CU TINE
Misterul actualităţii eminesciene
La 15 Ianuarie 1850 vedea
lumina zilei în satul Ipoteşti, de lângă Botoşanii Părintelui Theodor Damian,
cel mai mare poet al Neamului nostru Mihai Eminescu.
S’au scurs de atunci 158 de
ani, pe care îi aniversăm astăzi 12 Ianuarie 2008, şi prezenţa lui spirituală
ne copleşeşte încă, strălucind cu tărie, de dincolo de vreme, într’o aură de
sfinţenie naţională. Mai ales, în ultimul timp, se vorbeşte tot mai insistent
de ”cultul lui Eminescu”. Credem că nu este vorba de o simplă exagerare, dacă ţinem
seama şi de unele temeiuri literare în această privinţă şi mai ales de misterul
nemuritor al actualităţii eminesciene. Să fie oare acest mister un miracol
creat de harul eminescian întru veşnica lui pomenire? Oricum, suntem tot mai
mult convinşi că acest miracol al misterului actualităţii eminesciene este unul
şi acelaşi cu miracolul misterului existenţial al Neamului românesc,
întruchipate amândouă de harul eminescian în opera lui nemuritoare.
Desigur, sunt întrebări permanente
ale destinului nostru fiinţial şi naţional, cărora Mihai Eminescu le-a răspuns
înfiorat cu jertfa supremă a vieţii sale, lăsându-le moştenire, nouă celor de
astăzi, întru apărarea credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti şi întru apărarea
Neamului nostru şi a hotarelor strămoşeşti care, în vremea noastră, nu mai
corespund cu fruntariile dorului naţional şi ale doinei eminesciene.
Aniversând 158 de ani dela naşterea
lui Mihai Eminescu, ne apropiem de el cu sfială, ca de un altar al poeziei
româneşti. ”A vorbi despre poet, mărturisea Tudor Arghezi, este ca şi cum ai
striga într’o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i
supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să
legene slava lui singuratică şi delicată”.
ﾎn câmpia literelor române,
Mihai Eminescu este un munte fără cărări spre vârful lui, este un ”Everest al
lirismului”, cum îl numeşte Perpessicius, ”pe care generaţii după generaţii îl
vor urca, fără ca vreodată să ajungă până la creştetul încununat de soare şi de
ninsori. De aceea, Eminescu e greu de pătruns pe cărări obişnuite”.
Există o cale totuşi. O cale
miraculoasă care poate pătrunde până şi misterul creaţiei poetice. Se ştie că
orice act poetic de creaţie, dacă este autentic, se înscrie ca o mare experienţă
trăită. Prezenţa artistului este atât de puternică în opera lui, încât te
îndoieşti dacă, născându-se, el a murit vreodată. Fiinţa lui spirituală a rămas
întreagă în fiinţa operei lui literare, în versurile lui nemuritoare, unde se
întruchipează aevea de fiecare dată când îl citeşti.
Ca să-l descoperim pe
Eminescu cel autentic, trebuie să mergem direct la opera lui, pentru a intra în
legătură, prin comuniune şi contemplaţie, cu prezenţa fiinţei lui spirituale.
Dar orice contemplaţie presupune participare, acţiune. Şi noi ştim că fiinţa,
teologic vorbind, nu se revelează decât în actul participării. Comuniune fără
participare prin iubire nu există. Limbajul omenesc este prea sărac şi nu poate
să redea fidel efortul nostru de participare, care se împlineşte doar apoteozat
în momentul sublim al extazului, când atingem transfiguraţi fiinţa operei de
artă în esenţa ei inefabilă. Pentru că, actul de creaţie, prin care fiinţa unei
opere de artă este adusă la existenţă, este, la fel ca şi opera în sine, un act
de dragoste, adică de comuniune.
Considerând deci că orice act
de creaţie este dragoste, că fiinţa unei opere de artă este în intimitatea ei
dragoste, înseamnă că numai prin iubire putem să participăm, adică putem să
intrăm în legătură cu fiinţa tainică a operei de artă, putem să atingem cu
sufletul nostru fiinţa spirituală a artistului, prezentă peste vreme, în adevărata
lui operă de artă.
Astfel, dragostea noastră de
viaţă, de iubire şi de frumuseţe, de oameni şi de firea înconjurătoare, se va întâlni,
în versurile sale nemuritoare, cu dragostea lui Eminescu pentru viaţă, pentru
frumuseţe şi iubire neţărmurită pentru neamul şi Ţara noastră, dar mai ales
pentru noi cei de astăzi. ﾎn această întâlnire a dragostei noastre cu dragostea
lui Eminescu, în această tainică logodnă spirituală, vom sesiza adâncul operei
eminesciene şi vom rămâne extaziaţi de misterul prezenţei lui spirituale, de
fiinţialitatea comuniunii noastre sufleteşti cu el, prin revelarea eminesciană
a sensurilor teandrice ale omeniei sale româneşti, pe care le contemplăm în
opera sa nemuritoare.
Mergând pe această cale a
comuniunii noastre sufleteşti cu el, vom descoperi pe marele nostru poet în
toată autenticitatea existenţei lui neprefăcute de biografi sau de comentatori.
Dialogul nostru sufletesc cu el va fi cu atât mai însufleţitor şi cu atât mai
luminos, cu cât aspiraţiile lui vor da avânt creator aspiraţiilor noastre naţionale
către lumină şi libertate, către cultură şi spiritualitate, în duhul teandric
al tradiţiilor noastre strămoşeşti.
Camil Petrescu vorbea despre
”cultul lui Eminescu”, ca despre o realitate căreia nu i se mai poate sustrage
nimenea, iar Academicianul Alexandru Rosetti afirma despre acelaşi cult ”că a
devenit un bun al poporului”. Acest cult trădează legăturile noastre sufleteşti,
fiinţiale, cu poetul îndrăgit şi venerat de noi, dovedind cu evidenţa însăşi
cât de mult Mihai Eminescu a intrat în conştiinţa neamului nostru.
Părintele Gala Galaction
spunea cândva că ”ceea ce ne impresionează şi ne impune mai mult este imensul său
patriotism. ﾎn privinţa aceasta, Eminescu trebuie pus alături cu cei mai mari,
cu cei mai sfinţi patrioţi ai noştri”.
ﾎngenunchindu-şi cugetul în
faţa lui Mihai Eminescu, şi Tudor Arghezi declara despre Luceafărul poeziei
româneşti că este ”Sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul
dramatic al vieţii lui s’a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită,
dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român,
Eminescu este universal…”
Apelul la sfinţenie, în
sensul unei categorisiri supreme a poetului în cea mai înaltă zonă spirituală a
desăvârşirii omeneşti, ni se pare vrednic de reţinut şi de adâncit. Dealtfel,
adevărata creaţie poetică nu este altceva decât o permanentă stare de sfinţenie,
adică de contemplaţie spirituală.
Evocând personalitatea lui
Eminescu, marele nostru Caragiale, cu intuiţiile sale profunde asupra
sufletului omenesc, spunea, de asemenea, că ilustrul geniu al poeziei noastre
naţionale avea ”aerul unui sfânt tânăr coborît dintr’o veche icoană, un copil
predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.
Cu ochii minţii parcă întrezărim în spusele lui Caragiale o adevărată imagine
iconografică de erminie bizantină.
ﾎn acest sens şi mărturia lui
Vlahuţă poate fi o dovadă. ﾎn ”Amintirile” sale despre Eminescu, făcea următoarea
evocare: ”Mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat,
de sub care se dezvălea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi
de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate o expresie de-o nespusă
bunătate şi melancolie. Avea glas profund, muzical, umbrit într’o surdină
dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum
veneau de departe, dintr’o lume necunoscută nouă”.
Viaţa lui Eminescu a fost o
nesfârşită, cumplită suferinţă şi o jertfă. Apariţia lui este unică. ”Rar se
întâmplă ca un poet, arăta George Călinescu, să ilustreze prin el însuşi
bucuriile şi durerile existenţei şi, de aceea, multă vreme, dacă nu pentru
totdeauna, Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche”.
Unul dintre cei mai competenţi
exegeţi ai operei eminesciene, regretatul Tudor Vianu, afirma: ”Toate popoarele
îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional pe acelea care le reprezintă
mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire,
germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de
a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera
lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-a
inspirit încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi prin creaţie originală
cultura universală”. Şi pe bună dreptate.
Dar calea ‘’sfinţeniei”, ”cea
strâmptă şi cu chinuri”, cum scrie şi la Sfânta Carte, pe care, în viaţă fiind,
a trebuit s’o urce şi Mihai Eminescu, spre a atinge acel vârf al lirismului
românesc în universalitatea poetică mondială, ne îndepărtează, sau ne apropie şi
mai mult de Mihai Eminescu?
Răspunsul nu poate fi decât
afirmativ. Numai cine se încumetă să facă această ascensiune spirituală, poetică,
a sfinţeniei creatoare, va descoperi adevărata cale spre Eminescu şi va intra
în comuniune cu el.
Numai atunci va înţelege,
cucerindu-se pe sine, că Mihai Eminescu este sinteza spiritului nostru naţional,
visul şi aspiraţia noastră etnică, plenitudinea ideală a unui neam creştin
ortodox, care a trecut înţelept prin istorie şi s’a dovedit erou creator în
cultură. Numai atunci, pătruns de misterul etern al actualităţii eminesciene,
va înţelege adevărul dreptăţii noastre naţionale pentru care şi-a jertfit viaţa
Mihai Eminescu.
Iată de ce, actualitatea lui
Mihai Eminescu este şi va rămâne, totdeauna permanentă în sufletul comuniunii
româneşti celei de taină, şi iată de ce, în fiecare an, la 15 Ianuarie, şi mai
ales acum, când aniversăm 158 de ani dela naşterea marelui nostru Poet Naţional,
simţim cum adie peste întreaga suflare românească de pretutindenea un har
eminescian al românismului integral, care transcende barierile şi ideologiile
de tot felul, literare, culturale, artistice sau politice, unindu-ne în aceeaşi
aniversare naţională a naşterii marelui nostru poet fără de moarte în
spiritualitatea neamului nostru.
Desigur, aniversarea a 158 de
ani dela naşterea lui Mihai Eminescu premerge simbolic 24 Ianuarie, ziua naşterii
României moderne sub alt sfânt al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru
Ioan Cuza. Dar şi naşterea lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române,
adică naşterea României moderne, se înscriu ca două evenimente cruciale, de-a
pururi actuale, ale căror împliniri, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit
providenţiale în dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României
Mari.
Astfel, prin puterea harului
său de poet naţional şi creştin ortodox, Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor
al sufletelor româneşti şi făuritorul spiritual al României Mari, unită poetic
în aceeaşi limbă naţională, românească, transfigurată, dela Nistru pân’ la
Tisa, de geniul eminescian.
Aşadar, în încheere,
cuvine-se cu adevărat ca, în fiecare an, la 15 Ianuarie, sufletele noastre, învăpăiate
de dorul şi de misterul actualităţii eminesciene, să se cuminece cu harul
poeziei sale, întru purificarea de taină a fiinţei noastre naţionale, şi, mai
ales, întru creşterea ei spirituală după chipul şi asemănarea Sfântului nostru
Mare Poet Naţional, Mihai Eminescu Românul!
Vă mulţumesc!
(
New York, Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă,
Simpozionul
Aniversar: 158 de ani dela naşterea lui ”Mihai Eminescu’)
Sâmbătă,
12 Ianuarie 2008
DIMITRIE GRAMA
DIALOGURI
......imi spui
sa traim
acest moment
doar acesta...
nu exista
nici trecut
nici viitor!
....asa imi spui
fara sa te gandesti
ca in timp
ce imi vorbeai
deja aveam
un trecut impreuna
o amintire
si in gandul tau
inca nespus
traiam deja
in viitor.
nu,
eu vreau sa traiesc
in trecutul pe care
mi-l amintesc
cand vreau si
asa cum vreau
mereu acelasi
schimbator
si nou
...vreau sa traiesc
cu tine clipa asta
amintire in devenire
si viitorul vreau
sa-l traiesc
cu tine
si cu tine
si cu tine
si cu tine
cu tine
si.....
Dimitrie, Uppsala 12/4, 2017
GEORGE ANCA
ALFA
Când a apărut Marele Alfa de Alexandru George
(1970), studiul său dedicat lui Tudor Arghezi a putut trece, mai mult decât un
debut „insolit” (arghezian?) în contextul comunismului, drept o punere la punct
a întregii istorii literare, o mănuşă aruncată literaturii române. Am crezut
chiar c-ar fi vorba de un alfa dedublat. Mai târziu, autorul, pe altă temă, se
confesează, în perpetuitate: “Cu ocazia publicării la ed. Minerva a antologiei
mele Masca de proză insolită şi
fantastică românească m-am lovit de mirarea şi oponenţa faţă de primul
calificativ: nimeni nu ştia ce înseamnă, cu toate că m-am silit din răsputeri
să explic inocenţa lui, căci înseamnă doar neobişnuit...
Până la urmă cenzura supremă, nu editorială, a procedat „logic”: mi l-a
suprimat.” (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006).
A
început cu alfa-poezie, spre a se apleca mai apoi, asemeni lui Zampano la
sfârşitul filmului lui Fellini, asupra prozei, inclusiv critice, lista
crispantă a operelor sale – semne, întâmplări, inducţii, dimineaţa, seara,
toamna, greaţa - lăsând în picioare „infinitul de virtualităţi necunoscute”. Ce
să se fi ales ori nu (încă: George a lăsat pentru a fi citit postum un roman
care, ne sugerează, ar putea fi comparat cu Il
Gattopardo al lui Lampedusa), ce să mai crezi, în ce şcoală: „Şcoala de la Târgovişte
n-a existat” (Mircea Horia Simionescu), şcoala „prozatorilor târgovişteni,
căreia (Alexandru George) i se afiliază şi îi este integrat de câtăva vreme”
(Tudor Cristea).
Eminescu - „duhul suprauman” - vs Arghezi -
„dezordinea genială” vor fi făcut loc, fie şi autopolemic, perechilor:
exegeză-confesiune, ironie-erudiţie, abstracţie-comunism. „Intelectualul lui
Alexandru George ştie să fie abject cu graţie” (Valeria Manta Tăicuţu).
Alfa, Marele Alfa, a se citi împreună: Arghezi,
George.
Din
Marele Alfa: „unul din cei mai mari şi mai cunoacuţi scriitori ai vremii
noastre”; „la bursa valorilor literare actuale, cota lui Arghezi e extrem de
scăzută”; falsa recunoaştere; „momentul său” „n-a exista niciodată”; „a avut
parte ca niciun alt scriitor român de un climat de dispută şi de contestaţie”;
„am intrat în viaţa expresiei cu zăticnire”; „cazul aproape unic al unui poet
care nu-şi găseşte timbrul original şi personalitatea decât în pragul
împlinirii vârstei de 50 de ani”
După
încă 40 de ani, despre sine (cf. Brâncuşi: „relativement que moi”/ meme):
„Informaţia mea culturală, ca să nu-i zic cultură, era legată de repere şi
de sisteme de valori ce se elaboraseră în timpul epocii libertare a românilor,
care erau foarte greu de gândit în timpul unui regim de opresiune. Faptul că eu
am fost atras şi am scris despre scriitori destul de caracteristici pentru
stilul liber al culturii române, începând cu Caragiale-tatăl şi terminând cu
Caragiale-fiul, Tudor Arghezi şi alţii, scriitori cu limba foarte slobodă şi cu
drept de a-şi spune opinia, făcea ca să manifest o anumită înclinaţie spre o
anumită literatură.
În momentul în care a venit comunismul eram tânăr, n-aveam decât 18 ani,
dar am prevăzut destul de clar nenorocirea care o să se întâmple. Eu m-am ţinut
şi am rezistat numai dintr-un instinct şi dintr-o consecinţă a educaţiei mele,
dar şi din faptul că îmi dădeam seama că valorile pe care le impune comunismul
sunt false. Cum s-au şi dovedit. Şi cei care au servit comunismul, în marea lor
majoritate, au opera falimentară, pentru că aproape nimic nu se mai poate cita
din literatura apărută după 1948 şi până la mijlocul anilor ’60.”(Inerviu cu
Alexandru George de Angela Baciu, 22 aprilie 2010)
80 de ani de viaţă - 40 de la Marele Alfa, „începutul”, revanşa implicită,
poate nemuritoare, la „putreziciunea poeziei”. N-a fost citit cât temut, dar şi
simţit ca un titan ascuns în revolta libertăţii sale luminate.
Astăzi (5 mai 2010), m-a
sunat Puşi Dinulescu şi am vorbit mai mult despre Alexandru George. E un mare
prozator, în primul rând. Din dâra lui Mateiu Caragiale. Un prozator adevărat,
ca Ştefan Bănulescu, Fane Stoian. E mai bun decât se dă voie să fie recunoscut,
ca şi în cazul lu Vasile Lovinescu, un fel de zonă crepusculară. Ar merita să
fie membru al Academiei, împreună cu Mircea Ivănescu.
Atunci de ce numai Mateiu sau Galaction (Călifar) şi nu şi Steinbeck?
George din Georgescu, precum Ahoe, dar şi Al-George tatăl, poet, care şi el a
lucrat la Biblioteca Academiei.
Îl
cunoşteam, din loja asfaltului, pe alt George (contras tot din Georgescu, pe
renunţarea la nobleţea inflaţionată, şi politic, a sufixului): Ahoe, flmboaiant
trubaduresc boem . În Delhi, l-am găzduit pe Al-George, indianistul, fiu de
poet (publicat postum şi în Honolulu, de
Ştefan Baciu), fost bibliotecar la Biblioteca Academiei, asemeni lui Alexandru
George. Altfel m-a prins Marele Alfa. Autorul părea neverosinil, iar
dacă va fi existat - o mască a unui alt Arghezi.
Poate
că poezia devenise un alibi platonian al rebeliunii pe viaţă, în proză. L-am
receptat zgudit, din zguduirea de sine a justiţiarului, aparent excentric,
Alexandrul George. La vremea aceea nu-ţi dădea mâna, mai firav decât apărătorii
deodată şi ai tăi, să pariezi. Se pare că singurul care a pariat pe sine, până
azi, a fost însuşi mizantropicul gânditor literar şi năpraznic ţintaş în
literaţii totalitari.
Ce studii
argheziene se mai puteau scrie după Putrefacţia
Poeziei? M-a speriat Marele Alfa.. Nu şi pe voi? Jubilasem vinovat
citind în Revista Fundaţiilor ce glosa Şerban Cioculescu despre poezia
religioasă a lui Arghezi. Mult încoace, chiar am fost fericit, oricum surprins,
să aud la Târgu-Mureş o comunicare a lui Corneliu Moraru pe acelaşi subiect (să
mă şi hazardez, aici, că, prin tunelul jungian mai repera radarul Marelui Alfa,
necum al Puterfacţiei).
„Să mai ţinem seama că marxismul pe care comunismul îl adoptase (după multe
controverse) drept doctrină oficială unică, era de fapt o utopie futuristă,
promiţând fericirea tuturor oamenilor ca pe o consecinţă a unei revoluţii
generale şi a abolirii sistemului numit de el „capitalist”. Or, cum în mod
vizibil acest lucru nu survenise încă, proiecţia în viitor rămăsese şi ea o
temă obligatorie a gândirii de acest tip, şi o consolare pentru toate
eşecurile, niciodată numite aşa, ci doar „obstacole” întâmplătoare încă nu
înlăturate sau depăşite, mici erori de regie, fapte de ignoranţă măruntă.
Exclamaţia lui Lenin „Să visăm!”, de multe ori întâlnită în practica
activistului porpagandist, este în contrazicere totală cu ceea ce enunţase
„ştiinţa” marxistă şi se pretindea în viaţa de fiecare zi a supuşilor.
Dar cu atât
mai mult e o literatură întreagă întemeiată nu pe visul compensator, ci pe
năzuinţa unei cu totul alte lumi. Or, în comunism a existat acest tip de
literatură, cel puţin ca un simptom îngrijorător pentru spiritul său logic, cu
privire la absurditatea programului... general.
Eu fusesem
atras de ea, interesat cum eram de proza de tip psihologic, prelungind marea
experienţă a lui Proust sau Joice, dar şi Thomas Mann sau Ald. Huxley, numai
că, la debut, pentru a-mi uşura intrarea în literatură într-un moment de
accentuată liberalizare de la sfârşitul anilor ’60, am improvizat aproape două
volume de proze scurte cu subiecte fanteziste, mergând până la fantastic, dar
şi cu o netă coloratură umoristică, ceea ce le apropia de simplul joc
distractiv. Iar succesul lor mi-a dat curajul ca, după aproape două decenii, să
propun publicarea unei masive antologii de proze fantastice şi insolite
româneşti în care nu se cuprindeau şi cele de science-fiction. Chiar şi aşa,
mi-am pus probleme tipice cuiva care se prezenta în faţa cenzurii cu o temă
destul de periculoasă, totul începând cu auto-cenzura, care m-a făcut să mă
întreb: cum se potrivesc textele „mele” cu ideologia promovată de Partid? Şi,
trebuie să mărturisesc că n-am găsit nici un răspuns.”(Conexiuni, art.cit.) - Alexandru George.
"Tânărul Alexandru
George, lucrând în catacombe, cu un cuvânt pe care el însuşi l-a folosit
repetat pentru a-şi descrie situaţia în anii cei mai duri ai comunismului,
pleacă de la Proust într-o căutare nu atât a timpului pierdut şi a epifaniilor
memoriei involuntare, cât a proceselor prin care amintirea se împleteşte cu
ficţiunea şi oamenii din perspectiva eului narator se transformă în umbre.
Căutarea mai e şi a unui timp netrăit, pentru a fugi din timpul trăit: a unui
timp istoric personalizat prin imaginaţie, printr-o convingătoare translaţie
imaginativă a ocupaţiei ruseşti a României după Cel de al Doilea Război
Mondial, aşa cum a trăit-o autorul, în episodul central al ocupaţiei nemţeşti a
Bucureştiului în timpul Primului Război Mondial (...). - Matei Călinescu. Ar fi
vorba despre Alexandru George - Oameni şi umbre, glasuri, tăceri (roman);
postfaţă de Alexandru George, 2008, 624 p. Pagini de la 27 de ani, bine că nu
de la 18, ca ale Marelui Alfa, detronat din orice precocitate de Octogenarul
Tainic Alexandru George.
DOINA BORICEANU
IAR NE CAUTĂ O ÎNTÂLNIRE
te uiţi la mine ca şi cum
dar nicidecum,
eu sunt doar înserarea mea
îmi iau gardurile în pripă
şi le aşez din iarba
dragostei surpate sub nepotolirea...
cu vers stâncii oglindit
mătur sticloase mirările
din ograda gândului ce mi te-a amintit.
praf,
înveliş grav
de vieţii călcâiele,
anapoda previzibile.
îmi plimb prin lume încântări,
un cântec se toarce din dureri
şi cineva zice din fluier visului
cum câmpia se dor preface
şi nesfărşitul îndorurat
o întâmplare clipei îmi coace.
IAR NE CAUTĂ O ÎNTÂLNIRE
te uiţi la mine ca şi cum
dar nicidecum,
eu sunt doar înserarea mea
îmi iau gardurile în pripă
şi le aşez din iarba
dragostei surpate sub nepotolirea...
cu vers stâncii oglindit
mătur sticloase mirările
din ograda gândului ce mi te-a amintit.
praf,
înveliş grav
de vieţii călcâiele,
anapoda previzibile.
îmi plimb prin lume încântări,
un cântec se toarce din dureri
şi cineva zice din fluier visului
cum câmpia se dor preface
şi nesfărşitul îndorurat
Cea mai veche profeţie despre
Al Treilea Război Mondial rămâne profeţia cavalerului templier Ioan de Vezelay,
cunoscut şi sub numele de Ioan de la Ierusalim. El şi-a redactat viziunea lui
la anii 1099.
Cunoscută de templieri, Profeţia
lui Ioan de la Ierusalim descrie cu o exactitate uimitoare istoria lumii până
în anul 3000, iar ceea ce a descris până în anul 2000 s-a împlinit deja.
El spunea atunci în anul 1099,
adică în urmă cu 914 ani:
„Văd şi ştiu. Ochii mei citesc în
adâncurile cerului întâmplările viitoare şi eu trec dintr-un singur pas pragul
Timpului. O mână mă conduce spre ceea ce voi nici nu vedeţi şi nici nu ştiti.
Peste o mie de ani Ierusalimul nu
va mai fi oraşul lui Cristos. Creştinii veniţi în pelerinaj de departe nu vor
mai putea intra după voia lor acolo unde ei aveau dreptul să intre, în locurile
care sunt leagănul credinţei lor. Creştinii nu vor mai îndrăzni să se apropie
de Sfântul Mormânt şi de relicvele credinţei lor care vor fi în întregime sub
paza şi supravegherea evreilor care îşi vor ridica din nou aici templele lor şi
ţara lor. Evreii vor umple lumea si o vor domina de la un capăt la celălalt
capăt al ei şi oamenii îşi vor pierde credinţa în Isus pe tot Pământul.
Continente şi lumi la care
Herodot nici nu visa măcar vor fi descoperite de oameni dincolo de marile
păduri de care vorbeşte Tacit şi dincolo de oceanul nesfărşit de apă care
începe imediat după Coloanele lui Hercule.
(este vorba despre descoperirea Americii, care pe vremea lui Vezelay nu era descoperită și se afla dincolo de Gibraltar numit in antichitate Coloanele lui Hercule –n.n.)
(este vorba despre descoperirea Americii, care pe vremea lui Vezelay nu era descoperită și se afla dincolo de Gibraltar numit in antichitate Coloanele lui Hercule –n.n.)
Peste o mie de ani de aici încolo
toate micile ţări din Europa şi câteva ţări mari şi puternice se vor uni
într-un singur imperiu (Uniunea Europeană n.n.). Apoi războaie fără număr vor
începe cu popoarele Răsăritului.
Peste o mie de ani oamenii vor
scotoci fundul mărilor cu corăbii care merg pe sub ape şi vor zbura cu navele
în cer printre stele. Ei vor ţine în pumnii lor puterea soarelui şi se vor
crede dumnezei şi vor înălţa spre cer mii de clădiri cât Turnul lui Babel pe
toată faţa Pământului.
Fiecare oraş va deveni o Sodomă.
Obiceiuri spurcate vor deveni firesti. Oamenii vor fi mulţi ca nisipurile, vor
popula pustiurile şi mările şi vor fi puternici ca nişte dumnezei şi se vor
crede chiar dumnezei. Omul va deveni aşa de însetat de putere că setea lui de
putere nu va mai putea fi potolită. Dar la capătul acestui drum îl va pândi
prăbuşirea in abis.
Peste o mie de ani foametea va
domni pe cea mai mare intindere a Pământului, va arde măruntaiele oamenilor şi
oamenii vor dori cu ardoare să schimbe lumea.
Atunci vor apare negustorii de
iluzii, dar iluziile pe care ei le vor vinde oamenilor vor otrăvi sufletele,
vor pângări trupurile şi vor întuneca minţile. Atunci se vor porni răzmeriţe şi
războaie cumplite, vor fi comise omoruri şi nelegiuiri şi viclenii aşa de mari
ca lumea întreagă va deveni un iad şi fiecare zi va fi precum o apocalipsă.
Oamenii vor cade în păcate
trupeşti înfiorătoare, bărbaţii şi femeile se vor destrăbăla la vedere. Femeia
va fi cutezătoare şi semeaţă în destrăbălarea ei.
Popoarele se vor topi într-o
unire fără rost, vor forma o adunătură în care fiecare se va simţi singur,
legea va fi uitată, tradiția pierdută, credinţa abandonată.
Peste o mie de ani femeile se vor
culca cu femeile şi bărbaţii cu bărbaţii, bătrînii se vor culca cu copilele şi
aceste cumplite fărădelegi se vor petrece în văzul întregii lumi şi vor fi
considerate de toţi ca lucruri fireşti. Toate aceste spurcăciuni vor fi
întărite prin legi.
Dar din pricina acestei
destrăbălări și a acestui marasm sângele va deveni impur, răul se va intinde
dintr-un pat în alt pat precum focul de la o casă la altă casă, boli cumplite
şi molime înfricoşătoare se vor abate peste locuitori, trupurile vor putrezi de
vii adunând în ele toate bolile pământului, feţele se vor acoperi de răni şi
bube cu puroi, membrele se vor descărna şi dragostea trupească va fi o
primejdie de moarte pentru oricine. (sida –n.n.)
Peste o mie de ani peste tot se
vor răspândi ca o apă revărsată ereziile. Ura cea mai crâncenă va domni între
popoare.
Peste o mie de ani lumea va
ajunge la un cinism şi o prefăcătorie aşa de mari încât cel care este putred de
bogat şi doarme pe sacii plini cu aur va primi ajutor și sprijin şi va primi
hrană de pomană, iar el la rândul său se va preface că îi ajută pe săraci, dar
ce va da el săracilor cu o mână le va lua inapoi înzecit cu cealaltă mână.
Peste o mie de ani lumea întreagă
va deveni o piaţă în care fiecare lucru îşi va avea preţul lui şi totul va fi
de vânzare. Carnea şi munca omului îşi vor avea şi ele preţul lor, ochi de om
şi inimi de om scoase din piepturi ca nişte bucăţi de carne se vor vinde
altora. (transplantul de organe –n.n.)
Cuvîntul dat, onoarea sau credinţa
nu vor mai valora nimic. Omul va ajunge cu adevărat stăpânul pământului, dar
pământul va fi sterp, apa otrăvită şi putredă, văzduhul va fi dogoritor.
Peste o mie de ani viaţa se va
scumpi fiindcă bogăţiile pământului vor secătui, bogatul va trăi ascuns in
bogăţia lui ca lupul în vizuină.
Peste o mie de ani cei care vor
conduce lumea nu vor avea nici un dumnezeu, vor fi suverani fără credinţă şi
onoare, al căror nume nimeni nu-l va cunoaşte, vor porunci mulţimilor
neştiutoare şi indiferente şi le vor hotărî soarta de la adăpostul palatelor
lor ascunse de ochii lumii, de dinapoia zidurilor impenetrabile. Nimeni nu va
participa la adunările lor şi la sfatul lor. Vor face în aşa fel încât orice om
ducând o viaţă de sclav să se creadă liber şi fericit.
Peste o mie de ani soarele va
dogori cu putere şi va pârjoli câmpiile, apa se va ascunde tot mai adânc sub
pamânt şi se va împuţina, văzduhul nu va mai apăra omul de căldura soarelui,
lumina va arde pielea şi ochii.
Peste o mie de ani cei săraci şi
lipsiţi de drepturi, cei fără acoperiş deasupra capului vor porni un război
distrugător în care vor fi ocupate multe ţări şi în care luptele cumplite vor
aminti de năvălirile barbare de odinioară.”
(La Prophetie de Ioan de
Ierusalem)
Profeţia lui Ioan din Ierusalim
este de fapt o descriere completă şi fidelă nu doar a actualei societăţii in
care noi trăim azi ci şi a situaţiei ecologice planetare actuale.
Prof. Gheorghe PANAITESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu