Să citeşti pe Eminescu
fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Studiul dedicat lui
Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar
Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a
personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o
ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să
rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire.
Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze
din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l
lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv
amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.).
Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din
Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga
lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul
arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.
*
te fac să-ţi descoperi în
antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit bine măcar pe Pău cescu prompterul lui Niolae
Manolescu Ion Bogdan Lefter Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo Radu
Mircea Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda Alexandru
Paleolog C.P.-B.
*
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă
în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de
limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii)
concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin
Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor.
Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin
proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor).
Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique
/ le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui
confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” /
Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate
se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci,
şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.
Pentru
profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un
principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat
de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării,
îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă
Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul
divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi
stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici,
implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian
Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile
izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează
numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză):
“Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin
amploarea lor.
Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun,
interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din
cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului,
deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.
la urma urmei începe şi
ziua asta din Gita
*
studenţii Amitei Bhose
l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul
morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se
în cosmosul lui Orfeu şi al lui Tagore
deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese
filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe
acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a
interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20
şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea
al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă
India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind
tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui
deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva
bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi
poetul României ar da un exemplu de advaita
*
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul
şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată
în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de
Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al
unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din
Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în
cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în
verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc
melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu
aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de
păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici
rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii
înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de
ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti
în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca
să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru, dacă nu pe scenă –
Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /.../
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume...
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
*
Cosmologia
eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo,
ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology; The
Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa
mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6
volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian
Wolff (1783) şi Luceafărul lui
Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi
fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa
arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană,
haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi
fratele doar în bucăţi).
*
Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu
demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of
Indian Thought on Mihai Eminescu”.
*
un
du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea
unui dac – RigVeda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita,
Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.
*
George
Anca
EMINESCU YAMA
“Semnul
întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a
vitalităţii înfrânte.
*
Maxima
esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui
nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul
armoniei cosmice.
*
“La
solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations
pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de
'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în
“Zalmoxis”, 1, 1938).
*
Mihai
Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.
*
Izvor ca plâns la naştere
- “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).
*
Epilogul
lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne
facem cenuşă”.
*
Să
citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la
Baudelaire.
*
Eminescu
nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după
el, prin el sau cu el, sau sub el, sunt
nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei
poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini
de noi, în ei.
*
Studiul
dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi
opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi
complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă
anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”),
menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a
lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără
semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul
parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată
soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi,
soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său
Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi
regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care
este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine:
discursul de poetică.
*
*
Parpagai:
(publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.
*
Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul
peniscop văzând
şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de
clintoni în jurul epitomului.
*
Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui
mormânt,
monument, sau a
unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la
3 ani”.
*
Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la
urgenţă,
se joacă şi fotbal cu ţeste,
berneveci pe brăcinar.
*
am băut băi Gheorghe un elicopter
am băut Vasile unde e
elicopterul dumitale care n-ai băut
*
azi-noapte
ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung
*
te fac să-ţi descoperi
în
antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit
bine măcar pe
Păucescu prompterul lui Niolae Manolescu Ion
Bogdan Lefter
Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo
Radu Mircea
Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda
Alexandru Paleolog C.P.-B.
*
Eminescu
e un dat dilemienii îl fac luat
*
resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema
lemurieni
*
tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau
un elicopter cât
a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă
viaţa e o elicoptereală coptă
Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la
început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.
*
La
sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul
misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii
perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se
încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo
dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.
În
Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi
eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el
aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului
este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea
răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de
vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e
“sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un
muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l
scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar
coborî în Valhalla.
Adevăratul
Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă
inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în
sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.
*
Astfel,
în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se
vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.
Izvoarele
toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele,
mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit.
Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care
le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei,
zâne, magi, eroi, oameni.
Dacia
geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale
poetului.
*
Călin,
ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără
control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa,
din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici
triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de
idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se
etern şi biruind obstacole sociale.
Zamolxe
s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca
întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F.
424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai
Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea
copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care
geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât
mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său
imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar
spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al
Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio
îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu
explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului.
Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel,
armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.
Limitele
nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor
sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni
receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile
genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai
mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt
compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.
Ulterior
“odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există
prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă
“un punct”, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură,
din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din
infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită
soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta
noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii
geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi
Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din
inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.
*
După ce
în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea
iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o
amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur
dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi
naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:
Lucească
cer senin
Eternelor
ape,
Care
din văi adânci
Se
nalţă la maluri,
Cu
braţe de valuri
S-ar
atârna de stânci -
Şi
murmură-ntr-una
Când
spumegând recad.
O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi
somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) -
plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.
*
Prin
cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor,
ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se
asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism
liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea
omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura.
Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:
Şi
tainic genele le plec
Căci
mi le împle plânsul
Când
ale apei valuri trec
călătorind spre nemurire.
Sonorizare
irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul
lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi
reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale
izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe
ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va
plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”;
“cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”;
“ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am
al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.
*
În
fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează
alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un
basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut
subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet.
Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt
avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape
/ Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din
valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică
iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi
face destin erotic în mijlocul lor.
*
Pentru
a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în
lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi,
poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:
Putut-au
oare-atâta dor
În
noapte să se stingă
Când
valurile de izvor
N-au
încetat să plângă...?
*
În
poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra
morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă
relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.
*
Luceafărul,
poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze
principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu
mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie
modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în
grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”).
Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă
/.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc.
Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură
banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia
atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la
naştere şi la nemurire:
Vom
pierde dorul de părinţi
Şi
visul de luceferi.
Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri
inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă,
încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea
apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor
faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e
luciferic e rizibil în ordine tragică.
În
poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală...
Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin
Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar
prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de
împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic:
viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi
moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci,
uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire
la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două
fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar
duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan,
publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.
*
Şansele
blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea
spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde
permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.
Cea mai
simplă formă este blestemul ca destin.
*
Revenind
la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se
impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu
spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu,
revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu
natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii
relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină.
Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi
neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn
în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa
prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei
colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră
viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul).
Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula
lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).
Zeul
Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte,
Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele,
conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia
zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru
irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic,
redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic
pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic
înspre matca universului intangibil.
Maxima
esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui
nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul
armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea
totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba
justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar
posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în
absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea
genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme,
dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de
nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea
Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu
nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi
predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.
Pentru
profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un
principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian,
purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării,
îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul.
Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte
de balansul spiritului arghezian în
jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr
neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De
aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui
Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului.
Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le
revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză):
“Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin
amploarea lor.
Eminescu
şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc,
indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat
atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e
forţată în sfera ideilor.
*
la urma urmei începe şi ziua asta din Gita
*
România
e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în
anii 90
*
într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuşi
*
studenţii
Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite
chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu
împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeu şi
al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce
se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia
europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura
indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui
Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin
Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore
cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu
el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face
cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi
pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui
Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita
*
în decembrie International conference on Indian
culture 28-30 May 2000 simpozion Tagore în anul Eminescu summer course un lucru
rău n-are cum fi precum îl gândesc dr George Anca has delivered two lectures
Tagore in Romanian perspective Vidya Bhavan 22 November '99 Tagore and Eminescu
23 November
*
bunyanul de 270 ani din grădina botanică library
compound is not a public park trespassers will be firmly dealt with gold de la
Goldstei Brancazio on supernovae 29 titluri Eliade 23 Ceauşescu 2 Eminescu C-M
Popescu Leviţchi-Bantaş Emin Pasha eminent Asians Indians Victorians Edwardians
Bengalis Elizabethans Nigerians Women Orientalists Eli Elia Eliade
*
volumul XIV Eminescu
gramatica sanscrită
*
a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în
amintirea Amitei
*
Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade
Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India
*
Până la un
florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa
românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la
Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui
dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic,
nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a
durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/
Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre
pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc
întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri
suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o
clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată
vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/
Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele
spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru,
dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /.../
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume...
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
*
Cosmologia eminesciană în
relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie *
Doamna
(n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la
Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai
Eminescu”.
*
un
du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata,
Rugăciunea
unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I
– Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est
– Budha-Karita.
*
lasă
viaţa lasă tot
Eminescu
Eliade
plouă
dealuri şi cascade
şi copilul ce înot
*
laotzieni
Eminescu Blaga
confucieni Spătaru Călinescu
*
pe
Eminescu indienii îl iubesc
în
reciprocitate din depărtări
nu-i
voi muta din calypso
pe gazde Kabir şi Eminescu
*
orice cuvânt o nălucă dinspre
Eminescu
spre Blaga
*
Eminescu e cel
mai puţin de jelit
*
nu mai confunda şi tu
comunismul cu Eminescu
*
pe unde am mai stat în Washington
pe bănci de lemn din Eminescu
*
Luceafăr şi
alte – Eminescu
Kim so wol şi Eminescu
*
iubirea de
Eminescu e păcatul fatal al României
*
nemaipiatră Holderlin şi Eminescu
*
my name is Eminescu that is Poe
*
adevărul este valoarea
eminesciană
*
tradusei
din Eminescu după Tulsidas
*
recitim Decebal de Eminescu
*
Eminescu
n-a lăsat
desene
Brâncuşi
n-a lăsat texte
*
are ochi verzi ca M Eminescu
deci e frumos
*
uitaţi de Eminescu precum şi
despărţire
*
la
Rovine
muri Marcu-n Eminescu
*
pe când eram o ţară şi Eminescu
ne era
*
Brahma
Vishnu Shiva
Rig Veda Voluspo Luceafărul
*
poezia întoarcerii la Eminescu pe
furiş în Coran
*
Al
Rahimi
Rama Crist Eminescu
*
Kalidasa e raasa Eminescu e
dhvani
*
patriot ca
Leopardi şi Eminescu
*
„Bădie Mihai, / Ce-i cu Bucureştiul de-ai uitat cu
totul Eşul cel oropsit şi plin de jidani”.
*
Dacă Eminescu a ajuns aici, n-a fost, veramente,
agonic.
*
Bacovia şi muzica lui pe versuri de Eminescu
*
Facerea
securistică de prieteni lui Eminescu.
*
un institut Eminescu, timpule
*
a
cause d’Eminescu
*
Deconstruirea lui Eminescu
*
Eminescu
şi proletar
*
Dar
dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada?
*
*
Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde
Cosmologia
eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo,
ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa
indiană, 9 volume; Indoeminescology; The
Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa
mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6
volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian
Wolff (1783) şi Luceafărul lui
Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi
fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa
arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană,
haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi
fratele doar în bucăţi).
*
Zricha
Vaswani, înapoi pe pământ indian, a
deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii,
aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata,
Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad
Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau
asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi
indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj
să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism
(universitar).
*
EMINESCU ALUZIV
Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai
când India se eliberează de englezi România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu
este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi
teapă
Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
- Lumină lină de Tudor Arghezi - la Eminescu, nonviolentă e Rugăciunea unui dac, sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) - “Mai e-n tot universul o stea plină de pace,/ Netulburată
vecinic de ură, de război”?
Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii
asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino
între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac –
Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva
– Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii
români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă
un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta
regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).
Yatindra Tiwari a
rămas fascinat, de Heliade (tradcător
al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în
“Zburătorul”.
Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între
Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern,
îngână pe Ovidiu.
EMINESCU YAMA
“Semnul întors” presupune
şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.
*
Maxima esenţă eminesciană,
exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea,
oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.
*
“La solidarisation magique
ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme
a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle
naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).
*
Mihai Eminescu traducând
proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.
*
Izvor
ca plâns la naştere - “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).
*
Epilogul lui Miron Costin
(plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem
cenuşă”.
*
Să citeşti pe Eminescu
fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Eminescu nu mai este şi cu
atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el, prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin
ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt
străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în
ei.
*
Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi
ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv
ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o
sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia
noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet
anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând
poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza
versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui
Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers:
“logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de
transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi
le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un
unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută
înstrăinare de sine: discursul de poetică.
*
*
te fac
să-ţi descoperi
în antieminescianismul
lor lombrozian prostia de a-l fi iubit
bine măcar pe Păucescu
prompterul lui Niolae Manolescu Ion
Bogdan Lefter Răzvan
Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo
Radu Mircea Cărtărescu
T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda
Alexandru
Paleolog C.P.-B.
*
Până la un
florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga –
oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am
întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor:
nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin
(Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain?
Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka
- “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea
se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când
a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n
apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma,
nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot
universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?
“De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind
la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine
ispita, geniul rău”.
INDOEMINESCOLOGY (MIHAI EMINESCU AND INDIA)
Public
Address to the President of India, H.E. Shanker Dayal Sharma, at ceremony of
Receiving Honorary Doctorate,
Bucharest University
Your Excellency Mr. President of India, Sharmaji,
Your
gracious meeting offered to Romanian specialists in Indian studies, mainly from
Bucharest, here, it's a high honor, a stimulation and also a consolation. For
it's a tragic issue of Stalinist-Communist dictatorship that best thinkers,
Indologists included, were jailed. But riks and slokas from Vedas and
Upanishads were still communicated by Morse alphabet.
We feel getting, at last, a free way
to knowledge of Indian spirit and culture. Perhaps the moksha/salvation was the
most appreciated quality of Indian spirit, together with Christian, Indian and
universal dharma and shanti.
Mihai Eminescu, Romanian national
poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than
15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from
India, but also other continents; they make some personal and
Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to
your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.
Kind of field researcher, I taught
Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu
Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.
My mother has just died before and so
India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but
how good was I to her.
I am grateful to legions of people in
India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra,
R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University –
to my colleagues and students in the university.
Surely the exchange of teachers
between universities is a must.
Suppose India and Romania would have
their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a
way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for
Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India
may be taken in consideration.
Romanian-Indian Cultural Society,
started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on
Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian
culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance
and music, to be on scholarship in their dreamland.
We can only slightly open a door
toward an endless realm.
Finally,
I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human
freedom and make a call for your judgment.
Early 1990's Romanian new press
acknowledged both India's international support to political prisoners and
their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN
Secretary General U Thant.
Dr.
S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of
poet Radu Gyr.
As a representative to UN International Association of
Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high
intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for
only guilt of being Romanian, to be liberated.
*
*
Se reţine azi cu mirare – dar fără mirare recomandă
Călinescu să credem că şi Mihai Eminescu ar fi citit Les Fleurs du Mal –
publicarea, accidentală după cei mai mulţi, a primelor traduceri din Baudelaire
sub semnătura lui Vasile Pogor, în numărul 3 al Convorbirilor literare din
1870. Pentru gustul şi detaşarea ironică a traducătorului – ca să nu o discutăm
pe cea poetică – ilustrativă este replica acestuia în legătură cu înfiinţarea Convorbirilor,
comparabilă cu cea a lui Verlaine despre “decadisme”: “Poate o denumire
potrivită ar fi Convorbiri literare, spune Iacob Negruzzi; Bravo,
răspunde Pogor de departe: Convorbiri literare nu zice nimic. Cela
n'engage a rien! Admis!”
*
Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin
intermediul lui Charles Baudelaire, iată o situaţie care, dincolo de hazardul
acesteia în aceea ce-i priveşte pe fiecare din cei trei, vorbeşte de la sine ca
o presimţire.
*
Corespondenţa eminesciană exprimă un
paradis ce se comunică numai sieşi, cele ale lui Baudelaire sunt pornite din
mijlocul infernului suprem. O cale apofatică, în spiritul armoniilor
eminesciene, răzbate spre metafizica răului baudelairiană. Excesul de puritate
– când e vorba de “corespondenţă” în accepţia armoniei poetice – se întâlneşte
cu unul de morbiditate, încât nu poeţii pot sta aproape, ca fire, nici
universurile, cât claritatea, definibilitatea lor.
*
Două
lecturi care duc în altă parte opunând romantismul lui Eminescu clasicismului
parnasian, formal, al lui Baudelaire, predestinarea modernă a celui de-al
doilea, imobilitatea astrală a celui dintâi. Venind de la Baudelaire la
Eminescu, îl uiţi pe unul sau nu-l sesizezi pe celălalt decât în termenii unei
opoziţii reciproc definitorii, ai unei descalificări critice: sistemele
închegate în marginea uneia dintre cele două opere se ruinează cu zgomotul a
cărui rezonanţă trimite spre un comentariu necesar, nu neapărat unificator,
nici teoretic, de negaţie a unei duble surse opuse. Crezi că-l ştiai pe
Eminescu, ori că nu-l ştiai, că-l puteai afla ori nu pe Baudelaire, că
îndreptarea către unul şi altul, ori şi către unul şi către altul pot duce în
neant, când descoperi o cale obişnuită, de lectură, de istorie citită, făcută,
săvârşită – poate, e drept, şi inventată, trasată peste utopie. Pe
incompatibilitatea bănuită intuitiv şi împăcată critic, pe romantismul decăzut
sau decantizat, pe regăsirea printr-o corespondenţă ancestrală a armoniilor
verbului înnăscut se sprijină perspectiva învechirii prin înnoire spre nuanţa
cuprinsă sincer, convingător, eternităţii.
*
Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde
*
Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în
India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology; The
Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa
mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6
volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian
Wolff (1783) şi Luceafărul lui
Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi
fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa
arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană,
haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi
fratele doar în bucăţi).
*
Eminescu şi India”
Astăzi, 15 iunie 2010, ora 11:00, la
Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa ( B-dul Matei Basarab nr. 26)
are loc dezbaterea „Eminescu şi India”. Evenimentul, prilejuit de împlinirea a
121 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, prezintă publicului românesc
personalitatea şi opera primei traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic,
Amita Bhose. La eveniment vor fi prezenţi: Mihaela Racoviţeanu, directorul
Bibliotecii Judeţene „Ştefan Bănulescu” şi Carmen Muşat-Coman, discipol al
Amitei Bhose şi director al Editurii Cununi de stele.
Amita Bhose
(Calcutta, 1933- Bucureşti, 1992) şi-a dedicat întreaga existenţă interpretării
cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera
eminesciană. În 1969 publica volumul „Eminescu: Kavita (Poezii)”, Calcutta,
cuprinzând 35 de poezii ale lui Eminescu traduse în bengali, limba lui
Rabindranath Tagore. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se
stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană
la Universitatea Bucureşti, totodată traducând în bengali literatură română,
scriind articole, studii, susţinând conferinţe. Ea este prima traducătoare a
lui Eminescu în Asia. În 1972 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România
pentru traducerea lui Eminescu în bengali. Teza sa de doctorat, susţinută
în 1975 sub îndrumarea prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a fost
publicată sub titlul “Eminescu şi India”, cartea fiind considerată de
către sanscritologul Sergiu Al-George drept „cea mai amplă şi mai sistematică
tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail
Eminescu”.
La Editura Cununi de stele au apărut până
în prezent, sub semnătura Amitei Bhose volumele: “Proverbe şi cugetări
bengaleze”, culese şi traduse din bengali; “Radha şi Krişna” de Chandidas,
traducere din bengali; ”Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române”;
“Eminescu şi India”; „Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană”;
„Eminescu şi limba sanscrită”; „Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este
magnetul care mă atrage spre România”.
Ms. Vaswani şi-a trăit ani
de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din
Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu. Înapoi pe
pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale
vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad,
Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda,
Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est –
Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus,
se vădesc parcă şi mai adânc submerşi românităţii, poate încă un argument al afinităţilor
româno-indiene.
George Anca
În fapt traducerile în
engleză ale poemelor originale româneşti au beatitudine şi eleganţă...
Teza ridică un întreg lot
de intuiţii, care pot fi prelucrate de alţi savanţi.
Astfel de lucrări
acţionează ca punţi între două culturi aparent diferite şi eu recomand
cercetătoarea pentru aprent neconvenţionala ei aventură savantă.
Dr. R. K. Shukla
Prin
reliefarea enormei catene a versurilor lui Eminescu, Zricha Vaswani a făcut un
mare serviciu cititorilor indieni şi celor vestici. Aceasta este o misiune
nobilă, iar publicarea acestui manuscris într-o carte este o mare împlinire.
Cercetătoarea va fi ţinută minte pentru efortul ei sincer.
Dr. Surender Bhutani
Unii au zis să-l scoatem chiar
pe Eminescu. Contra acestora ni s-a alăturat, iată, Zricha Vaswani, o indiancă
de peste mări şi ţări, care i-a ridicat lui Eminescu prin scrierea sa,
piedestal nemuritor la Universitatea
“Dr. Bhim Ambedkar”. Iată cum o universitate
din India, iubeşte şi promovează culturile străvechi ale planetei, tocmai
pentru a-i fi păstrată prin acest demers, propria-i cultură. Această lecţie a
lui Zricha Vaswani nu trebuie uitată!
Nicolae Tomoniu
*
LUMILE EMINESCIENE ALE LUI MIRCEA
ELIADE
ŞI D. H. LAWRENCE. LUCEAFĂRUL
George Anca
Titlul
prezentării de faţă a venit, din Washington, ca răspuns la invitaţia d-rei
Chiorean de a participa la simpozionul de la Târgu-Mureş, în continuitate,
cumva, cu altă abordare – „Recunoaştere-abhijnana de la Kalidasa la Mircea
Eliade şi Paul Ricoeur”, la Politehnica bucureşteană, şi poemul „Cenuşa lui
Eliade”. N-ar fi trebuit, poate, să-l luăm în serios, aşa, pe e-mail, în
virtual, când a vorbi despre Eminescu şi Eliade a devenit, fie un atentat în
gol global, fie riscul jenării eminescologiei-eliadologiei de monopol ori
paranoic eradicate/individualizate. Vagul
(fuzzy?) „lumilor” s-ar putea demetaforiza cu extrase din cei doi, plus
– de unde până unde – D. H. Lawrence (ce „obiectivare”...) Nici metodă, nici
bibliografie, mai degrabă o lectură, pe căutate, în pofida biblitecilor
alb-negru scrise „despre”. Este, într-adevăr, vorba de lectura longitudinală a
autorilor din titlu, separat şi împreună, contrapunct al „lumilor” devorându-se
halucinatoriu – Bucureşti, India, Mexic -, exemplificabil, aici, prin mitul
luceafărului.
Am
cititi din cărţile româneşti ale lui Eliade, ca instrument de călătorie
spirituală şi drumologică, înainte de a pleca în India, în 1977, unde, aproape
detaşat (fanatic), am căutat după titlurile (ştiinţifice) existente în
biblioteca Universităţii din Delhi, pe care le-am completat cu altele, mai
recente, trimise de autor, împreună şi cu scrisori. Am împărtăşit tăcerea
locală asupra mitului „Maytreyi”, de legionari nu se vorbea (înainte de 1989;
comparaţia făcută într-un articol ce avea să se numere printre cele de pe rug,
între Mahatma Gandhi şi Corneliu Zelea
Codreanu ar fi putut cel mult intra în capitolul „Gandhi în România”, necum la
„antisemitismul lui...”) Avansând, în echipă cu profesori şi scriitori indieni,
spre ceea ce am numit indoeminescologie, l-am întrebat în ignoranţa mea
(indusă, totuşi, de regimul de acasă) pe autorul Domnişoarei Christina : în ce relaţie se află cu Eminescu, adică,
insinuând, aceasta ar fi puţin cunoscută. Reluând acum, în căutarea lui
Eminescu, romane şi articole de Eliade (ordinea extensivă a lecturilor în
India, pe subiectul prezent, a fost, ciudat: Eminescu, Lawrence, Eliade, ca şi
cum cel din urmă era ştiut, dacă nu chiar familiar, graţie şi relaţiei
epistolare). Alegerea lui Lawrence, în 1982, când revenisem ca profesor
visiting la Delhi, nu mi-am explicat-o până azi, atrăgătoare fiind existenţa,
la îndemână, a operelor complete (Cambridge), amintirea întâlnirilor în
traducere de-a lungul timpului.
George Anca
– Romanian World Romayana - Dumitru Ichim – Rusu Georgel – Zoe Dumitrescu
Bușulenga – Octivian Soviany – Amprente & mesaje – Daniel Vorona – Adelina
Fleva – Flori Bălănescu – Liliana Popa – Corina Dașoveanu – Jorj Maria – Adrian
Bucurescu – Doina Dabija – Elena Popescu – Streche Nicolae Florentin – Irina
Floriana Alexandrescu – Alexi Ema – Mihaela Gudană – Leonard Ancuța – Valeriu
Câmpeanu – Romanian Jainism – K. - Gajendra Singh
ROMANIAN WORLD RAMAYANA
Dr. George Anca
Abstract
It
seems that through the 25th
International Ramayana Conference in Mysore (November, 2009), one from wherever
part of the world feels one's
identification with God as Rama faighting Ravana. Even 'Hindu countries' don't
include Romania, Ramayana is there much more than a coffee house with this name
in Bucharest. Some correspondences are mentioned bellow both from general
cultural references and from author's
fictional own ramayanic writings: heroes, polycephaly, Sanskrit Dacia,
Rama from Carpathians, New York Ramayana etc.
From Ramayana by Sage Valmiki
raamo raamo raama iti
prajaanaamabhavan kathaaH |
raamabhuutaM jagaabhuudraame raajyaM prashaasati || 6-128-103
raamabhuutaM jagaabhuudraame raajyaM prashaasati || 6-128-103
While Rama ruled the kingdom, the
talks of the people centered round Rama, Rama and Rama. The world became Rama's
world.
From Ramavataram by kavicakravati Kamban
Rama walked
majestically towards Siva's bow, putting even the lion, the bull, the golden
Meru, and the elephant to shame.
They just saw Rama
taking the bow in his hand and instantly heard the sound of the breaking bow!
From Ramcaritamanasa by Saint Tulsi Das
Men who devoutly
take a plunge into it are never scorched
with the burning rays of the sun of worldly illusion.
Names depending on the versions
Rama, Ram, Bhargava: incarnation of Vishnu; oldest son
of Dasharatha and Kausalya; husband of Sita; fater of Kusha and Lava
Asamiya: Vasumati
Balinese: Ramadewa
Chinese: Lo-mo
Javanese: Ragawa, Ramachandra, Sri Rama(wijaya)
Khamti: Chao Laman
Khmer: Preah Ram, Preah Ream
Lao: Ph(r)a Lahmahrat, Ph(r)a Lamma
Malay: Agung Gempita, Seri Rama
Maranao: Radia Mangandiri
Pali: Ramapandita
Prakrit: Pauma
Tamil: Iraman
Thai: Daranoi, Phram, Phara Ram
Tibetan: Ramana
Vietnamese: Chung Du
Balinese: Ramadewa
Chinese: Lo-mo
Javanese: Ragawa, Ramachandra, Sri Rama(wijaya)
Khamti: Chao Laman
Khmer: Preah Ram, Preah Ream
Lao: Ph(r)a Lahmahrat, Ph(r)a Lamma
Malay: Agung Gempita, Seri Rama
Maranao: Radia Mangandiri
Pali: Ramapandita
Prakrit: Pauma
Tamil: Iraman
Thai: Daranoi, Phram, Phara Ram
Tibetan: Ramana
Vietnamese: Chung Du
Balinese: Dewi Sita
Javanese: Dewi Sinta
Kannada: Sittama
Karbi: Ita Kunri
Khmer: Neang Seda, Neang Seta, Neang Sita
Lao: Nang Sita
Malay: Puteri bungsu Hanyut, Chahaya Keinderaan, Sakutum Bunga Satangkai, Sita Dewi, Siti Dewi
Maranao: Tuwan Potre malaila Ganding, Tuwan Potre Malono Tihaia
Myanmar: Thida
Singhalese: Sitapati
Tamil: Shitai
Thai: Nang Piphat That Loi, Nang Sida
Tibetan: Rol-rNyed-ma, Zita
Vietnamese: Bach Tinh
Javanese: Dewi Sinta
Kannada: Sittama
Karbi: Ita Kunri
Khmer: Neang Seda, Neang Seta, Neang Sita
Lao: Nang Sita
Malay: Puteri bungsu Hanyut, Chahaya Keinderaan, Sakutum Bunga Satangkai, Sita Dewi, Siti Dewi
Maranao: Tuwan Potre malaila Ganding, Tuwan Potre Malono Tihaia
Myanmar: Thida
Singhalese: Sitapati
Tamil: Shitai
Thai: Nang Piphat That Loi, Nang Sida
Tibetan: Rol-rNyed-ma, Zita
Vietnamese: Bach Tinh
Ravana, Dashagriva,
Dashakantha, Dashamukha, Asura Vana: ogre king of Langka; husband of
mandodari; faterh of Indrajit
Balinese: Rawana
Hindi: Ravan
Javanese: Rahwana, Dasamuka
Kannada: Ravula
Karbi: Raban
Kawi: Rawana, Dasamukha
Khmer: Rab(n), Rabana, Krong Reap
Lao: Bommahchak, Dotsakhan, Haphanasun, Rabbahnasun
Malay: Dauwichit, Gambar mahasakti, maharaja Duwana, maharaja Wana, Rahana, Raja Di Rimba, Rawana
Maranao: Maharadia Lawana, Maharadia Duwan
Mongolian: Mangus, Tesegiriy, Tisegiri
Myanmar: Datthagiri
Sundanese: Rawana
Tamil: Iravanan
Thai: Thotsakan
Tibetan: Ashapa, mDa’shagriba
Vietnamese: Trang Minh
Hindi: Ravan
Javanese: Rahwana, Dasamuka
Kannada: Ravula
Karbi: Raban
Kawi: Rawana, Dasamukha
Khmer: Rab(n), Rabana, Krong Reap
Lao: Bommahchak, Dotsakhan, Haphanasun, Rabbahnasun
Malay: Dauwichit, Gambar mahasakti, maharaja Duwana, maharaja Wana, Rahana, Raja Di Rimba, Rawana
Maranao: Maharadia Lawana, Maharadia Duwan
Mongolian: Mangus, Tesegiriy, Tisegiri
Myanmar: Datthagiri
Sundanese: Rawana
Tamil: Iravanan
Thai: Thotsakan
Tibetan: Ashapa, mDa’shagriba
Vietnamese: Trang Minh
Hanuman, Hanumat, Anjaneya, Anjata, Maruti: sof of Anjana and Vayu;
monkey leader Balinese: Hanoman
Javanese: Anoman, Senggana
Karbi: Haliman
Khmer: Anjat, Anujit
Lao: Hanumon(e), Hulahman, Hunahman, Huonahman, Huorahman
Malay: haduman, Hanuman Kera Putih, Kera Kechil Iman Tergangga, Phalawan Udara, ShahNuman
Maranao: Laksamana (Mangawarna is the name of Lakshmana)
Javanese: Anoman, Senggana
Karbi: Haliman
Khmer: Anjat, Anujit
Lao: Hanumon(e), Hulahman, Hunahman, Huonahman, Huorahman
Malay: haduman, Hanuman Kera Putih, Kera Kechil Iman Tergangga, Phalawan Udara, ShahNuman
Maranao: Laksamana (Mangawarna is the name of Lakshmana)
Singhalese: Hanumant
Tamil: Anuman
Thai: Anchar, Wanon
Tibetan: Hanumandha, Hanumanta
Tamil: Anuman
Thai: Anchar, Wanon
Tibetan: Hanumandha, Hanumanta
Polycephaly - Greek mythology
·
Greek
mythology contains a number of multi-headed creatures. Typhon, a vast grisly
monster with a hundred heads and a hundred serpents issuing from his thighs, is
often described as having several offspring with Echidna, a creature with the
body of a serpent but the face of a beautiful woman.-headed dragon that guards
the garden of the Hesperides
·
Chimera –
sometimes depicted with the heads of a goat and a lion
·
The Lernaean
Hydra – an ancient nameless serpent-like chthonic water beast that possessed
numerous heads
·
Orthrus – a
two-headed dog owned by Geryon
Other accounts state that some of these creatures were
the offspring of Phorcys and Ceto. Phorcys is also said to have fathered
Scylla, a giant monster with six dogs' heads, which terrorises Odysseus and his
crew.
Polycephaly - Other mythologies
·
Balaur, a
dragon in Romanian mythology, with three, seven or twelve heads
·
Janus, a
two- or four-faced god in Roman mythology
·
Kaliya, a
multi-headed snake vanquished by Krishna in Indian mythology
·
Nehebkau, a
two-headed snake in Egyptian mythology
·
Orochi, an
eight-headed snake in Japanese mythology
·
Ravana, the
ten-headed King of Lanka from the Hindu smriti Ramayana
·
Triglav
(meaning "three headed") is a god or complex of gods in Slavic
mythology
·
Zmey
Gorynych, a dragon in Slavic mythology
Romanian myths part of international culture
·
Şobolan - A giant
rat similar to the SA capybara. Rural
Romanian folklore attributes the şobolan human Werewolfcharacteristics.
·
Solomonar - See Hultan and Solomonari, which were
a group of nobles and wizards made famous more by the families who were members
of the society then for their deeds. However, this is mainly do to the secret
crusades of Christianity and their
attempt to destroy all history and knowledge of these Wizards. Some of these
names include Dracula Vlad, Solomon,
Despina the Impure, Ty'ere, Ventruszch, Brohmyr, Izhain and Vohc.
Most of
these names can be found in Romanian Lore in reference to Vampires and Dragons.
Personages in folk literature
·
Zorilă
·
Zmeu
· Heroes
· Rama from Carpathians
·
There are authors sustaining that the Indo-Europeans and the
Vedic culture started from the
territory of Romania. Accordingly, Rama from Carpathians left it in front of
Arian tribes thousands o f years before Christ. Striking arguments are brought
about the identity between Rama and Negru-Vodă, founder prince of Valachia
(Romanian Country).
· Both names mean “black”, without
connexion with physical appearance (see the symbolism of Red Emperor, Green
Emperor, Yellow, White, Black, in Chinese culture and Romanian fairy tales).
Rama is Chandra, the moon, Negru-Vodă is crai (king and moon). Both are
preservers of dharma, exiled princes. Indian Bihar has a corespondent in
Biharia/Bihor (in Transylvania), Ayodhya is Aiud. Rama and Lakshmana become
Roman and Vlahata in a legend. A city (dava) Ramadava (Ramidava) existed in
ancient Dacia (actual Romania), and a Walachian (Romanian) prince, Ramung,
appears in medieval German Nibelungs epic. Both Sita and the wife of Negru-Vodă
end tragically. (Gheorghe Şeitan, “Rama din Carpaţi şi legendarul Negru-Vodă”,
paper sustained at the International Congress of Dacology, Bucharest, 14-16
June 2009).
· Extravagant (becoming poetic/epic)
chapters in books include: the celebrate Aryans were Carpathian-Istrians; the
Vedas contain the spirituality of our ancestors; the battles of Bala-Rama in
Carpathians; Ramayana describes Romania; Omu, saint mountain of Aryans; birth
of Indra - at Porţile de Fier (Iron Gates); Hercules was ... Indra;
Geto-Dacians and Vedic people believed in same Eternal God; The religion of
Getas – a religion of the Infinite and Eternal Universe; Budha moved to Dacia (
Da.ksa-Ţara Zeilor, Nicolae Miulescu, editura Obiectiv Craiova, Eugen Delcea;
Da.ksa God's country, Ed. Nagard, Veneţia, 1975);
· Romania –
the Pontic India; Rama from Romania; the saint language, Sanskrit, was the
language of Dacians; the mountain Omu – the sanctuary of mankind; the area of
forefathers – from Indus to Atlanta; Agni Tatăl (Father), the god of fire from
Agni.Ta; religious conflict can lead to atomic war; the Vedas were born ...at
Black See; Ramayana storied by the map of Romania; Sanskrit – the language of
the Romanians (Dacia – Ţara Zeilor / Dacia – The Country of Gods , Tudor D
iaconu).
· Some Romanian toponymics can be
analysed through Sanskrit, e.g. Deva, Orăştie, Pecica (cf pecaka/owl), Agnita
(Agni), Prahova (pravaha/flowing), Dacia (Dakşa/ country Da). Some Romanian
words have correspondences in Sanskrit, e.g. brambura (bhram/to mistake),
dandana (danda/stick and punishment), haz (has), rai (rai/good, richness), zvon
(svan/to resound) (Problemă – Mioara
Căluşiţă-Alecu, Ed. Orfeu, 2000)
·
New York Ramayana
· abducted
Seeta Rama / Lakshmana absent / not so Hanuman // predators of virtue / opposed
to sandals / witnesses of killing // abduct me soul cries to god / abduct me
bred temptation is translated / crush yourself on abducting time wheel
· America is
Ravana Seeta is the abducted / world Rama didn't change himself / our mother is
of godhead // dearer dear Seeta / is neither Radha in Vraja / nor Savitri
resurrecting the dead // permission Krishnaits Savitrins / I pray to God's
Mother for Seeta / I pray to Seeta for God's Mother
· in study own
salvation dance the goodness / abducted Rama himself in person of loved Seeta /
Seeta salvating herself mountain and weapons // God loves also the one he kills
/ Bali the killed Ravana Vidu / dropped by foliage folklore composition // God
kills also the one he loves / kills himself turns into resurrection / the
beggar begs us to pass through him
· Kali more
Seeta more Mary more Radha / stringing our heads on thread from a / birth on
forefathers' darkness // lost in my death's birth / I pray to you killing
nascence / for keeping our hearts to spring // I bow to inconceivable
overbelieving / in graces of god and of the abductor / loosing themselves in
our growth
let Radha
teach us forest's way / Savitri pulling also us out / of cutted tree sculptured
Maiastra // glory to mother's cancer to
father's paralysis / for you to pray for their birth / we stick to you anonymous immigrants // prayer of prayers to
mothers' mother / to Rama to Hanuman / in the garden of Christ's Mother
· the will of
receivers of abducted women / hidden by Ravana's gardens / at once Ganeshan
incompleteness // Ganesh in America should be the theme / the cutted time like
tusk of Ganesh / the son in stories of ours // in Indian Ocean on Africa in
Atlantic / in Thai also gulf in tsunami / Hanuman strengthened me in
courage
· arnam Brahma
food is god / Sri Chinmoy played fifteen instruments / then silent meditation
and dvds shared // dinner with roses on questionnaire I wrote / close to god
through songs and / still more through resulting silence / pandit that a writer
at phone // first time no then already yankee / in New York only for Ramayana
bhai
· global
Ravanic terrorism / the old one makes pranayam at tea / dios del fuego black
pyramid // with never a cloud in the skies / may every moment of sadness /
prove only a joy in disguise // no one religious sum spiritual / spirituality
unites religions / persons of divine revelation
· there are
animals better than humans / Ravana could have been killed only by monkeys or
men / Hanuman embodiment of Shiva guru of the universe // neither I believe in
god / this is god's mistake not mine / his grace didn't want to come into my
life // without Hanuman's help one can't be Rama's devotee / right guide monkey
shape also Brahma could be / at coronation in Ayodhya all monkeys take human
shape
· no standing
anyway but I am wet / after the cherries on Hook Creek / back Eldorado's Lal
with Lalan // under this bridge the woman gives birth to war // with sin toward
peace Merrick past / rain's cruise do not lean on door // I write myself
Ramayana orthodox Easter / in gospel Seeta Mary shed magnolia tree / the girl gets
down before library
· electrified
tables for computer / small girl looking to paradise's dictator / Latin
Gutenberg's annotated bible // Quintus
Smirnaeus The Fall of Troy / John Quinn The Man from New York / Iliad war
Ramayana dharma // go in as much America you want get back / from secondary
citizenship unslept sleep / reeding room as a stadium NYPL
· Drago shoe
repair extrogenius Dracula / by grace of god who is Rama shanti / seriocomic
extreme the god of hell // rain by window of theatricality / flood over New
Yorker Ganesh / his tween tusks went to the dogs // harder than New York
neither pork I retort / girls left themselves on Archimedes's / pouring on them
golden ware from thunder
· Pandit Ram
Lall doesn't advise Indians to come / in America no what to do here any talent
/ is bought home is more recognized // Chand colleague with them rich and how
cold / any body how is nature is fair he
is claming / seniority to me I am older uncle John Ion // all artists in the
second line Sri Ram Tulsidas Valmiki / great men pandit's dream to bring
Ramayana in / New York Hanuman Chalisa sanathana dharma
· divine
aesthetics at sarod distinguished yogi Chinmoy / silence small conversations
seem cries I still write you / whip of silence empire garland calypso // urge
carry his sitar he leaves no applause / big word sacredness of the conference
sin of difference / religious and communist zones materialist countries have no
future // Ramaraja ideal love for people more than for self / Ravanaraja Mary
put by pope to destroy nonchristianity / Rama in Shiva Rameshvara Siva param
guru
· at Ayodhya
reigned Dilipa Raghu Aja Dasaratha / Rama avatar of Vishnu and more 24 solars
in 19 cantos / from Raghuvamsa by Kalidasa to be pastiched with Manu / his son
toward son serving Nandini heifer from Surabhi // on Sindhu he conquered
husbands of blushing Huna women / thousands of camels and mares carry treasures
received by Kautsa / beings lighted from sun lamp from lamp son from son / hand
to the feet of royal duty milked sky // Indumati gives birth to Dasaratha
thousands years pass / Ravana persecuting the gods then Rama from Kausalya /
Bharata from Kaikeyi twins Lakshmana and / Satrughna from Sumitra reincarnate
Vishnu
· in the navy
Pushpaka from Lanka to Ayodhya he shows to Seeta / Malyavat Pampa Chitrakuta
Ganga Yamuna Sarayu / political slander on her stay in stranger's house order /
to Lakshmana to leave her on Ganges when pregnant // the sons Kusa and Lava
taught by Valmiki Ramayana / to sing to their father at horse sacrifice killed
Sambuka / he will receive Seeta back if she will prove pure / to her subjects
she mortgages and her mother earth embraces her // ruined Ayodhya after death
of Rama / Adhidevata calls in dream Kusa at reign / his bracelet slips in water
Sarayu and naga / Kumudvati returns it
together with her hand
· (New York
Ramayana – George Anca, AIME, 2005)
·
· International Ramayana meet in Romania
·
·
Bucharest, Sep 22 (IANS) Romania has been proposed as
the next host of the International Ramayana Conference, after the 22nd edition
of the event concluded recently in the British city of Birmingham.
·
Romania, which is slated to join the European Union on
Jan 1, 2007, has been the epicentre for European gypsies, who maintain that
their ancestors originated from India. It is pointed out that there are some
8,000 Romani words that have Hindi and Sanskrit roots.
·
'Romania looks for spiritual guidance only from two
places, Italy and India,' said George Anca, director-general of the National
Library of Education, Bucharest.
·
Anca, greatly attached to the philosophy of the
Ramayana, has been instrumental in setting up an Indian Library within the
complex of the National Library where many researchers are working on Hindi and
Sanskrit texts.
·
Former Indian president Shankar Dayal Sharma and
recently Vice President Bhairon Singh Shekhawat visited the Indian Library
during their trips to the country.
·
It is imperative to spread the message of the Ramayana
in different parts of the world in an age of ever growing violence, Anca told
IANS in an interview.
·
He said: 'The ancient message of the Ramayana
continues to be relevant for the human race. It is not surprising that Mahatama
Gandhi was tremendously influenced by the teachings of the Ramayana. If
Gandhiji is still relevant for the world so is his guidebook - Ramayana.'
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu