PĂGUBOȘI ANCORA

de George Anca

George Anca

PĂGUBOȘI  ANCORA

pribeag – partituri – astro – boltă – coada de bambus – provans – scuter – Bhagavad – troiene – refuzandism – LuGe – crede-mă - satya

                        (pribeag) Nansi, la Sighișoara, plecată de noapte. Cele șase zile împreună, cu ea bolnavă - eu? Șora, Mateescu, Stratilat. Catharina Blum de Heinrich Boll. Legitățile trecerii la socialism, de Kolescov – irespect românității. Viața romanțată a lui Dickens, la tv, și Frank Sinatra, duminică, Sorin Titel. Miu: „Ți-ai făcut mai mult decât datoria.”

                        Melancolia de odinioară nu s-ar recunoaște. Nana a bătut la mașină. Mesele parșive – dacă nu Șive – ale scriitorilor  -  să nu mai înțeleg naționalismul de cafenea? Caste comunicante – mi-a zis Clipici: cel mai mare reclamagiu. Raportul dactilografiat. Mircea Martin: „umbli, domnule!” Gramatica fanteziei, în tipografie, de mai an.

                        Perfectarea contractului. Bun, foarte bun (Jurconi – cui?). Pupat, București – Ion Iuga spre zilele Pushkin. Umblu prin patrie, patria umblă prin mine. Versuri de o muzică închisă și zăvor adjectiv. Precis ceva nu mă iartă. Îmi sugerez dușmani ziditori? Mai bine-aș scrie un articol. „Șapte anotimpuri în India”.

                        După zece zile. Voi rezista. Romulus Vulcănescu are presentimentul „tragic” că mă voi întoarce acolo. Aș cunoaște ce să aștept și ce mă așteaptă. S-a pus ploaia nemusonică. Simt și o liniște, jinduind la fericirea Nanei. Am dactilografiat articolul. Am reînceput să scriu în caiet. Iuga pleacă la noapte, cu trenul, în Rusia. Ploaia se mântuie.

                        M-am întors acasă din India – și-am zis floare de salcâm peste garduri – prieteni de sărbătoare în mai de Sfântul Constantin Brâncuși. Nevasta și fata se întorseseră acasă din India pe vifor una intrase în spital pe nicio amintire din copilărie de-am plâns și m-am întors acasă din India înainte de Sfântul Constantin Brâncoveanu.

                        Vaal se retrage un pas: unde e dosarul, n-am avut un dosar? Nu. Dosarul cu diploma mea honoris causa din Nisa, explică. Nu, niciun dosar. Să ne întoarcem. Norii s-au îndepărtat. Îl așteptăm respirând mulțumiți. Apare cu o cutie roșie garanță din care scoate Apprentisages și recită patru poeme în franceză, după, „Timp și vreme” în românește, la capătul străzii vorbind de condițiile epigramatice ale cunoștinței – ceea ce chiar nu era cazul – drept care mai citește una, iar apoi, pe traversă, recităm în sanscrită și latină, Rgveda și Vergiliu.

                        Spusesem, într-o doară, la început, o, e cineva Vaal care a grăit: Jeane Duval, Parisul și India înseamnă poezia baudelaireană. „Eu sunt”, gemuse el. Cei care nu l-ar fi înțeles: nimeni. „Visages de Paris”. Poezie modernă. Academică? Decadentă? Ocazională? „Sunt eu”. Bineînțeles. Ginerele domnului Eminescu. Teii grei. La Voie Lactee...

                        Apare șansa unor întâlniri de o pasionantă intimitate, las India în sine și mă dedic vechii glorii pensionare a desantului parizian în Vatra Luminoasă. Rămân la șahul bătrânilor culturii moderne – ei au îndemnuri de o adâncă provocativitate. Irealizabilă. Pedanterie? Tristețe? Revelație? Viață în reverența stilului? Intervocație? Flică aruncă povestea lui Georgică, nepotul lui Paulică, aia cu alămitul holenderului.

                        Ce voi face cu caietele? Cărțile de indologie? Mi-aș multiplica de grabă cursul. Plus literatura. Plus moartea. Joia primește S.G. Se pare că o văd. Cu alți ochi? Mithu e cam pustnic, interoghează. Nu există fericire, câte-o bucurie în absența tristeții. Îmi zice M.F. „Ce faci Eliade junior?” Aș datora scrieri? Ce nu se publică? Imobilizarea gândirii și recăderea în lirism. Neșansă. Pisici pe dinainte. Orientalistică occidentalizantă.

                        Nicu Filip, important. Puiu Velcescu, același, poate sublim. Ioana Diaconescu scrie poezie cu șerpi. Rachici a tradus din Iqbal. Icoanei, cu N. Zberea – harta în față, să străbatem pe jos pădurile dintre Comana și Prundu. Seara îi citesc „schița” „În căutarea absolutului. Pe urmele unui moldovean plecat în India la mijlocul sec. 19”. Întrerupsesem lectura pentru a conversa cu Nansi și cu Gabi despre venirea tatălui meu, mâine. Măriuca se supără pe Nana că râde privind, la televizor, un jongleur.

                        Din nou spre India. Doba de câlți (mme Fodor) bate zobios. „Nu conta pe noi” (G. Macovescu). „Nu ți-a plăcut?... Viața e grea oriunde” (M. Malița). Mamutul literar mă dinosaurizează. Un oaspete de mare valoare va fi aici în 14 iunie, MM vrea să mă angajeze pentru el – voi vedea în 11 ce vrea. Care scriu, scrie-mi-s-ar scrumul în India. Iar în ieslea secției de poezie, nu s-ar găsi destul fân de semănat de editurile papugiilor. Și dacă supraviețuiesc?

                        C. Mateescu vrea să mă viziteze în India. Vom fi vâlceni răzbunați. „A fulgerat”, spune Nana, aproape într-una. Nu-i e frică. „În India fulgeră tot așa?” Să fi uitat. Fulgerele nu-și amintesc nimic, vor străbate, cât lumea, întunericul norilor spre pământul nostru de acum și de totdeauna, misterioase, dezvăluitoare.

                         Ieri, Marin Preda prefera, oare, dodiilor bobotele? Ne vedeam pentru India (Mulk, Sahitya), a se traduce  Întâlnirea din Pământuri (mi-a scris pe un bilețel că e nume propriu). Traducerea lui Mișu l-ar fi făcut pe Moromete, din șmecher, „imbecil”. Mă întrebase Malița, cum nu mă disciplinase India? L-am vizitat și pe Paul Niculescu-Mizil în cabinetul său de ministru al finanțelor – familiar, surâzător, încurajând.

                        Picurare. Tel. Amita B. Voind să mă cunoască. Ne vedem la Muzeul de literatură, pentru Eminescu. S-o întreb cine crede că este Jundandel? Vom avea, oricum, ce ne spune, și în românește. M-am indianizat, totuși, destul de tare ca român? Cât să se fi românizat și ea?

                        Amita Bhose, venită întâi, în 1959 aici, este o româncă anti-indiană, ori indo-românistă la București, eminescolog, tagore-ist, paremiolog (nu știe Țiganiada). Vorbește cu nerv muntenesc pro-bengalez. Depășește cu inteligență amintiri neplăcute, îmi cere cărți din India, nevăzându-mă bine la salariul de acolo, o găsesc formată aici pentru pretutindeni.

                        E o noapte de moarte eminesciană. Marin Bucur a convins devoții spre scandalizarea lui Cioculescu, care a scandalizat și el vorbind la urmă, nu de tot – când soluția s-a extins într-un comentariu asupra lui Marx și a legionarilor. Simt o piedică uriașă până și în dusul pașilor. Îl văzusem pe Iuga, și mă salutase, beat, Velea, iar Jebeleanu ne urase noapte bună, la Casa Scriitorilor.

                        Cărțile acestei femei, ca și viața ei redescoperită, cu inteligența care o face laborioasă și încrezătoare, cu o tenacitate acoperită de sensibilitate  și adâncire în subiecte de orizont occidental, conștientă de o aură - „se poate vorbi rău despre mine?” - toate, până la urmă, contrazic, până la altă deprimare, deprimarea de spirit indian, probând o tărie românească portretizată furibund, în zare Eminescu, de Marin Bucur aseară.

                        A-ți pierde credința în români – ea să și-o fi pierdut în indieni? - este a nu mai avea în inimă pe Eminescu? Utopia ce mi s-a întregit în minte cât am viețuit în India renaște, când și când, acasă. Aud că apelul pentru păstrarea lectoratului, ici și colo, ar fi deranjat ministerul trimițător, speriat că-l voi bombarda, din nou, cu scrisori din India. Citesc Pascal și Budai, iar  acum scriu despre Amita.

                        În 2 ianuarie am plecat din Otopeni cu Tarom, conduși de T. Geoabă, Gh. Și M. Rizoiu, Ion, F. și B.D. Iuga, S. Mircea. Nansi a plâns cumplit la despărțire. În avionul de Moscova eram patru persoane – a patra, o rusoaică măritată tot pe strada noastră. Dinner în ruble pe Șeremetievo. Toată noaptea în zbor până la Delhi (aterizare mai puțin lină decât cea românească la Moscova).

                        Neanunțați (și neprimiți la universitate). Două nopți într-un apartament deminud al ambasadei. A treia, la Guest House. Aici, ca și cu ani în urmă, l-am visat pe Vasile Văduva, era bolnav, într-un timp nu mai era decât o schiță de schelet, apoi un convalescent incurabil, discutându-și savant agonia, în fine, un copil al refacerii memoriei în alergări și fripte cu copiii, cu noi toți, recuperându-ne în Anul Ăsta (internațional al disbled-ilor), insinuându-ne, cine știe, conversația kieviană, netresărirea la toată reîntoarcerea într-un loc atât de familiar, cu toată absența, găsindu-ne totuși schimbați, iar el ni se alătura capricios ca totdeauna, același.

                        Sardarul vicecancelar m-a primit cu căldură. În departament, 41 studenți înscriși. În bibliotecă, un raft masiv, la vedere – fosta bibliotecă „Eminescu” - măcar cu atât s-au soldat insistențele și absența mea. Prolog la Continua: bibliotecară  de la biblioteca Universității-mamă din București – doar acolo puteam consulta primul volum Eminescu din ediția Perpesicius, scurtă vreme, cât să-mi copiez Doina, într-un carnețel vernil (apoi, într-un caiet de matematică, tip școală, pentru India). Atât de-ar dura amintirea blândei Continua.

                        Prima clasă. 5 studenți fără românească – vom mai vedea. Fără cărți – consum multă cretă. Fonetică, vocabular, tot. După ore, bătrânul sardar italienist Alhuvalia se interesaează serios de dodie. Parasnis, de franceză – cinematografic. TOI despre înghesuiala la un film maghiar, o carte a departamentului de romani, „Roma”, revista țiganilor, Chandigarh. Recitare, gri, cu insistență pe „Fie vreme bună rea / Mie-mi curge Dunărea. Eminescu, Arghezi, Sadoveanu.

                        În toată Kamla Nagar, cu Nana, după cărți de-a doua („Twenty froggies went to school”). Ne vizitează Martin Bharat (2 ani), Marek și Edward, apoi Ajay. Noi, la Masih (Rajesh, Anita, Parita, Richard și d-na). Nana va merge la Queen Mary College, ca o creștină ce e. O maimuță în vizită la Vice (TOI: ca și cum nu erau de ajuns greviștii). Nansi a visat pe tataia Nase cu capul tăiat. 

                        St. d. p. M.E(liade), nu știm ce presiune ne-a împins din nou în I(ndia), pentru încă patru ani. Paranteza noastră indiană – de doi ani – petrecută în patria mamă nu ne-a adus vreo explicație specială a vieții, nici a suferinței. Am tipărit abia o carte  - Gramatica fanteziei de Gianni Rodari – pe care o tradusesem din italiană încă din 1974, ceva articole, literatură mai deloc. E drept, am confernțiat ici și colo, ca pentru o consolare în surdină; ca slujbă, am funcționat la Facultatea de ziaristică unde am predat română și la africani și arabi; la un moment dat, pentru 12 zile, am participat la lecții de tv ale unui profesor de la Universitatea dv. din Chicago.

                        Conferințele despre India, prin diferite orașe, mi-au confirmat setea generațiilor tinere pentru opera dv., protestul de a nu-și putea procura cărțile (Zalmoxe) dv. - distribuite confidențial. În ce mă privește, mi-am adus acel mirific M.E. Reader, pentru care încă vă mulțumesc, împreună cu multe kilograme de cărți și foi tăiate din zeci de volume românești. În atmosfera de acasă, nu mi-a mai dat mâna să-l văd pe d-l Noica, altfel celebrat (neoficial) ca filosoful nr. 1. L-am văzut pe M. Ș., care cred că v-a trimis Sarea pământului. Pe Grig. P., de asemenea. Un spalt, De la Eminescu la Mircea Eliade, i l-am cedat lui M. Ș.

                        (partituri) Cu o zi înainte de a porni din nou încoace (îmi plătisem singur, cu ajutorul rudelor și amicilor, biletele pentru mine, soție și fiică, oricât ne trimitea statul), când să dau în Calea Victoriei, prin apropiere de Palatul Telefoanelor, o statuie cu umblet molcom, cu capul înfășat într-o căciulă arhaică, monumentalizându-l suplimentar, părea, din tainița traiectoriei sale,  să absoarbă orice trecere; l-am atins ca într-un templu, spunându-i: „maestre, merg în India”. S-a tulburat alb, în părelnicia acelei treziri ciupite cu îngăduită nerușinare: „da? Bine”.  Apoi: „du-te, du-te, că onanistul de Titulescu nu trecea de Cairo, îi mirosea. Și Marx, dacă a zis ceva bine, a făcut să ne dăm seama că trăim pe o planetă întreagă. Și ce faci acolo?” I-am spus. A fost încurajator, mai departe. A venit vorba despre dv. „A, M. E(liade) e un om realizat. Dacă-l vezi, spune-i din partea mea toate cele bune...” Era P. Ț(uțea).

                        A sunat Margaret – atât și-a spus din nume, invitându-ne la ceai, doar trebuie să avem ori să fim vecini, adăugase. Ne-am îmbrăcat frumos, cu emoție. Ne aștepta – am remarcat pianul. Ne-a oferit cafea neagră, la alegerea noastră. A insistat să stăm comod, iar ea s-a cocoțat în vârful patului, în lotus – purta șalvari. Baticul din Sri Lanka, Păun dansând, era același. Mama londonezei, de 86 de ani, căzuse la pat și – după Ierusalim, Grecia și Budapesta, filosoafa avusese să rămână infirmieră de bună voie.

                        A pus-o pe Nana să deseneze. A promis să revadă versiunea Eresului pentru Continua. E prietenă cu Florence Hetzler – ce mică e lumea – și Brâncuși i se pare un subiect bun. Găsindu-se cu Mircea Eliade, Maytreyi Devi – amândoi îmbătrânind – n-ar fi regăsit vechile sentimente (am pledat pentru constanța românilor, totuși). I se pare util a continua Milky-Way-ul. E creștină protestantă (mai bine, zice, decât ortodox ori catolic...)

                        Se interesează de arta Rodicăi, are o amică legată de producția ceramicii albastre, pe care Nansi o observase. Mulk R. A. e din Moskow line, iar la 75 de ani – bătrân. Nu sanscrita e domeniul meu, mă explic, dar literatura și indologia prin brâncușologie, eminescologie și Eliade (poate, eliadologie). Se interesează de Baudelaire-ul meu, dezvolt ipostazierea spiritului universal în universul marilor poeți.

                        Întotdeauna, în biblioteci, am fost cuprins de o puternică, obsesivă neliniște, copleșire în vanitate, invidie în divin și, muncit-clasat, m-am apărat în plinătatea instinctului descoperindu-mi armele sălbăticiei intelectualului-pământ în cușca ruginită de praf și șoareci: dar mereu m-am lăsat mutat într-acolo, în tinerețe la Fundații, apoi la Alessandria Romei și, în ultimii ani, văd, până azi, în Biblioteca delhiană a Universității noastre, cu sir Gwyer pe firmament. Neliniștea a scăzut, eram într-un sistem familiar, primordial englezesc, cu Sadoveanu printre sanscrită și universale lingvistice, de o mai vastă masonerie, poate.

                        Îi voi scrie lui Peter. Voi plănui și International Milky Way, sau World Milky Way / World Akaash Ganga. Vinod tocmai s-a înființat de astă-seară, nefiind sigur că poate veni mâine. Am intrat direct în revistă, scriind vreo 25 de nume alandala, bătrâni și tineri, buni și necunoscuți. Titlu de moment, Akaash Ganga Chronicle. Editorial Board (pentru astă-seară): Eu, Vinod, Rodica, T. Chaudhury. Fiecare are de scris câte un editorial (pentru confruntare), un sumar, liste de abonați, susținători etc. Cele mai bune poeme indiene dedicate poeților. Mi-e frig (în tricou cu mâneci scurte). Văd cumva rece povestea, poate tocmai de-aia să iasă. Pentru sumar: Poetul român către poetul român (comentariu, citate). Poetul indian către poetul indian. (To be continued). Dodia lui Seth este congressualismul.

            După mai nicio șansă și un quasi eșec la Queen Mary, o concurență de încurajări subite aproape ne descumpănește. Familia Beteille e determinantă, cumva pentru colegialitatea fiicelor noastre (depășind bătaia de cap a taxiului zilnic, pentru un loc rămânând la discreția lui Sundaram). Recomandarea către bătrâna nemțoaică, văduvă de câteva zile, se pare că avea greutate reală numai venind de la Margaret – ne-am dus la ea.

            Cânta la pian. S-a întrerupt. Un minut, i-am zis, pentru o recomandare. Partituri Bach. - Am auzit un program Bach al (tău?) dv. la All India Radio. Acum îi era mama țintuită la pat și n-auzea, din camera de alături, deși i-ar fi plăcut foarte mult (trebuia să se mulțumească cu câte-o casetă). Scriind recomandarea, se interesa dacă Nana cântă la pian (tocmai recitase frogs at school), apoi într-adevăr au cântat împreună. Nana, cu un deget.

            Unire. Uitată? Ziarele, pe acasă, mai reproduc pe Cuza. Moș Ion Roată își are partea. Accentul s-a mutat, puțin, bulgărește, deodată. Chiacheră cu Mark, Koch, Alhuwalia, Parasnis, în dept. Stranie bună-dispoziție citând Leopardi („tutto e male”); sardar: „ho incontrato il mal de vivere” (Montale); eu: „non imitate gli marmi, uomini”. Koch: How you said? (Am repetat). Das Glassperlenspiel fusese în discuție, ca și ironia și delimitarea mea de orice no Man's land, Deccan și Rajasthan.

            O philos alos ego – Pythagoras – Prietenul este al doilea eu.

            atma hy cva'tmano bandhur atmai'va ripur atmanah – Mahabharata – fiecare își este singur prieten, fiecare își este singur dușman

            Confiar de los amigos hoy como enemigos manana, y los peores – Gracian.

            Dans l'adversité de nos meilleurs amis nous trouvons toujours quelque chose qui ne nous déplaît pas – La Rochefoucauld.

            A man has no better friend, and no worse enemy that himself – Lubbek.

            Vulgus amicitias utilitate probat  - Ovidiu.

            Lo spiritu non pui essere sopraffatto e spento della materia – Papini.

            Ein grosser Geist wird ganz und volkomen nur von linem audern grossen Geiste genossen – Schopenhauer – Un spirit mare e gustat în întregime și pe deplin decât de un alt spirit mare 

            Aveam de mers în New Delhi, la școala Shiv Niketan, a doamnei Elisabeth Gauba, împreună cu Nana. Ne-am îmbrăcat cât am putut de frumos, puneam și eventualitatea că n-ar primi-o, indiferent de motiv. Driver-ul scuterului oprise chiar în fața edificiului, dar am mai căutat, întrebând oameni care n-o știau, în afară de o doamnă cu figură de profesoară ori de mamă cu copil acolo.

            Era la etajul întâi, unde am suit cu oarecare optimism, ce-o fi o fi. Dincolo, la capătul holului prelung, o bătrânică își citea corespondența. I-am spus numele. S-a prefăcut că nu aude. Ne-am apropiat și i-am dat scrisoarea de la Margaret. A luat-o, fără tragere de inimă, în aparență. O interesa Nana în Himalaia și Nana în persoană, încât ne-a trimis să vedem școala.

            Între timp, apăruse un tânăr de culoare, nigerian, mi l-a prezentat ca fiu al ei, adoptat, și director al școlii. Are 25 de ani. I-a spus să ne arate școala. Am străbătut un etaj cu copii liniștiți, foarte bine dispuși însă, cu profesoare calme. Am revenit la bătrâna maestră, care a strigat, într-o doară, pe cineva. S-a tras o perdea, și o femeie de o imensă frumusețe și grație s-a văzut curioasă să știe ce se întâmplă. E o mare dansatoare, a recomandat-o bătrâna, și ei îi era parcă frică.

            Secretara școlii mi-a dat amănuntele cerute. Am completat cererea și am pătruns într-o sală mare, unde am stat de vorbă cu bătrâna, asistați, când și când, de director și secretară. Curând aveam publicații ale sale, priveam un ștergar românesc primit de ea de la un dansator persecutat de comuniști. Și ne avântasem într-un colocviu de aproape, cu mâinile atingându-se matern, cu priviri în ochi și pe frunte – de ce nu voi fi având eu, deloc, odihnă, îmi zicea, și-mi recomanda relaxare.

            La o vreme, m-a invitat să fac lecții în fiecare vinere de la 11 la 12.30: cultura română. I-am spus că sunt fericit, și aș extinde lucrurile la o primă, poate, latină în India, italiană – cultură latină. Am vorbit despre Dante. Jung rămânea referința esențială. Shiv, de asemenea, îngerul și diavolul din fiecare om.

            O interesa să vadă cărți de Eliade. Ce n-o interesa? Mi-a citit din definițiile date lui Dumnezeu  de copii la diferite vârste ale acelorași. Mă îndemnă să-mi povestesc teatrul, lui Samuel. De Nana zisese s-o las deja în școală. Eu am zis că de mâine. Nana apărea – o descoperise pa Radha -, dispărea, performa, în rochia ei princi(p)iară, o familiaritate entuziastă.

            La cafea, ceruse una pentru mine. Samuel se scuza că nu venise băiatul cu laptele. El bea cafea neagră, spusese ea ferm, cu paharul întunecat, în mâinile de 77 de ani, obișnuite cu pianul. „Do you drink black coffee?” s-a mirat Samuel. M-am uita la el cu simpatie: desigur. Trebuia să întâlnească, zicea, deodată, pe secretara ministrului culturii – „măcar s-o sun”. N-am înțeles până la sfârșit de ce mi-a scris, oricum, cu mare grijă, numărul de telefon al aceleia.

            Evocare a lui Nehru, a nepoților săi pe care el îi aducea aici, a unui arhitect erou care trecuseră prin școală. Noua lume de construit de elevii ei îi stăruia în speranță. Pe cartea ei We want A new World. The Function of Primary Schools in to Changing Society of India, by E. Gauba – cu desenul și caligrafia unui copil, ea mi-a scris:„With best regards and looking forward to so interesting activities together, Very Warmly yours, Elisabeth Gauba”. S-a interesat de dată și a scris-o: 27.1.81. E o dată norocoasă, comenta. S-a născut fiul meu în ziua asta.

            Din capul locului, îmi spusese că le vorbește copiilor despre ce face ea, și-i pune  apoi pe ei să vorbească despre ei. Era de acord cu engleza mea, și nu știu cu ce altceva – foarte adânc, se părea, afinitar. Relația mea cu bătrâne personalități, care mă interesau direct, devenea acum, prin grația pe care o căutam în condiții date pentru Nana, de o revelație aparte, gazda însăși arătându-se la o vreme curioasă de ce mai fac eu în afară că sunt tatăl Nanei.

            (astro) Poemul e pierdut. Psihologia, uitată. Tot patrii și nimic. Propaganda rătăcirii în gogoloi. Și totuși, Dumnezeu l-a făcut pe Eminescu așa fel ca orcine l-ar arăta, și în bucăți, să aducă aminte de lumea poporului drag lui. Am văzut în engleză că Rebreanu a semnat Ciuleandra. „Ochiul de urs” de Sadoveanu ar fi. Și mai ce, din kilograme de hârtie?

            Doamna Elisabeth n-ar fi de acord cu Maria Montessori – pe care a cunoscut-o – pentru că ar fi văzut imaginația ca inteligență, nu ca putere a creativității. În schimb, îi convine belgianul Decroly, pentru că lucrează cu materia, merge de la întreg la parte. Pe Piaget îl alătură italiencei.

            Lakshmi-Naraian Mandir (Birla Temple). Cu Sudesh Kumar Trikha, nuclearist pe câmpurile Kurukshetrei din vremurile Mahabharatei – dintr-un Lahore, de familie brahmană – în departamentul de fizică unde-l ascultase complezent zilele trecute pe Abdul Salam.

            Poate e de ajuns să intri o singură dată într-un templu. A doua oară, orice s-ar întâmpla, vremea despărțitoare s-ar anihila și parcă niciodată nu ieșisei.

            Krishna străbătând infinitul oglinzilor puse față în față. Vacile îi ascultă flautul. Boul lui Shiva, în soare, privind spre tot. În față, stâncărie de elefanți – de călărit și de intrat în ei -, șerpi și iepuri, planete și ringuri de cremațiune ori dramă sacră. Hanuman și Ganesh, tot pe terasa din față. Vishnu și Lakshmi, în altarul central.

            În stânga, Durga, în dreapta, Shiva. Brahma nu e reprezentat. Krishna are un templu în templu. Și, iar, scene din Gita, din Adi Granth. Armoniu. Flori și băncuțe, pâlcuri de pelerini ca și gloată ce va să paradeze  mâine de marele kisan.

            Astrologii au început să vină la 11 a.m., ora conferinței lor, după câțiva ani de nesănătate ai pandit-ului Goswami, mai marele lor, cu doctorat în astrologie sanscrită, în universitatea noastră. Îi sunt prezentat dinainte și mă întreabă ce-mi poate oferi. Îi răspund că binecuvântarea, pentru cântece bune: asta e datoria mea, răspunde cu umor maestrul. Se interesează de un ghid. Fizicianul îi pare, până la urmă, cel mai bun – venirea mea la conferință o face internațională, și iar surâde.

            Shanti path, întru început. Lumea se strânsese în cerc, pe preșuri ponosite. Peste douăzeci de prezicători, nu de tot bătrâni, 4-5 chiar tineri, unul singur cu fruntea pictată a trshul. Ceilalți, împărțiți în moderni – animatorul lor este așa – și tradiționali, binefăcători prin arta astrelor, mai efectivi, se spune, decât psihanaliștii vestului, ei determinând rata scăzută a sinuciderilor în India, precum și schimbările de guverne, de epoci istorice dictate de eclipse – solare și ale lunii – intrate în  reflexul gândirii lor.

            La un timp, se cântă iar shanti path pentru cei ce muriseră de când nu s-au întâlnit. Controversele absolute – nici unul nu cunoștea cifrul celuilalt – se topiseră în discursuri. Și nu prea târziu, au deschis o chetă pentru cheltuieli curente. Se mâncase, din  frunze cusute, un pateu sărat și două prăjituri mici, mov și albă.

            Sanscrita și bengalezul mort de curând reveneau în discuții. Babaji, o revistă nouă. Editorul ei, în costum european, cu cravată. Afară, se zăreau grupuri-grupuri. Unii curioși aruncau câte-o privire spre bărbații așezați dinăuntru.

            Anul rămăsese la zece luni, în ordine primordială – a șaptea septembrie, a opta octombrie, a noua noiembrie, a zecea decembrie. Julius Caesar, mai ales, dar, pe lângă el, și Augustus, erau excluși. Moderatorul predictase succesul lui Reagan. La Doamna I. mergea neanunțat. Nu deslușea nimănui din profețiile lui, decât celor interesați personal.

            ... „In a period of one year from March 22^nd 1913 to 12^th March 1914, there were seven eclipses followed by eight terrible eclipses in a further period of one year from 25^th December 1916 to 29^th December 1917. For the first time the entire world was involved in conflagration, resulting in unprecedented loss of human life and property.

            Under the influence of these eclipses, Austria attacked Serbia in July 1914. Russia came to the help of Serbia, and Germani to that of Austria. Gradually all the powers  in the world viz Russia, United States of America, Germany, Italy, Turkey, Japan, France, Serbia, Britain, Belgium, Rumania and India were involved in this devastating conflagration” (The Babaji, 6).

            „On Sunday, 19 February 1786 he went to a masked ball, disguised as an Indian philosopher, and distributed printed sheets with eight riddles and fourteen ' Selection from Zoroaster's Fragments' invented by himself. Many of these 'Fragments' display an irony and barbed satire which remind us Figaro. 'If you are a poor dunce, become a K-r (? Kleriker – cleric). If you are a rich dunce, become a tenant. If you are a noble, but poor dunce, become what you like, only – pray – not a man of sense'. 'If you are poor, but clever, arm yourself with patience and work. If you do grow rich, you at least remain a clever man... If you are an ass, but wealthy, take advantage of your good fortune and be lazy. If you don't become poor, you at least remain an ass” (Katharine Thomson: The Massonic thread in Mozart, 1977).

            Românii n-au egal în ceea ce nu mai au și au avut – modernizarea lor a fost o ghilotină, de la un timp. Marii luptători – preclasicii. Umorul salvator – opera (fapta) mare (divină) într-o limbă (lume) mică (pieritoare pe neobservate).

            Ezra Pound – când Ronsard a citit în trei zile Iliada a fost grec, după cum eu sunt român al Țiganiadei, pe o lectură de tot atâta vreme. Cu Dante, am pățit ca tine, netrecând de Infern, din cauza subsolurilor editoriale, iar ție am a-ți mulțumi pentru anii când m-am putut apropia de Brâncuși în cheia munților și mizeriei lui.

            Țiganiada, în regia lui Satyajit Ray? Pe un scenariu comun. Homer e al grecilor vechi. Virgil, al latinilor de sub spulberat imperiu. Dante și Delian rămân popoarelor în limbă.  Țiganiada n-are decât să marchese universul, cât nici românii, nici țiganii nu se învrednicesc de ea – de ce-o fi comandat Dumnezeu scrieri nemuritoare (pentru că netrăitoare?)

            Limba română există în sine, nu se traduce decât pe sine, dar ieșită din timp și spațiu, exilată nedezmințit. Structura inspirației, profetismul și supertragismul grotescului vacarm.Un poematism de mare al izvorului de fluviu ca și neînviată pâlpâire  în nesfârșirea oceanelor cerești. Religia efectivă a ritmului comandă nașterea cuvintelor din ideea demiurgică, glumită anume spre a balansa spiritele popoarelor. Nici din masoneria lui Lucifer nu se mai alege sub soarele vorbei împlinit ritualul. La trei, la trei veacuri fratricizii și-o iau unii altora înainte spre țeapă-țigănie-antibaroree.

            Ideea (masonică?) a egalității (nu după Flautul fermecat or Faust, dar Măiastra?), dar mai ales forma, fie și englezească, o încântase pe bătrâna doamnă. Nigerianul preluase pe ne-ve regia. Dactilografiasem poemul și îl prezentasem profesoarelor, secretarei, când copiii se adunaseră. Le-am dat, pe lângă namastay și bongiorno, ca de obicei, bună ziua (mi-a răspuns Nana), apoi le-am invitat să-și aleagă biletele, din mâna mea, cu personajele.

            O fată nimerise Brâncuși, mi l-a înapoiat. Am rămas cu el și Elf-ul. Sârbiță se nimerise o fată care nu vorbea englezește. Nana, total nefericită, se nimerise Lunca, în timp ce adversara ei înverșunată, Radha, era tocmai Regina Reginelor. Norocul, ori ghinionul. I-am întrebat, pe fiecare, ce au de făcut. Uitaseră.

            Am reluat și am schițat scenele în balet și astronomie. Bătaia dintre luncă și pădure - dintre Nana și altă fetiță – a plăcut, un fel de numărătoare – Mustafa – ideea lor. Cum aprinde Sârbiță licuricii? Și cum zboară cu ei? OK, ei au fața acoperită cu palmele, așezați, întind mâinile, deschinzând ochii, și fac o horă de trei; în zbor, horă în care albinele sunt cu spatele la Sârbiță, ca niște cai, iar Vultur, Flutur și, al treilea, Puidepuf încearcă să se compună între ei în cine știe ce alt dans. Înțeleptisima regină și finalmente papagalul Pierrot mai dreg din poveste.

            Anti-Baroreea? Armoniul deschide cântecul. 3 saci de ghirlande pe același Bot-gât. Cel din Hiroinsulă n-ajunge la înălțimea oaspetelui-șef, dar interpretul reverendului e și el înalt. Acasă-în-lume, prezentul neexistând fără trecutnt, dar omul se tot mișcă în cerc, vine și pleacă, la fel și națiunile – unele rămân, războaiele, proprietățile, oamenii.

            Să deschidem ochii. Cine moare sau cine trăiește pentru religie. Animalele nu ucid decât pentru hrană. Fața omului e una (Gobind Singh). După naștere, omul e om, fie bogat, fie sărac.

            Golful. Mahatma. Nanak. Innsbruck. Pondicherry. Goa. Parlamentul oamenilor. Parlament  mondial provizoriu, 1982. The House of Peoples – The House of Nations – The House of Councellors. The World Ombudsmus. Twenty World Federal Zones. Five World Capitals. The Presidium. The People of the World. The Federation of Earth. Buddha. Toronto's mondialization. The old Indian Shatra. Non-violence. SSNP (Small States and Nations for Peace).

            Cu ani în urmă, câtecul World for peace, cu sfârșit sanscrit. Trancendentation. Vetta Chetana. Adamah-Aditi, Adityam-Adatan-Atatan-Atan-Aton. Aditian-Adyan-Adian-Adan-Aden-Eden. Brahma-Abraham-Ibrahim-Ilahim. Elohim. Aditya Brahma – Adonay Elohim. Saraswati – Sarah.

            Integral education. One Humanity – the World Family. The World State. World Union. United Human Peoples. War Prevention. Population. Food. Water. Health. Education. The Arts. Habitat. Ecology. Resources. Oceans. Atmosphere. Energy. Science and Technology. Genetic Research. Labor and Income. Development. Commerce and Industry. Transportation and Travel. Multi-National Corporations. Communications and Information. Human Rights. Distributive Justice. World Services Corps. World Territories. Capital and Parks. Exterior Relations. Democratic Procedures. Revenue.

            The forms, anacronism, anticipare, etica politică (urgia/ura, dragoste/priința). Țări străine. Povestea țiganilor. Harta lui Herodot. Verosimile videtur (să vede a fi asemene cu adevărul). Limbă=popor. Nume, instituții (la întemeierea unui stat). „Firea lor nerăbdătoare”. „Deacă ar fi Satana muritoriu”. Dada=tată. Guladel. Vatră=pământ. Lele - „feliu de cântec”. Parpanghel. Jundandel. Țigăneasca în Siam, Malabar. „Fiii soarelui și frații lunii (titula crailor Indii)”. Fața pământului. Corcodel.

            „Pentru aheia nebun e hăl care / Să scoală și dă războiu să gată / Asupra hălor dă peste mare, / Pă cari  n-au văzut niciodată, / Apoi pă-acei ucide și strică / Cari lui nu i-au făcut nimică.” (Gogu).

            „O! sfânt adevăr în proaste cuvinte învăluit! Căci după toate legile dumnezeiești și firești, nu suntem datori a pune în primejdie viața, numai la cea din urmă tâmplare, când ar voi cineva să ne lipsească de dânsa și să nu fie altă scăpare fără a o pune la perire. Androfilos.”

            „Și cine va zice că țiganii nu au minte firească isteață? De bună samă socotind lucrul în sine cum este, Gogul bine grăește, căci când să scornește războiu între creștinii din Europa cu turcii, să tâmplă de vine unu din Sibiria sau din Ispania de o parte, și altul de la Anadol de altă parte, cari nu să au văzut nice o dată, și să tâmpină la Dunără tăindu-să ș-omorându-să cu cea mai turbată mânie! Ce-i mai de mirat, neavând și neștiind pricina. Însă aceasta este spre pohfala veacurilor noastre omenite... M.P.”

            Țiganiada – compusă în timpul războaielor napoleoniene. Atacul împotriva războiului, moștenit de la enciclopediști.

            Figaro-Beaumarchais-Mozart-da Ponte: „Why should they (soldier) kill and be killed for other people?”

            „By chance of birth one man is born a king, another a shepherd. Fortune keeps them apart: only skill can change things. Death puts an end to twenty kings, but Voltaire is immortal”. (One of the most notable omissions in the opera – The Marriage of Figaro).

            Pe marginea Țiganiadei, azi după-amiază, am monologat iluministic, și poate și mai nou, în comisia pentru ratificarea constituției mondiale în universități.

            (boltă) Petrecusem o dimineață revelatoare când, dorind să schimb două cuvinte în italiană - (ascult o cronică la o carte de Stăniloae) – cu domnișoara Edwige Bestazzi – mă închinasem ortodox: non sono catolico – atunci ea începuse să vorbească românește și să recite, să tot recite Eminescu:

„Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci

Și gândirilor dând viață orizontul îl întuneci.”

            Dacă o cunosc pe Rosetta del Conte? I-am extins invitația în India, în ospeția noastră. Am rugat-o să-i comunice Eminescu în limbi indiene. Păcat că are 76 de ani. Tinerii?

            Elogiasem, tot de dimineață, pe Kierkegaard, stresând proporția culturilor mari din țările mici. Cu Jorgen Laursen mă înțelesesem să participăm la comisia a cincea – Alte căi de campanie pentru ratificarea constituției mondiale (decât prin parlamente, călătorii de persuadare, comunități, universități). O prietenă a lui Mitică se întinsese pe o canapea. Vis-a-vis, a intrat într-un somn-fulger Kierkegaard.

            La lunch, N. R. Bheda mă introdusese la doamna Prachoomsuk Achava-Amrung, președinta comisiei Universități, așa că am părăsit dormitorul și m-am așezat în aripa, probabil autentic iacobină, a T-ului unde urma să dezbatem căile noastre. În cealaltă erau călătorii, care începuseră să se certe cu voce tare, iar în coada literei – parlamentarii, și ei cu plămânii deschiși la maximum.

            Nu ne auzeam deloc cei 5-6 indieni, Sam Azhar Ahmed, din Sri Lanka (orașul Akurana, pe Matale Road), doamna din Thai și România (me). Ne-am prezentat fiecare, ca la adventiști. Invitați să începem, am solicitat-o eu pe presidentă să-și spună dintru început punctul de vedere. Domnul Abraham, din Trivandrum, devenise secretarul comisiei (lucrase, spunea, cu Pandit Nehru).

            Mi-am deșertat sacul de trei nopți și o viață cu argumente de pace universitară. În aer se profilaseră două linii – a senatelor și consiliilor academice, pe de o parte, a asociațiilor studențești, pe de alta. Am argumentat permeabilitatea la constituția mondială în funcție de vechimea lor, trimițând la politehnici, facultăți de medicină, să nu mai vorbesc de facultăți de drept și conservatoare. Programele aveau să încorporeze, cum-necum, subiecte de pace. Ce ratificam? Punerea într-un circuit firesc (poate chiar de rutină bibliografică). Mă pronunț împotriva incestului Alama Mater și studenți.

            O doamnă managing director la o companie de călătorii, pe nume Sundaram, a început să cânte deodată, eu am recitat mantra Gayatri, în românește. Se pierduseră celelalte voci de grupuri (se certaseră). După o pauză de cafea, am trecut la redactare, cele patru țări, câte o persoană. Italianca apăruse de două-trei ori, regăsise slogane ori forme ONU.

            O parte academică, una neacademică. Doamna Thay reținuse și dreptul la poezie, odată cu studiile comparative asupra tuturor culturilor. Shanti-topusuri, ca la Shantiniketan și Mărțișor în măicuța noastră mondialitate, picolossimissimo mondo. La conferința de educație pentru pace de la București, din 1974, eu scrisesem mesajul oficial al Min. Ed. și Înv., pe care l-a citit, vai, Traian Pop. Ori doamna Amrung și președintele Asociației Anti-Crimă rămăseseră cu bune gânduri de România.

            Am scris articolul „Cercuri rodariene”, pentru Riforma della scuola, convenit cu d-ra Bestazzi. Azi l-am tradus împreună, în pauzele conferinței și la lunch.

            Ieri dimineață, comisiile pentru parlamente și călătorii au mers repede. A doua moțiune a fost a comisiei universitare, amendată de s.g. Iseley, a nu fi în litera constituției, nenumind obligația universităților de a o ratifica, precum și alegerea de consilieri mondiali. Indienii anunțaseră și o altă moțiune, d-na Anima Bose precipitând-o.

            D-na Amrung a insistat asupra specificității universitare. Shrilankezul a apărut la rampă, la fel Abraham și Onach. Basu bengalezul se aruncase din mers în comisie. Mă duc și eu la președinta comisiei și îi spun că nu e bai dacă includem vorba ratificării, ea insistând să spun ceva, așa că am luat cuvântul în numele comisiei.

            Făcuse impresie numele României, persoana mea fiind cumva agreată informally. Am evocat atmosfera din comisie. Am spus că nu e vorba numai de două capitole, ci de întreaga constituție, nu numai de studenții de la drept, ci și de cei de la politehnici, de toți, de universități ca Oxford și de altele noi. Am întâlnit- o pe Margaret Thatcher la București. Ratificarea formală din partea senatelor, a lui Basu, n-are decât să se facă mai devreme sau mai târziu, dar ce studenți și ce guverne vor fi fericite să li se impună o lege mai mult?

            Iseley a revenit, citând pe gentleman-ul din România, contrazicându-se cumva față de primul amendament, și el acceptat de House. Călătorii s-au țigănit asupra  numelor trecute în liste. Comunitățile, legitimațiile de cetățeni ai lumii, federația mondială a casnicelor ș.cl. au degenerat serios în discuții, uneori până la apostrofe.

            Prin pauze, am avut ecouri, fotografii. La lunch, Iseley m-a abordat întrebându-mă dacă aș vrea să lucrez pentru pace și cum ar fi mai bine să vorbească cu personalități din România? Helenei Tuker i-am zâmbit în răspuns – vorbea de România – când mi-au revenit imagini ale ei din ziarele românești, în 1974: încep să-mi aduc amainte multe lucruri. Domnul Spencer din Bombay, zoroastrianul, nu știa Bucureștiul de capitală, dar pe Ceaușescu de lieder.

            D-na Amrung nu părea nicicum. Făcea o figură brâncușiană. Federația internațională a religiilor? Doar rugăciuni. Mi-a arătat revista ei, promițându-mi-o pentru a doua zi și invitându-mă să colaborez. Un indian îl întrebase pe altul dacă are 70 de ani, de cât de greu a muncit, ăsta se luase la ceartă solid, că are 61: Sir, cred că zece ani am suferit că toți mă considerau prea tânăr, eu spunând că am mai mulți ani.

            După-amiază, Anglia propusă de Iseley să fie țara viitoarei reuniuni. Ruge a preferat Australia, ca să nu se creadă că se merge în patria primului parlament, dar și centrul celui mai mare imperiu, putere nucleară. Ahmed a trecut la tribună optând pentru România ca punte între  ideologii. Rumoare. Eu nu lucrasem în comisia respectivă. Triunghi ceylonid: Londra-Canberra-București? Hm. Anglia a bătut Australia.

            D-l Bryant invitase cu argumente geografice. Eu tăcusem. Doar mă delegasem singur. Thailand și Sri Lanka mă luaseră în serios pentru argumente personale. Indienii începuseră să mă simpatizeze pe cont propriu.

            La ceaiul de seară, d-na Amrung mi-a încredințat carnetul cu raportul manuscris al comisiei noastre, observând că am făcut treabă bună și rugându-mă să-l consult pe Iseley în legătură cu formularea amendamentului său, și să-i dau textul d-nei Sundaram să-l bată la mașină. Iseley opera corecțiile la chemarea, propusă de el, către parlamente, amendată în draci, ore. Îl rețin și pe Ahmed: Colaborezi la Newsweek, îm? - Sunt marxist, dar n-o spun. - Umbli și cu Coranul, ori Biblia? - Coranul. Iseley isprăvise, într-un sfârșit. Răsărise și Vinod.

            Am tratat eu formularea și a rămas s-o includ unde cred că e mai bine, ceea ce am făcut, cedând textul la secretariat. M-am întors, și Iseley mi-a cerut un poem pentru revista lui Accross Frontiers. L-am poerclit Saviur. Apoi i-am discutat literaturi comparate, Brâncuși, universități deschise. „I am so glad that I met you”, mi-a spus, de m-am retras să scriu articolul pentru Italia. L-am lăsat pe Vinod cu americanul, după ce-mi dăduse Meșterul Manole în hindi.

            Azi mi-am ținut ora în costum. Studenții au excelat la citit-gramatică-traducere. Apoi am ajuns cu un autobuz destul de înghesuit, dar suportabil, în apropiere de Patel Chok, apoi la Clubul Constituției. Mi-am luat locul spre fundul cozii T-ului, ultimul. Se discuta bugetul asociației.

            D-na Amrung a venit la mine, mi-a lăsat revista, cerându-mi acordul să mă treacă în advisory board. Am zis da. La lunch, îmi spunea că mă vede activ – fac parte din generația nouă, care vine la rând, și de-aia dorește să mă treacă în colegiu, să-mi publice articolele. Îmi ceruse revista să i-o arate Helenei Tuker, m-a căutat, după lunch, în aceeași manieră, să mi-o înapoieze. Între timp, lucram pe unde apucam cu d-ra Bestazzi la citit-tradusul cercurilor rodariene.

            În autobuz, Satya-Narayan Reddy, care avea să preziseze ultima sesiune și să declare conferința încheiată, mă invită să stau lângă el, promițându-mi să participe la programele mele și să se lase cu conferințe de presă – am adâncit subiecte româno-indologice.

            Când, am zărit-o pe Edwige. Am chemat-o, m-am ridicat, și i-am dat locul lângă parlamentar, eu, în picioare, conversând acum cu ea. „In which language are you speaking?” mă întrebase Reddy. S-a minunat de italiană. D-ra Bestazzi a gustat, se pare, articolul, în principal din citate ale Nanei. Poemul Poetul i-a plăcut sigur. În română. De ce nu predau eu și italiană la universitate? Atmosfera de acum în Italia este molto peggiorata. Ahmed se interferase și făcea politică.

            Anima Bose elogia România, mereu în trei puncte (nu-i reușise blocajul, era clar). Publicase o monografie Mahatma Gandhi – de ce nu o traduc eu în românește? Anastase îi trimisese salutări de Crăciun, și ce fericită era. Insista chiar pentru astă-seară să merg la un spectacol. Am refuzat-o, în palatul Haryanei, ea aranjându-și părul ca o tigresă, simțindu-se că îmbătrânește, sau cine știe? La sfârșitul lunch-ului, mestecasem pan și mă apucase, cu o inspirație de fun, o greață grea.

             Acasă, două scrisori din patrie. Măriuca îi scrie Nanei în termeni la fel de diplomatici. A două – aș fi fost confirmat de Uniunea Scriitorilor.

            La 3 pm în Seminar Room, nu pentru extra clasa mea, ci pentru releas-ul  cărții Political Sciences in Transition, editată de d-l Bains și un colaborator. Cărțile politice se apropie de suta de rupii fiecare. Years of  Challenges de Indira Gandhi include speach-ul său pe aeroportul din București în octombrie 1967.

            (coada de bambus) The Diary of Virginia Woolf , Volume I 1915 – 1918. 27.01.1918: „She led him to describe a Romanian Prince, wose voice, he said, was the loveliest in London. /.../ The R.P. was Antoine Bibesco, rich, cultivated, a writer and a friend of Proust, who had acted as Counselor at the Roumanian Legation in London”. 6. 12.  1919: „The Bibescos wished to meet me. / Bibesco is handsome, amiable, a man rather too much of the smooth opulent world to be of particular interest. His English is too difficult to let one get straight at him. Like all foreigners, he says serious priggish things - 'I prefer to believe nothing save what my reason can confirm' – or words to that effect”.

            Scrisoare din Bangkok de la d-na Achawa-Amrung. Bestazzi mai era la ea în 10 martie (după  două săptămâni) – și a făcut o copie xerox după „Innovative learning” de M. Malița, trimis de mine pentru Peace Progress. Primesc și o copie după The Asia Magazine, July 20, 1980, cu un articol de Kim Gooi, „Thailand poet prince” - Mom Chand  - kavee (poet), Thy kloang style. King Rama II - „I am a sixth generatin poet /.../ Thailand is unique, for unlike other countries, Thai poets spring from the same family – from father to son and grandsons and so down the line”.

            Vineri, reîntâlnire cu yoga, chiar cu Nitya Mukhtananda ji, acum president Poona Yoga Center, 3 după-amieze – Sadhana (Yogasan, Pranayama, Meditation). Mă bate gândul că voi muri nefumător, că voi muri. Pentru că voi lăsa fumatul? Sărăcia tot n-o las.

            Ek Shanti se află în tipografie, voi avea 500 de exemplare, cele mai multe pe hârtie de ziar. Nana a numărat 23 de bivoli. Mai observă o trăsură aurie mânată de un biciclist. Băieții joacă cricket în parcurile nenăpădite de rufe, focuri, paturi. În colegiu, fata se intimidează de adolescenți. Curtea universității, pe lângă statuia lui Vivekananda, înclinată ca turnul din Pisa, o atrage. Rămânem 2-3 ore pe la Esaulov și călătorim apoi acasă pe o lună încercănată, printr-o liniște de țară vastă. 

            Bhose îi explica colegei lui cântecul țigăncii somnambule al lui Lorca și o făcuseră lată clarificând și nu prea, dacă peregrina, călare, visa, ori era trează. Sognava, parcă am văzut. Am ales visul. Am pus muzica între realități și visuri. Ne-am scuzat reciproc a ne fi luat din timp, căci mă grăbeam și mă și luam în profesor. Citisem totuși, cu sotto voce, originalul spaniol și nu mai aveam nevoie de traducerea englezească.  

            Am visat că murise Reagan – îl văd, cu dinții lui veseli, în India today. Simt pentru poezia americană ceea ce simt pentru Pound însuși, o continuă unificare a bifrontalității culturii în timp. Eufonia întregește sinteza în negativ. Parnas superuniversal, muze atomizate. Anne Sexton se sinucide. Robert Creely are de a face cu Elementi di eresia.Kurt Vonnegut Jr.: Good Missile, Good Manners, Good Night.  

            Umesh mi-a trimis o carte poștală, că are „multe” să-mi spună. Probabil voi publica Sanskrit-Romanian Poetics, cu antologie, de prescris în programa anului viitor. Vecinii mei, reputați profesori ai universității, erau egali în observarea jocului cu care se îndeletnicise însuși junele Krishna în compania Radhei și a celoralalte păstorițe.

            În piesa mea, Holika n-ar fi Holika. Iertarea greșelilor și uitarea dușmăniilor nu sunt suficiente. Aud că în sate se petrece năpraznic. Pe aici, tinerii excelează în strigăte, plimbări cu roaba, găleți pline cu zemuri colore. Karamcharii ori harijanii bat tobe imense cântând coruri folclorice de înaltă solemnitate – bărbații încep, iar de la oarecare distanță femeile le dau replica.

            Andre Beteille: Inequality and Social Change, Delhi, Oxford University Press, 1972; Ideologies and Intellectuals, D., O.U.P., 1980.  A mai murit un martie. Citind zilele trecute eseurile lui Andre, mi-am povestit un vechi martie marxist. Eram în formare. Ne simțeam deformându-ne, fără a avea, conștient, o formă, alta decât a tinereții. Bătrânul era mai al dracului decât mărunții lui contabili căzuți din lună să ne explice plusvaloarea.

            Lenin ne deziluziona din motive contrare, bibliografia ne trezea suspiciuni prin golul euforic al cărților staliniene. Ce Marx am citit atunci am uitat din prudența instinctului de conservare al vremii. Atirusismul lui Marx îl lăsam sub tăcere, ori văd că Andre îi citează edițiile din Moscova. Nu ne era permis decât să repetăm ce ni se recomandase, însăși îndoctrinarea ni se părea săracă.

            Omul total al lui Marx a devenit anacronic paralel cu teoriile totalitariste. Referința la Basarabia a lui De Gaulle în discursul lui, memorat deja, i-a fost spălată din creier de persuasiunea gazdelor amputate și, mărturisit, nesinucigașe. Mitul transformării lumii își pierdea din modă, în mintea noastră – care lume? în primul rând, iar analize nu ne erau servite, doar citate.

            Schițând o introducere la două-trei citate din comentariile analitice ale lui Andre, mă văd utilizând cuvinte numite de el concepte, nu și simboluri – pe care le conceptualizează. Conceptele sunt mai adesea prohibite decât simbolurile și nu știu cât sunt de interschimbabile.

            Romanele acelea uzează simboluri post-factum, ceea ce nu mai poate face poezia, singura capabilă de simbol, din acest punct de vedere, adică fiind ea însăși un simbol, poate damnat și discontinuu. Vorbesc de romanele și poezia românească din ultimii douăzeci de ani – de accepțiile și avatarurile lor în contextul ideologic prohibitiv binecunoscut.

            Asta pentru a vedea că, după cum simt, Andre, din cu totul altă parte a lumii, cu ochi asemănători, excelează nu atât în examenul inegalității, schimbării sociale, ori al intelectualilor, cât al ideologiilor. Nu numai o inspirație aparte, o rădăcină-roman, ca  Anandamath, dar ceva din meditația forțată a intelectualului, obligată de împrejurările sfârșitului de secol 20, nu lipsită de analogii cu alte epoci și vârste.

            Ce-am spus aici se poate exprima în două cuvinte: „vine bătrânul”. Însă, ezitant, voisem să încep cu o vorbă despre Andre ca indian, ca vecin academic și de locuință, dar și de idei – uneori vise analogice în ecoul sângelui francez. La tinerețe, tradusese Correspondences (în engleză, în bengali?). Din partea mea, nu Marx, dar Baudelaire, mai apoi Pound ori, cu ceva aiurită fereală, Dostoievski.

            Totuși, punctul slab al sociologilor pare a fi deliberata speculare ori ignorare a istoriei. „Dacia e numele vechi al Bulgariei?” Măcar ilustrul musulman de la trei case, care nu celebrează nici el Holika, știa aproximativ adevărul spunând „gândesc că Baudelaire a fost francez”.

              Întrerup scrisoarea către Ezra Pound. Examenul. Eu, primul. După mine neamțul. Dintre străini. Mukarjee către Lena din Rusia, strâmbându-se: Romanian – un hohot. Merge în Bulgaria și Ungaria. Îi crapă măseaua să vadă și România. Aveam să vorbim despre tot, iar el, făcând caz de schițele lui Tagore, cum că aș vrea să schimb portretul lui Pușkin din dept. cu al meu.

            Altă colegă invigilator pentru germană, madam Parasnis, care a citit Revue Roumaine de l'Histoire de l'Art, ea având studii la Paris, iar limba maternă marathi, a fost surprinsă de părerea mea în franceză că marathi e cea mai apropiată de latină. Neamțului îi spusesem că trăiesc în sec. 18, el că trăiește în 19. Indu Lekha tocmai și-a luat doctoratul despre sufix în rusă și sanscrită – o chestionam despre diminutivare, a, sunt multe sufixe diminutivale.

            Subodh a predat prima lucrarea de română. Lena îmi zice: „trouble”, nu a terminat, iar către cineva în rusă: „subota” (sâmbătă). Am cele nouă lucrări aici, acasă. Xena era curioasă de diplomă.            Nu cunosc scrisul studenților. Citesc lucrările. „Popoarele urc războiul”. Involuntar corect, stilistic pe limba veche. „Aveți frați? Nu avem frați, ei sunt muncitori. Ce sunt ei? Ele profesoare. Da, sunt frați. Ele sunt timp. O carte întru limba română”. „În câte suntem azi? Suntem în multe”. „Avem să mergem grăbitul la facultate”. „Popoarele urâte războiul”. „Câte ore de română? Eu am cinci romane pe săptămână. Limba Roma.”. „În ce an suntem? Suntem în două grupe.” „Eu nu sunt o casă. Voi (nu) sunteți din India. Voi (nu) sunteți nimic. Din ce țară și din ce oraș? Din trei oraș.”.

            Zbuciumul mă găsește pe trepte ale minții deja pierdută. Andre îmi confirmă recele din afecte și-mi dă sfaturi. Comentariul meu începe și sfârșește cu necazul de a fi mers pe idei în care Mircea Eliade este unic.

            Nu atât simbolul, cât sacrul e unic. Pentru că a făcut să fie acceptat conceptul sacrului în țara lui. Chiar sub sceptrul ideologiei, de care Andre are doar idee. Ceea ce nu avea cum să i se întâmple lui Claude Levy Strausse – nu Franței i-o fi lipsind permeabilitatea. La sacru, cel puțin.

            Am corectat lucrările studenților – note mici, în creion. Le voi urca mâine, proporțional? Probabil, nu. Voi avea mână liberă la traducere.

            Oh, cât îți datorez, Stevens Wallace, datorându-ți-l pe Eminescu, așa cum i-l datorez pe Brâncuși lui Pound. Cât aș datora înainte de moarte oricărui pământ mișcat de ură.

            Bravul invigilator al celor nouă studenți în română, Marek, era mai disperat ca oricând de ocuparea unor garnizoane de către ruși, de invazia, în act, față de promisiuni ale altora. Cumva, mulțumit că Ceaușescu a condamnat, împreună cu liederii jugoslavi, tentativa de ocupare.

            Dar s-ar fi răzbunat până și pe studenții mei, altfel foarte zgomotoși. Nu primiseră decât două dicționare ale mele, iar traducerea li se părea foarte grea. Am primit multe îndemnuri să-i pic, sunt sigur că n-o s-o fac. Până și indianca respectabilă, care predă rusă, la un moment se interesa de ruși în Polonia, îndemnându-mă să-mi ajut studenții, dar și criticându-i.

            Fiii liderilor polonezi poartă numele mamelor lor, spre a nu bate la ochi favoritismul. Prietenul meu ar fi urât de Solski, fiul fostului p.m. Jarosevicz are, aici, trei mașini și dolari destui. Sigur, lucrurile se leagă. Dar noi? Ne simțim catolici.

            Doi profesori discutau personajele din Război și pace. Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonski, Natașa – aproape declama Artușer, argumentând, probabil, propunerea de subiect pentru examen, de-acum tipărită. Napoleon , am adăugat, el repetând și grăbindu-se să adauge: Kuruzov.

            A murit Marin Preda și nu știuse de polonezi. Vor fi foarte mulți solidari sentimentali ai solidarității. Secolul vieții noastre de s-ar planetariza fără intervenții dirijorale. Moraji, că intră în satyagraha dacă nu se oprește filmul despre Mahatma. Nu fie Solidaritatea soră Veneției, nici statuia lui Vivekananda (construită de sindicat studențesc)  pereche turnului din Pisa – spuneau doi kabutari din inima unui balcon de pe Chatra Marg și imediat ciorile i-au zgornit.

            Numele de Tase din literatura mahmură a lui Sântimbreanu le-a pus problemele cele mai mari studenților mei la examenul de azi. Care examen, pentru ei, a fost mai dătător de grriji decât vulcanul polonez. Țară și revoluție. Mă bucur de coada de bambus a unei mături ca pentru kricketști. Mentalități sub o dictatură de țară mare – poate mai mică decât dictatura dintr-o țară mică, gata să salute mari dictaturi.

             

            (provans) Prof. P. L. Shukla, după ce mă întrebase ce înțeleg prin „Orient”, m-a adus pe pământ, sugerându-mi să conferențiez pe tema „viața în literatura română”. Detalii de organizare le-am pus la punct într-un minut. Anil mi-a ținut Ek shanti din cauza comenzilor pentru schimbarea bugetului – că aș intra în tipar miercuri. La el se tipărește și buletinul Delhi Rotarian Club, pe art paper, numai pentru uzul membrilor. În biblioteca MEL zăceau jalnic grămadă ceva sute de cărți nou primite, scoase la reformă. Furtuna de praf a acoperit lucrurile și în casă. Pe stradă, orbești, încărunțești.

            Reagan împușcat. Urmila: ăsta a devenit modelul de viață. Nostalgia vremurilor sanscrite, când preceptorul primea discipoli, nu bani. Așa cum creștinătatea a măturat imperiul roman, tot ea îl va sindicaliza și pe cel slav? Dar oare după Reagan, n-o fi rândul lui Lech Walensa? Doamne, ferește.

            Alexe îmi trimite ultima „Comuniune”, în care îmi publică „The king Burebista and his people”, mai vechea cu „Nana in the Himalayas” și ”Limite” de Virgil Ierunca. Timp de două ore, între 2 și 4 p.m., examenul oral de română – gramatică, traducere, conversație, cultură. Un sfert de oră pentru fiecare, încheiat cu un discurs al lor despre România: the best country. Nadia este numele cel mai cunoscut și soția lui Borg – la primul răspuns. Dumnezeu is god of Romania. Orașe? Drăgășani, Vidra...

            Ore de lectură Limite. Reagan supraviețuiește. Comuniunea Românească pe 1981 – politic-polemică. Parisul românesc și românismul american sunt despărțite de un ocean, nu se completează. Calitatea estetică, rămasă în Europa. Mă gândisem la Ezra Pound. Măseaua mă dărâmă din stânga.

             Miss Sengupta îmi spune că în ultimul număr, Span a publicat un interviu cu Mircea Eliade.  Îi pronunță perfect românește numele. Conversația din Span, preluată din L'Express . „But it was quiet easy to shine in a provincial culture where near everybody knew everybody else – not at all the way it is in Paris or New York” (M.E.).

            Și-l adoram pe Eliade că vedea occidentul provincial și mai detesta și ocupația, proletcultul. Târziul Tucydides, Mircea Eliade. Nu cred că vreo grijă masonică să-l fi împiedicâd să vadă sacrul lui Eminescu, măcar cât în Brâncuși. 

            Am citit toată sâmbăta o scurtă istorie a literaturii sanscrite. M-a vizitat Vinod. Am trecut pe la Marek. Lui Esa i s-a părut că pun întrebări ciudate – specialitatea lui. Mă arăt impresionat de fotografia lui Mircea Eliade în zăpadă, la Chicago, sub un copac. Marek, și el, emoționat de fotografia unui tanc sovietic în zăpada din Polonia ca în Siberia. Gyula, unde nu zisese mai nimic: au fost și soldați români pe-acolo.

            Ambasadorul se invită la „acțiunea” mea de marți și vrea să mă vadă azi. Fumam beedi. Dima mi-a dat o țigară cu filtru (a doua după cea primită ieri de la însoțitorul editorului meu, editor care, pentru a mă menja pe mine în România, nu s-ar fi dus la ministerul de externe spre a se plânge de confiscarea manuscrisului meu la ambasada română). M-a descumpănit autoinvitarea lui Mitică (exact cum îi spusesem lui Mizil).

            Shukla nu era acasă, în Modeltown. Am călătorit în New Delhi, pe conversație și încă un filtru. O canapea scoasă la reformă aș putea-o primi eu (Dima). De ce nu și mașină de scris? - c-o fi, c-o păți... Mitică era în baie, anunțase Zoe ambsadoreasa pe consilier. Între timp, mi-a arătat Daco-românii lui Miclea, hărăzibilă sardarului vice-cancelar, dacă...

            Ambaul apare în costum. După cum își caută vorbele, era clar că se amestecă în povestea Mioriței, spre a o diplomatiza. O teorie pesimistă a răzbunării îl speria, convenindu-i „integrarea om-natură – zicea el -, vizibilă în viața politică țărănească, ba chiar în economie, în educație...” Bineînțeles, și pacea, identitatea de poziții ale României și Indiei în probleme internaționale.

            I-am spus teoria traducătoarei, că viața și moartea sunt interconvertibile, că nu e un cioban, ba un șef politic, nu o mamă bătrână ci generația veche etc. El s-a întors la „actualizarea Mioriței, ca să nu creadă cei din București că ăia din Delhi fac spirite”. „Și Shukla trebuie să vorbească corespunzător”.

            M-a condus, arătând când o carte, când alta, cu același chip pe ea. Sigur, juca teatru, dar mă speriam tot mai mult de compromiterea Mioriței, ca și a Scrisorii I – evocată de el. - Unde sunt manuscrisele versiunilor indiene? l-am întrebat. - Le găsim noi pe aici, s-a trezit el. Avea să se laude în ziarele de partid, poate și-n particular, că el a patronat Miorița – în fapt a călcat-o în picioare, ofensând, pe lângă mine, indieni onești și pătând numele României.

            Să-l văd pe vice-cancelar – și m-a cadorisit cu trei cărți de vizită -, să-i intermediez o întâlnire vineri sau sâmbătă. Dar eu ce vreau să vorbesc? Activistul de partid în literatură, îi răspund, ca și serios. Vrea să-mi vadă notele! Ticălosul!

            Seara, acasă, Anil mi-a adus spalturile la Ek shanti. Micuța publicație am manufacturat-o în frisoane, dar gândit, și poate va avea o soartă simbolică. Văd Miorița în hindi și poeme românești. Cadavrul meu va fi îngropat în poezie.

            Rușii vor să se dubleze numărul de studenți în limba lor. Șeful vorbește de 5% și ăștia izbucnesc că nu înseamnă nimic încă 50 de studenți, ori 25. Apare Parasnis care propune reducerea numărului pentru franceză cu 25 %. Eu sar – că pot preda și eu, pe gratis, spunând că e absurd să reducă numărul de studenți la o puternică limbă latină. „Atunci să predau și eu română”, se pomenește Boris. „Da, mereu faceți așa. Însă nu știu ce pregătire ai tu în română, eu am un Ph.D în franceză.”

            Cu aproape 10 minute până în 9, mașina neagră a ambasadei române oprea în fața ușii biroului vice-chancellor-ului. Am pătruns împreună, având ceai, biscuiți, migdale. Mai era Pop, pentru români, iar dintre indieni, în afară de Vi-Ci, provicecancelarul Mukherjee, decanul colegiilor, Malhotra, încă un decan, al campusului din sud.

            Mitică și-a povestit pe larg încercările de a-și înfășura un turban pe cap. Vi-Ci i-a promis unul. Cu toate că, adăugă Mitică, are unul de-a gata din Sud. Curând, îi întrebase pe toți ce meserie au. Remarcase rotația chimiștilor la conducerea universității. - Cum de știți și asta?

            Amintise într-o doară că soția președintelui nostru e savantă macromoleculară (asta în traducere aproximativă din zengleza lui). Ajunsese de la 5 la 8 și chiar zece mii de metri, după petrol, cu sondele românești. Îi văzuse pe indieni plutind, cu Himalaya, peste petrol. Le dădea un fel de directivă să sape mai adânc, doar Ganga și Danuba, tot un drac.

            Numărase până la zece, să-i învețe pe gazde sanscrită. Via insula latină din marea slavă. Expresie pe care și-o luase prin contrabandă de la Europa liberă. În vreo trei rânduri dăduse semne că a glumit, anume că „noi” (adică oareșcare ei) nu punem ouăle într-un singur buzunar. Și râdea în panch/cinci – doar Punjabul era semeniștea lui, cum o declinase, jignindu-l pe imaculatul sardar – deci cinci hohote de se zguduia portretul lui Mahatma Gandhi și numai din jenă nu-i cădea-n cap.

            Iar asistența tăcuse, luată prin surprindere prima oară, dar dățile următoare vicecancelarul sardar îi ținea bâzul cu impecabilă ironie. Elogiase gazul, persiflând finalmente petrolul. Întrebat de provicecancelar care să fie meseria lui, își dăduse ingineria pe față, accentuând superb materia numită convertirea puterii – asta da, precum și domeniul său de doctorat cu ani în urmă, programarea.

            - Oare și programarea ființei umane? se interesase blând sardarul amuzat. Ăsta nu-i prinsese întrebarea și sărise că da. Dacă îi dau lui niște date despre universitate, el imediat face un program și află nu știu ce.

            Deci într-un târziu decretase că a venit pentru două lucruri. Întâi, ca să-l vadă pe visi, al doilea pentru că a auzit el ceva despre o „acțiune” (nu știu expresia), și se uită la mine, care spun că gata dom'le, Miorița se rostește în hindi. Plus că țin eu o conferință culturală și proiectăm și filmele, dăm și cărțile pomenite de profesorul Niculescu, ce pizda mă-sii.

            Parcă mai avusesem un sughiț de iluminare, rugând conducerea universității să agreeze introducerea diplomei în română la anul. Așa că Miti vine la subiect, că vrea și el să vie cu cărțile, să le dea atunci lui visi, pentru bibliotecă. - Cum să nu, ziceți ce vreți să facem, răspunsese omul numărul unu al universității noastre de o sută de mii de studenți. - Nu vreți să fac o conferință, cu matematică. Am și diapozitive. - Ba da, aranjăm ceva, zice decanul din Sud.

            Îmi băgasem carnetul fără notițe în valiză. Se apropia despărțirea. Încă ceva, Miti : Românii au pasiunea fabricării țuicii și uite așa a cracat Cutare petrolul, ca pe prune. - A băut chimistul ăla petrol? se mirase principalul interlocutor. O oră de perpeleală ininteligibilă se cracase în vârtejul crizei bine depozitate în mințile miticești.

            Am rămas în tabăra universitară. Ăia descinseseră în întunericul Daciei. Sunt cărți de valoare, domnule, i-am mai spus lui visi, you don't mind... Mi-a aruncat un mulțumesc. Provisiului, care mă invita să trec pe la el ( o să aibă un Ek shanti), i-am strecurat că n-am aer condiționat, iar el: aia e altă treabă. De.

            Cărăm o canapea dintr-un vestibul, eu și Dima. Îl trimit pe Viki după furgonetă. Între timp, avem o șuetă. Ocolișan (Coco), revenit pentru 4-8 ani, zice. Pop insistând să-i dau la viză inginerului șef „cuvântarea” mea. Leu, preluând lamentația de dovleac ipocrit a lui Coco, își dă cu părerea că trebuia să fiu trimis prin externe ca atașat cultural-lector. Soții Dima compătimind amabil.

            Îmi aprinsesem o beedee și, în replică, coconsilierul o Kent, nemai oferind, ca pe vremea veche. Niscai tineri erau cu ascultatul. Mi-am repetat saga bucureșteană, prieteniile literare și politice, având de la Coco o jubilație în a-mi spune că Mizil a căzut de-acum la Ucecom, plus alte schimbări. „Dar dumneavoastră – cred că mi-aduc bine aminte a fi zis „dumneavoastră” - ați avut și corespondență particulară cu Mizil.

            La un timp, Coco se retrăsese. Parcă și Dima și ceilalți. Viki s-a înființat cu o furgonetă. Am urcat canapeaua cu Iosif Pop, ajutat de unul dintre furgonetiști, aduși din Hans Khaus de studentul meu. Să alegem și ceva cărți din cele girate de Mitică, două zile în urmă, seara, când conferisem la stil „acțiune”. Fior Istoria logicii de Anton Dumitriu, traducerea engleză, când apare, negru, în cămașă albă (întregul vădea o izână furioasă):

            ... - Ce se întâmplă aici? - Nu se întâmplă nimic, am răspuns, alegeam niște cărți din cele  ce-ați zis să iau. Vă mulțumesc pentru azi. O să fac să vă ajungă textul meu. - Se scot lucruri de aici, a continuat el aprinzându-se cărbune, și eu nu știu nimic. Aici e un loc public. Nu iese nimic din fabrică fără aprobarea directorului de fabrică, eu sunt director.

            - Eu am fost invitat aici să iau o canapea scoasă la reformă. - Eu n-am văzut-o. - Vedeți-o acum. - N-o văd. E bună. - Nu e bună (am încercat să-l privesc în ochi, calm). - Dacă nu e bună, de ce-o iei dumneata? - Pentru că pentru mine e bună, eu n-am lucruri bune. - Ba ai lucruri bune, tot ce-ți trebuie, de la universitate. - Aflați că universitatea nu dă și te trimite la ambasadă, iar alte ambasade dau. Dacă vreau să merg înapoi, acum, în România, puteți să mă ajutați? Nu puteți, eu mi-am plătit biletul.

            Pop asistase fără să zică nimic, mai vârându-mi în mână doar câteva reviste de sinistră propagandă, la care Mitică mi-a extras din vârful brațelor Istoria logicii, spre a o da vice-cancelarului, zicea. La care, liniștit, înghesui toate revistele în dulăpioare. - Poți să le ții, încuraja Mitică generos. - Astea sunt propagandă. - Da, propagandă, ia-le. - Nu-mi trebuie.

            Și am pornit spre ieșire. Când l-am văzut pe Dima, în halat albastru, m-am scuzat. Mai auzindu-l: Aia e scoasă la reformă, tovarășe ambasador.

            Afară, deși Mitică spusese „am dat dispoziție să se dea jos canapeaua și i-am spus portarului să nu accepte să iasă nimic pe poartă fără aprobarea mea”, portarul, mândru, nu m-a lăsat s-o dau jos, spera într-o întorsătură într-ajutătoare. A ieșit Dima iar spunând s-o dăm jos acum, acolo, la intrare, dar că va strânge el și alte lucruri și le voi lua data viitoare.

            Am rugat șoferul să conducă înapoi, toată aleea, și am coborât-o de unde o luasem. Între timp atrăgându-i ferm atenția lui Pop să nu mai îndrăznească să-mi ceară să dau textele mele la cenzura unei astfel de bestii. Că pe mine m-a trimis Ceaușescu aici. Și voi face tărăboi. „Să nu ne certăm de față cu străinii”. La universitari se lăudase că-n electro-cultura lui se ține o disciplină ca-n armată, ceea ce-i făcuse pe convivi să se plângă de propria lor situație.

            Andre îmi înapoiază cele două volume de Eliade, împreună cu treburi de la Mitică. Pe-alea îl rog să le rețină, precizându-i: propagandă.  

            (scuter)  Pe fundul paharului vieții lui Mitică s-a strâns în strat gros nulitatea. O toarnă pe gâtul oricui banderolând-o într-o greață de propagandă nemairidicolă,dar cu mult mai jenantă decât râgâiala unor diete locale. El dublează cu succes toți dușmanii culturii române.

            De dimineață, ambiguă venirea vice-chancellor-ului la dept. de istorie. Marek își umfla roata din spate a bicicletei cu o pompă de împrumut. Edward are logodnică româncă, știe pe Iorga pe de rost (din amor convertit?) Urc scara  împreună cu Sudesh. Sus, Nansi și Urmila, Nana pierdută printre ele.

            Pe drum Sudesh trepida a fi găsit pentru prima oară din noiembrie 1978, când cu ciclonul nostru comun, interpretat de el, public, a fi fost, prin urme de mare radioactivitate, efectul unui obiect zburător necunoscut, din alte spații: într-o cărticică, în subiect, un capitol argumenta aceeași poveste prin mărturiile unui paznic de noapte din Posești, verificate de Universitatea din București. Am continuat să discutăm radioactivitatea, despre ciclon, piesa mea Good luck, Radha, care verifică boala înverșunată pusă de dr. Roy pe seama reacției la sezonul cald.

            Am revenit pe pământ, la Miorița, la doamna lui Sudesh, care-și ferea psihopatic ochii din calea lui. I-am luat textul scris pe o coală dublă de caiet in quarto, amintind sudul tamil, dar și linii de geometrie devanagari. Comentariul începea cu: Miorița is a famous Romanian ballad.

            Iubirea și prietenia universală, grija de a nu descuraja bătrâna generație, complotul ucigaș – via Mahabharata totul în lumea epopeilor neidentificate. Nansi m-a descurajat că n-aș avea timp să dactilografiez comentariul, neavând cine le ține companie, nu amândorura deodată, dar fiecăruia pe rând, ea nerăspunzând nici privirilor lui.

            A apărut Viky cu Ek shanti, pe care l-am expediat într-un ascunziș, căci curând venise Pop. Pe Alexandru îl lăsase jos, de l-am invitat sus. Și au plecat băieții, spunându-le că Pop le va lua și pe ele în timp util.

            Nansi mi-a spus seara că, înapoindu-se Sudesh, Urmila părăsise camera unde venise el și se dusese în alta. Nevastă-mea având de umblat de la unul la altul. Cu el mai discutând OZN-uri. Cu ea, nimic.

            Ușa mare a Facultății artelor, încuiată. Pătrundem prin aripa dinspre Chatra Marg, Sala 23, încuiată. Shukla, într-un fel de ședință, se miră, amintindu-mi că am de vorbit la trei. Află abia acum că vice-chancellor-ul ar fi așteptat să vină.

            Ne încurcăm între uși, când aflăm că sala 23 e pentru engleză, așa că ne mutăm calabalâcul în amfiteatrul – plat – 22, instalând  tratatele Miclea-Florescu-Dumitriu (Istoria logicii, în engleză). 

            Curând, Mitică își făcuse apariția. Ne-am strâns mâinile. Oamenii lui au început să aranjeze cărțile. Pânza ecranului o bătuse Alexandru în rama de sus a tablei (Mitică îi aruncase că sabotează, la el în fabrică). Se interesează dacă Vi-Ch vine. Nu știu, dar îl chem pe Shukla. Ăla, când aude: că vine acum.

            Vecinul meu,  botanistul D. C. Gupta, intră radios. Mitică se ridică și-l salută radios. - A, dl Shukla. - Nu, zic, ăsta e așa și așa, ăla vine. D-na și dl Sivaramaya îmi creează un sentiment de mulțumire, îi introduc. Studenți mai vin și ei, și Vinod – pe care mă prefac că nu-l cunosc.

            Pătrunde Shukla. Îmi spusese afară că nu Miorița – e-n afara subiectului -, ci conferința mea e în program, aia rămâne. Înăuntru, după saluturi protocolare, ne așezăm amândoi la masă și mă întreabă cum să fie. 1 – el (2 minute, măsoară); 2 - eu (15 minute, îi spun); 3 - ambasadorul, adică H. E., cu cărțile (5 min.); 4 - film, „Trepte în istorie” (15 min).

            Rămăsese să-l întreb eu când vrea Mitică să apară, la început ori la urmă? O trimit pe Nansi să se intereseze. Ea se întoarce, că a zis Pop să-l întreb eu pe Mitică. Merg și o fac. La urmă, Shukla îmi spune să-l invit la masă. Bine.

            Prezintă programul, mulțumindu-mi mie pentru ce aveam să spun, caracterizând chiar ceea ce își închipuia că va urma în conferința mea, un prilej pentru ei de a mai cunoaște câte ceva despre o țară est-europeană, apoi ambasadorului, pe care îl credea prima oară acolo, d-nei Trikha pentru a comenta conferința mea și că va fi văzut și un film.

            M-a invitat și mi-am citit conferința, uneori comentând-o. Elegia II Getica de Nichita Stănescu am recitat-o anglo-indian, fascinând, zicea dl Trikha, pe Chakravarti, dar se pare că pe mai multă lume, sigur mișcată de Gayatri Mantra în sanscrită și în română.

            Să fi trecut jumătate de oră. La sfârșit, nu m-am mai întors la masă. M-am dus în locul d-nei Trikha, lângă Nansi. Care d-nă și-a citit comentariul la conferința mea, dar despre Miorița. Dacă sunt întrebări, i-a venit ideea lui Shukla. Chakravarti s-a interesat de antologiile poetice, teoretizate de mine, cu poeme precum cel citat. Apoi, dacă existențialismul a avut vreun impact asupra literaturii române. Drept care m-am desfășurat asupra trăirismului, el mulțumindu-mi pentru trip.

            A doua întrebare – constatând formal că altcineva n-are – venise de la Shukla însuși: ce e cu socializarea literaturii? Am descris, cu serioase asocieri, Imposibila întoarcere, recomentând Marin Preda, dar și Lăncrănjan sau Buzura. Ceva idei despre o altă conferință pe care eu n-am preparat-o, deliberat, spre a nu crea confuzia unei literaturi parțiale.

            Nu voi ști niciodată ce efect general și individual va fi avut comentarea sinuciderii Anei lui Ion (în indiferența Dumanei și Joianei, Duminicii și Joiei), rămânând la ideea principalului personaj, fie și social: timpul. Se pare că am intrat în detalii care au declanșat o nouă participare, mai gelozită de români, dar pe placul inteligent al gazdelor, de atmosfera cărora mă resimțeam cu bucurie.

            Ce influență are Tagore în România? mă întreabă Vinod (fotografiase, când expusesem, iar încercând să-l ia și pe Mitică, ăsta își acoperea fața, că obraz nu are). Răspund pe publicații – două sute de titluri. Lamba, viclean, vrea explicația influenței: invită-mă la tine în departament și dezvolt tema, zic, știi că e vastă; orice carte, și tradusă, își are cititorul lui devotat.

            Shukla revine: influența lui Prem Chand? Cinci cărți în tiraj mare, mă fac că nu înțeleg; Shatranj kekilari, comentez un pic, adăugând – știu, Sir, sunteți pentru Prem Chand, eu rămân la Rabindranath.

            Fiebințeala unei noi impresii se consumase sub cele peste zece ventilatoare – tot atâtea posibile spânzurători.

            „Istoricul trebuie să fie logic”, comenta Mitică, public, într-un târziu. După ce citase, cu gura păcătosului, din Stalin, că scriitorul este inginer de suflete.

            Iar despre el, amintise că e un inginer, și citește uneori literatură. Dar cei de față vor avea o lectură foarte frumoasă, de o oră și-un sfert, anume Istoria României. El nu crede că e corect spus „socializarea literaturii” - n-am auzit nicăieri de asta – e a mea, i-am zis.

            Dar avea dreptate d-na Trikha, cu iubirea universală, perorase Miti – e și-n românește, i-am zis.  Caracteristică, de altfel, pentru politica externă a României. Mai numărase până la zece în românește și, chipurile, și-n sanscrită. Că, adică, e tot una. Și repetase bazaconia cu Deva-Devi. N-aveam nici putere, nici chef să mă mai rușinez eu și de ce.

            După staliniada lui Mitică, filmul. „E țară bună”, îmi spunea Om Prakash, studentul meu pe care-l biciuiam să repete nume dacice și ceaușești. Trepte în istorie, măi, măi. Știam că Nansi, pe undeva, dădea să plângă. La Deșteaptă-te române, mi-a confirmat mai apoi. Băusem demult ceai și ultimul biscuit îi revenise Nanei, și apoi i se făcuse, săraca, sete.

            După film, Shukla l-a condus pe H.E. Mie mi-a scăpat. Le-ar fi salutat pe Nansi și Nana, copilului mângâindu-i și obrazul. Umesh venise în partea a doua, de răspunsuri, a conferinței, putuse auzi schimburile mele publice, nu și interprofesionale. Mă simt, cel puțin, poststalinist, că postmitică e mai greu.

            Să fi gustat, nu cât mi s-a întâmplat mie, mulțumirile analitice, în numele lui Visi, ale lui Chakravarti, reluând ideatica mea, neobstaculată de nicio socializare a literaturii, de vreun mecanism-oglindă al reflectării, dar de autodevorare – cuvântul îmi aparține. Atmosfera lui se potrivește tensiunii oratorice declanșată până la denominarea unei „glorious day”     în lupta care până la urmă e viața.

            Găsise două vorbe și pentru Mitică (ăsta bine că nu conduce mașina, mi-ar călca casa). Pop îmi reproșase în stilul Miti că vorbisem 40 de minute. Finalmente, îmi raporta că i-a spus lui Mitică că niciodată n-au avut o acțiune așa de bună. Că, adică, lui i-a plăcut. Ba scosese peste mână 22 de rupii, costul ceaiului, pe care-l transferasem automat secretarului departamentului în ochii de dedesubturi ai celor care mai rămăseseră pe acolo.

            Nerușinat mințise că probabil îi vor da ceva doamnei Trikha, dar să nu-i spun.  Ne culesese, pe Vinod și pe mine, care-i refuzasem mașina. Conducând în marșarier, dărâmase o motocicletă din fața porții lui Gupta. O ridicasem eu curând. În timp ce Pop repede se aruncase să cumpere mango, pe neve, în vorbele de „my god” ale speriatului motociclist răsărit intimidat de pe undeva. Mașina corpului Pop se dusese, altfel, cum venise.

            Vinod predică un dușman cunoscut decât un amic necunoscut. Și-a zâmbit cu Mitică. Rusu i-a aprobat pe Eminescu, Blaga, Nichita – de Iuga n-a auzit. Pop ar fi dărâmat motocicleta omului când el, Vinod, îi răspunsese, la invitația ăluia spre New Delhi, că mai rămâne.

            Într-un timp, Vinod vrea să-i scrie lui Ceaușescu, dar acasă. Că auzise conferința mea și nu credea că pot fi așa de serios, drept care să-i trimită dicționare. De fapt, el cere dicționare, nu mă laudă pe mine.

            Esha a venit să se scuze că a lipsit – a, nici n-am observat lipsa, am glumit. Plus că seamăna cu Radha, a, ce mândră a zis că e. Pe André, întors de la Bombay, îl doare stomacul, așa că are spital în casă.

            Poem al lui Vinod, cum Shiva băuse toată otrava manthan – m-am mirat că nu observase poemul, de aparență semită, împotriva lui Mahesh, tipărit în revista scoasă de Azad la W.C.P  St. în februarie. 

            Kushwant Singh nu era la birou, i-am lăsat prin secretar două exemplare din Ek shanti. Am trecut în clădirea de alături, unde am stat de vorbă cu responsabilul pentru public affairs. Bărbos, cu pipă, cu trei ani în Polonia, fost în România în anul cutremurului.  Nirala și Sikhant Varma sunt scriitorii lui. Eliade i se pare strong.

            Numărul următor va fi al lui Milosz. Argumentează prin cartea lui  Karpovich, wonderful. Participarea lui la discuție in between. Subiecte: Heresy, Preda, lingviștii, Anacreon, istoria „shanti”, Iseley, bogăția românei, contribuția mea. El preferă shakti. 

            Expediat Ek Shanti către Iuga, Alexe, Creeley, Iseley, Srinivas, Mankekar, Gary, ziare din Delhi.

            Persoana cu care e Vinod în proces pe chestie imobiliară a făcut apel la Curtea Supremă și amicul meu se repezise până acolo, unde găsise închis din pricina morții unui înalt judecător. Prinsese, deci, un moment să treacă să mă vadă cu falca stângă în pământ, cap infectat. Eu, ce să fac, îl numisem curând președintele Asociației Internaționale a Pseudonimelor.

            Cu Vickey, am mers pe scuter la Nagendra și i-am dat o copie și un Ek shanti. Bătrânul se află la periferia Model Town-ului, slăbit sfințește, emanând tristețe – poate știința? A rămas că trece deseară să mă vadă, pentru jumătate de oră. Cu toate că nu poate urca. O să încerce - un etaj, însă. Ori o să mă cheme să ne plimbăm pe jos.

            Nagendra m-a atras totdeauna, iar acum mai mult ca oricând. Fără măcar să mă potrivesc la ideile sale, pe care nici nu prea i le cunosc. Am idee de el și îmi ajunge. Prin el îmi zăresc mai inteligibil cunoștințele mărunt cernute de izolarea noastră. Proba mea de viteză mi-a fost  prilejuită de el, și două zile mi-am dat șah liniștii, dacă nu sănătății.

            (Bhagavad)  S-au dus și sărbătorile. Nu. Ieri, Asan. Răspoimâine, Nanak. N-am zis de Irod. De câte ori citesc Țiganiada, mă gândesc la ceva indian. Recitesc anti-barorea în ziare. Dada-tata-derbedeul (pe hindi). „ Nu va  bate el în zadar lela”. Leela. Ramleela. Jundandel, indeclarabil? Rude se ucid. Arjuna (în van): Și nu văd la ce ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie” (traducere de Sergiu Al-George). Parpangel: „Și măcarcă nu vra să-aibă parte / La războiu, pentru că rău îi pare / Și necuvios a face moarte / În soiul său și-atâta stricare, / Ci-în zădar, că-ntărâtata laie / Nu caută, ci-urnește, dă și taie!...”

            Pomelnicul se literaturizează. Mă gândesc serios la Horace, la romanul lui etajat – latina la subsol. Seara, am la ce renunța. El adnotase stoicisme, alterantichități. Ce nota, mai mult renota, transcria și mai contribuia indianizant la comentarii ale editorului colonial.

            Era atras de cuvinte rare, ori necunoscute, greco-latine. Ori euphemeriste. Ianus și toți ceilalți. Concepte regândite pedant. Retoric în tăceri. Cu fiecare glosă își va fi imaginat vacuum-ul iscat în mințile unor auditori. Fie și tineri. Dacă nu bătrâni rivali, care-l ținuseră, însinguraseră pe loc.  

            Prizonier în Africa, Horace a ales încă din tinerețe misteriosul, monotonul lagăr cu maimuțe împrejur, în stare liberă. S-a încetățenit a doua, a treia, a patra oară – de câte două ori, socotind și nașterea. Excluzând moartea, încă ambiguă ca plasament – visată la naștere. Pasibilă pe loc, la o aruncătură de băț.

            Nu ajunsesem la genealogiile din mijlocul părții a doua. Putea fi Bivran, în otava zilelor. Dhoti-urile sacerdoților orientali. Litera literei. Starea de literatură. Noroi ori nu. Scalpul. Memorii clarificate de intelect. Libere. În stil abil.

            Horace ar fi încercat și el – se gândise – așa ceva mai demult. Probabil tot în timpul căsniciei. Se purta absurdul în familia lor și a altor câțiva. Dar el a divorțat. Și acum, dacă și-ar spune pe nume, s-ar numi Bivran. Datorită formulării mele neclare despre fostul servant al său. Neclare tocmai din graba de a adeveri cultul prințesei. Mai ales în noul prizonierat, după moartea tatălui și apoi a prințesei înseși.

            Literele și-au ispășit ortodoxia. Nu se mai ceartă nici cu Horace. De zâmbit n-a fost văzut, am mai spus-o. Cred că ne întâlnim fiecare în gând. Decorația moștenită de el o primise prințesa de la o rani. Krim, în gând – te oprește să faci o biografie. Să repeți o conversație, alta. Bivran gătește carne vegetală și ascultă pe Lata. Apoi își spală cămășile. Horace ține la o anumită eleganță.

            Cel puțin jumătate din jurnalul meu e nepublicabil. Pentru ce se spune în el, pentru cine (nu) sunt eu, pentru aparentul narcisism. A fi fost în India nu ca ins, dar a fi fost India în mine. Proiecte și scrieri separate, întrerupând drama, îmi sugerează discontinuitatea.

            Peste două ore, pentru o noapte, concertul în memoria lui Baba Allauddin Khan – Ingalbandhi, Ustad Ali Akbar Khan și Pandit Ravi Shankar, tabla – ustad Alla Rakha, Zakir Husain. În Shankar Lal Auditorium, Modern School, Barakhamba Rd. Delegația prezentă fără Mitterand. Analogie franco-sanscrită  - Montagne, un Batrihari francez.

            Bivran râde jakri, cere trei rupii mai încolo. O bătrână în saree aduce spusele Sfântului Pavel despre Asiadă, alergări, box, premiul Hristos, așteptarea reapariției lui. Totdeauna am contemplat identitatea creștinilor de aici. Nu știam dacă Paula a simțit nevoia să spună altceva decât să înmâneze pliantul de propagandă a Asiadei, cu două citate din Către Corinteni..

            Pe la 7.30, au apărut maeștrii – Ali Akbar la saroda, Ravi Shankar la sitar, Alla Rakha și fiul său Zakir Husain, la tabla, până la 1 și 10. La pauza de un sfert de oră de la 10, să fi plecat o mie, au mai rămas mii. Ultimele două ragas, după pauză – Jan Jyoti și Sindu Bhairavi. Între zorii vedici și „Zorilor, zorilor”. Așa so fi petrecând reîncarnarea.

            Auzisem cu câteva ore înainte la radio, Stravinski, ragas vocale, un Brown cu ghitară electrică, la multă modă hindu-pop. Mâine se repetă trupa din Malayezia. Matilda exagerează cu decența. Am văzut-o acum două zile și că să avem întâlnire prin ziare. Ziarul ăsta nu zice nimic. Probabil și lista aia a ei pe latină-palestină s-o fi fanat la mormânt, unde aterizase cu al ei, doamne ferește.

            Ber aproape s-a năpustit aseară, asudat. Eu setam memoriile, partea a doua. Mi-a lăsat 11 întrebări lungi, să răspund, pentru cartea lui și Nav Bharat. Am urcat împreună la etaj, spre redacție, străbătând prin  puzderie de anagajați într-un biou destul de elegant. L-am reîntâlnit după cinci ani pe Rajendra Mathur, care mă intervievase în redacția Nay Dunya din Indore. Acum, în Delhi, redactor șef al Nav Bharat.

            Putran na Putri, băiat, nu fată. Roko mad ja ne do, oprește, nu fugi, nu opri. Ce dumnezeu ne înțelegem așa bine cu Shivji, Leela, Neeru, Shama?

            B. R. Sharma a venit pentru o copie a interviului cu mine și o poză, spunând că Rajendra Mathur n-a publicat în anul de când e redactor șef la Nav Bharat Time niciun interviu cu altcineva, dar că o va face, cunoscându-mă, pentru mine.

            Practicăm condiția. Începuse clasa. Rashmi, cu poemele lui Coșbuc. (Ieri, Manju, cu Miorița). Mă opresc la Puntea lui Rumi, se oprește la Nunta Zamfirei. Alege, pentru comentariu, Rea de plată. Apăruse și Raj Mohan Mehta. Apoi Deva Singh, care îmi spune că, din cauza multelor ciocniri sociale, nu poate ajunge la clasă și va studia acasă, să-l primesc la examen.

            În R 36, în Canterbury. Manju, în clasă, n-a aprins lumina, își traduce, din hindi, comentariul la Miorița. Vine și Provin, îi dictez o scrisoare. Raj, încă două fete. Reflexivul acuzativ și dativ, un discurs de morală, un elogiu al scriitorului român, întoarcere la realitate.

            Aseară, la Mahendra Dave, am tradus din el Yagna și N-am ajuns la ușă, iar din Ravi Patel, Cântec pentru umbra morții pe melodie de nuntă. Apoi, la tibetani. Nange mi-a atins umărul. Jamuna în întuneric. Îmbrăcarea. Alienații.

            Azi, O. M. Anujan. În D14, s-a mutat o profesoară de Kanada – abia ne va ajuta la poezia din Karnataka. Tot azi, din anglo-indiană (Rupendra Majumdar, Randhir Khare, Pryia Devi). Astă-seară, iar la tibetani. Chong-ul vechi, de nebăut.

            Ducha (rău), de-am cântat: ducea, ducea rufele la râu. Fata mare vorbise câte o expresie în franceză, romnă, italiană. Nevasta știa Ciao, unde seamănă cu cio-cio tibetan. Am mai conversat, la întors, și pe de-ale noastre. Aniversarea Memnei. Mutarea vecinilor de sus –  în D14, Vinoda, profesoara de kanara/kanada. Să-l încercăm, pentru telugu pe d-l Rao. Marathi, Lila, Parasnis?

            Din nou, Academia Eminescu în The Statesman – Seminar on „Towards  an Indo-Romanian Anthology”. Adresa de aici. La tibetani, iar. Noctambulism. Facem un press-release, incluzând Latinitas și proiectul de academie Eminescu, de vom ruga-o și pe Amrita Pritam să-l semneze.

            Romanian Poetry in Exhibition at International Academy Mihai Eminescu, D5 / 29-31 Probyn Road, Delhi-7, from 25 February... Indopatie. Convalescență quadruplă. Amintiri contradictorii. Amintirea – singurul sens? temeiul nonsensului? Rezolvarea?

            Livada cu vișini – Cherry ka baghicha – traducere în hindi de Rajendra Yadav din Chekhov's The Cherry Orchard. Directed by Richard Schechner – Environmental Theatre. După adaptarea cu plasament în Kashmir, montarea de astă-seară, revenită la numele rusești, în clinica autorului.

            A ajuns în America O'Neill-iană, dacă nu post-stalinistă. Adevărate momente ale spațiului neo-hindu – regizorul, un fel de Vetala cărând spectatori și actori pe umăr, cu bicicleta ori trăsura trasă de cai albi, în final, aproape demascați. Răsturnare de roluri culturale – Carol Martin ar fi educând actorii NSD-ului (National School of Drama) în dans modern și ideokinesis. Snobeală?

            Expoziția Eminescu, deschisă. Primii vizitatori (eram la tăierea livezii) – URT și B.S. Latwal (cu aparat foto). Săptămână de poezie românească începută. Gata Latinitas. S-au dus zilele zăpăcite, și ca predare – mă profesoresc abitir, îmi drămui subiectele, cât că mi s-a decimat diploma. Cot la cot cu gramatica, coate-gramatici goale. Nostalgii în nasul lui Hiren plângând Basarabia că ar fi fost cucerită de români cândva, o, Hiren Mukerjee, o, ruși de vă pocnesc mâine dis de dimineață în prostia-mi doritoare de Vieru. 

            Bârfeam pe Blaga și ai lui pelerini spre Benares, spre Madura. Sunetul marmorei magnetizând Asii până la Assisi. Plinul peisajului de lună plină. Verdele-galbenul, greul umbrei, bunyani, cămile.

             Clasă de hindi. Citite traducerile lui Vinod din Vasile Văduva, Doinaș, plus dedicațiile eminesciene de Iuga, Sorescu, Alexandru. Două pachete de cărți, unele greu vandabile în absolut, altele atrăgătoare. Ceva ziare de-a valma.

            Mâine, din trei comedii sanscrite – Bhagavagad – Ajjukan (Preotul și Curva), Matt – Vilas (Sportul înamoratului), Ubhayabhisarika (Doi îndrăgostiți, unul în căutarea celuilalt). Prima, deci Bhagavad Ajjukan, scrisă (mai nou) de regele Mahendra Vikram (autor și al lui Matta Vilas) în secolul 7, și nu, cum se crezuse (lumea așa zice și acum în SND) de călugărul buddhist Bodhayan, în sec. al 2-lea.

            Curtezana Vasanti mușcată de cobră. Yamaduta ațipit – parcă și sufletul yoginului. O transportă la doctor. Grija lui Ramalik, vai, că Yamaduta singur se distrează. Nu Shandilya. Și iar se mută sufletul și yoginul e curtezana, cum curtezana...

            Matt-Vilas, sigura a regelui Mahendra Vikram, secol 7, cu un kapalin (cerșind într-o kapala ½ țeastă) și preumblându-se prin smashan (crematoriu), americanizat  în replica-adaptare de lunatic. Nu petroniană capodoperă, un Bhan de Vararuchi, altul de Vararuchi, care l-ar fi făcut primul autor dramatic de dinainte de Ashvagosha: Ubhayabhisarika (doi amorezi unul în căutarea celuilalt).Vit, introdus de manager. 

            B. M. Shah, directorul SND (Școala Națională de Dramă) a regizat, la anul II.  „Bhavagadajukam” în hindi, (încă) atribuită lui Bodhyayan (singurul exemplar al versiunii engleze, din America, a lui C. C. Mehta, e la mine pe masă). Studenții își lucraseră singuri costumele. 

            Dembrovski a putut veni în Kerala – Romanian team arrive in Ernakulam - cu un grup fotbalistic de 25 de inși – de s-ar întâlni poezia-cultura cu fotbalul... Îmi pare rău, Vallathol, maestrul poate fi furat, a fost, răpit și-n sine. Mistica are răzbunări prescrise oricărei generații.

            Am continuat săptămâna cu Tagore, Copilul, și Vallathol, Maestrul, plus obligații de context. S-a băgat azi pe gât o conferință sionistă, despre M(arx), în care numele României apare Bulgaria. Merită să te bați să se publice versiunile din Copilul (Iisus) și Maestrul (Gandhi).

            Popas indian de Adina Darian insan „pentru că în Hindustan zestrea fetei joacă și azi un rol și mai însemnat decât în alte părți ale Indiei”. Eminesu-n lături, până la Ierusalim și Odessa. Normal că Miorița în hindi s-a pierdut.

            Gautama, cu invitația Rushdie-Iuga (c/o me). Gita Govinda. Citite: originalul, Siegel, Miller, Tola. Intraductibilitate nu numai a textului, culturii, religiei, epocii? Freudismul american și hispanismul pampei andine cum s-ar întâlni din vama sexului în autosacramentalul patagon?

            Acceptat mai tot în cheie extraliterară, cu vibrație firească la hispan, pe care-l și văd. Radha e atât de onorabilă la el. Metrii scurți ai lui Jayadeva și încă i-au sporit cartea (probabil e cea mai întinsă traducere, în raport cu originalul). Miller a făcut tantrism de dans și templu, Siegel și-a înstrunat complexele, nestrăine de Eliade...

            Probabil voi începe mâine cu prabandhah 14: smara smarocita viracita vesa. Îmi încep sculptura din obsesie, dar metoda obligată, de ani, a paralelului Gitagovinda – Luceafărul, mă va purta într-o nouă lectură Eminescu. Simt șansa asta, fie și târzie, a lui Jayadeva în România, un Eminescu sanscrit. Plus înțelegerea sacrului în sexualitatea prinsă de Călinescu poate prea geologic în poezia eminesciană.

            (troiene) Plantele? sunt una dintre ele, sardar ji. Amaltașul, leac gălbinării. Namibiana din Harappa?  Ce regi. Ce bronz. Nasurile și brațele din piatră tot se ciublesc. Mult despre Plopșor, chiar Dardu, generații arheologiste, genetice-spirituale, aluzie Pârvan.

            N. Bahuguna: I warn you that people are praising you too much. They are making a Hitler of you. Mrs. Gandhi: „You have the temerity to say this to Indira Gandhi?” In a world where most people operate like little islands, indifferent to the needs of others, Heera and Nazeer are like beakons of hope.

            Amrita Pritam: The personal life of a woman and more so of a public figure is discussed in the press in more obscene and objectionable fashion as compared to that of a man... The press has different values for men and women. In fact it can't stand a woman with a mind.

            H. R. Bachchan: Amitabh (Bhachchan) is known even to the illiterate people and those very people know me as his father. Harivansh Rai Bachchan, the poet, is known among the select few – the literate. To them I am something more than Amitabh's father

            Memna: cum lucrurile mele ar fi prins în India – studenții și sanscritiștii m-au vorbit de bine,  ar merita să revenim. Nansi: că m-aș da mare spunând că nu vin, când venim. Că să vin singur, că ea nu mai vine. Rânduri din presă, voices.

            Aristotle is an old fool (Bhawgan Rajneesh). I'm an Indian in heart, body and soul. I've still the Indian passport. I've no problems nor the paranoia about it (Zubin Mehta). Yet again, India Today ignored the death of Acharya Vinoba Bhave . While there was enough room for Malkhan Singh, the Maruti-Suzuki tie-up and Maneka Gandhi, this great Gandhian was not even mentioned.

            Lila, Neeru, Shama mâine la prânz vor fi în Roma. Nansi, că poate nu ne mai vedem niciodată. Iasomiile, săgețile lui Amor, în marathi. Nana e buzată. Tot mai mult nu ne mai întoarcem în India acestui alt adio.

            Am văzut versuri de astrologul, cred, numărul unu – terestre? cu atât mai bine, tot, parcă, și-a întrerupt rubrica de astre, pe motive de sănătate. Îl voi traduce cu o stare de cunoaștere. N-am mai scris un vers, să fie o lună. Inhibat poate de Gitagovinda, Yamuna, Yama. Perspectiva paradisiacă pe care o presupune versul ne-o cam reprimăm.

            Filosoafele s-au înființat la Nana, prima Mamata, acum Bulbul, așteptăm pe Dante și Laura să ne exuperym. Sărit bețivul în engleză, apoi franceză. Fiecare Micul Prinț, fiecare alt personaj, apoi eu-ei toți-Micul Prinț, și Tara.

Vine o scrisoare de la Usha Book Agency către International Academy Eminescu, Publications Officer, că să le trimit lista publicațiilor pe 80-83. Mă vizitează O.M. Anujan. Îl invit duminică la 5. De ce mă caută? Așa. Ne așezăm. Geniu luminat față de vizitatorul dinainte. E de acord.

            Curiozitatea lui este despre Statutul Uniunii Scriitorilor din România. În comparație cu Asociația Literară din Kerala, exemplu luat și de Punjab. Îi povestesc. A fost 4 zile în Basarabia, în 1969, la Chișinău, în sate. Este o parte înapoiată a Uniunii.

            A publicat impresiile sale într-o carte de călătorii. Nu nume. Scriitorii nu spuneau liber ce gândeau. I-am întrebat dacă se simt limitați de ruși. N-au răspuns. Unul a râs. Anujan a fost condus pe unde a petrecut Pușkin cu țiganii.

            Cei din Chișinău știau mai multe despre India decât ucrainenii din Odessa. Discutasem Transilvania, Oltenia în literatură și evocarea lui venise la pronunția Moldova. Am conversat amănunte de demnitate și mi-a transmis prin fiica sa o antologie din 1981, la ICCR, în care are un poem. Tot în 7 pleacă și el în Kerala.

            Câteva ore în compania lui Raj Gill, ziarist, scriitor, vânător. „The Toarch Bearer”, cu toată storia Alvikăi, aceeași cu „Shi”. Ar fi să revin în India, unde crede că talentul meu poate înflori mai bine ca oriunde în altă parte.

             Conflictul gen Gurdwara-Amrita Pritam apare când scriitorul e politicizat ori neagreat dintr-un punct de vedere ortodox religios. Ca scriitor, eu pot vedea în surâsul unei prostituate divinitatea în forma ei perfectă, ceea ce nu se acceptă în ortodoxia așa-zisului adevăr religios pur.

            După care, bună oară, n-ai voie să fumezi. Cam 30 la sută din locuitorii Punjabului fumează, însă mai ales în centura Malva, în Ferozpur, Patiala, Bathinda.. În alte clime, primul crin, după zăpadă, nu ține de spiritualitate?

            Sentimentul pe care îl are un ortodox mergând la gurdwara, recitind din cartea sfântă Adi Granth, eu îl am dacă pot să ajut lumea din jur. Văd un câine tăiat, trăgând din greu să moară, iau o piatră și-l omor. Am făcut-o. A fost cea mai divină formă a religiei pentru mine. Nu am putut folosi arma, eram departe să am timp să vin acasă să-mi iau pușca spre a-l elibera cu ea de durere.

            Altădată, urmărea cu pușca o pereche de cocori-domnișoară (Demoiselle Cranes). A ochit. Când ei au început să se drăgostească, nu i-a deranjat 20 de minute. De unde, Valmiki și-a început Ramayana văzând pasărea desperecheată de un vânător – auzindu-i shoka (durere) a prefăcut-o-n shloka (vers).

            Vânătoare, nu pentru a ucide, pentru sport, cel mai vechi. „Vânez numai o pasăre în zbor. Îi dau o șansă”. În junglă în Muzafarpur Nagar, careva neexperimentat a rănit în stomac o antelopă albastră (bou albastru / blue bull) și a fost obligat, sub amenințarea puștilor celorlalți, s-o urmărească trei ore, pentru a o reîmpușca. Altfel, ar fi fost cum ai părăsi un copil.

            De la al 6-lea Guru al sikh-ilor, toți au fost și vânători. Iar d-l Gill excelează, în fapt, în campaniile de protecție a speciilor, intervenind, cum s-a întâmplat în cazul unor ilegale împușcări de oi albastre, de rațe negre. „Vreau să-mi sfârșesc viața retrăgându-mă în junglă”.

            Așa a început și gazetăria, în 1962, la The Hindustan Times. Refuzat întâi de editor la ideea unui reportaj la zoo – nu va citi nimeni -, s-a dus, totuși, găsind pentru întâia oară o barieră biologică trecută: un cuplu de urși himalaieni se înmulțise în captivitate. Povestea a mers pe pagina întâi, iar în prezent toate ziarele au rubrici permanente asupra vieții animalelor. „Când merg la zoo, pot mângâia mai mulți tigri, care mă cunosc”.

            Scriitorul: A scrie e cea mai fericită profesie. N-am judecat niciodată lumea, rețin reacții, emoții, scriu „about” nu „on” lume, încerc să fiu cât mai aproape de realitate. Ziaristul: Presa indiană e, de departe, cea mai liberă presă din lume.

            Vezi campania împotriva lui Mishra, împotriva decretului de limitare a dreptului de exprimare în Bihar. Presa e controlată numai de editori. Dacă au existat plângeri împotriva mea, la editor, el le-a trimis la mine, ori de unde ar fi venit.

            În timpul stării de urgență era cenzură totală. Eram reporter șef. Cineva a pus, ca titlu, la știrile zilei, „starea vremii”. După câteva paragrafe „pe linie”, alunecam, ziariștii, în propoziții care spun adevărul. Presa zilnică e singura națională, periodicele sunt locale; cotidianele se difuzează în toată țara.

            Presa nu influențează omul comun, altfel (nu) s-ar perpetua greșelile guvernului. Influența e la vârf, guvernul, parlamentul, industriașii, universitățile. Caracterul personalității unei țări se află în universități, nu în ziare ori guverne.

            Noi publicităm ceea ce se formulează în mediile academice, suntem mașini de diseminare, le facem simple și le răspândim. Altfel, cum va înțelege lumea programul național de integrare agricolă dacă-i va fi prezentat  ca în comisia națională de planificare.

            „Vin din scrisul informațional. Lumea scrie în stil de poveste. O familie de indieni sudici care au venit acum 40 de ani, în timpul războiului, în Delhi, într-o colonie punjabi, când mi-au citit Rape / Violul, m-au vânat să-mi spună că n-au știut până atunci atât de mult despre Punjab. Acei patruzeci de ani i-au pregătit pentru a-mi citi cartea.

            Comunicarea în India e inhibată de sistemul de castă. Panditul nu vorbea celor fără castă. Abia încep doi să vorbească și se iau la ceartă, nu pot sta de vorbă ore. De ce suntem romantici? Pentru că suntem bogați în anotimpuri. Starea romanrică nu e pasivă, ci turbulentă. Norii musonului sunt cei mai îndrăgiți, dar și cei mai romantici”.

                        În 27 mai 1961, Norman Cousins l-a intervievat pe Nehru în New Delhi, după ce, puțin înainte, îl auzise vorbind despre Tagore, la centenar, și preferându-l lui Gandhi. Panditji iubea munții. Trei ani mai târziu, în ziua morții, în 27 mai 1964, „Mr. Jagmohan, currently Lt. Governor, Delhi” a scris poemul „A Tribute”, pe care-l republică azi  The Hindustan Times și National Herald.

            Vom lua lunch-ul cu Das-ii. Parcă a știut Birși de și-a luat liber, fără să spună, ca de obicei. Soarele parcă a pălit la strălucirea-soră a amaltașului – și vatra de sub el e un aur fără seamăn. Coroana i-ar ajunge nu numai pământului, dar întregului univers, precum și vastelor nedumeriri de-o viață.

            Și mă vizitează, întru acestea, domnul Firehood, introducându-se a fi un luptător mojahedin împotriva regimului lui Khomeini. Vrei bani? Confirmă, plecându-și capul. Trecem pe discuții. El circulă o scrisoare și vinde, pe o rupie, Iran Liberation.

            Are 26 de ani, a studiat zoologia la Bangalore. Părinții-i sunt în țara lui și a lor, unde 90 la sută ar fi împotriva ayatolahului. Pare a ști de România, cât că, în replică, pe mine mă cheamă Gange. Poporul nu mai vrea războiul cu Iraq-ul.

            Deschide un album cu fotografii de persoane ucise, „fata asta n-avea decât 13 ani”. Sunteți antiamericani? Suntem antiimperialiști. Rușii? Vrem relații bune cu toate țările. (Balfe îl salută pe Rajavi în Londra, de 1 mai. Împotriva shah-ului și a lui Khomeini).Spânzurări publice. Mullahii. În plan, uciderea în masă a personalului militar, patriot.

            Ofer un pahar cu apă, după obicei indian, și nu mă mai așez. Se ridică și el: „nu sunt violent”. Domnule, citeam un interviu de-acum 22 de ani al lui Nehru, ai grijă și de dumneata, îți urez succes în viața personală, oricât cauza e uriașă, supraindividuală.

            Când am plecat din prima Indie, un tibetan, tot student, făcuse rost de forme să călătorească în grupul, primul, de 70 de turiști în fosta lui patrie, Tibet, atunci-acum sub China: „Cine știe dacă mă voi întoarce, dacă nu voi muri”. Ei distribuiau nu un ziar, ci broșuri scrise albastru pe alb; mojahedinii, pentru azi, preferă alb-negru, ziar, deși prețul – Re. 1.00 – e ștampilat violet.

            Asha, Char, Lorai – poeme proprii citite de Sisir în bengali, traduse, comentate în engleză. În timp ce Memna-și lua timpul cântecului văcăresc, în traducerea mea, apoi în originalul jayadevian, și comentariul comparatist.

            Ne-a venit rândul și am comentat Tagore. Sisir a citit dedicația acestuia către un poet de peste o sută de ani, în 1992, apoi, Strălucit și Adorat – În revoltă – Zeul, și a încheiat citindu-și în original cele trei poeme ale sale. Cum am terminat noi, s-a stins și lumina.

            Avusesem lunch-ul împreună, intim. Copiii mâncaseră  înainte, inclusiv Goethe. Cum ne-am oferit una, am mulțumit pentru jumătatea mea de scrumieră. Am revenit pentru imprimare, însă glumind de Nansi Das și Shushmita Anca.

            Cu Lali, am discutat despre logodnica lui, iar Sisir a recomandat-o la Victoria Anglian-Sanskrit School în Darya Ganj. După Aristotel – Poetica -, prietenul meu a tradus și publicat acum în bengaleză Troienele de Euripide.

            Rugăciunea neintitulată a scris-o demult. Dante avea vreo doi ani, era bolnav, doctoru-i spusese, după miezul nopții, că fiul său nu va supraviețui. - Și tu ai scris poezia asta atunci, când ai aflat că Dante va muri. - N-aveam ce face. - Ai scris-o când fiul tău... - Nu știam ce... - În caietul ăsta. - Nu, pe o foaie. - Și doctorul spusese că va muri. - O spusese ambiguu și de-asta îl acuz pe dumnezeu, că luptă cu un copil, de ce nu-mi dă mie suferința, de ce nu se bate cu mine.

            (refuzandism) Lupta pentru micul Prinț. Știam că fiecare va vrea să fie Micul Prinț. Abia dacă Dante, gândind ca mine, că se vrea bețivul. Vorba lui taică-său, poezia vinului nu e prea frecventată în India, cu excepția urdu. Ce conservatori, copiii.

            Au rămas trei cântece. Povestea e sfârșită. Micul Prinț nu există. Poate în fiecare copil și grown-up. Încheiem cu Frere Jacques (Marcin?), cântat încet-încet, adică, la sugestia Platei, trist, ca să nu mai intrăm în depopularea deșertului.

            Redesenarea poveștii ca pentru o expoziție-decor merge bine. Ne-am promis ca mâine să-și aibă toți replicile pe foaie. Cele franțuzești. Repetăm apoi continuu. Nansi, că să cumpărăm 40 de coli mari – contribuie și ea – șarpele ca elefant, pălărie, berbecii și cutia se vor desena pe precreion.

            Nana și Amrita tocmai tălălăie în hindi, pictorializând povestea. Toți suntem ocupați cu ea, ne e timpul scurt, mai avem doar o săptămână de India. M-am mai insolat până la Dept. Luceafărul în finlandeză: și ce publicitate în Scânteia. Ignorându-se ce fac eu, notez bucuros ce fac alții. Studenții de aici prenumără pe Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Grigore Vieru, în rând cu Amitabh Bachan, Hema Malini, Dharmendra, Zenat, Rakhi.

            ... Desine-moi un mouton... je ne savais pas dessiner... ca ne fait rien... dessine-moi un mouton... non, non, je ne veux pas d'un elephant dans un boa... j'ai besoin d'un mouton... non, celui-la est deja tres malade... Enfants, faites attention aux baobabs... Les grandes personnes sont bien etranges...

            Lucrurile se simplifică și-n franceză. Pălăria vanitosului e un plic. Căscatul și aplaudatul, molipsitoare. Se începe pe solniță. Cartea geografului - a adus-o Nana - este una cu câini și pământul unul dintre ei. Cântecele merg. Frere Jacques a devenit, și-n refren, Petit Prince.

            Ritmul lent. Vor face și măști. Redesenarea poveștii, re-exupery-zarea ei crește ca-n muson. Nu dorm eu noaptea, dar nici ei. Atingem culmi interioare. N-am curaj să le spun că Marcin, nemaidesen, în carne și oase, încă semănând cu desenul, își va aduce participarea extraordinară.

            Mă cam jefuiră de hârtie. Pentru mâine trebuie să am scenariul – cu plombagină? - ba încă – să-și schimbe, cu rolurile, foile și să le copieze. Am regizat la Shiv Niketan propriu-mi Sârbiță / Sir Pierrot, la început, acum e sfârșitul. Jeane va juca, Floarea o vom pune la el în colivie – prea s-a vrut cochetă, iar clopotul s-a făcut universul.

            Spre seară, un biciclist cărunt, recitând un scenariu. Că a trebuit să meargă la un pacient, de urgență... o lungește... dăm să-i arătăm papagalul... că de-aia a venit, cum c-a promis... a dat chiar el ora... a uitat... și-a ținut cuvântul față de o doamnă. Pot avea un scaun?

            Numai puțin – să-și aducă bicicleta. E doctor specialist și și-a adus și o ștampilă. Pot să am un stilou? Dăm să-i arătăm papagalul. Există o anumită pauză. Nansi se folosește de ea. Este ea întrebată  dacă pasărea e băiat sau fată. Băiat, zice ea.

            Mai are un formular pentru vaccinare, dar nu-l completează, căci atunci ar trebui și vaccinat. Știe el cum să dea un certificat de oportunitate, de potrivire, fitness, tot zice, e valabil. Cât că insistă cum îl vrem, ce mai vrem...

            Că are voie să călătorească în altă țară, în România... Nu, nu e nevoie, fitness ajunge, n-o să scrie de călătorie, nici de România, știe el, desigur, e autorizat, are ștampilă, face și copie, s-o țină. Într-un târziu, există câteva rânduri pe o bucată de hârtie.

            Ne cere o tușieră. O are. Pune ștampila de Sethi. Că acum vrea apă. La început nu voia. Dar e și lămâie? Nu. Nu-i nimic. Poate avea pixul cu care a scris? E indian. Dar stiloul ăla? E indian. Cât datorăm? 150. Am mai luat din Chondni Chawk, cu 20, dau 30, na, 40, altfel ia-ți hârtia.

            Păi nu e pentru export? Nu. Am dat unor americani și mi-au plătit 150. Noi nu suntem americani, pe noi ne exploatează indienii. Dă 50. Înapoiază o bancnotă de 10, că e găurită, cere alta. Aveți ceva de vânzare? Nu. Se uită spre radio. Nimic. Indieni. Vă vedeam quiet foreigners. Nu, indieni. Bine atunci, aveți adresa mea. Nu știu ce mai zicea. A plecat.

            Nansi abia poate rupe tăcerea mai târziu. Sar și eu, o țară de maimuțe. Te făcea poștă cu fiu-său. Nu era nimic asta, dar îmi lua rochia. Nu există nicio închipuire de caracter, canibalism, nu mai învăț sanscrită, nimic.

            Vine o scrisoare de la Usha Book Agency către International Academy Eminescu, Publications Officer, că să le trimit lista publicațiilor pe 80-83. Mă vizitează O.M. A. Îl invit duminică la 5. De ce mă caută? Așa. Ne așezăm. Geniu luminat față de vizitatorul dinainte. E de acord.

            Mai apoi a venit master-ul de muzică, parte după colivie, parte să-l invit în România, între mai-iulie, să predea niște indiană, a, ce interesant, ce de interesați s-ar găsi. O lungim. Schimbăm adrese. Că să revenim în august. Că matematica e una în India, ca și în România. Se uita – ca doctorul? - prin casă.

            Mai încolo, Nana cu Amrita. Maică-sii, că nu dă cu parul: îl poate invita de ziua ei pe marinarul de ciklete (în schimbul cărora ea-i oferă loli-pop)? Că n-are nimic împotrivă. Și singuri ne minunăm. Mai încolo, eu revin, singur cu Nana – că n-am zis nu ca să nu mă pun rău cu ea.

            Și acum de ce vrei să te pui rău cu mine? - Nici acum nu vreau, dar nu-i știi pe indieni. Cu tine n-am nimic, dar ei n-au caracter. La 20 de ani, eu m-am însurat cu mă-ta. - Ziceai că nu știi unde stă, dar eu știu. - Ce să zic, dacă știi unde stă, fă-te de râs și, uite ce e, dacă ești măgăriță, poți să te alegi și cu două palme.

            Le meriți, atâta obrăznicie, așa devreme, parcă nu e a bună. A plecat, potcă mare, n-a mâncat seara. Am văzut flăcăi. Mi-am reproșat că nu înțeleg nimic din bucuria acelei libertăți curate, măcar din partea ei, poate și a lor. Dincolo de perversiunea comiterii cu albe, de orice vârstă. Da, ăștia vor de la tine orice, până și pe tine, pentru uzul purei lor perversiuni.

            După doctor, venise dobista ca împărăteasa. Mai apoi m-a nimerit singur și i-am țipat „bas”. La fel fructarului. Seara l-am repezit și pr prof. Gupta, că nu merg cu niciun microbuz. Nu mă duc la niciun lunch. Nu pot să văd indieni. S-au explicat la Nansi că vor să ne vadă instalați. Esha, că e frumos cu marinari. Însăși Nana, că nu știe dacă ăla are 20 ori are 14 ani.

            Oho, și cine mai umblă pe mări după ciklete? Și uite-așa, că jucăm șah port. Mi-aud din partea lui Dante că de ce am distribuit-o atâta pe soră-sa Laura, că numai el, Mamata și Bulbul sunt buni. Iar maică-sa Shushmita să-i spună lui Nansi.

            Eu îi spusesem, ori pe urmă i-am spus: degenerare? India. Perversiune? India. Frumusețe? India. Dincolo mă gândisem la sfărâmarea sufletului. Aici și a trupului? Ura pentru soru-sa. Am apărat aparentul egoism față de noi? Al copilului nostru, care să ne bucure?

            Mat cu pionul. Apoi, doi cai contra două ture, adică elefanți – în criză și ei. Supramultul acesta, ca paradare, induce imposibilitatea calității. Plus că au a se iubi, bănește, pe cât urăsc tot ce nu-i ban al lor, bani-ei. Și marinarii? Kashmirul febrilul? Cum m-ai lămuri, potolește-te.

            Mi s-a năzărit și Europa, cât că un căcat de Taleyrand mă roade la șobolan. Gogomane imperii! Halucinații reverse, barbarii răs-supte. Ce dumnezeu. Păi da. Rugăciune și cerșetorie. Viol și ciordeală. Dinte pentru dinte, știrb pentru știrb, cod de crimă. Voi crede ce vei crede și ai crezut, dacă nu vei crede ce nu mai cred și am crezut: adu-ți aminte ce copil religios erai, Sisir. Eu zic ce zic, fac ce fac – refuzandism.

            The Statesman consemnează, la evenimentele zilei: Internationa Academy Mihai Eminescu: Programme of Translation and Play, D5 / 29-31, Probyn Road, 5 p.m. (O face pentru a treia oară, anul ăsta, m-a consemnat primul, în 1978, după care, numele mi-a apărut în toate ziarele centrale indiene în engleză și hindi), The Hindustan Times publică trei (din cinci?) poeme ale Amritei Pritam incriminate de Gurdwara – Singh, The Fifth Ordeal, Kaur.

            La tripla repetiție de azi, scandal, de-am dat-o și afară, un minut, pe Nana („de ce se bagă mama”?) Apoi a venit și Sisir, că de ce nu se zice „merci”, niciodată? El, care m-a luminat, că-n Bengal e jignitor să zici mulțumesc. Ai de exprimat asta prin vreun gest, prin vreun surâs.

            Cam spre 5 eram obsedat de solnițe – unde sunt? Perdele, uși, ziduri mă opreau să văd cine va veni întâi. Nansi a zis Vinod, și l-am și văzut. Copiii începuseră să fie. Expoziția lor eclipsa jegul.

            Începusem Le Petit Prince când au venit familiile Raj Gill, Gupta, cred că și ai lui Lali. Specatacolul a sunat neașteptat de bine. Am putut specula cu părinții. Bună bârfă, mai târziu, cu Bengalul. Romancierul n-ar fi lipsit de aici pentru nimic în lume. Cel mai june fiu al său conversa cu botanistul. Sociologul părea a poza.

            De dimineață, aproape calmi, asaltați de copii, prietenii Nanei, de Memna, Vinod, Sisir (a lăcrimat, și-a scos ochelarii, a revenit după oră, cu Wellek), Lali, Gupții (felicitat Ashish, anunțat și-n ziare ca al 14-lea pe toată India). S.C. Gupta a venit, într-adevăr, cu microbuzul.

            La vreo douăzeci de perechi de mâini fluturau a salut  sub amaltașul parcă anume ofilit. Au venit cu noi, în afară de S.C.G., Memna, Vinod, Lali, Laura, Mamata. Am trecut pe lângă școala Nanei. Avionul avea întârziere de o oră, pleca la 3.30 p.m. Am zburat lin. Urechile Platagicii cam țiuiau. Nana asculta vocaliza cățelului japonez. Eu am citit șapte capitole din Gita.

            (LuGe) Lucia. Voi începe astăzi un text, pe sărite, cu lecturi din ziare și apariția Luciei. Cât am regretat a nu fi întrebat-o de Ion. Deci și copiii, ieri dimneață, la cântece, apoi, după amiază, la vedere, mă urmăreau în uitatul suflet. Doar uitasem și că Lucia fusese asasinată. Ani după Iorga și Gandhi. Ion se născuse înainte de asasinatele acelora.

            Nelămurirea mi-e ca o groază și o risipă, de-aia aș scri-o oricum, pe scurt, ca o scrisoare lui Ion. Cu măsura lungului timp ce s-a spulberat între noi. Cred că anii ăștia, în vreun fel, el a făcut ceva, poate un parastas, pentru Lucia, maică-sa. Era frumoasă și tânără. N-o fi fost ea.

            Paranteza a rămas deschisă. Cum intrase Bector și am citit, curând, Spune-o-ncet n-o spune tare. Autorul o cunoscuse pe Lucia. Eu i-am văzut doar portretul îndoliat. Parastas pentru Lucian convenisem încă mai din timp, când filmasem mâinile alea de pianist.

            Rajesh nu va auzi decât numele de Lucian. Cazurile, îndeosebi genitiv-dativul, întrebări de sintaxă, teste-India (în materie de predat, reamintesc, punând și de la mine, că un lab ultra-modern nu face cât un teacher așa și așa) – de-astea-mi ardea, decât de nenorocirea atâtor pagini ținute la icoană.

            Nu, Lucia era o plăsmuire neangajată. Stătea-n picioare și o fi fost jucând în vreun film – nici Shabana Azmi, nici Julie Christie, nici hindus, nici semit. N-aș putea preciza în termeni pozitivi, ci tocmai vreau s-o exprim altfel decât aș fi încercat înainte de a o visa, înainte de a mă obliga, practic, s-o visez.

            Doar îi proiectasem o scrisoare despre o – adjectivul îmi scapă, hai, călătorită imposibilitate. Să-mi fie secretară la Paris, nu la Roma. Își trimisese fetele ieri dimineață mai mult să-mi strice bruma de cerc rodarian, pe care îl reîncropisem din cenușa ranchiunoasă a unei neînțelegeri. Tema revoltei copiilor față de adulți, cum un adult nu prea se poate revolta dinaintea puștimii.

            Ailaltă tăbărâse cu fiii, plini de zăbale, să transforme, mongolic, totul în cai. De i-ar fi folosit mama lor. Îmi puteam permite fie s-o vizitez – a, ți-au venit fetele – fie de ce nu? - s-o aștept. Mai e timp. Mai era. Că visul ăla m-a pus pe alt foc. Și nu dintr-odată.

            Pierdusem – după  înjumătățitu-ne rodarianism... nu... încă nu pierdusem... iar de la revedere ajunsesem... de-do... egalitate. Uitasem că India a inventat șahul, iar Sudeep, că asta s-ar fi întâmplat pentru a-i face pe indieni nefericiți, el fiind indienii.

            Neavând, prin tradiție, ca temă de conversație, ceea ce se cheamă prietena mea, ori girl friend, tot n-aș avea cum i-o povesti, domnule pe Lucia. Cum jucam și întrerupeam jocul, mai și discutam în ultimul timp. Eu unul n-am stofă de atacant, el, da, zic.

            Nu se luminase de ziuă în Jaipur. Eram, să zicem, cu Lucian. Am luat-o pe străzi și am ajuns la pușcărie. Scria mare: prison. Eu m-am speriat. El, că de ce? Ce dacă? Parcă după aia... dacă nu cu o zi înainte... ceea ce înseamnă că încă și mai târziu... cum ziua aia fusese rândul meu să înving... și doar nu-nvinsesem... pentru subiectul cenzurii... tot ieri... tot...

            Că mă interesa Ardha Satya, filmul, nu, citez din el, „brutalitățile reale” ale poliției. Uite, cenzura și închisoarea din Jaipur le-am discutat în aceeași întrerupere, mi se pare sigur. Nici nu trebuie s-o aștept pe ea neapărat. În film se îmbolnăvea de cancer.

            Întâlniri strămutate. Prin campus, sistemul e că băieții stau tolăniți pe spate, iar fetele așezate pe iarbă ca-ntr-un tron. Dacă sunt mai intimi, atunci se află prin apropiere și vreun copac. Probabil, să nu fie văzuți din toate părțile. Ori să ofere iluzia că ei înșiși se ascund unii de alții. Au o îmbrăcăminte de lemn auster, pedepsitor la câte-o vorbă lunecată.

            Lucia evolua în sine. Mi-e și necaz că se eclipsa numai prin irealitatea aia alungându-te de la treburile somnului și necugetării. Ce să mai zic de revisata vecinului. Acum costă trei rupii. O citisei când costa una singură, și tocami pe vremea aceea mi se vădise povestea Luciei.

            De-o pățesc din veme-n vreme iarăși, mulțumită unor discontinuități care, evident, te infatuează ca de altă, vai, altă viețuire... nicicând aceeași Lucie... să nu-ți mai vină să te duci la operă. Schimbarea revistelor pe ziare, care și ele se scumpiseră.

            N-am mai zis nimic de absența tenorului. Ca să n-o mai spun nici cum poliloghia asta a unui viol, cam așa, sub-masculi violează super-curve de aiurea... nu mi-e clar... nicio paranteză... nu saree... femei-orhidee... nici visate... da' tenorul, unde se strămutase?

            Tema diferă, uite-o. Tot ieri era și asta. Cam înainte de vizita a doua a copiilor. Expirase programul muzical. Lucia ieșise, deci, în balcon și defilase în T. Se așezase, sărise. Iar se așezase. Desfășurase o eșarfă roșie. Se privea în sân. Apoi privise lung eșarfa. Mai paradase de câteva ori. Își luase fața în palme. Se uitase și-ncoace. Se lăsa soarelui. Până a venit fata ei și au dispărut eșarfa, sânul, soarele.

            Chipurile se odihnise ieri, o știu prin mesager. Altă cale s-o întâlnești n-ai. Te vede, te aude și din vis umbra acelei Lucii fără eșarfă, fără fată, fără Ion. Azi a dat o oră – de vânzare, are obiceiul -, dacă ar fi tot ea. Să se grăbească și se grăbește de obicei atât de tare să plece încât nici nu mai vine.

            Sigur că e și periculos, cât că greșește. Îți râde-n nas și-ți întoarce spatele în același timp. Depășește balconul și, când s-o ia pe terasă, iar îți râde. Desigur nu toate femeile cred în zodii. Parcă n-ai avea surori, Ioane, și-ți ai referință doar Mama, Lucia asta asasinată.

            Iar întrerupem șahul. Taică-tău are fason de astrolog. Nu ți-o mărturisesc, mă gândesc abia acum, că-n cazuri, o lungisem cu o teorie la minut, anti-frecvența fondului străin. Mă-ntorsesem la feminin și imperfect. Azi, iar mistica asta a vieții noastre de stele. De stai în dezacord cum nu poate fi dovedită. Cât că e mai veche decât moda dovedirii.

            Foștii dușmani reîncarnați rude apropiate – tot din ziarul de ieri. Pe-aici s-ar desluși  sfârșitul săptămânii de ieri. Mereu de ieri, ah, Lucia, trecusei de miezul nopții luminoase. Nu-ți face iluzii de amor. Uită-te la mine ce te-am mai visat în hazardul cosmic de-o conversație la șah.

            Refuz explicații. Nu mă-ncred în vizita plătită. Am mai și cheltuit bani. Îi fumezi. Mi s-a întâmolat când era cald și acum încă ar fi frig să fi convenit. Zisesem, peste o oră. Am început un text de nu se mai sfârșea. Noroc de-un dușman.

            A, p-ormă că oricând, adică niciodată, că nici în vis nu puteam merge prea departe. Nu rețin atâtea coduri. Numai represiuni de sine ne sunt hărăzite. Ce minciună rotundul dramelor de mainte. Așa și cu uvertura de acum, încă mai nelămurită. Am catadaxit să n-o premăsor și iar n-am ghicit.

            O, cum mi-am biciuit, o vară, cerșetorii imaginari. Iar ieri ne-am pomenit cu ei și ziariștii de duminică judecându-mă ca pe hoții de cai. Noaptea, visându-te, închipuindu-mi că te visez, Lucia, în picioare, nu în balcon. Ori eram și eu tot acolo. Nici pe terasă. Morala e spațială, frumoaso.

            Distanța și întreruperile alea ne muncesc pe neanunțate. Atât că nu mai putem, demult, de sentimente. Hotărât, ori sentimentele colcăie cu praful cât îl pompam cu fostele existențe, veacuri. De-am schimbat gândul, Lucia, când mături tu, diminețile, și numai noi parcă ne-am întâlni.

            Ce-mi stăteai cu spatele mai adineauri. Nu înțeleg, ai un soi de recunoaștere. Cam respectuoasă. Nu știu eu de unde vii. La intersecția cu Mallroad, cred că îți consideri  datoria împlinită. Cu toate că acum două ore năzărisei în alee, spre gulmohar.

            În chip de greșeală, ori minciună, ca-n visul nostru, tu, așa cu spatele, ești mai religioasă. Nu te joci cu dharma. Dar am impresia că ai greșit-o, luând și dharma mea în serios, ceea ce eu, să-ți spun drept, n-am chef.

            Să zicem că te-aș scrie. Ce-ar zice lumea, și chiar ce-ai zice chiar tu, care-ai fi a doua. Măcar ți-aș da și ție țigări, nu numai primei. De n-am scris-o eu. A scris-o Ion. Să-ți dea el, atunci, țigări că și eu îi dau alei lui și-am și visat-o pe maică-sa, când el nici nu se născuse.

            Nici ea nu fusese asasinată (glumesc – mi se pare că eu îmi fac astfel datoria). Parcă tu te-ai simți datoare să nu te-nfățișezi decât în cine știe ce vis și chip, de-o-ncercare. Tocmai asta vream să probez și eu. Cum stăm cu încercatul ăsta de ieri până azi, măcar, dacă nu ne dă mâna să fim epici.

            Mi-oi fi exteriorizând, îmblânzită, schizofrenia. Ne-om fi împăcând oricum și nici nu ne zdrobim de ceasurile morții. Prânzului. Prinderii. Nici eu doar nu te-am prins, mizerabil asasin. Ți-a fost scris. Nu-i mai scriu lui Ion.

            Genoveva. Dacă regizez cumva o proză de Handke, nu alta, chiar pe plăcerea ta, aș vrea să dansăm împreună, să joci ca azi-dimineață. N-am luat seamă cu cine erai. Ți-am auzit însă, din bună vreme, tocurile pe ciment. Nu așa de năpraznic – mi-a fost și jenă – ca acum trei zile.

            Vinerea trecută, dacă nu mă înșel. Când erai singură. Te-aș ruga să accepți chiar să joci desculță. Merci de fața aia de-un perfect artificiu traductibil într-o întârziată adolescență de inocent surâs. Cam greoaie complimentare.

            Pentru că mi se întâmplă să distribui, în ultima vreme, în piese nescrise, persoane pe care nu le-am văzut. Ne-am scris, ne-am schimbat un fel de încurajări. Dar n-am avut cum ne întâlni. Nici n-o să ne permitem asta.

            Acum, că te-am salutat de câteva ori, hai să ne tratăm, într-adevăr, fără povara cunoștinței. Și-ți propun rolul ăsta, încă nearticulat, cu precizarea, rugămintea, cum vrei, să nu mai faci, dracului, uz de pantofii ăia asurzitori. De-aia oi fi și abuzând de surâsul ăla de Genovevă, că dregi hărmălaia dusă la un bun, nebun sfârșit.

            Puteai să te oprești și vineri și luni. Dacă ai trecut, măcar de ce n-ai troșit ca înainte? Treaba ta, la ora asta, îți joc eu rolul. Încă nu m-am descălțat, îți pășesc partea silențioasă, de după surâs. Lucia s-a înființat în balcon Azi are sari verde. Nu iese din casă. Da' îmbracă zilnic alt sari, pentru fata ei. Asta s-a retras, până să ajungi, în camera germană.

            Abia când vei ajunge te vei preface preocupată. Acolo, cu Martin Luther și harta voastră. Fata secretarului arată, în fine, dezvirginată, via ghetto. Te-ai învățat să stai cu spatele la zid. E ca la voi. Când ne-am privit, dincolo de zid, nu zâmbeai.

            Trecusem probele de repertoriu. Eu propusesem metoda surâsului. Chiar râs, ca activând mai mulți mușchi. Nu știu dacă am zis plânsul, ori încruntarea. Tu mi-o repasasei la momentul oportun, pe culuoarul pașilor nebocăniți. Asta ar apărea altă metodă. Da' eu port tălpi de elefant.

            Nu-ți pot răspunde. Iar rolul ce-ți gândesc e, pe potriva ignoranței, cu căprioară. Să n-o sperii. Iar eram cu persoana aia de legătură. Înțeleg că nu de-aia ai și bocănit. Ai și surâs. Astea aveau de a face cu mine personal, dacă-mi pot visa atâta. Înseamnă că ai purces la vreun gest acolo, cu spatele la zid.

            Stai, să mă uit. Sunt amândouă. Cred că și-au luat prânzul. Se soresc. Lucia e mai puțin săltăreață ca ieri. Tot desculță, însă, ca tine, în rolul Genovevei, cu spatele la zid. N-ai nimic de spus, ori spui ce catadicsești.

            (crede-mă) Până la urmă – că e posibil -, părerea mea e că nu e posibil să spun nimic. E o părere. Ține-te desculță. Chiar bărbatu-tău se purta în sandale locale, vădindu-și degetele picioarelor, roșietice, încât s-a și însurat cu o capră neagră. De-ai ajuns să calci așa-nțepat și cât p-aci să accepți un rol de la mine.

            La asta te gândești cu spatele la zidul marxist. Ce-ți zici? N-a venit nimeni. Ai bătut pașii pentru urmașii fostului tău bărbat. Ăla umbla cerb ovrei, cum vă nimeriseți. Chemase regizorul de peste zid. Și ăla, numai catifea aproape toată încărunțită.

            Totuși, când tu ai ajuns la picnic, ți-au adus pantofii din vacanța germană. De-ai coborât și prin Goa, comparând vremea și constatând că e ca aici. O fi. Descălțarea... Măcar eu fac râie cât tot zidul ăla. De-aia m-am gândit să-ți ofer un rol.

            Mă mai gândesc, nu ce rol – te privește -, cum să te fac să nu-l poți refuza. Să-l exiști de comun acord. Să-i capitulezi – surâsul rămâne. Uită-l pe bărbatul tău cu toată stânga lui și-a ta, cu Hemuddth Smith faimos în Rodope, nu și în Pădurea Neagră, cum suna o tiradă a lui la lansarea revoluționarului din Brăila.

            Mâine, bagă de seamă la pantofi, ne mutăm pe Criș. Știi să înoți. Nu-ți stă bine. De-aia nu mai poți – ai fi, însă, în stare să înoți cu pantofii. Se poate? Șalvarii te prind păpușă. Grație surâsului. Da' oricum, ai potrivit-o.Ai schimba acești șalvari, Genoveva. E mult Beethoven bașca de Imperial.

            Doar nu-ți asculți numai pantofii și, în spate, rinichii zidului. Personal, îți schițez participarea la micul program în onoarea Genovevei, a ta, fără să mă fi schimbat. Scuză-mă, anume, văd acum, nu ți-am răspuns asemenea la zâmbet, ți-era zâmbetul de pe tot parcursul pașilor bocăniți, dinaintea camerelor slave.

            La urma urmei, o țineai așa. Eu stăteam pe loc. Tot așa m-am ținut și mă țin și acum, când te destăinui neantului. Observi că nu-mi sfârâie călcâiele. Încerc să te înțeleg și-mi fac probleme cavalerești de recunoștință.

            Pe amândouă culoarele și-n toată raza scenei mele ești cea mai cea mai, prefer surâsul, exclud culoarele, improvizăm zidul. Îți fac capul mare cu detalii care te pot și interesa. Dar nu e cazul. Două-trei glume nesărate, pe tema cine e cel mai cel mai.

            Îți răspund la celelalte servicii de care ești curioasă. Pronunțăm și patul. Te dai germancă de câte ori și cum vrei. Te bucuri că n-ai copii și nu citești biblia. Te declari literată. Vânezi un apartament. Plătești taxiul. O iei pe la yogin și cățelul mort.

            Ți-aduci aminte prima și a doua călătorie pe aici. Vezi ce a zis și n-a zis Gunter Grass despre poeți. Citești Indian Express. Faci conversație mamei de la voi. Faci față de zece ori mai plătită. Ironizezi reformat.

            Te abții de la feminism și carieră politică. Plănuiești încă un sud, masiv, pregătitor de mărunțișuri-posibilități-plictisuri, pe urmă te descalți frumos și joci rolul Genovevei, al tău, în onoarea-ți.

            Numai cerșetorii iubesc dictatorii. Rimă? Atunci, nu, cerșetorii nu-i iubesc pe dictatori. Ori, dictatorii rar iubesc (nici) pe cerșetori. Definit, indefinit. Ar fi timpul să mă întâlnesc cu maimuțele. Trec printre ele în mare grabă. De-aia le-o fi și cuprinzând mirarea. Adică, la ce-oi mai fi trecând, cu atâta dor – ducă-se. Chiar aud: Hanuman.

            Le bat. Altceva n-am să-le dau. Trec repede, să nu mă ia de dictator, ori eu sle văd cerșetoare. Puterea e a lor. Cum se mai miră. Singure comandante cu haz. Nici câinii n-au nas să le latre. În ce le privește, adevărații dictatori au apus, nu mai au loc de mainuțe.

            Sosește vânzătorul de semiprețioase. Coboară de pe scuter și-l trădează valiza diplomatică, altfel îl bănuiam a fi tipograful romanului cu dictatori. I se aude motorul de plecare. Se întoarse – cum să ajungă la casa străinilor? Cum te uiți, în wood land, la maimuțe, în stânga, ai casa lor. Am dat chix, țipă papagalii la motorul ăluia.

            Mă duc, da' n-ajung. Această întrebuințare de sine nu mă înverzește. Palmierii. Umbră peste iarbă. Nu-s mere-n jungla sprâncenelor de palmieri, nu e femeie, nu e șarpe. Târziu, după cântare și predică, mă-ntrerupsese Lucia cu un verset din Gita.

            În pantă, adjunctul controlorului de examene, urcă pe fiul lui Lucian pe bicicletă, salutându-ne. Tinere flori mă luaseră cu unchiule, la venire. Când pe un zid, pe alt zid, pe toate zidurile, zazz, roșu, sari verde alternat.

            Cât îmi dictează dukha și cerșesc spectacol de uitare. Mie-n aer tema. Rost sinucigaș. Avort cu datura. Beție. Toi crickettist. Ce putea face și Christ? Da' maimuțele verzi? Dați cerșetorii adevărați din dictatori adevărați? Întreb ca prostu'. Mâine e marți. Atât ne trebuie să fim prinși cu Hristos la zazz. Ne-ar rima maimuțele acuplându-se ambigen.

            Moașa se-ntoarce de la altă naștere, ocolindu-ne. Tăiem prima oară unghiile copilului și le aruncăm într-un mușuroi de furnici. Aș duce scrisoarea-plic din etapa organizării mesei, dar n-au plecat bine vizitatoarele și mai aștept pe cineva. Gnothi seauton, ba atmanam vidhi, sanscrit Socrat.

            Bine ți-a făcut Lucia. S-a frământat oriental, întinsă sub soare, sărind să facă loc îngrijitorului. Forza, conducătorule. A privit, desigur, musulmanul bengalez, de-o căutase și pentru fie-sa. Lucrează numai pentru mirese și râde.

            Dă-i întâlnire Luciei prin toate fotografiile în timp ce e asasinată. Treaba nevestei colonelului. Nu i-ai zis nimic fotografului. Ne-am văzut ăi din vorbă. Uzul pumnilor te calmează. N-ai sentiment, n-ai voie. Până și Lucia s-a lăsat nărăvirii, greșelii tipografice. Nimeni din numele colonelului în alpinismul himalaian. De-i zici brigadier pe chestia asta.

            Ai schimbat poza. Numai în spirit. Răzbunarea uciderii femeilor. Numai elevii. Îngere. Simetric exclusivism. Vom reveni. Din o sută, o cută. Nu, decimare. Ba argint. Locul era pământul, de ce? Străina vorbă de străina îngropăciune. Astfel te apropiasei de focul electric.

            Femeile, cu picioarele prea desfăcute. Facere de-a-ndoasele. La ce-ai consuma cenușa celuilalt sex? Ordin etnic. Ba-ncă. Arde-l pe tătar. Doctorii prescriu doctorii. Schimbă de două ori accentul. Nu mai ai loc pe listă de litere.

            Suprapune-ți vânzoleala sfielii. Aici te-ai dat de gol. Habar n-ai de doctorii. Nici doctorii n-au habar că n-o duci cu Lucian. Bătrâna ți s-a-ntors la mărunțiș. Se bucură deodată și de islamizarea-ți sărată sarrată nu s-arată. Ai parol.

            Tot mai cântă ce-a cântat, cât nici nu te-arăți. Se-mpuținară ochii, se-mpuțiră, dușul te ciujdise, cât nu-ți dădeai seama și bunul simț al crăcirii de-o parte și de alta a unei surse de foc încă puteai să ți-l permiți. Te spurcasei brusc la sărut și tăvăleală only.

            Păi ia-ți un pic seama tăieirii înăuntru. Nu te-aduna în depărtări închipuite puindu-ți facerea inversionistă, intensitățile depresive, părelnic recuperatoare, adâncind gropile capului în și mai vechi singurătăți. Pleznite arbitrar în stilul frigidității tale.

            Ți-ai lăsat și chiloții-n dulap la tropic. De ziua de naștere a fie-sii, a, sunt buni de mine, și și i-a tras mă-sa. Aia cu mâna arsă, jupuită, cu buricul bulbucat, singura parte grasă a corpului ei. Iar dedesubtul ăla roz încă-i era căptușit cu albeți din ochii furați ai asasinatei. Record de furat. Judecată pentru întâietate.

            Trecută purtare. Pedepsite-ar Pâna, ciot în ciot. Ăla-l trăgea pe băiat în pământul celălalt. Luase acoperișul și-l vâra pe sus, că doar nu era ziua lui de naștere. Cam de-aici se născuse un sentiment. Te-ntinsesei cu spatele la măturător, ridicasei o mână, scăpasei cleștele, să-l măture cel de jos.

            Chiar nu se mai ridica. De-ar fi pornit căpătâiul, de-ar fi fost muson, și cine să-l certe, ori demoni, ori cenușă de mistuit. E vremea. Nu. Soarele se spăsi. Îți mai aduci aminte de a bătrână. E vreme de când cu recunoștința că te-a născut.

            Cât ai da-o iar pe panch mahabhuti, clara-ți preferință pentru prithvi, îngânând și caldul la uitări în prana. Spațiu și licoare, nu te mai certa aici în numele preamarelui și nemainevoitorului. Crede-mă, de-ți muri și-al șaptelea soț.

            Bine, ești vie, ho, lasă confuzia plătită prost cu învierea de apoi. Că nu ți-e pe gust a îngeră. Iar cazna aproapelui ți se datorează de a-l fi inspirat cel puțin a doua oară negativ. De-oi fi fost odinioară mai venerabilă decât codrii, iar zilele trecute întinerisei cu sâc pădurii negre.

            Ai lăsat, domnișoară, lumina aprinsă toată noaptea-n baie. S-a ținut porumbelul cu ciocul lipit de geam până, târziu, a picat în puț. Perechea i s-a pleoștit pe balconul fals prânzul următor. Ți-a bătut vântul sariul pe pulpă. Te-ai retras. Se bălăngăne ușa.

            Naționala se ecuează invazie. Vorbitor de vorbitor, nu taci și vei fi lichidat. Asta nu-ți place dumitale. Vinde din târnă și la revedere. Vezi de lubrifiant. Aliniază-te cât mai ai timp. Ți-a trimis copilul în inspecție. Probabil nu vei îndrăzni să nu-l mângâi.

            Tocmai te ocupi de consoane staliniste. Schimbi amintirea. Parterul se aprinde de Shivaratri. Ce să mai aștepți corespondența, de la ce guvern? Infarct repetitiv. Pe drum îți explica viața până la ora trei din noapte, de s-au tras, în lunile din urmă, concluziile corespunzătoare.

            Și s-o fi-ntorcând în nord cocoana, abia ușurâdu-și bătrânul, și trebuie condusă acasă. Lecție ei inutilă, eu anticipație compradorului de odinioară, cocktail zidit în mizerie. Femeia se dedă vizibilului mai cu democrație, singuratică. Dincoace, pereche. Charpaiul strâmt. Suspiciune săgetătoare.

            Împușcături din templu. Idoli tremurând în arc de murtikar. Pacea omorurilor. Onoarea națională insultată. Fervoarea religioasă în râurile sfinte. Fuga la Shankaracharya, ba-n Kailash, la Manosravar. Nu s-au ucis pe zestre. Mireasa era, în ascuns, nebună. I-au găsit loc în balamuc, unde a fost violată. A născut un copil mort și s-a făcut bine, dar n-are unde se duce.

            Nu mai asculta gabrioleta, parlamentul. Nu te uita la vrăjitor doar pentru că a fost bandit și nu te uita nici la cel bandit pentru că va fi vrăjitor. Altfel, ea e o femeie. A fost o frumusețe. Nu te mai zgâi la frumusețe și lasă femeia în plata soțului, prin poștă.

            Ia-o bleaura prin geometria iluziei, că tot te pierde drogat cu ceapă. Vânzătorul de ceapă ține cu ceapa. Ceapa e de apă. Criză de apă. Vânzătorul de ceapă face scandal inimii înlăcrimate. Își vâră agenții în stomac și se declară academician.

            Ai apa pe foc. Noapte peste juma de oră. Obosite femei de-acum un veac, reginele, șahul. Du-te și citește până dă-n fiert. Care te-a lovit cu portocala putredă, cumpără-l pe el, n-ai cum să i-o arunci înapoi. Admiră-l, să-ți poți vedea de treabă, în balenă.

            Depresia va fi având o cauză involutiv gramaticală. O intensificare a împușcării pe la spate. Bananierii pleoștiți casteist. Matrapazlâc armat. Respectă-ți suferința de dinainte de naștere, că n-ai murit. Descalță-te cât mai ai ce.

            Uite-o cum se-ncinge, fără a fi nevoie, privindu-și pântecul, netezindu-l. Nu te vede peste alee prin fereastră. Stă-n picioare cu brațele goale-n șolduri. Se reașează. S-a ascuns după creangă. Privește-i degetele. Așteaptă vremea de sosire, copile. 4. 03. 84. D5, Delhi

            Te întinsesei pe covor zâmbind eliberată de o primă vedere, iar bărbatul tău, cu oferta din pahare, spărsese altă prohibiție. Și copiii-și regăsiseră sfiala. Sunt ani și-atâtea mile dinspre copilăreasca toacă. Bate Raghu. Ceilalți compun o poveste în uitarea cântecelor franțuzești.

            Și murind îi spui de iubire, cum iubind-o i-ai spus de moarte. Orbul nu se vede. Se știe. Nu mai ține conferința. Repari încurcătura, iar el descrie ce s-a întâmplat copilei, care se nedumirește că de unde știe de ea, că poate vede – o impresiona înfățișarea iluminată. Și vocea.

            Apare și soră-sa, bine-i zici să-și mai cânte bhajanele. Femeia guru ar fi venit și la examentele ăsteilalte, dar uite ce e, să nu le uite, să le cânte iar în societate. C-ar scrie-n scriptele sanscrite de permisiunea sărutului pe frunte.

            (satya) Este 2 a.m. Acum cinci minute, m-a trezit tatăl lui Vinod: telefonul, România. Nansi: mame, ne omoară iranienii, ăștia dau foc Bucureștiului, te-au amenințat cu moartea. Nu te întâlni cu Molavi, c-ai vorbit și la Moscova, c-ai vrut să te culci cu ea, zice bărbatu-său. Au scrisoarea, au și bilețelul. Ei știu unde ești. Eu nu-i cred pe ei, am vorbit cu Jean, a zis că protestează și vorbește la Externe să protesteze și ei. Salută-l pe Vinod.

            Eu i-am spus că nu e adevărat, și să aibă grijă de ele. Cât m-au pozat la Moscova iranienii, mă puteau curăța pentru a fi scris pro Rushdie (bine că m-a semnat pe mine T pe articolul Nanei). Dar Vinod a afișat, cu scrisul lui, adresa. Mă miram cine a luat anunțul, îi bănuiam pe indieni sau români, nu mă supărasem.

            Pe Molavi o întâlnisem aici, tot cu Vinod, niciodată singur cu ea. Trăia și ucidea Khomeini. Cu temerea de a fi luat fără întoarcere de acasă, thanatosul exclude erosul. Voi reciti India Interlude să văd dacă apare numele Fereshte. De n-ar intra și biblioteca în ținta bezmetică a amenințării. Pentru gazete, aș vorbi din Calcutta – la Abu Dhabi, nu cobor din avion – la Kuweit, la București?

            Mi-e teamă de retorică și de moarte. Semne de la venire, când să fiu coborât din avion în Calcutta – nu e vorba numai de bani, îi spusesem directorului, care mi-a lăsat și cartea de vizită, că tot prin A.I. mă întorc. Se instalează o presiune stranie în creier. Poetul Molavi n-o fi scris numai să se distreze, să-și facă nume. De s-ar potoli și Vinod cu Islamul.

            Aseară, dinner-ul la Shivaramaya începuse cu o primire a lui Shivji, pe prispă, aplecat, cu mâinile împreunate, într-o postură de templu prietenesc ganapathian. Am vorbit despre copii, începând cu Nana și Niru (își face doctorat la Columbia – mai toți copiii compound-ului au reușit câte ceva de gen). Apăruse Shama, 22, Nana întreagă. Am băut rom.

            La masa propriu-zisă, am discutat mai ales sistemul de învățământ teatral indian, cu subiecte și personalități, pentru alegerile Nanei. Shiv ajunsese și la Tennison – Calm on sea –, că tot îl făcuse Leela cel mai calm om din lume. Ganesh ne-a spiritualizat ca o convertire.

            Cu Shama, care face sociologie, am discutat separat, după dinner. Gândea atât de clar și cunoscut dar proaspăt, în concepte primite – stratification, religion, development. Le-am luat pe rând, critic, adăugând, la un moment, kitsch (n-auzise) și Chie Nakane – Vertical Society –, n-o știa (pe Ruth Benedict, da).

            Nu e o flatare să fii amenințat cu moartea, mai bine nebăgat în seamă. Cum o să ne amintim peste un an? Credința de-ar întrece fanatismul umbrelor negre primite cel mai numeros la Moscova și Delhi. Când am întâlnit-o pe Fereshte în Delhi, la conferința Literatură în traducere, februarie 1984, eram tot sub amenințare – cam pozam că tot cu moartea – pentru a fi publicat Doina de Eminescu.

            Nu ieșeam din casă, îmi cerusem la vice-cancelar demisia. Nu mi se aprobase. Maurya de azi, pe atunci șef, presa nu numai psihologic. Până când chiar am plecat, în 12 aprilie (împlineam 40 de ani). Trăisem un semestru de (auto)terorizare – sub dublă teroare Khomeini-Ceaușescu.

            Lucille ar persifla sugestia vreunei rezoluții, iar președintele IFLA, care mă cunoaște, nu m-ar crede. Geaba membru votant în Standing Committee. Amenințat cu moartea de un necunoscut pentru a-i fi răspuns soției sale (nu eu am abordat-o), cu opt ani în urmă, unde se află o librărie de unde să cumpere pentru domnul Molavi, poet, The Seagull Livingstone.

            Ce rău îmi faci, domnule Molavi, chiar dacă nu mă omori. Poate mai ajung la simpozionul (internațional) de la Câmpulung Moldovenesc al lui nea Romică Vulcănescu: o mai avea curaj să-l conduc în Mexic? Ba-n Bucovina aș sta niște zile. Poate nu mă duc și la mare, să nu mor pe neînotate. Tot pe atunci, Nansi: te-ai gândit și la sinucidere? - da. Repulsia lui Maurya  și amenințările lui Molavi se întâlnesc.

            Când aș fi în București, acum, lumea m-ar crede în India. Shama, că de ce să fie ultima călătorie? L-a deplâns și ea pe Sergiu – Nansi ar primi mai multe scrisori decât Dorina. Bine, zic, dacă rămân sau trec la indianistică, americănește, atunci n-au decât să existe navete dese. Chiar fără să mă apere nimeni... lipsa focului... fumul sunt eu...

            Până la iranieni, mă termină țânțarii, în acompaniamentul bastoanelor de paznici. În Malta, ce-aș mai zice sub un islam gaddafic? Metabolismul țărilor în transă. Friptura de țânțari, bucăți de mine. Prin toate ungherele, păianjenii-sepii. Voi scrie Frica de Orient. Vinod vrea persoana reală a Fricii de Orient – Kashyap, Maurya, eu mă gândeam la Kipling, Orwell, Eliade.

            Fiecare indian se crede Vivekananda. Ashram fusese capitală sub moghuli. Să-mi dea fetele scrisori pentru Nana. Și Dante. Toată ziua ar fi umblat un amploaiat indian, va fi și la aeroport, să mă vadă plecat. La chong, n-am timp, să nu mă aibă Jamuna.

            Cu pitaji – în imperiul englez nu apunea soarele – se zicea, acum în Anglia nu răsare soarele. O găsisem pe Margaret la telefon – numai puțin, că iau un medicament – plec mâine, m-au amenințat iranienii – sorry for reason, thanks for presents. Esha: scrisori, nu numai masala. Citită poezia lui Gyr, Teiul lui Eminescu. Crime doesn't pay, cita pita din ziar.

            Wood Land, gulmoharii, Hanuman temple – nicio maimuță, ah. Rectoratul, gărduit. Nehru Vatika, un bust de la centenar. Lipsă cei doi palmieri preferați, mai ales cel cu burta mare. Antropologie – Fizică – Zoologie – Botanică. Facultatea de Arte, goală. Singur. La tibetani, închis, aș fi luat orez de la ei. Miranda. Chhattra. Shiv. Ne-am întors la el. Leela. Apă, cafea. Intimidare. Să nu mă cenzurez.

            Dante venise (a aflat Shama la telefon). Era și Amrita, cu părinții, Sisir și Shushmita. Dante – civil engineer. Laura mi-a adus scrisoarea la Shama – mi-a atins mâinile cu dragostea de copil. La Andre, exact la 5. Fiecărora le-am povestit în ce vizite am mai fost, 5-6 ore de nostalgie.

            (2015) În Rashtrapati Bhavan, în camera Brahmaputra, tablouri, telefon, calculator, televizor, papuci. Vorbii cu Plata. Citii Statesman. Sogit Benjamin. Nu se deschid geamurile. Conferință recepții pelerinaj sudhanidhi ratarea studenților. Plec la recepție să schimb colivia. Fiecare cu închisoarea lui, același nume de sanscrită. I am a Romanian writer filling like an Indian. A încuviințat. Jucăm în piesa indologia președintelui rashtrapati. Față blajină sticloasă-n privire. Am mestecat pan. Tripathi, in our country, any act is acted as a illusion of reality. Edwin Lutyens. Mongoli moguli persianizați. Patru adevăruri și dharma. Satya valedictory Rajasekar vote of thanks. Strietencorn se oferi să susțină cursurile românești. 

24-11-2015. New Delhi

             Teravada nu se înțelege cu mahayana. Buddhiștii predică pacea și în război. Prastara piatră în sanscrită, nu și piatra din unghi. Din pietre aruncate podul spre Ravana. N-a bântuit nimic, doar un câine lătra azi-noapte în vreo curte a bhavan-ului rashtraptian. Interviu pe New Chanel DD Lok Sabha pe sanscrită macabră to die for sanskrit sub comuniști și bengalezi. Jos e Jamuna. K. K. Paul governor of Uttarakhand. Din Rishikesh back în Haridwar. Paramatha. Pandit Jagannath Benares Ganga Lahari. Aarti. Govinde Govinde. Rama-Krishna. Om-Shalom. Lumini stinse clopote copii în brațe foc gras Cidanand. Am ezitat, swami, în fața ghirlandelor de foc, 60 de tineri în România muriră de foc la concert, ajută-i cu agni.   

            Badrinath după Gange incendiat. Ce-a mai tras de mine Cidanand să mă duc să-mi dau foc colectiv – mi-au încălzit mâna forțe politice militare religioase eliadesc americănește la Rishikesh pe partea cealaltă. Luceafăr cer adânc în Haridwar cu munți din Gange zornăiți, voce de vestală peste tufișuri, Golden Tulipe, hotelul cu poliția înainte. Hari heritage Geeta Bhavan Shanti Kunj 1917 human compassion Pandit Sriram Sharma Acharya Gayatri Hymalaia Temple meditație rotundă vârfuită Jamdagni Bhavan Lordess Gayatri Temple vâjul părului. 

            Per Gynt și indienii de noi, norvegul era neamț, din Frankfurt are avion direct la Delhi. Cu toată lumea mă înțelesei minus UGC dar mai vedem. Cameră pe jos, chinezul întreba pe ceh, e a mea, uite chiar ultima poză până la finirea memoriei o făcuse chiar el eu muindu-mi mâna în Gange. Vipralamha. Aarti. Ashram. Șapcă japcă treacă zacă meargă marga. Te uită în palatul președintelui cu Vacev.

            Ce-o fi zicând Satya. Timpul meu nu există. M-am simțit tânăr în India. În vitrină farfurie town hall Rîmnicu-Vâlcea. Cărțile Luminiței Cioabă. Bartrihari și Vitgenstein. Political thought in Sanskrit Kavya. Satya Vrat, Discovery of Sanskrit treasures, Vash Publication 2006, 7 volume, I Grammar and Linguistics II Epics and Puranas III Classical Sanskrit Literature IV Modern Sanskrit Literature V Philosophy and Religion VI South-East Asian Studies VII Society and Culture. Human values: Satya, Dharma, Dana, Acara sau Sadakara, Karun, Propukara, Titikșa (kșama), Udyoga, Udyama, Santoșa, Sanca, Sila, Dhairya, Cittajuddhi, Andarya (Liberality).       

            Tamara Ditrich indolog Austria. Satya Vrat omonim Jaipur, Panoramic of Sanskrit Literature. Origin of Elephant Rider. Citeam biblia Satya, apăru Esha introdusă de chowkidar, prezentabilă, cu două ex. Tagore, cercei, inel. Andre, cancelar la două universități. Chaos Theory by Anuval Pal, Picador India, 2012.

            „What is this quintessence of dust?” (Hamlet). Peshavar. Samskritsudhanidi. Trece timpul indienește. God universal phenomenon. God and human right. Născut în Punjab, Lahore. Poet shakti. Miracol indian. Chairman of Indian Sanskrit Council. Ashok Pradan începe cu mine, că eram chief guest. Cultul lui Satya.

            Esha a sunat că și-a uitat ștergarul, că trimite șoferul, i l-am dat lui Vinod. Mă simțisem hindu anii aici, rămânând creștin, am comparat pe Rama cu Hristos nu o dată. A cucerit România ca Alexandru India, pe care a pierdut-o, Satya nu. Românii popor mic, indienii ăl mai mare. Râma apei în deșertul mării. L-am făcut fratele meu, mă întrebase câți ani aveam, el 85. How to Get Away with Murder. Casele Romei roșii. Ulisse, Griffa. Iau jerseul lui Vinod.  Cantine di Ermes. Nu pierdeam mobilul în Indira Gandhi, acum vorbeam cobelile, așa fără anunțuri ne-om fi învățând minte. Scheletul de rechin avio să nu zică vinul roșu că nu l-am băut.