MÂINELE  TRIST

Silvia Zabarcencu

LA ANIVERSARE

La aniversare, o fată a dansat solitar

Nevăzut a dansat, cu-ndrăzniri interzise

Undeva, sub cupola unei clipe de har

Risipită în pulberi de timp și de vise.

Din locul acela ea plecase demult

Neștiută fiind locuia într-un sine

Țiuit ca pustiul resorbit din tumult

Iar solemnele umbre, întrebându-se cine

Unduie aerul zilei înghețat în rigoare,

Își șopteau tăinuit căutând ca prin ceață:

A venit bucuria răspândind sărbătoare

Dezlegare e azi îndrăznirii la viață

Azi e cântec și clinchet. Azi e mâinele trist.

Să ne-nchidem, prieteni, în această părere

Azi e …

 

ISABELA VASILIU-SCRABA

Figuri ale filozofiei românești: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomirvuia/

Moto: «Când eram mai tânăr era așa de frumos: studenții mă atacau tot timpul. Acum, când am devenit celebru, nimeni nu îndrăznește să mă atace» (Martin Heidegger)

Alexandru Dragomir a avut șansa de a audia ultimul curs de metafizică ținut de Nae Ionescu. Prezent la prelegerile faimosului metafizician a fost foarte probabil și Mircea Eliade. Acesta a reușit incredibila performanță de a păstra cele 22 de prelegeri ale cursului (început de Nae Ionescu pe 12 ianuarie 1937) până în toamna anului 1985 când i le-a cedat unui profesor de liceu lăsat de Securitate să treacă dincolo de Cortina de fier spre a-i înmâna pe ascuns oarece consemnare că donația trimisă din America în 1984 (cca 1000 de volume expediate prin Ambasadă) a ajuns, după mai bine de un an, în capitala R.S.R. Oficialii culturii comuniste interziseseră însă alcătuirea vreunui „Fond Eliade” la Biblioteca Centrală Universitară, precum și proiectul de casă memorială care să adăpostească biblioteca și arhiva lui Eliade rămasă în păstrarea surorii lui.

Publicarea „Tratatului de metafizică” (după numele dat de editorii ultimului curs) s-a petrecut în 1999 (vezi cap. „Editarea cursurilor lui Nae Ionescu”, în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, pp.175-220). Cititorii români erau dornici să „devoreze” (după schimbarea de regim) opera întâiului creator de școală filozofică românească din care s-au retipărit mai întâi primele patru volume scoase de „Asociația Nae Ionescu” la vremea Războiului pentru Basarabia și Bucovina, apoi antologii din publicistica naeionesciană și cursurile litografiate rămase nepublicate de Mircea Vulcănescu, Constantin Floru și Noica.

Dar primii nouă ani de după schimbarea de regim au fost abil folosiți (prin institutele de învățământ și prin mass-media oficială, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Meandrele receptării primului scriitor nefrancez laureat al premiului Goncourt) și de culturnicii antrenați (încă din vremea comunismului) în operația de inoculare a creierelor tinere cu prejudecăți „reșapate” spre a fi potrivite noului secol 21 „coquin et anti-fascist” (Theodor Cazaban). „Înțelegerea transcendenței în raport cu lumea de aici” (despre care profesorul Nae Ionescu îi vorbise studentului Alexandru Dragomir cu ocazia ultimului curs de metafizică) n-a intrat niciodată în preocupările ideologilor c omuniști cu putere de decizie înainte și după 1990.

Când în România cultura era silită a se reduce la literatură, filozofie nu se putea face decât în clandestinitate sau în străinătate. Cele două alternative s-a întâmplat să fie reprezentate de doi buni prieteni: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia, primul licențiat în filozofie la București, celălalt la Universitatea din Cluj, ambii foști doctoranzi ai lui Heidegger. Rămas în exil, Octavian Vuia (1) a putut lucra peste ani la proiectul său de doctorat în filozofia greacă, proiect abandonat după excluderea lui Heidegger din învățământul universitar. Lucrarea sa, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite .Parmenide. Anaxagore (Paris, 1961), a prins contur într-o formă demnă de un fost discipol al lui Heidegger, profesor care s-a străduit să-i invețe să citească filozofie greacă în original, și, mai ales, să-i provoace pe tineri să gândească pe cont propriu.

În schimb în țara devenită „gubernie penitenciară” (Virgil Ierunca) în care intelectualitatea (și cea lipsită de vechime după gratii) era atent supravegheată, Alexandru Dragomir (1916 – 2002) intuise încă din 1946, de când i s-a refuzat publicarea eseului despre oglindire, că nu va fi nicicând publicat în comunism. Chiar după moartea sa, hârtiile cu idei notate de Al. Dragomir n-au fost tipărite ca atare spre a se vedea, ca și în cazul lui Wittgenstein, care era modul de gândire al filozofului ce a ales clandestinitatea.

Scrisul a devenit și pentru acest fost elev al lui Nae Ionescu (si al lui Mircea Vulcănescu, vezi interviul comentat: https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ) o activitate semi-interzisă, de care în ultimul său deceniu din viață însuși filozoful Lucian Blaga (vezi Octavian Vuia, Lucian Blaga și «Lumea creștină») se putea ocupa doar   duminicile, fără nici cea mai mică perspectivă de publicare. În timpul săptămânii, culturnicii avuseseră grijă să-i dea marelui Blaga drept sarcină de serviciu o stupidă și obositoare activitate de catalogare.

Ca să poată fi tipărit de oficialitățile regimului ateu, Constantin Noica ocolea cu grijă domeniul religiosului, iar filozoful Alexandru Dragomir, după pensionare, a acceptat doar postura de conferențiar de salon, pentru un public redus la cele câteva persoane cu învoire de la stăpânire să-l frecventeze pe filozoful de la Păltiniș. Noica aprecia adâncimea observațiilor lui Alexandru Dragomir, singurul partener de discuție de la egal la egal care-i mai rămăsese. La un moment dat, acesta i-a reproșat transpunerea în ontologic a unor noțiuni logice ca individual și general (2). Spre a ocoli cumva critica, Noica a invocat acel substanțialism al logicii aristotelice (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.99) de care le vorbise cândva faimosul lor profesor de metafizică, Nae Ionescu.

Fiind șase ani (din 11dec. 1958 până în august 1964) întemnițat politic după ce a dat redactorului Z.Ornea/ Orenstein manuscrisul despre Hegel la publicare (vezi I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate ? în „Ziua”, 7 aprilie 2007), filozoful Noica fusese determinat să nu mai facă în clandestinitate pe profesorul de filozofie, cum făcuse înainte de închisoare când l-a avut „elev” în domiciliul obligatoriu de la Câmpulung (3) pe Alexandru Paleologu, intrat și el după gratii (împreună alți 23 de oameni, dintre care doi –muzicologul Mihai Rădulescu și Barbu Slătineanu, profesor la Institutul de Arte Plastice – au decedat în timpul anchetării) pentru vina de a fi citit manuscrisul noician ștampilat ca „material dușmănos”. În campania de culpabilizare a poporului român inițată după 1990 de profitocrația comunistă (și post-comunistă), unul dintre   vizitatorii lui Noica (și al lui Alexandru Dragomir) nu s-a sfiit să facă părtașă întreaga românime la decapitarea ei spirituală (4). Dacă pentru Virgil Ierunca, vârfurile spiritualității românești au fost condamnate la închisoare de niște «mercenari ai răzbunării» ocupantului sovietic care orchestra întreg universul concentrațional de pe teritoriul   României transformate «într-o gubernie sovietizată» (Părintele risipitor, în «Ethos», Paris, nr. IV/1983 ), conform opiniei debitate la începutul anului 1997 de fostul (1990-1991) viitor ministru (1997-1999) Andrei   Pleșu, românii ar fi consimțit, vezi Doamne, «ca cei mai buni dintre ei să fie târâți prin pușcării» (A.P., în rev. «Dilema» din 7-13 febr. 1997; a se vedea si «Patapie-viciul» român? în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, 2002, p.51-54).

Supraviețuirea activă a lui Constantin Noica după ieșirea din închisoare (Eliade, Fragments d’un journal, Paris, 1973, p. 94), încercarea lui de a face maximum de bine în condițiile regimului de teroare ideologică și polițienească, ținea cumva de «istorismul prin resemnare» creionat de Mircea Vulcănescu. În concepția filozofului care urma să fie omorât prin schingiuiri bestiale în închisoarea din Aiud, «istorismul resemnării», fără a nega supremația valorilor spirituale, recunoaște caracterul derivat al preocupărilor legate de viața de zi cu zi. Interesant este că în conferința pe care a ținut-o pe 8 februarie 1933, Mircea Vulcănescu îl indica tocmai pe Constantin Noica drept reprezentant al istorismului resemnării, o atitudine în orice caz deosebită de ipocrizia profitorilor comozi, dispuși la compromisuri înjositoare «sub masca resemnării».

Alexandru Dragomir nu a fost întemnițat politic, dar nici nu a trăit cu capul în nori, să nu știe ce-l așteaptă dacă uzează în public de rafinata sa gândire filozofică, la vremea când toate creierele trebuiau programate de «impersonalii tuturor neputințelor» (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron) să gândească într-un singur fel: «Te pricepi să gândești cu creierul altuia? Aceasta   este isprava miraculoasă pe care ți-o cer aceia care vor să-ți impună dogmatic o gândire» (Lucian Blaga). Despre apariția articolului prin care Blaga s-ar fi compromis, cum s-au trezit să-l tot acuze unii după 1990, Ierunca scria în 1960: «Așadar au reușit să-l scoată din muțenia lui de lebădă și de legendă și pe Lucian Blaga. Textul său intitulat Probleme și perspective literare e căznit, e torturat -fără orizont nici stil- ocolește sloganul pe măsura posibilului; dar cu atât mai bine se vede pistolul imaginar al inchizitorului de serviciu îndreptat în ceafa nobilei victime. Când se va scrie odată istoria unei Românii regăsite, atentatul împotriva tăcerii lui Balga va trebui rânduit lângă asasinarea lui Mircea Vulcănescu» ( V. Ierunca, Jurnal, în rev. «Ethos», Paris, nr. 2 din 1975, p.223).

Îndrumând lecturile unor tineri comuniști, filozoful de la Păltiniș plătea obolul necesar spre a fi lăsat să dea curs vocației sale de profesor, chiar dacă acest lucru se întâmpla în cadru foarte restrâns și cu efecte minime. Fiindcă la nici unul dintre vizitatorii săi nu s-a putut vedea (încă) depășirea acelei blocări în auto-admirația provocată de lecturile fundamentale la care i-a îndemnat Noica. «Aici este veleitarism – le spunea Al. Dragomir vizitatorilor. Pentru că „nu există citire definitivă a marilor filozofi” (Crase banalități metafizice, 2004. p.55). Conform definiției lui Dragomir, veleitarul ar fi cel ce-și propune să facă ceva într-un domeniu în care nu poate face decât „să tot încerce să prindă o balenă cu o undiță firavă” (Ibidem).

În postura de conferențiar de salon, Alexandru Dragomir ținea să păstreze distanțele, atacând și delicata problemă a veleitarismului publicului său în domeniul filozofiei, ceea ce nu putea să facă mare plăcere celor care îl audiau. Astfel că și peste ani îngrijitorul Craselor banalități metafizice. Prelegeri reconstruite… (Ed. Humanitas, București, 2004) nu s-a putut abține să nu scrie cu năduf cât fusese de «exasperat» că nu avea nici o scriere de-a lui Alexandru Dragomir pe care s-o citească, s-o privească de sus și s-o expedieze fără argumente, doar cu o formulare de genul «am conchis repede că nu este cine știe ce» (în volumul citat, G. Liiceanu, Prefață, p.XLIII). Nu lipsit de semnificație este însuși faptul că scrierea expediată atât de tranșant ca fiind, vezi Doamne, lipsită de valoare a fost chiar eseul lui Alexandru Dragomir în marginea căreia filozoful Mircea Vulcănescu (1904-1952) a schițat un adevărat tratat despre metafizica oglinzii (apud. C. Noica, în Almanahul literar, 1984).

Noica prefera să facă uitate suferințele prin care a trecut și umilințele pe care a trebuit să le îndure pentru a se arăta deplin integrat în comunism, mai ales când îi spunea lui Sandu Dragomir că filozofia nu este cufundare în gînduri. De ca și cum acei vașnici păzitori ai ideologiei comuniste (I.C. Gulian, șeful Secției de Filozofie a Academiei R.S.R. sau Henry Wald, după Noica, adevăratul maestru al lui G. Liiceanu) abia așteptau să avizeze favorabil publicarea însemnărilor lui Alexandru Dragomir 91916- 2002) după lecturile făcute din clasicii filozofiei, însemnări nescoase la lumină nici măcar cu ocazia centenarului nașterii filozofului.

În comunism, poziția gânditorului din umbră își avea, desigur, avantajele ei: Alexandru Dragomir își putea spune părerile în mod liber, fără a menaja orgoliile nimănui. De pildă, n-a ezitat nici un moment să-i spună tânărului Gabriel Liiceanu că face un amestec nepermis între tragicul antic și tragicul modern în (controvesata) teză de doctorat condusă de Ion Ianoși, universitar cu liceul pe puncte și propagandist cu înalte funcții în ierarhia de partid.

De fermecătorul Octavian Vuia și de tinerețea lor petrecută în apropierea lui Heidegger, Alexandru Dragomir avea să-și amintească (public) mult după abolirea comunismului. Abia în 1997 el a vorbit despre filozoful rămas în exil și devenit profesor la Universitatea din Muenchen. Conferința sa despre Octavian Vuia, difuzată pe postul de radio «România Cultural», a reprezentat singurul text care – contrar celor repetate și răs-repetate de editorul Liiceanu (în Prefața volumului din 2004) – i-a fost publicat cu știrea și cu voia sa în timpul vieții (vezi Aristarc, P.S-ul articolului Liiceanisme, în rev. «Jurnalul literar», Serie nouă, an XV, nr. 17-20, sept.-oct.2004, p.12).

La emisiunea de radio din 2 iulie 1997 filozoful Alexandru Dragomir constata cum «destinul lui Octavian Vuia s-a împlinit acolo, departe de țară» (5). Gândindu-se la ce a avut de suportat în țara ocupată de armata sovietică în care se întorsese ca să lupte pe front pentru recucerirea jumătății de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, și poate amintindu-și de pâinea cu greu câștigată de atunci și până la pensionare în posturi mereu inferioare pregătirii și capacităților sale intelectuale, filozoful născut la Zalău mai spunea: «Nu știu dacă prietenul meu ar fi rezistat perioadei 1945 până mai deunăzi. Nu cred că ar fi făcut față împrejurărilor» (A.D.). Într-una din prelegerile sale din 1987, Alexandru Dragomir vorbise de situația în care un om este nevoit să facă în viață o dublă alegere, să accepte să aibe o față exterioară și o față interioară. Ceea ce, recunoștea el din proprie experiență, «nu este cea mai bună soluție pentru alegerea unei vieți» (Crase banalități metafizice, 2004, p.58). Și pentru că involuntar oamenii, chiar când vorbesc de alții pe care îi cunosc foarte bine, se dezvăluie indirect tot pe ei, Alexandru Dragomir zicea la radio despre filozoful Octavian Vuia că «nu avea o spinare flexibilă, în stare să se încovoaie și nici nu era un om dispus la concesii.». La fel ca și prietenul său din Germania capitalistă, sfătuitorul din umbră a lui Constantin Noica nu era maleabil și nu se cobora la nivelul neștiutorilor într-ale filozofiei spre a-i face să se simtă știutori.

Cum am amintit deja, în perioada celui de-al doilea război mondial Alexandru Dragomir și prietenul său, Octavian Vuia, fuseseră împreună doctoranzi la Heidegger. Format la Universitatea Daciei Superioare (Cluj), la seminariile despre filozofia greacă ale lui D.D. Roșca și apoi la Paris, ca membru al Școlii Române din Franța – Octavian Vuia a publicat în 1942 un studiu elogios despre Martin Heidegger. Alt «latin» (de la seminariile lui Heidegger pentru avansați) a tradus pe atunci în românește «Was ist Metaphysik?», ajutat de un sas din Brașov care   pregătea un doctorat în germanistică (v. W. Biemel, Martin Heidegger, în rev «Ethos», Paris, nr. 3/1982, p.120-128). La vremea când cei veniți din România îi frecventau seminariile (6), filozoful german îi prefera pe «latinii» Dragomir și Vuia. El prețuia observațiile fostului student al lui Nae Ionescu: «Heidegger era chiar mulțumit când [la seminarul pentru avansați] Alexandru Dragomir îi făcea opoziție», spunea   Walter Biemel (vezi Rămânând cu Heidegger, în rev. «Orizont», 1997).

Octavian Vuia – prezentând volumul apărut la Madrid în colecția «Destin»: Omagiul românesc lui Martin Heidegger –, amintea cum filozofia românească modernă s-a dezvoltat sub impulsul dat de Maiorescu, și de Eminescu, explicând ritmul ei rapid de dezvoltare «prin acea mare tradiție bizantină pe care am moștenit-o, încât filozofia nu ne-a fost cu totul străină». Păreri similare a susținut și Nae Ionescu la cursurile sale (7). La fel și Anton Dumitriu în Istoria logicii (8). Despre filozofia românească, Octavian Vuia mai spunea la radio «Europa liberă» că ea «s-a dezvoltat într-un ritm extrem de rapid, ca și literatura noastră, de altfel, și în sfârșit am ajuns și noi contemporani cu marea mișcare filozofică occidentală, depășind decalajul din trecut» (19 mai 1971).

Fără aspectul unei scrieri polemice, «Întoarcere la izvoarele gândirii occidentale» este de fapt o replică la una din părerile lui Heidegger. Octavian Vuia începe prin a propune noi și sugestive traduceri din greaca veche a celor mai însemnați presocratici, pentru ca mai apoi, într-un amplu studiu să ofere viziunea sa personală asupra gândirii europene. Imaginea sintetică pe care filozoful român o propune se deosebește de cea a lui Heiddegger (din Platos Lehre von der Wahrheit) care vedea într-o duplicare a adevărului platonic două posibile direcționări ale filozofiei de după Platon. În credința lui Octavian Vuia, demersul gândirii filozofice ar fi fost deschis în trei zări diferite, pe urmele câte unuia dintre cei trei mari presocratici (9). Sfârșitul metafizicii preconizat de Nietzsche este interpretat de Vuia ca îndemn de întoarcere la izvoare și nu ca nihilism. Iar momentul marcat în istoria filozofiei de către Descartes nu-i pare atât de revoluționar pe cât se spune prin manualele de filozofie. Fiindcă, deși nu-i plăcea scolastica ce se cantonase de prea multă vreme în gândirea aristotelică, Descartes îi pare a umbla pe drumul pe care se află și Aristotel, pe acel drum al existenței recomandat de Parmenide în Poemul său. Diferită ar fi calea lui Anaxagora care a avut viziunea unei gândiri (nous), înțeleasă ca spirit depășind cele ce există. Acest drum l-ar fi ispitit și pe Platon în dialogurile sale târzii, în Parmenide și în Sofistul, unde a încercat să sugereze dialectica unei gândiri ce tinde spre eleatism. Cel de-al treilea drum îi pare lui Octavian Vuia a fi fost «gândirea adevărurilor contrare în unitatea lor originară». Asemenea drum, «întortochiat și mereu schimbător» ar fi fost deschis de Heraklit și întregit de Pascal și Kierkegaard cu gândirea existenței. Prin dezvăluirea celor trei direcționări într-o sinteză argumentată cu multă erudiție și ingeniozitate, Octavian Vuia intră cumva în dialog cu fostul său profesor, ceea ce nu s-a întâmplat nici un moment în monografia lui Walter Biemel (Ed. Humanitas, 1996) care doar s-a străduit să povestească ce a înțeles el din Heidegger.

În Platos Lehre von der Wahrheit, interpretarea adevărului platonic implica „răzgândirea” filozofului grec, imposibil de argumentat.   Teza lui Martin Heidegger conform căreia adevărul platonic ar fi fost până la un moment dat ceva de genul «dez-ocultării» (Unverborgenheit) ca pe urmă să devină «corectitudine» (Richtigkeit) a fost doar enunțată, fără a fi si argumentată. Adevărul la Platon trădează însă o tendință neștirbită spre contemplare, spre intrarea în «topos noetos», spațiu-nespațial indicând acea modalitate particulară de ființare a inteligibilelor.

Cu o mare artă ascunzându-se după meșteșugite cuvinte, de fapt M. Heidegger este mai puțin original decât ar apărea la prima vedere, el încercând a pune laolaltă cele două interpretări tradiționale ale platonismului, prima   propusă   de Aristotel și cealaltă de Fericitul Augustin. Ultima a fost susținută în filozofia românească de un Nae Ionescu, ecouri regăsindu-se și la alți filozofi romîni. De ex., în notația   filozofului de la Păltiniș după care «exterioritatea Ideilor este o simplă metaforă pentru interioritate». Prima interpretare, cea comună   lui Aristotel și neo-tomismului, transpare și în presupunerea lui   Blaga după care Ideile ar fi fost «tipare supreme ale lucrurilor».

În hermeneutica heideggeriană adevărul platonic este dedublat pentru a aduna laolaltă aceste două interpretări diferite ale doctrinei platonice. De aici   impresia că la mijloc ar fi fost o bruscă întoarcere dinspre adevărul metafizicii către un adevăr ținând de domeniul logicii: Până la un moment dat Platon ar fi pledat pentru metafizică și pentru dez-ocultarea ce implică acea chintesență a adevărului care este libertatea. Apoi s-ar fi preocupat de problema adecvării cunoașterii, pe care ar fi soluționat -o con-siderând deodată că Ideile ar fi avut un statut asemănător conceptelor. Evident că hermeneutica «globalistă» propusă de filozoful german intră în contradicție cu faptul că Platon a pledat mereu în dialogurile sale pentru Adevărul unic și de neatins, identic cu Binele și Frumosul absolut (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a ideilor, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999).

Din păcate «Întoarcere la izvoarele gândirii occidentale», această extrem de interesantă lucrare a lui Octavian Vuia, nu este încă tradusă în românește. În schimb, grație eforturilor lui Nicolae Florescu, oricine se poate iniția în gândirea filozofică a lui Octavian Vuia parcurgând scrierile acestuia apărute în post-comunism la Editura „Jurnalul literar (10). Din operele exilatului român redate autenticei noastre culturi (năpădită de impostură mai ales în domeniul filozofiei), cititorul va avea ocazia să afle câte ceva și despre omul de mare frumusețe sufletească a cărui voce poate a auzit-o cândva la emisiunea «Lumea creștină» (difuzată de la Muenchen de radio «Europa liberă») fără să știe cine este în spatele ei, cum n-a știut nici Alexandru Dragomir, ascunsul discipol a lui Heidegger. Rămas în exil, Octavian Vuia a ajuns în bune relații cu filozoful de la Freiburg. Doar despre clandestinitatea culturală în care viețuia Alexandru Dragomir a aflat Heidegger abia prin anii șaizeci. În comparație cu prietenul său întors în țară, Octavian Vuia a reușit să se împlinească în plan cultural. Cu totul alta a fost soarta filozofului Alexandru Dragomir care a trăit până la moarte ca un necunoscut ascuns cu mare vigilență de cei care-l frecventau. Fiindcă tocmai cei care formaseră ani în șir publicul foarte restrâns al conferințelor sale nu i-au dat nicicând prilejul să-și citească vreo prelegere înregistrată de ei, – nici în «Dilema», publicată eventual de Andrei Pleșu, care scria cu o mare doză de cinism că lui Alexandru Dragomir nu i-ar fi displăcut «statutul de autor» (p.252), nici în revista «22» a G.D.S-ului, publicată eventual de Liiceanu -, în condițiile în care cei doi s-au înghesuit să-i aducă lui Alexandru Dragomir să vadă (și să admire!) cum arată o astfel de operă provenită dintr-o serie de prelegeri ținute de Andrei Scrima și înregistrate pe bandă magnetică.

Lui Alexandru Dragomir i se potrivesc rândurile scrise în 1964 de Emil Cioran: în vreme ce unii «cad în timp», [conform istorismului prin resemnare] alții cad «din» timp. Din timp, Alexandru Dragomir a căzut atunci când a renunțat la momentul potrivit să mai spere că-și va face un nume în țara aflată sub „ocupațiea comunistă” (Vasile Băncilă). Pe de altă parte, căderea „din” timp mai are în acest caz sensul că necunoscutul doctorand al lui Martin Heidegger a reușit să se sustragă istoriei, să «cadă» dincolo de ea, intrând cu bună știință în clandestinitate culturală, spre a putea continua să gândească liber și să se preocupe de adevărata filozofie.

NOTE SI COMENTARII MARGINALE

vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Doi filozofi prieteni: Alexandru Dragomir și Octavian Vuia, pe hârtie în rev. „Jurnalul literar”, București, decembrie 2004, p.13; on-line: https://www.scribd.com/doc/188004276/IsabelaVScrabaAlxDragomirOctVuia

vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Logică și ontologie la Constantin Noica, în «Revista de filozofie», Nr. 1, ianuarie-februarie, 1992, Ed. Academiei Române, p. 23-29, precum și vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992.

Despre ceea ce Securitatea a botezat „lotul Noica-Pillat”, fosta deținută politic Simina Mezincescu spunea că „între cele două grupuri nu era legătură, dar au fost conectate fiindcă în jurul lui Dinu Pillat erau și câțiva foști legionari și au vrut să dea aparența unui complot legionar. Era [pe de-o parte] grupul moșierilor cu domiciliul obligatoriu la Câmpulung și [mai era] grupul lui Pillat care erau exilați din Moldova, la Piatra Neamț. Eu [Simina Caracaș-Mezincescu] încercasem printr-o relație să fac să ajungă în Franța manuscrisul Povestiri despre Hegel al lui Dinu Noica. M-am trezit într-un lot imens din care nu cunoșteam multă lume… [25 de persoane: Nicolae Răileanu, Beatrice Strelisker, Remus Niculescu, Dinu Ranetti, Vlad Aurelian, Theodor Enescu, Florian Gheorghe, Emanoil Vidrașcu, Nicolae Radian, Sandu Lăzărescu, Ion Mitucă, Iacob Noica, Constantin Noica, Anca Ionescu, Mihai Rădulescu, decedat în anchetă, N. Steinhardt, Barbu Slătineanu, prof. univ. decedat în ancheta dinainte de procesul ce a durat 3 zile, din 20 febr. 1960, Simina Mezincescu, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marietta Sadova, Sergiu Al-George, Arșavir Acterian, Vladimir Străinu și Păstorel Teodoreanu]. Ca să mă oblige să semnez ceva grav, anchetatorul [Marin Anghel „care pe hârtiile de anchetă semna altfel”, apud. Simina Mezincescu ) m-a dat cu capul de pereți până a căzut tencuiala de s-a văzut cărămida”( http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/simina-mezincescu-supravietuitoare-a-ultimului-mare-proces-comunist-noica-pillat-570642.html , în „Jurnalul național” din 2011, accesat pe 19 mai 2017).

vezi Florin Palas, Bătălia neokominterniștilor cu Sfinții închisorilor; accesată on-line în 14 martie 2017. Fostul deținut politic Teofil Mija îi spunea lui F. Palas că, după ce a fost arestat, timp de două luni de zile nu a auzit măcar un anchetator vorbind limba română. Intrebat la o anchetă securistă din anii cincizeci de profesia sa, Petre Țuțea i-a replicat anchetatorului (neromân) următoarele: „Eu sunt de profesie român” (vezi Petre Țuțea –încercare de portret, în „Academia Universitară Atheneum”, 1992, p.8).

vezi Alexandru Dragomir, Portret al gânditorului la tinerețe, în volumul: Octavian Vuia, Regăsirea în Pascal și alte «analize» heideggeriene (Editura «Jurnalul literar», București, 1997, traduceri din franceză de Caius Vancea.

vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfață la vol.: C. Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94.

vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, 2000 și Nae Ionescu și Constantin Noica în volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000.

Filozoful și logicianul Anton Dumitriu era inregistrat pe ascuns de Securitate pe 23 octombrie 1969 la întoarcerea de la un congres din Italia spunând următoarele: „la 51 de ani nu aș fi crezut c-o să ajung…la situația mea de astăzi…Îmi pare rău că zece ani nu am activat și nu am produs ceea ce de numai 4 ani încoace am făcut-o ca să văd ce poziție de prestigiu (nu pentru mine personal ci pentru țară, ca răsplata unei pregătiri temeinice), am ajuns cu o ușurință extraordinară” (vezi rev. „Oglinda literară”, Focșani, nr. 115, iulie 2011, p.6963). Inainte de congresul internațional de logică (la care i s-a îngăduit să participe) îi apăruse volumul de referință Istoria logicii (Ed Didactică și Pedagogică, București, 1969), aflat în curs de traducere pentru publicarea la o prestigioasă editură din Anglia, unde a apărut câțiva ani mai târziu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al ”Cogito”-ului cartezian, on-line: https://isabelavs2.wordpress.com/anton-dumitriu/isabelavs-descartes3antondumitriu/ .

vezi Octavian Vuia, Remontée aux sources de la pensée occidentale. Heraclite. Parmenide. Anaxa-gore , Les travaux du Centre Roumain de Recherches, Paris, 1961, 124 p.

vezi Octavian Vuia, Întâlnire cu oameni și idei (Ed. «Jurnalul literar», București, 1995); Întoarcerea lui Zalmolxe. Meditații dialogice, (Editura «Jurnalul literar», București, 2000), și din cele două volume de publicistică intitulate Aducere-aminte (Ed. «Jurnalul literar», București, 2002 si 2005).

Cuvinte cheie: „filozofie”, „Isabela Vasiliu-Scraba”, „Alexandru Dragomir”, „Scoala trăiristă”, „Nae Ionescu”, „Octavian Vuia”, „scriitori români în exil”, „discipolii lui Heidegger”.

JAN  VAN  HELSING

Organizatiile Secrete  si puterea lor în secolul xx

> Jan van Helsing
>
> 1994  URMARE  Masa Rotunda.
 The Round Table a luat nastere din dorinta magnatului aurului si
 diamantelor, Cecil Rhodes, de a instala „un nou guvern mondial”.
 Biograful sau, Sarah Millin, o numeste mai concret „dorinta de a  guverna lumea”.
> În  anul 1890, Cecil Rhodes avea un venit anual de un milion de  lire sterline.
> El  cheltuia sume enorme. 

Rhodes a lasat mai multe testamente.
 Frank  Aydelotte în cartea sa „American Rhodes Scolarship”
 arata ca din primul testament se desprinde dorinta lui
 Rhodes ca Anglia sa stapâneasca întreaga lume cu o singura
 limba, cea engleza. Puterea ei sa fie atât de mare încât sa faca razboaiele imposibile.

 De fapt, primul care a  conceput o asemenea organizatie de dominatie a lumii a fost
 Weishaupt Iluminatul.
 Aceasta a servit ca model comunistilor. 

Aceeasi carte ne arata ca în 1888 Rhodes a
 scris un al treilea testament în care lasa întreaga lui
 avere lui Rotschild. În testament se refera si la
 întelegerea lor în scris care contine „ceea ce am vorbit
 noi între patru ochi”.

 Într-un post scriptum catre Rotschild scrie Rhodes: „Cu privire la constituirea unui
 asemenea plan, luati  modelul Iluminatilor”.

 În ultimul sau testament, Rhodes  îl numeste pe ginerele lui Rotschild sa dispuna de
 întreaga sa avere. Cu acesti bani s-a înfiintat în 1891
 nucleul organizatiei condusa de Lordul Alfred Milner.

 Ea s-a  numit „Masa Rotunda” si îsi ducea activitatea în
 spatele guvernului englez. Acesti oameni au provocat primul
 razboi mondial pentru a fauri guvernul mondial. Dupa
 încetarea ostilitatilor, în noiembrie 1918, Woodrow Wilson
 a venit în Europa cu consilierul sau, colonelul House,
 pentru a constitui Liga Natiunilor. House a luat contact cu membrii „Mesei
 Rotunde”, care au fost convocati la Conferinta de pace de
 la Paris în 1919. Acest grup a plecat apoi în America unde
 au constituit în 1921 CFR (Council on Foreign Relations).
 CFR si „Masa Rotunda” se aflau sub influenta Bancii  Morgan.
 
 Pregatirea celui de al doilea razboi  mondial
 
 În 6  februarie 1929, Montague Morman, presedintele bancii
 engleze, a plecat la Washington pentru a purta convorbiri cu
 ministrul de finante american, Andrew Mellon. Consecinta a
 fost ridicarea imediata de catre Federal Reserve a dobânzii  oficiale

. La 9 martie 1929, scria Paul Warburg în Financial Chronicles:

 „daca speculatiilor nelimitate li se da  posibilitatea de a se extinde,

 atunci falimentul este  sigur”.

 Cei initiati s-au retras de la bursa si au  cumparat aur si argint.
 În  toamna anului 1929 a sosit momentul când bancherii
 internationali au apasat pe buton.

 Agentii lor au pregatit propaganda
 actiunilor la bursa, tranzactiile au fost enorme, dupa care
 a urmat ruina financiara. Ea a aruncat America în
 depresiune si în scurt timp, în toata lumea s-a instalat stagnarea si somajul.
 Iluminatii au putut cumpara pe nimic firme si terenuri si au avut posibilitatea de a influenta
 guvernul american. CFR a început sa atraga în sfera lui de
influenta oameni importanti din lumea afacerilor guvernului,
> presei si armatei.
> Germania, în adânca depresiune economica, ramasese în
> urma cu platile stipulate în tratatul de la Versailles si
> ceruse un moratoriu.
> Acesta a fost respins de aliati: ca
> urmare Franta a ocupat regiunea Ruhr. Muncitorii
>
> însa
> au declansat greva generala si ocupantii si-au dat seama de
> esecul acestei actiuni. Dupa ce Germania a acceptat planul
> Dawes (conceput de Morgan), trupele straine au parasit
> regiunea Ruhr. Germaniei i s-au acordat credite de 800
> milioane dolari. A urmat planul Young (Owen Young -un agent
> al lui Morgan), apoi înfiintarea Bancii internationale de
> plati în Elvetia.
> Sistemul Dawes, Young si Banca
> internationala de plati au fost toate înfiintate cu scopul
> de a realiza profituri. Este un sistem machiavelic: pe de o
> parte bancherii împrumuta bani celor aflati în razboi,
> pentru ca, pe de alta parte, tot ei sa le dea credite cu
> care sa-si plateasca datoriile de razboi. Sumele enorme date
> de capitalul american sub forma de credite au folosit pentru
> a pune pe picioare masinaria de razboi a lui Hitler.
> Sectorul economic american, ce avea o mare influenta, a
> cunoscut natura nazismului; cu toate acestea, l-a sustinut
> masiv în toate domeniile unde a fost posibil, constient fiind
> ca la sfârsit va avea loc un razboi în care va intra si
> America. Acest lucru este astazi dovedit. Au fost publicate
> si stau la dispozitia tuturor celor ce vor sa se informeze
> toate protocoalele si rapoartele „Hearings” ale
> comisiilor congreselor guvernului american si Camerei
> reprezentatilor între 1928-1946. Unele dintre acestea sunt:
> „House Subcommittee to Investigate Nazi Propaganda
> 1934”, „House Temporary National Economic Committee 1941”, „Senate
> Subcommittee on War Mobilization 1946”.
>
>
> Istoricul Edward Griffin demasca
> anii dinaintea celui de al doilea razboi mondial când s-a
> format un Cartel International cu centrul principal în
> Germania, care controla întreaga industrie chimica si farmaceutica din lume, cu
> filiale în 93 de tari, cu numele de I.G.Farben.
>
> Acest
> Cartel este unic în istorie.
> Rockefeller a vândut 546.000
> actiuni ale Standard Oil catre I.G.Farben.
>
> Doi
> ani mai târziu, I.G.Farben a semnat un contract cu Alcoa
> Aluminium. Acest Cartel a fost controlat de Rotschild si
> prin el s-au dat sume imense si SS-ului. În consiliul de
> conducere al Cartelului I.G.Farben se aflau Max si Paul
> Warburg (Federal Reserve), C.E.Mitchell (Federal Reserve) si
> H.A.Metz (Bank of Manhattan). Herman Schimitz, presedintele
> Cartelului, a fost în acelasi timp în consiliul de
> conducere al Deutsche Bank si al Bancii internationale de
> plati din
> Elvetia. Averell si fratele sau,
> Roland Harriman, au finantat SS-ul prin Union Bank, asociata
> cu Thyssen. Din opt directori ai acestei aliante
> Thyssen-Harriman patru erau din organizatia „Skull &
> Bones” si doi national-socialisti. Harriman a finantat în
> acelasi timp pe sovietici si pe nazisti prin Brown Bos.
> Harriman Bank. În consiliul acestei banci era Prescott
> Bush, tatal lui George Bush.
> Pâna
> în 1936 au fost peste 100 firme americane angajate în
> economia hitlerista. Conventia acestora a fost sa nu se ia nici un
> venit din Germania, toti banii sa fie creditati lui Hitler.
>
>
> Abia
> dupa invazia japonezilor în „Pearl Harbor” firmele
> americane au încasat aceste venituri. Dupa cum se vede
> totul a fost planuit pâna în cele mai mici amanunte. Ele
> însa au fost cunoscute numai Iluminatilor. Desi s-au scris
> sute de carti despre tragedia celui de al doilea razboi
> mondial, foarte putini oameni cunosc adevaratele motive ale
> acestui razboi, cel mai costisitor dintre toate.
>
> Istoria, asa cum este scrisa în
> cartile oficiale de istorie din SUA, Germania, Anglia sau
> Japonia are foarte putina asemanare cu realitatea, cu
> adevaratele motive si scopuri ale acestui razboi.
>
> Mass-media, creatoare de imagini cu
> pensula, în numele informatiei si al educatiei, a realizat
> intreaga opera de a arunca nisip în ochii opiniei publice
> si poarta raspunderea pentru nivelul ei de gândire atât de
> scazut, încât poate fi caracterizat ca o „încâlceala
> lipsita de capacitatea de reactie”.
>
>
> Încet si sigur însa adevarul iese
> la iveala. Ceea ce avem la îndemâna sunt date istorice,
> însa numele celor care trag sforile nu sunt pomenite
> nicaieri.
>
> Conform pactului Hitler-Stalin, urma
> ca Polonia sa fie împartita în doua, fapt împlinit de
> Hitler în septembrie 1939. Dupa tratatul semnat cu douazeci
> de ani în urma (clauze în spiritul Iluminatilor) Anglia si
> Franta erau obligate sa intre în conflict de partea
> Poloniei. Chamberlain, socotit un las, a fost înlocuit cu
> masonul si exsionistul Churchill. Acesta a început jocul,
> dispunând bombardarea Germaniei. Hitler nu a fost pregatit
> pentru un razboi cu Anglia, de aceea a cautat cu orice pret sa-l opreasca.
> În 1933, într-o cuvântare, Hitler a asigurat Anglia ca
> daca aceasta va fi amenintata de comunism, el este gata sa o
> apere. În mai 1940, germanii au permis englezilor sa-si
> retraga 335.000 soldati din Dunkirchen. Hess a sosit în
> Anglia cu scopul de a face pace între aceste doua natiuni.
> Omul care stia prea multe si a ramas in inchisoare pe viata
> sa nu divulge ce stia -
> http://ro.wikipedia.org/wiki/
> Rudolf_Hess
> .
> Dar
> alianta Churchill-Baruch a fost mai puternica. Baruch l-a
> convins pe Churchill sa înfiinteze statul Israel.
>
> Churchill a dat ordin pe
> 23 mai 1939 ministrului coloniilor lordului Lloyd sa retraga
> trupele engleze din Palestina si sa permita evreilor sa se
> organizeze militar pentru propria aparare.
>
>
> Adolf Schickigruber si Organizatia
> Thule
>
> Ca sa
> aducem putina lumina în cel de al treilea Reich, învaluit
> în mister, precum si în rolul lui Adolf Hitler, trebuie sa
> pornim mai dinainte. Se vorbeste mereu de doctrina rasiala,
> de nimicirea evreilor, de criminalul Hitler, însa nicaieri
> nu se pomeneste cum si-a format ideologia sa, cine l-a pus
> în pozitia pe care a avut-o si cine l-a finantat. Cartile
> ce contin asemenea informatii sunt imediat interzise sau
> îndepartate.
>
> În
> 1890, personalitati proeminente din Anglia au format
> „Ordinul ermetic al amurgului de aur” („The Hermetic
> Order of the Golden Dawn”). Membrii erau masoni din loja
> Rosacruce ca: Florence Farr, laureatul Nobel pentru
> literatura, B. Yeats, autorul cartii Dracula, Bram Stoker,
> Gustav Meyerink, autor cunoscut, Aleister Crowley, cel mai
> cunoscut magician al secolului si altii. Aceasta organizatie
> se ocupa cu magia si cu stiinta esoterica. O ramura a
> acestei organizatii s-a
> format în Germania în 1917. Rudolf von Sebottendorf a
> venit în 1917 din Turcia (unde a fost recrutat de masoni)
> si împreuna cu alti patru membri, printre care preotul
> Gernot, s-au întâlnit la Viena, unde s-au hotarât sa
> cerceteze misterul Templierilor. Din anul 1307, Templierii
> transmit din tata în fiu secrete legate de învatatura lui
> Cristos si intrarea noastra în mileniul Varsatorului.
>
>
> Pater
> Gernot le-a explicat ca trecerea din mileniul Pestelui în
> cel al Varsatorului sta în legatura cu rotirea Soarelui.
> Asa cum Luna înconjoara Soarele în 12 luni, tot asa si
> Soarele înconjoara „Soarele negru” (un soare central)
> în 12 perioade. O asemenea perioada cosmica numara 2155 de
> ani care fac „anul cosmic” cam de 25.860 de ani. Dupa
> spusele Templierilor, pe noi ne asteapta la schimbarea de
> mileniu un sfârsit de an cosmic si începutul altui an
> cosmic. Dupa 25.860 de ani
> se
> termina anul cosmic al Pestelui care este caracterizat prin
> radiatii slabe ale Pamântului. În anul cosmic cu care
> începe epoca Varsatorului, Pamântul are radiatii mai
> puternice. Totodata, când are loc aceasta schimbare, au loc
> si perturbari religioase, politice, sociale si chiar
> geologice.
> Dupa
> prezicerile Templierilor, anii cu date importante sunt 1934,
> 1962 (când încep radiatii puternice), 1990. Important este
> pentru ei pasajul din Noul Testament unde Cristos spune
> evreilor: „împaratia lui Dumnezeu vi se va lua si se va
> da altui popor care va aduce fructele asteptate” (Matei
> 21, 43, Noul Testament). Acest ordin a convins ca poporul
> despre care este vorba este poporul german. Dupa Vechiul
> Testament, Yahwe este Dumnezeul raului, este satana (Moses
> scrie „Ani ha El Schaddai” El Schaddai = Satana, Moses
> 17,1).
>
> Cu
> asemenea informatii, pentru templieri pozitiile erau clare:
> Dumnezeul din Vechiul Testament este rau, distrugator, cei
> ce cred în el (evreii) distrug lumea, natura si pe oameni.
>
> Convinsi fiind si de textul
> Evangheliei lui Ioan capitolul 8, 30-45 în care Cristos
> spune evreilor: „Voi spuneti ca Abraham este tatal vostru.
> Daca voi spuneti ca sunteti copiii lui Abraham, atunci
> trebuie sa împliniti faptele lui. Dar voi încercati sa ma
> ucideti pe mine care v-am adus adevarul de la Dumnezeu. Daca
> Dumnezeu este tatal vostru, voi ar trebui sa ma iubiti, eu
> sunt trimisul lui
> Dumnezeu. De ce nu vreti sa întelegeti vorbele mele? De ce
> nu vreti sa le auziti?
> Voi
> aveti ca tata pe diavol si faceti ce vrea el! El este un
> ucigas si nu are de partea lui dreptatea. El este tatal
> mincinosilor si voi vorbiti limba lui.”
>
>
> Grupul din jurul lui Sebottendorf a
> format în 1918 la Bad Aibling „Organizatia Thule”. În
> octombrie 1918, un anume Adolf Schicklgruber (Hitler era
> numele de fata al mamei lui) se face remarcat prin talentul
> lui oratoric. Ocultist si esoteric, adera la aceasta
> organizatie, care întemeiaza DAP (grup de activitate
> german), din care mai târziu se naste NSDAP si SS. Acestia
> sunt cei din loja „Soarelui negru” (Schwarze Sonne).
>
>
> Membrii organizatiei Thule (Thule
> este un oras, asa spune legenda, în nordul Europei, populat
> de rasa ariana si scufundat o data cu Atlantis), pe lânga
> practicile luate de la „Golden Dawn” se ocupau cu magia,
> ocultismul, stiintele Templierilor, astrologia. Foarte
> pronuntata era stiinta ariana si în mod special combaterea
> evreilor. Emblema lor era svastica si salutul lor era
> ridicarea mâinii drepte. Teoria si practica celui de al
> treilea Reich era bazata pe principiile organizatiei Thule.
> Membrii cei mai importanti ai organizatiei Thule au fost: R.
> von Sebottendorf, Guido von List, Adolf Hitler, Rudolf Hess,
> H.Goring, Alfred Rosemberg, Hans
> Frank, prof.dr. Hanshofer, Theo
> Morell, Rudolf Steiner, Contessa Westrop si Treibisch
> Lincoln.
> Treibisch Lincoln, evreu ocultist,
> amic al lui Hitler, i-a dat acestuia 100.000 marci în anul
> 1920 cu care Hitler a devenit proprietarul ziarului
> „Observatorul popular”.
>
> Organizatia Thule mai credea ca
> pamântul este gol în interior (ceea ce cred si tibetanii
> cu Dalai Lama), iar aici se afla o permanenta lumina a unui
> Soare: intrarile în interiorul lui erau prin Polul Nord si
> Polul Sud. În timpul celui de al doilea razboi mondial s-au
> facut doua expeditii la poli pentru cercetari. Aceasta
> lumina a unui Soare interior da nastere Aurorei Boreale, apa
> ghetarilor este apa dulce si vântul de la 76° latitudine
> este un vânt cald, de aceea pasarile zboara
>
> spre
> nord peste ghetari si la topirea ghetarilor iese la iveala
> polen de flori. Membrii Thulei luau aceste mituri în
> serios: ideologia guvernantilor celui de al treilea Reich cu
> tema El-Schaddai, persecutia evreilor, proorocirea lui
> Isaia, secretul Templierilor care, se pare, ca aveau mintea
> tulburata. Medicul personal al lui Hitler, Theodor Morell,
> scrie ca înca de la vârsta de 20 ani acesta a fost înclinat spre misticism si
> ca lua droguri. Împreuna cu librarul Pretoche din Viena,
> Hitler lua stupefiante „Peyotl”, pentru ca prin
> halucinatii sa poata patrunde misterele. Morell spune ca în
> ultimii sase ani ai vietii lui a luat stupefiante si
> calmante.
>
> Dupa
> nereusita lovitura de stat din Muchen în 1924, Rudolf Hess
> s-a ocupat de instructia politica a lui Hitler. Haushofer,
> cel mai de seama magician de pe vremea aceea, l-a initiat
> în ocultism. Haushofer a avut o viziune: Hess pasind în salile castelelor
> englezesti si cautând sa faca pace între Anglia si
> Germania. De aici zborul lui Hess în Anglia. Hess s-a
> ocupat si de textul manuscrisului cartii „Mein Kampf” pe
> care l-a redactat la masina de scris. Se spune ca Hitler a
> fost si membru al lojii „Centuria de aur”, o loja de
> gradul 99. Pe glob exista 99 de loji de acest fel. Fiecare
> loja are ca sef un demon: acestia sunt foarte periculosi si
> în strânsa legatura cu magia neagra a tibetanilor. Numai
> astfel se poate explica
> discursul lui Hitler din 30 ianuarie 1945: „În aceasta
> lupta nu va iesi biruitoare Asia, ci Europa. În fruntea ei
> va sta natiunea care de 1500 ani a ridicat Europa mai presus
> de Orient, natiunea germana, marele nostru Reich!”
>
> Cu
> privire la disparitia lui Hitler, faptele sunt neclare.
> Miguel Serranos, ambasadorul Republicii Chile la Viena,
> povesteste ca loja a 99-a l-a ajutat pe Hitler sa fuga în
> America Latina.
>
> În 5
> martie 1979 unele ziare au scris ca s-a gasit avionul sau
> personal în America de Sud.
> Inginerul austriac de aviatie Joseph
> Greiner a publicat în Elvetia în 1945 o carte unde afirma
> ca la vazut personal pe Hitler îmbarcându-se într-un
> avion la Berlin Tempelhof la ora 2 dupa amiaza pe 30 aprilie
> 1945.
>
> Organizatia Thule si SS-ul au
> conlucrat intens cu o colonie tibetana din Berlin. Se
> cunoaste faptul ca Hitler avea contact cu un calugar tibetan
> care purta manusi verzi si spunea ca are cheile tunelului
> Arianei (tunel ce duce prin Himalaia spre interiorul
> Pamântului).
>
> Pe 25
> aprilie 1945, când au intrat rusii în Berlin, au fost
> gasiti într-o cazemata sase tibetani morti, asezati în
> cerc, în mijloc aflându-se un tibetan cu manusi verzi. Se
> pare ca a fost o sinucidere colectiva. Pe 2 mai 1945 au
> descoperit rusii în Berlin peste o mie de soldati tibetani
> morti, care au luptat de partea germanilor.

Sohan Lal Gandhi

LORD MAHAVIRA AND HIS MESSAGE

(A tribute to his pious memory on the occasion of his 2616th birthday)

Lord Mahavira – the twenty-fourth Tirthankara of the nonviolent jinist tradition - was a contemporary of Lord Buddha. Though Jainism is an ancient religion and is said to have been in vogue thousands of years ago, it gained momentum and popularity with the advent of Lord Mahavira in 599 BCE. In the twentieth century it shot into prominence when Mahatma Gandhi used ahimsa as a powerful weapon to gain political freedom for India. He wrote in his autobiography that the use of nonviolence as a political instrument was influenced by the revered Jaina layman Raychand Bhai, one of the three persons – Tolstoy, Ruskin and Raychand Bhai who left an indelible impression on his mind. A Tirthankara in the Jaina faith is considered to be an omniscient being (kevali) who has conquered the self by annihilating four destructive types of karma. In the Acharanga Sutra it has been stated that Mahavira wore the armour of total abstinence from sinful actions, remained unruffled by hardships, stood motionless in meditation and moved ahead cheerfully despite severe hardships and adversities till he achieved kevalya (perfect knowledge or omniscience).

He was born in a small town called Khstriya Kundapura in Bihar (India). The name of his father was Siddhartha and that of his mother was Trishla. His message of ahimsa came at a time when sacrificial violence (sacrificing animals at the altar of a deity) was at its peak. He condemned the killing of innocent animals and said that all jivas (living beings) are equal and have a right to live. Killing even small insects and microbes is a sinful act. He exhorted his followers to practice ahimsa in word, thought and deed. According to him mere refraining from physical violence is not ahimsa (nonviolence). We must avoid mental and verbal violence as well, which according to him are more devastating and more sinful than physical violence. Mahavira was named Vardhamana in the beginning of his life. It is said that the coffers of king Siddhartha began overflowing with gold coins, diamonds and other jewels soon after the birth of the prince in the royal family. So he came to be known as Vardhamana meaning “increasing.” Later, on account of his fearlessness and heroic acts, he was named Mahavira (the great warrior).

Among the Jains Lord Mahavira occupies the same exalted status as is held by Lord Krishna among the Hindus, Lord Buddha among the Buddhists, the glorious Zoroaster among the Parsis, the noble self-sacrificing figure of Lord Jesus among the Christians and the great prophet Mohammed among the followers of Islam. Mahavira’s message of Ahimsa for universal peace continues to reverberate throughout India even after 2616 years of his death.

Mahavira was a little older than Buddha. From his day to the present, the Jains, who now number more than ten millions, have kept steadfast to the doctrine of Ahimsa and have given up meat-eating and are thoroughly vegetarian. It must be remembered that Jainism is one of the most ancient nonviolent traditions – which did not begin with Lord Mahavira but is believed to have been there from time immemorial. He was the last of the Tirthankaras. There had been 23 Tirthankaras before him. The first Tirthankara was Lord Risabha. A detailed description of his divine status is found in the Hindu Puranas as well, especially in the Shrimad Bhagavatam Purana. This proves that Jainism is not a new institution; it is very old. The antiquity of this religion is proved by the mention of the first Jain Tirthankar in the Hindu scriptures of very old time. The Jains believe that the 24 Tirthankaras appear in definite and exactly fixed places with the two cycles of time known as avasarpini (descending curve of time) and utsarpini (ascending curve of time) which govern the rise and fall of civilizations on this planet which in the Jaina terminology is identified as Bharat Kshetra. It is a part of Jambudvip comprising seven continents. In its center lies Mount Meru. Each cycle of time has six segments. Each segment of the descending period begins with the best possible condition but successively becomes worse till it reaches its nadir. At the start of utsarpini (ascending curve of the cycle of time) social condition is at its worst, but becomes better as the time passes from one segment to the other. The Jains believe that the first of the Tirthankara of the descending curve of time is always born in the third segment (araa) and the first Tirthankaras of the ascending cycle of time is also born in its third segment (araa). Lord Mahavira was born in the fourth segment (choutha aara) of the current descending curve and we are living in the fifth segment (pancham aara) at present.

Mahavira’s life was not different from that of a prince of that period. But the Jains believe that though he lived in a palace, married a beautiful princess called Yasoda and had a daughter from her, he lived dispassionately and remained conscious of the vain samsara (the universe) all the time. Deep in his heart he had decided that he would renounce the world and embank on the ascetic path. But he postponed his decision till the death of his parents. At the age of 28th he wanted to be an ascetic, but his elder brother didn’t permit him, so he stayed with him for two more years and ultimately renounced the world at the age of 30.

For twelve years he wandered into the region of the savage tribes, endured atrocities perpetrated on him by them and exposed himself to the inclemency of the weather. He undertook long fasts and subjected himself to self-mortifications. His only objective was to unravel the truth. His quest was over when he attained kevalya (omniscience) – the perfect clear knowledge about the nature of samsara (universe). He spent the rest of his life preaching and inspiring people to live the good life embedded in self-restraint and ahimsa.

Mahavira was the embodiment of truth rather than a historical hero. Our devotion to him is devotion to truth, for he himself devoted his entire life to the search, attainment and dissemination of truth. It was he who propounded the great philosophy of anekantavada which is capable of synthesising the diverse currents of thought in the world. We will not be able to appreciate him correctly as a great prophet of ahimsa (nonviolence), and anekantavada (non-absolutism) until we have tried to practice the two ideals in our own lives. His principle of anekanta (truth can be approached from many sides) has in it the potential for reconciliation and peaceful coexistence.

He led a life of “renunciation.” Although “renunciation” is generally taken to be antagonistic to “active life,” Mahavira’s mode of practicing renunciation was not passivity, nor was it quietism or fatalism. On the contrary, his path involved vigorous spiritual endeavour and perpetual striving for self-purification. That is why he preached “active renunciation” and stood foremost amongst those who have infused Indian life with the spirit of great endeavour (purusharth)

His philosophy of life is based on realism, and as such it illustrates both the aspects of truth – the eternal as well as the topical. The truths revealed by him, therefore, are of great significance for the present age of stark reality. The ideals of freedom, relativity, coexistence, harmony, and equality have already been recognized as universal values today. To this current of thoughts, let us add one more current so that it might assume the proportions of a mighty current to vitalize human life with the spirit of ahimsa and anekanta. This, indeed, will prove beneficial and blissful to all of us.

Viewing the truth from the angle of the vision of its result, he said, “The basic problem is that of violence”. Looking at it from the viewpoint of its origin, he said, “The basic problem is that of the kasayas (passions).” Kasaya means tainted consciousness and tainted mind. Mind tainted with attachment is filled with the emotion of love whereas one tainted with aversion is filled with hatred. Love, in its turn, produces avarice. An avaricious mind becomes deceitful, lustful and possessive. A mind tainted with aversion takes pride in riches, caste, power, beauty etc. An egotistic mind becomes prone to anger and hatred. It feeds the fire of conflict.

He said that nonviolence is conducive to the good of all living beings. All benefit from it. It is most propitious to the Homo sapiens which lead a social life. The more a man resorts to violence to solve social problems, the more he does harm to his own self and contributes to social unrest. Violence and acquisitiveness or possession go hand in hand. His disciple the Ganadhara Gautama once asked Mahavira: “Lord! Can man attain enlightenment (kevalya)?”

Mahavira said, “Yes, he can”.

Gautama: “Lord! how can he do so?”

Mahavira: “By renouncing violence and possessiveness”.

Gautama : “Can man be spiritually disciplined?”

Mahavira: “Yes, he can”

Gautama : “Lord! how can he do so?”

Mahavira : “By renouncing violence and possessiveness.”

Possessiveness and violence, according to Mahavira, are inseparable. Today, when violence is used against power and wealth, we think violence is on the increase. In the language of Mahavira, this is violence against violence. Modern thinkers have begun to endorse his view that we can put an end to violence only by putting an end to the monopoly of power and wealth. It can be eradicated only if monopolization of material resources is stopped and wealth is equitably distributed. Modern political thinkers take a different view of things. They believe that violence can be stopped only through the use of force. But experience so far has shown that force has failed to stop violence and people have now begun to think that it cannot succeed unless it is supported by a favourable public opinion. The only graceful way to escape reactive violence is to willingly put a limit to possessiveness. The natural consequence of this self-discipline will result in an equitable distribution of possessions on the planet.

Mahavira did not ever acquiesce in the usurpation of the freedom of man. Usurpation of freedom amounts to violence. Violence in its turn creates problems and misery. He propounded the principle of self-discipline in order to free mankind from this misery. He said, “One should discipline oneself. Self-discipline is undoubtedly most difficult. He who has disciplined his own self will certainly be happy here and hereafter. It is better if he controls himself through self-restraint and penance. It is not good for him to be governed by others under the threat of imprisonment and death.” Mahavira never considered nonviolence separate from freedom and freedom from self-restraint and penance.

As soon as man begins to look at the world through the perspective of ahimsa, equality of all souls which is generally veiled, is perceived. Gautama asked Mahavira, “Lord! Are the souls of an elephant and a tiny insect equal?” He replied, “Yes, Gautama, the souls of an elephant and a tiny insect are equal. The body of an elephant is huge and that of an insect tiny. The difference in the size of their bodies doesn’t affect the equality of their souls. One who confuses the innate qualities of the souls with their external differences such as bodies, sense-organs, colour and form, caste etc. cannot be a votary of nonviolence. A nonviolent man is he who finds all souls to be equal in spite of external differences.”

He who does not believe in the innate equality of all the souls presumes himself to be superior to others and others as inferior to himself or vice versa. He either hates others or thinks himself to be hated by others. He either intimidates others or feels himself being intimidated by others. These complexities of inferiority and superiority create inequality. Where there is inequality, people resort to violence. The principle of equality does not disturb social behaviour. On the contrary, it makes social life smooth and correct. In day-to-day life the more the human behaviour is permeated with equality, the more love is engendered. Love, in its turn, makes social organization run smoothly and reduces violence. We lose sight of the equality of all souls under the pressure of changing situations and the confusion created by externalities. Lack of self-control creates an inegalitarian mentality. Mahavira said, “O man! you have been passing through the cycle of various births from eternity in the course of which you were born as mother, father, son or brother etc. of each living being. Then, who will you treat as your friend or foe, high or low, beloved or despicable? You are not born only now, hence do not adopt a short-sighted view of things from a timeless perspective. Your soul is eternal and therefore you should try to experience the relationships between all souls. Try to control your mind by practicing concentration. By doing so, you will attain equanimity at all levels of principle, nature and mind. Once you attain equanimity, you will attain ahimsa. Where there is equality, there will be ahimsa (nonviolence). Both are proportionate to each other. Equanimity excludes love and hatred, attachment and aversion, inclination and disinclination. The behaviour of an individual, whose conscience is entrenched in equality or equanimity is always important. In the same way a society based on egalitarianism is free from all sorts of discriminations. Mahavira said, “Nobody likes suffering. Therefore don’t inflict suffering on anybody. This is nonviolence, this is equality. It is enough for you to understand this. To understand nonviolence in order to understand equality and vice versa is the summum bonum of all knowledge.”

Mahavira was not a philosophical thinker, but he had attained the state of kaivalya and realized the truth in its entirety. A philosophical thinker does not command a spiritual vision. He formulates his views only with the help of sruta jñana (empirical knowledge) and thinking. After having experienced the truth Mahavira said, “He who does not see, does not look within, does not see himself, cannot realize the self. His knowledge depends on others. It is attained either on the basis of srutajñana (empirical knowledge), or through matijñana (articulate knowledge derived through the sense-organs and the mind). It is not in the form of innate knowledge. A man who has no direct knowledge of the self cannot practice righteousness. His behaviour cannot be free from attachment, aversion, and delusion. There can be no salvation (moksha) except through righteous conduct. Moksha can be achieved only after attachment and aversion have been completely annihilated. One who has not destroyed carnal desires cannot attain nirvana (liberation). The first step in the journey to nirvana is spiritual vision or self-knowledge. Mahavira said, “Perceive and discover the truth. Do not depend only on what I say but develop your own spiritual vision.”

Mahavira’s message for the world torn by strife, hatred, violence and discord is most relevant. It is like a soothing balm that relieves a man of severe ache. If humanity can follow the path of nonviolence shown by Lord Mahavira, all our turbulence will come to an end. On the occasion of his 2616th birthday, I pay my solemn obeisance to great soul who radiated love and compassion and showed the humanity the key to happiness.