spre istoria
religiilor, ori poetică?
Mihai Eminescu: Revedere
(recită Kashyap Manica); Vasile Alecsandri: Cântecul gintei latine (recită
Yogindra Vadwa); George Coșbuc: Trei, Doamne, și tiți trei (recită Devesh
Mohan); Mihai Eminescu: La steaua (recită Charanjit Singh); Marin Sorescu: Șah
(recită Veena Rani Gupta); Ashok Beri: Gândul meu (hindi:)
gândul meu sub arc de munte
limpezit de râuri sfinte peste-a ierburilor frunte izvorâtele cuvinte România
gândul meu
păsări treze veșnic zboare
inimii neînfricare peste iarbă până-n zare un pământ sub raza primă diamant se
însenină România inimă
păsările-n clar de lună „pe la
cuiburi se adună” de-aș fi pasăre spre ea din iubire aș zbura România dragostea
Pe la 10.30, poștașul aduce o invitație în
Maharani Bagh, la o mundani ceremony. Curând, în Mudrika. Scriu dodii pe
invitație. Peste o oră, urc pe terasa vilei. Vinod îmi face cunoștință cu
Stephen Gill – îmi spune că m-a ascultat la „Către o teorie a comediei” -
„conferința unui german, a spus ce-a spus ăla, ăla, dar nu părerea lui” spune
lui Vinod, adaug și eu, confunda pe Shyllok cu Shakespeare.
Curând, Gill îmi spune că
trăiește în Canada, s-a întors după 20 de ani, Delhi e același. A ascultat, în
Canada, un dramaturg român, oarecum gras și, într-adevăr, chel, da Everac. Are
și un prieten în România. Vrea să-i traduc un roman, să ne vedem, stă la
Tourist Hotel, lângă stația de tren din ND, are și whiskey, dacă mă
interesează. Dacă merg seara, mă așteaptă, că am idei bune.
Străbatem mai apoi prin
Probyn spre Kingsway Camp. Apoi departe, în Tagore Park și petrecem patru ore,
cinci feluri de mâncare. Un tablou al doamne Zberea, plus un portret al d-nei
Chaudhuri, gazda. Fetele lor, biblioteca, dorința de a-l revedea pe Theban.
Sărăcia (5000 lei) din București, servitor o dată pe săptămână (și nu 24 ore),
greutăți de transport, boala de rinichi a doamnei (infirmată în India de cel
mai bun radiologist).
Poeții, proști poeticieni
(T. S. Eliot?). Poeții – supremii. Cel mai bun poetician sanscrit este S.
Dasgupta. Fiecare suntem Dumnezeu. Nu e nimic misterios. Toată poetica, prin raționamentul
cauză-efect. Aici s-a născut Dumnezeu, aici i-a plăcut. La noi i-a fost frică
de Ceaușescu. Indranath citește „Shakespeare” de Sorescu. Nu te uiți la tv? A,
ești Mannix. Greimas. Mama Kali este Ceaușescu.
Ieri, la 2.15, în Deptt.
of history, invitat de P. S. Gupta, șeful deptt, mi-am susținut, în catedră,
seminarul despre Unire (1918) – conferința de pace de la Paris, aprecierea
evenimentelor interne, ecoul în India. Unirea din 1859 îi este familiară
profesorului Gupta.
Azi, la 12, în sala
colegiului Khalsa, țin conferința „Cultura română și idealul unității naționale”.
Prezenți, mai mulți profesori și 80 de studenți. Prof. Lamba s-a referit la
latinitatea limbii și culturii române. S-au pus întrebări despre stadiul
dezvoltării istoriei și culturii contemporane în România, despre elementele
sanscrite în limba română, despre poziția românei între limbile romanice.
Țiganii, persecutați? -
Ion Budai-Deleanu – dăm fier, primim... Poemul a plăcut și profesorilor de
istorie. Câțiva studenți s-au dat francezi (din Mauritius?) Mi-au cerut să
recit în franceză – maudit soit a jamais le reveur... la ou n'est qu'ordre et beaute... - allons, vieux capitain.
Tajinder a făcut reclama dulceții limbii ca și a leacurilor reumatice de la Marea
Neagră.
Am recitit romanele lui
Gill. Seara am discutat. A scris despre Wells, dar autorul lui e Kafka. Ca
autor și editor, mi-a permis în scris să traduc din cărțile lui. A scris o
copie și pentru el. A oferit o reducere de 40%. Portretul lui făcut de un
canadian îl dezindianizează, ca și al domnei Chaudhuri de madam Zberea.
Profesorul de punjabi zice
că trei românesc și tre punjabi sunt cele mai aproape de sanscrită. Mergea la
sigur cu orange. Vede în spaniolă nirank. Nirankar, da.
Vă rog. Clasicii
dumneavoastră? Da? Aveți o limbă proprie? Vreau să-mi amintesc propoziții. 2
milioane în țara lor, 15 în lume, 1 în capitală. Nu Asiei. Mulatrul spune oare
nu albului din el? Prin nevastă, unul era dravidian, altul canadian. M-a
înjurat într-o limbă necunoscută. Jur pe yoga. Răspund propriilor întrebări din
naștere, ca un mut. N-aveți a vă teme de mine, poate de voi. Sofistichez de
dragul nici unei cauze extra. Mă cunosc de undeva. Destinele ni se găsesc fără
limbă. Ne putem întâlni din întâmplare.
Comaraswani, Selected
papers (1977). „Wallace Brockway, Joseph Campbell, Mircea Eliade, I. B.
Horner, and Stela Kramrish have all contributed their mature judgment regarding
both selection and editing”.
Nu un român așteaptă la
clasă studenți indieni, un neindian așteaptă neromâni în competiție sine qua
non.
Am purtat și eu cândva un costum din stofă ca
asta, i-am spus conferențiarului de germană. Lectora rusă mă întrebase dacă îmi
doresc să am zece studenți în loc de opt, număr foarte bun, zicea. Șeful
cutreiera coridorul dimineața printre slavi, n-avea gânduri. Publicul
funcționar se afla în grevă și n-avea să primească salariile în acest întâi.
Mahendra observă,
sanscritic, urma Rigvedei în versurile lui Eminescu, apoi „jumătatea” tantrică,
traduce chiar cu Șiva, Matrishanti, bindu versurile. Înțelege, spune, mai bine
poetul. Începutul Rugăciunii e,
încă, hindu. Odată mergând din Delhi la Ahmedabad, în stația Rajput, i s-a
făcut rău, a simțit că moare, peste zece minute era bine. Să fi fost un
astrolog? Fratele lui i-a confirmat că în acele momente trecuse pe deasupra
Rajputului planeta Saturn.
R. V. Joshi îmi lăsase
versurile lui Eminescu în versiune sanscrită cu alfabet latin. Pe la trei a
apărut și Anujan cu ele în malayalam. Dr. Dave m-a luat apoi la seminar,
referat asupra dramei punjabi. Scaunele de Ionescu s-a jucat la Amritsar,
o dată, cu public profesor, intelighenție. O s-o aducă și-n Delhi. Spre
sfârșit, sunt invitat să-mi spun concepția despre dramă – comentez Orghast
in Persepolis de Peter Brook, lumea ca teatru în Shakespeare și alții,
moartea teatrului în luptă cu filmul. Mă ofer să prezint un referat „India în
drama românească” - se primește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu