joy between man and God

George Anca – Mihai Eminescu – Veronica Anghelescu – Marcel Proust -  Dan Arsenie – Mihai Ivănel – Marian Popa – Arsenie Boca – Mahabharat – Adrian Bucurescu – Pierre de Ronsard – Edit Piaf – Aron Cotruș – Gabriael Garcia Marquez – Liliana Popa – Daniel Vorona – Adelina Fleva – Octavian Soviany – Corina Doșoveanu – Dumitru Ichim – Gheorghe Apetroae – Silvia Andrucovici – Nicolae Vălăreanu Sârbu – Lora Levițchi 

 

George Anca

 

How is joy between man and God?

         "The Ode of Joy", both Schiller's verses and Beethoven's music may surprise out of Europe, for instance as "folklore" in a program of Korean minority in China, or during the mess in any church in the world. Religious joy and human search for it are subject to some gene indicating the type of God according to inborn creed. Can indeed one change religion inherited from parents with a new one belonging to the other? Can one live down the joy of a belief with another quite different from the former? Has a man as Panait Istrate writes four lives in one? Is child Krishna in Mathura, the seducer Govinda-cowboy in Vrindavana and coachman of Arjuna in Kurukushetra war of Mahabharata one and the same god, one and the same man? The fear turns into joy especially when music and dance, poetry and drama, prayer and silent meditation, all beauty of the world energizes the happening of life and death. The joy of death is not compulsory for heroes or avatars, but an epitome of purpose of man in the world, eventually his Dasein, with Heidegger's concept.

          In fact, it is difficult enough to follow the joy on life or in a specific culture. It is like a lie in front of truth or sorrow. Or is it the truth itself in some momentary eternities of perishing being? One can die out of joy, other can enjoy death of many or few. How can be conceived the joy of a murderer? How can be compared to the joy of the victim? If everybody kills everybody while God is dead what more remains for joy? Let no human realization including self-killing seems out of joy like a black hole.

          The city of Florence is giving joy to mankind. If only its lilies will remain after Apocalypse some joy is still flourishing. Some girls are called Gioia. La Blache Ophélia flotte comme un grand lys. (Rimbaud)

          The Apocalypse has in its name the very lady author of Pralaya, Kali, mother and destroyer of the world, giver of joy.

 

 Mihai Eminescu

De cand lumea nu s-a vazut ca un popor sa stea politiceste sus si economiceste jos; amandoua ordinele de lucruri stau intr-o legatura stransa; civilizatia economica e muma celei politice.

Daca in timpul cand ni se promitea domnia virtutii, cineva ar fi prezis ceea ce are sa se intample peste cativa ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Sa fi zis cineva ca cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; ca cei ce combat functionarismul vor spori numarul posturilor cu sutele; ca cei ce sunt pentru independenta alegatorilor vor face pe functionar sa atarne atat de mult de autoritatile supreme incat aceste mii de oameni sa voteze conform comandei din Bucuresti; ca se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavoda-Chiustenge (Constanta n.r.), care nu face nici cinci, si ca patru milioane din pretul de cumparatura se va imparti intre membrii Adunarilor; ca se va constata cumca o seama de judecatori si de administratori in Romania sunt tovarasi de castig ca banditii de codru.

Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi ras de dansul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au intamplat si se intampla zilnic, fara ca opiniunea publica sa se mai poata irita macar.

Nu exista alt izvor de avutie decat munca, fie actuala, fie capitalizata, sau sustragerea, furtul. Cand vedem milionari facand avere fara munca si fara capital nu mai e indoiala ca ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare sa patrunza orisiunde in tara aceasta, pentru mita capetele cele mai de sus ale administratiei vand sangele si averea unei generatii... Oameni care au comis crime grave se plimba pe strade, ocupa functiuni inalte, in loc de a-si petrece viata la puscarie...

Functiunile publice sunt, adesea, in mainile unor oameni stricati, loviti de sentinte judecatoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toata mana, care, in schimbul foloaselor lor individuale, dau conducatorilor lor o supunere mai mult decat oarba.

Justitia, subordonata politicii, a devenit o fictiune.

Spre exemplu: un om e implicat intr-o mare afacere pe cat se poate de scandaloasa, care se denunta. Acest om este mentinut in functie, dirijaza insusi cercetarile facute contra sa; partidul tine mortis a-l reabilita, alegandu-l in Senat.

Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calca fagaduielile facute natiei in ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanti ai vointei legale si sincere a tarii... Cauza acestei organizari stricte e interesul banesc, nu comunitatea de idei, organizare egala cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscarie.

Veronica Anghelescu

Yesterday with Catalina Constantinovici, Alexander Graur and 19 others

Contemporary Art Journal

Astăzi deschid porțile unei noi publicații cu periodicitate lunară, dedicată celor ce au preocupări multiple (poezie, muzică, spectacol sincretic, cercetare, artă plastică, experiment). Am mulți astfel de prieteni și ei m-au inspirat să creez acest website și această nouă revistă, în care se vor putea regăsi creații diverse - grupate în jurul unei teme lunare.

Aștept cu multă bucurie să colaborăm și, între timp, vă invit să vizitați website-ul:
https://integration.name/

Am dat tag prietenilor despre care cred că vor fi interesați. Dacă am omis pe cineva, sau am inclus un nume ce n-ar fi trebuit să fie selectat, vă rog să primiți scuzele mele.

Vă îmbrățișez și vă aștept să lucrăm împreună!

   Marcel Proust

"Ceea ce ne leagă de oameni sunt miile de rădăcini, nenumăratele fire care sunt amintirile din seara precedentă, speranţele dimineţii de mâine; este acea urzeală neîntreruptă de obişnuinţe de care nu ne putem dezbăra."

"Când este vorba de scris, suntem scrupuloşi, privim totul îndeaproape, aruncăm tot ceea ce nu este adevăr. Dar când e vorba doar de viaţă, ne ruinăm, ne îmbolnăvim, ne omorâm pentru nimicuri."

"Adevărata călătorie nu înseamnă să mergi spre alte locuri, ci să ai alte priviri."

"Ca să suportăm mai uşor realitatea trebuie să încurajăm în noi putină nebunie."

"Dacă visele mici vi se par periculoase, treceţi la vise mai mari."

"Răul cel mare nu e că te pierzi, ci că nu te mai regăseşti."

"Sufletul nu cunoaşte situaţii de viaţă fără ieşire."

Dan Arsenie

Bungalovul în care s-a născut George Orwell va fi reamenajat. Ţinta este atragerea turiştilor într-unul dintre cele mai sărace state din India, scrie The Telegraph.
Autorul cărţilor "1984" şi "Ferma animalelor" s-a născut în 1903, în Motihari, localitate din districtul Champaran. Tatăl său, Richard, era angajat al unei fabrici coloniale de opiu.
Doar un an în India
George Orwell a locuit un singur an pe pământ asiatic, deoarece mama sa a hotărât să îşi crească fiul în Anglia.
Autorităţile din statul Bihar doresc să construiască un muzeu dedicat lui Orwell, iar o campanie

de strângere de fonduri pentru renovarea sărăcăcioasei case este în derulare.
Monument protejat
Fosta locuinţă a familiei lui Eric Arthur Blair (numele adevărat al scriitorului) a fost deja declarată monument protejat. Motihari are însă parte şi de un alt eveniment marcant.
Campania de rezistenţă a lui Mahatma Gandhi a fost lansată pentru a veni în sprijinul fermierilor locali, forţaţi să planteze opiu pentru fabrica unde era angajat tatăl lui Orwell. 

Mihai Iovănel

Marian Popa

Cultura literară | | NR. 300 din 18-noiembrie-2010

În articolul pe care si-l dedica în editia a doua din „Dictionar de literatura româna contemporana“ (1977), Marian Popa se autodefineste astfel: „Combina demersul pozitivist traditional, factologic, statistic si compilativ cu neopozitivismul logistic, structuralist si fenomenologic, care-i faciliteaza organizarile sintetice; ironic prin fire si din precautii metodologice, el are totusi ambitia temelor neabordate sau insuficient abordate, nu atât dificile, cât grele prin volumul de munca cerut“. Din acest autodiagnostic, calificarea care îl particularizeaza pe autor în peisajul postbelic este ironismul, functionând ca presupozitie principala a criticii si chiar a literaturii sale: nu doar ca „precautie metodologica“, ci si operational. Ironia este o escorta permanenta, exercitându-se în mai multe variante: prin relativizarea criticii ca sursa „obiectiva“ de adevar-referinta si prin relevarea modalitatilor fictionale, speculative si accidentale ale acesteia; prin subminarea figurii autorului-critic („toate numele si operele amintite în paginile dintre coperti, chiar numele autorului, sunt cu totul si cu totul imaginare“, scrie chiar „Autorul“ pe coperta a patra a volumului „Modele si exemple“, 1971); prin folosirea intensiva a parodiei – sunt parodiate teorii si stiluri critice si sunt transformate în material literar mai mult sau mai putin comic.

Daca (auto)ironia reprezinta ipostaza cea mai frecventa în care valorifica Marian Popa conceptul criticii, modalitatea prin care îsi construieste sistemul evolueaza pe trei coordonate – comparatism, taxinomism si neostructuralism, care se circumscriu conceptului de relatie, criticul fiind înainte de toate un investigator al relatiilor, din punct de vedere sintactic, semantic, pragmatic, ce pot fi stabilite între fictiuni, între elemente ale fictiunilor, între fictiuni si interpretari sau între fictiuni si realitatea ce le contine. Desi integreaza conditionarile istoricului asupra literarului, comparatismul sau este mai putin istoric si mai mult morfologic; criticul releva structuri pentru a le clasifica si face clasificari pentru a detecta structuri. Spre deosebire de structuralismul canonic, el întelege prin structuri exclusiv o functie euristic-fictionala, „numai niste raspunsuri provizorii, corectabile si modificabile la niste întrebari pe care un anumit tip de lectura si le pune în legatura cu o opera. Adica niste ipoteze“. Putin sensibil la relevanta esteticului ca finalitate a literarului, modelul sau de lectura implica doar în plan secund judecata de gust. Referintele autohtone sunt alaturate celor occidentale într-un sens care eludeaza si sincronismul si protocronismul, ca simpla figuratie care oricând ar putea fi alta. Eruditia lui Marian Popa se exercita adesea ca spectacol formal semiautonom, desprins partial de didactica exemplificarii, încât listele de opere, autori si personaje sunt privite printr-o prisma borgesiana; eruditia este, pe scurt, un alt vehicul al ironiei. „Comicologia“ (1975) e deschisa prin urmatorul avertisment-manifest, valabil si pentru „Homo fictus“ sau pentru „Calatoriile epocii romantice“ (1972): „Cartea (…) a fost mai întâi redactata folosindu-se numai speculatii personale. Dupa aceea au fost citite lucrarile altora, descoperindu-se ca tot ceea ce parea reflectie proprie exista mai de mult. Exact pentru acest motiv ideile altora sunt ideile proprii, folosite ca material de constructie“. Daca ideile autorului sunt înlocuite de aparatul bibliografic extrem de aglomerat, daca toate au fost spuse si nimic nou nu mai este cu putinta, rolul criticului se resoarbe în „naratiunea“ care dispune si monteaza bibliografia pe linii de forta taxinomice inventate sau doar inventariate. „Homo fictus“, subintitulat „Structuri si ipostaze“, înregistreaza relatii categoriale, tematice, sintactice, mitografice s.a.: personajul aristotelic versus personajul nonaristotelic, grupuri de personaje si grupul ca personaj, masele si personajul masa, stapânul si servitorul, tipicitatea, personajul stereotip, personajul simbolic si personajul simbol, suprapersonajul, personajul absent, eroul, autorul devenit propriul sau personaj, personajul si numele sau. Relatele din „Calatoriile epocii romantice“ sunt considerate din punct de vedere filosofic, tipologic, geografic, utopic sau din perspectiva tehnicilor literare de redactare.
Cartile de critica ale lui Marian Popa pot fi grupate în doua categorii: (i) sinteze tematice – „Homo fictus“, „Calatoriile epocii romantice“, „Comicologia“, lexicografice – „Dictionar de literatura româna contemporana“ (1971), istorice – „Istoria literaturii române de azi pe mâine“ (I-II, 2001), monografice – „Camil Petrescu“ (1972), „Viscolul si carnavalul“ (1980) si (ii) culegeri de studii si articole – „Modele si exemple“, „Forma ca deformare“ (1975), „Competenta si performanta“ (1982).
Acestea din urma amplifica adesea zonele bibliografice din sinteze prin cercetari suplimentare asupra personajelor, onomasticii personajelor, a calatoriei, comicului s.a. Dar în sumarul lor eterogen se regasesc si investigatii privind raportul dintre mesaj si conventie în literatura, criza poeziei si poezia stiintifica, delirul posibilitatii în science-fiction, relatie si masca în „Luceafarul“ lui M. Eminescu, relatii tematice la G. Bacovia, Gib I. Mihaescu, Mircea Ciobanu (în „Modele si exemple“), libertatea de creatie, literatura western în spatiul românesc, pornindu-se de la „Moara cu noroc“ de Ioan Slavici, realismul si fantasticul în calitate de categorii literare („Forma ca deformare“). În „Competenta si performanta“ Marian Popa e interesat sistematic de concepte din filosofia computationala, fiind în critica româneasca unul dintre primii si putinii critici-filologi care le aplica. În eseul „Posibilitatea omului interior“ analitica psihologista uzuala este reconstruita pe suportul schemei: semnal de intrare-boxa (ne)transparenta de prelucrare a semnalului-semnal de iesire. Alte eseuri cerceteaza raportul dintre final si finalizare sau dintre centru si provincie ori, vizând implicit cultul lui Ceausescu, problemele ridicate de encomiastica în literatura („Efectele elogiului sunt predominant negative. Nocivitatea este mai redusa daca efectele laudei se limiteaza la individul care o suporta si o accepta, ca în fabula „Corbul si vulpea“; dar ea poate capata proportii dramatice daca lingusitul detine o anumita superioritate asupra semenilor sai“). De asemenea, apar studii dedicate lui Tudor Arghezi, Marin Preda, D. R. Popescu, Eugen Barbu, Nichita Stanescu, Ioanid Romanescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru si Adrian Paunescu.
În „Camil Petrescu“, autorul cercetat e redus la doctrina substantialismului, examinat pentru întâia oara într-un context monografic. „Viscolul si carnavalul“ e un „eseu tipologic“ care investigheaza din unghiul „simbolurilor operatoare“ enuntate în titlu literatura lui Fanus Neagu, autorelativizându-si atât directia, cât si concluziile.
„Dictionar de literatura româna contemporana“ a fost criticat pentru subiectivitate si pentru deformarea canonica datorata unor sabloane de limbaj realist-socialist (incluzând aici si privilegierea în interpretari si spatiu acordat a unor autori parveniti pe linie partinica), si admirat atât pentru volumul de informatie, cât si pentru pionieratul în literatura de gen. La editia a II-a din 1977, criticul a adaugat aproximativ 500 de articole celor 600 initiale, revizuindu-se si printr-un stil mai sintetic. Din aceasta editie „revizuita si adaugita“ a fost îndepartata precizarea ca lucrarea „constituie un omagiu, închinat aniversarii a 50 de ani de la înfiintarea Partidului Comunist Român“.
Daca nu tipul de prelucrare a materiei, macar cantitatea ei „anunta“ „Istoria literaturii române de azi pe mâine“. Limitele temporale, fixate aici între 23 august 1944 si 22 decembrie 1989 (dar depasite fie înainte, fie înapoi pentru completarea unor corelatii), sunt stabilite de preeminenta politicului comunist asupra literarului: „A fost o epoca de mare glorie pentru literati, chiar daca nu si pentru literatura, prin faptul ca niciodata si nicaieri altundeva nu li s-a dat o mai mare importanta în viata societatii“. Literatura este cercetata printr-o seama de determinari ale legaturilor strânse dintre literar (autori, scrieri, institutii, publicatii, moravuri, anecdotica) si politicul ideologic, institutional si birocratic. Cuantificarea acestui sistem de raporturi e mai important pentru Marian Popa decât construirea unui canon estetic; desi acesta nu lipseste, functia estetica a literaturii este oricum secundara pentru autor fata de cea sociologica, gnoseologica sau antropologica. Arhivarea exhaustiva e cuvântul de ordine care permite paraesteticului si nonesteticului sa devina pertinente când adauga un plus de informatie contextualizanta. Bazinul referential, de o eterogenitate neortodoxa academic, colporteaza zvonuri, informatii cu sursa neverificabila laolalta cu reconstituiri minutioase (cazul plagiatului din „Incognito“ de Eugen Barbu) si cu parcurgeri profesioniste ale colectiilor de publicistica. Tipul de tratare variaza de la capitolul monografic (eventual descompus în secvente corespunzând succesiunii de momente istorice, cum se întâmpla la Marin Preda si Eugen Barbu) la simpla indexare nominala si de la analiza scrierilor (eterogena ca metoda – stilistica, istoricista, tematista, ideologica s.a.) la aproximarea unui autor pornind de la datele lui fizice. I se acorda un spatiu generos literaturii / culturii produse de exil, iar autori precum Horia Stamatu si Constantin Virgil Gheorghiu sunt monografiati pe larg. Desi o serie de autori legionari din diaspora sunt tratati comprehensiv si compensatoriu, actiunea unor institutii din strainatate de a se opune politicii din tara este circumscrisa agenturilor straine de spionaj; ba chiar Virgil Ierunca si Monica Lovinescu vor fi simetrizati lui Nicolae Moraru, tustrei fiind vazuti ca pioni ai unor programe manipulative supraindividuale. Macrorelatia care coaguleaza la nivel ideologic materialul „Istoriei…“ îsi ia paradigma din teoria conspiratiei, fiind reductibila la confruntarea dintre spiritul national si elementul alogen (sovietic, evreiesc, maghiar, neromânesc). Într-un interviu, Marian Popa va invoca o bibliografie în care intra romanele conspirationiste ale lui Thomas Pynchon. Limitarea „Istoriei…“ la determinari caracteristice fictiunii nu este o excentricitate ulterioara a autorului, care ramâne coerent cu relativismul sau epistemic (desi nu sesizeaza contradictia dintre programul „tare“ al nationalismului si cel „slab“ al relativismului ironic), ci e un factor de constructie, dincolo de avertismente precum „Aceasta istorie este un roman balzacian-ionescian“. Ceea ce nu transforma totusi într-o afacere secundara sau nesemnificativa reactivarea în „Istorie…“ a esentialismului etnic interbelic si a exceptionalismului românesc neoprotocronist – scheme operative si unificatoare de-a lungul lucrarii; e interesant de remarcat ca astfel de lucruri sunt dificil de identificat în scrierile anterioare ale criticului. Stilistica pusa în joc este de o mare varietate; în alternanta sau în consonanta cu stilul academic-pozitivist sec sunt folosite intensiv intertextul, pastisa, parodia, portretul, sarja, anecdota, calamburul. Retoric, Marian Popa joaca cu toate piesele.
Cartea a produs numeroase controverse si putine discutii. Receptarea, când nu s-a manifestat sub forma boicotului sau a reactiilor exclusiv orale, a cantonat adesea în pamflet ori a declansat contraofensive. Reprosurile, de toata mâna, au vizat favorizarea canonului promovat de gruparea protocronista, paralel cu subaprecierea unor autori ca Mircea Ivanescu, cota ridicata a calificarilor prin nonliterar, transformarea etnicului în criteriu operativ, conflictul stabilit între elementul alogen si elementul national, presupusele relatii cu Securitatea ale autorului, nationalismul, erorile de informatie, caracterul prea ludic sau prea cinic al unor caracterizari sau titluri de capitole, ambitiile de exhaustivitate, lipsa unor autori, zvonurile, colportarile, titlul.
Viitorul „Istoriei…“ ca opera critica si canonica depinde nu doar de trecerea unei perioade de timp, care va raci, inclusiv prin inevitabila disparitie a celor implicati, reactiile temperamentale stârnite în prima instanta; ci si de evolutia limbajului corectitudinii politice. Însa este cert ca uriasa sursa de informatii va continua sa fie exploatata si este plauzibil ca ea va fi gustata si pe viitor ca literatura sau ca „roman“, indiferent de discutiile ideologice.

Proza lui Marian Popa poate fi citita simultan ca violon d’Ingres, ca ilustrare „didactica“ a teoriilor din „Homo fictus“, „Comicologia“ sau din „Calatoriile epocii romantice“ ori ca formulare a acestora din alt unghi.
„Doina Doicescu si Nelu Georgescu“ (1977), primul sau roman, e o „Cartea nuntii“ prelucrata prin Alphonse Allais sau prin partea de „proza absurda“ din literatura lui I. L. Caragiale. Romancierul realizeaza, precum G. Calinescu, o poveste mondena, în ambient urban, textul este o suita de descrieri – reflex Le Nouveau Roman – ale raporturilor dintre personaje altfel goale, reduse la conditia lor onomastica, si aceea intersanjabila (paginile de început prezinta, în cel mai pur stil Allais, un dialog telefonic între Doina, care se da drept Lia, si Gigi, care se prezinta ca Nelu). Totul este tapetat cu citate si aluzii literare.
„Calatorie sprâncenata“ (1980) valorifica, pornind de la conventiile însemnarilor de calatorie, o serie de tehnici care coaguleaza doar prin vointa experimentalist-ironica: începând cu reductia textualista a jurnalului de calatorie la travaliul acestuia, continuând cu excursul comparatist-subversiv Noi versus Ei si terminând cu tratarea parodica a unor carti si autori, precum „Divina Comedie“ (naratorul e condus în infernul unei suburbii occidentale de catre un Vergilio Dante), Wilhelm Hauff („Piticul Nas“, din „Basme“), I. L. Caragiale (din „Grand Hôtel „Victoria Româna“„), Adrian Marino („Caiete europene“) s.a., sau cu plagiatul autodeconspirat din Théophile Gautier, de la care se împrumuta descrierea unui tablou.
Pornind ironic de la literatura realist-socialista, „Podul aerian“ (1981) suprapune conceptul de lume comunista peste acela de cea mai buna dintre lumile posibile, în care pâna si accidentalul participa la împlinirea necesitatii istorice, metonimizata prin suprarealistul „pod aerian“. Pe fondul, subversiv si marcat intertextual, al pastisarii literaturii triumfaliste de santier, romanul nu are personaje principale; toate sunt secundare si episodice. O descriere posibila a (non)actiunii romanului e data de aparitia si disparitia a sute de personaje, multe cu o simpla prezenta nominala. Pot fi citate la întâmplare: Alecu Ruptea, Mia Ciocanu Suraia, Papusa Mincu, Dorin Potoanca, Paul Delabuda, Iordan tuturu, Manole Baratca, Octavian Valenjos, Lina Chiochis, Coca Nalbant, Cora Botoi, Leon Spalnacu etc.

„Avocatul diavolului“ (2003), carte de dialoguri realizata de Marius Tupan, este o sinteza memorialistica si critica. Marian Popa îsi face autobiografia într-o combinatie rara, de fapt unica în literatura noastra, de cruzime sau raceala autoscopica, de limbaj ultraintelectual si dictie argotica, de anecdotic si reflexiv. O parte consistenta este rezervata deconstruirii criticilor exersate de confrati pe marginea „Istoriei literaturii române de azi pe mâine“, carora Marian Popa nu le ramâne dator.

POPA, Marian (15.IX.1938, Bucuresti), critic, istoric si teoretician literar, prozator. Este fiul Mariei Popa (n. Rapolti), menajera, si al lui Mircea Popa, desenator cartograf, încadrat plutonier major în Legiunea de Jandarmi. Urmeaza la Bucuresti scoala elementara iar din 1952 o scoala medie de mecanica, pe care o abandoneaza în 1955, pentru a intra în câmpul de productie ca manipulant de materiale si macaragiu la o fabrica de gheata, apoi ca frezor si rabotor la Uzinele Autobuzul. Absolvent al liceului (cursuri serale) în 1958, devine student la Facultatea de Limba si Literatura Româna a Universitatii bucurestene (1961-1966). Va fi asistent la Catedra de literatura universala si comparata a facultatii pe care o terminase. În 1972 îsi sustine doctoratul cu o teza având ca obiect calatoriile epocii romantice, valorificata editorial în acelasi an. În 1973 obtine o bursa a Fundatiei Humboldt pentru un stagiu la Stuttgart. Din 1983 este lector la Universitatea din Köln. În februarie 1986, aflat în Germania, face cerere de azil politic, care îi este respinsa. Debuteaza la „Viata studenteasca“ în 1965. Colaboreaza cu precadere la „Luceafarul“ si „Saptamâna“, publicatii conduse de Eugen Barbu, dar publica si în „România literara“, „Viata româneasca“, „Convorbiri literare“ s.a. Debuteaza editorial cu „Homo fictus“, în 1968.

Arsenie  Boca

CESCUTA...(povestioara)
O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.
Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.
Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.”
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar si a spus cu blandete:“Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. ”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:”Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.
"Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain." Pr.Arsenie Boca

Mahabharat

 The undersigned is directed to refer the aforementioned letter and state that the Government (GOI) has examined your proposal for financing a film called ''Mahabharat'. The VHLC (Very High Level Committee) constituted for this purpose has been in consultation with the Human Rights Commission, National Commission for Women and Labour Commission, in addition to various Ministries and State Governments, and have formed definitive opinions about the script. Their observations are as below:
1. In the script submitted by you it is shown that there were two sets of cousins, namely, the 'Kauravas', numbering one hundred, and the 'Pandavas', numbering five or six. The Ministry of Health and Family Welfare has pointed out that these numbers are high, well above the norm prescribed for families by them. It is brought to your kind attention that when the Government is spending massive amounts for promoting Family Planning in due earnest, this indiscretion will send
erroneous signals to the general public. Therefore, it is strongly recommended that there may be only three 'Kauravas' and one 'Pandava'.
2. The Ministry of Parliamentary Affairs has raised an issue whether it is suitable to depict kings and emperors in this democratic age. Therefore, it is suggested that the 'Kauravas' may please be depicted as Honourable Members of Parliament (Lok Sabha) and the 'Pandava' may please be depicted as Honourable Member of Parliament (Rajya Sabha). The ending of the film shows the victory of the said 'Pandavas' over the said 'Kauravas'. The ending may be suitably modified so none of the Honourable Members of Parliament is shown as being  inferior to other Honourable Members of Parliament.
3. The Ministry of Science and Technology has observed that the manner of birth of 'Kauravas' is suggestive of human cloning, a technology banned in India . This may be changed to normal birth.
4. The National Commission for Women has objected that the father of  'Pandavas', one Sri 'Pandu', is depicted as bigamous, and also there is only one wife for the 'Pandavas' in common. Therefore suitable changes may be made in the said script so that the said Sri 'Pandu' is not depicted as bigamous. However, with the reduction in number of  'Pandavas' as suggested above, the issue of
polyandry can be addressed without further trouble.
5. The Commission for the Physically Challenged has observed that the portrayal of the visually impaired character 'Dhritarashtra' is derogatory. Therefore the said character may not be shown as visually impaired.
6. The Department of Women and Child Development have highlighted that the public disrobing of one female character called 'Draupadi' is objectionable and derogatory to women in general.
Further the Home Ministry anticipates that depiction of such scenes may create law and order problem and at the same time invite strong protests from the different women forums. Such scenes may also invite penal action under SITA (Suppression of Immoral Traffic Act), therefore they may be avoided and deleted from the film.
7. It is felt that showing the 'Pandava' and the 'Kauravas' as gamblers will be anti-social and counter-productive as it might encourage gambling. Therefore, the said 'Pandavas' and 'Kauravas' may be shown to have engaged in horse racing or cricket. (Hon. Supreme Court has held horse racing and cricket not to be gambling).
8. The 'Pandavas' are shown as working in the King 'Virat's employment without receiving any salary. According to the Human Rights Commission, this amounts to bonded labour and may
attract provisions of The Bonded Labour System (Abolition) Act, 1976.
This may be corrected at once.
9.. In the ensuing war, one character by name Sri  'Abhimanyu' has been shown as fighting. The National Labour Commission has observed that, war being a hazardous industry, and the said character being 16 years old, this depiction will be construed as a case of child labour. Also there is no record of his being paid any compensation. This may also be deemed to be violatory of the provisions of The Child Labour (Prohibition and Regulation) Act, 1986 and Minimum
> Wages Act, 1948. Such references in the film may be removed.
10. The character Sri ' Krishna ' has been depicted as wearing a peacock feather. The peacock is our National Bird and wearing dresses made from peacock feather is an offence under the Wild Life Protection Act, 1972. This may not be depicted.
11. Smt. Maneka Gandhi has raised very serious objection against using any elephants or horses in war scenes, since there is every scope for mistreatment and injury to the said animals. The provisions of the Prevention of Cruelty to Animals Act, 1890 and Prevention of Cruelty to Animals (Amendment) Act, 1960 would be applicable in the instant case. Suitable changes may be made in the script to address the objections raised.
12. In pursuance of the Memorandum of Ministry of Finance regarding austerity measures, it is informed that in the battle field sequences, only ten soldiers may be allowed for each side. Also, all the characters may be shown to have obtained a valid licence under the Arms Act, 1959 as well as the Indian Arms Act, 1878.
You may have observed already that none of these observations attempt to curb artistic freedom or ingenuity in conformity with avowed GOI policy. You are therefore requested to modify your otherwise meritorious script along the aforementioned lines and resubmit it (notarised in triplicate) to the undersigned at the earliest for the Government's consideration in due course.
Sd/-
Under Secretary
The news is : Shri BR Chopra left the idea of making Mahabharata after this letter.

Adrian Bucurescu

Divina Reîntregire a Imperiului Dac

         Călătoria lui Mihai Viteazul la Zalmoxis


     Înfăptuirea Unirii Principatelor Române, la 24 Gerar 1859, pe când acestea încă erau în granițele Imperiului Otoman, în pofida împotrivirii unor mari puteri, poate fi privită ca un miracol.Însăși generația de fruntași luminați ai poporului nostru este o minune, dar și o confirmare a forțelor care lucrează în taină pentru pământul românesc.
     Dar, înainte cu două veacuri și jumătate, chiar dacă nu a ținut decât o clipă istorică, se petrecuse un miracol și mai mare, anume Unirea Țărilor Române sub slăvita conducere a lui Mihai Viteazul. Am avut și mai avem istorici care apreciază fapta eroicului voievod. Și totuși s-au găsit, de la A. D. Xenopol încoace, și se mai găsesc încă ticăloși care îl ponegresc pe Mihai, calificându-l ca ”aventurier”, ca ”un condotier valah”, care nici nu s-ar fi gândit la unitatea națională, ci doar ”întâmplător” (sic!) a unit numai Țările Române!!!

     Un document de zile mari, încrustat pe una dintre tăblițele dacice de plumb de la Sinaia, dezvăluie cât se poate de limpede spiritul faptelor marelui erou, punându-i cu botul pe labe pe ”demitizatorii istoriei”. Textul este în Oro Manisa, adică în ”Graiul Divin”, limba dacă literară.Să ne împărtășim din acest sacru zapis, a cărui imagine apare mai sus, între titlurile acestui documentar!

     O NY EMPOROT EX ON MIHAIU DIZIP CORILO ZOOMO AELHO. ONDYO I SOLOMONIUS DIOHOY YMO DIEHIMO PER LIO SOCO PIOSMO. RYOTZO CUCILO LOPTO LASIMI SEGITO. VODIPA ZONOLY MILDO. I NOY LIPTOSO DITIO ZIOR I SIMOLGI I SIMOLGIEI YO ONYLO FIHTOI. TIO ZIMOLGIE ISTO.

     În mijloc: chipul lui Zalmoxis. Deasupra Lui, în jurul stemei: MYGI ZAMOLGIO. În dreapta sus: DACEBALO CORILO. În stânga, sus: MIHAI YON CUCYLY. În dreapta stemei, de sus în jos: OLOGIO. În stânga stemei, de sus în jos: IGIOC. Pe discul de jos, stânga: portretele lui Mihai și al fiului său, Petrașcu. În stânga discului, vertical: PITRYSC ONDYO. În dreapta celuilalt disc, vertical: APOLA YA O GETO. Între cele două discuri, de sus în jos: POFYTO ARTIALO TITYULO Y IUMI. Orizontal, oblic față de portretul ce se află între chipul lui Mihai și stemă, mai jos: LONCO EO HYO ZONZET.
 
     Al nostru împărat a fost doar Mihai, viteazul crai, prea vrednicul. Prințul Solomonarilor mi-a spus să întocmesc pentru plăcerea lui o cronică. Frumosul voievod, în luptă, de vrăjmași a fost tăiat. Văduva l-a plâns mult. Al nostru viteaz s-a înălțat în zori la Zalmoxis, lui Zalmoxis să-I povestească faptele. Divin Zalmoxis este. // Magnificul Zalmoxis. // Regele Decebal. Marele Mihai Voievod. // Slavă! // Asocierea. // Petrașcu (și) Domnul. // Apullum este al vitejilor. // Am poftit Ardealul întreg să-l stăpânesc. // Alături eu sunt, Zonzet.

     Textul dovedește, fără tăgadă, că Mihai a fost și Mare Maestru al Solomonarilor. Pe tăblița scrisă de Zonzet se află și un herb al Solomonarilor, constând în principiu din două arme încrucișate, adică un X, inițială pentru XAP-YCTON - în transcriere cu litere latine CHAR-YSTON ”Copiii Divini”, și un scut cu șase petale în mijloc, simbolizându-i pe cei șase frați de lapte ai Tinerilor Zei.
     IGIOC înseamnă și ”Comunitatea”, referindu-se la Ordinul Solomonarilor, dar și Asocierea lui Petrașcu, fiul lui Mihai, la domnie.
     ZONZET înseamnă ”Povestitorul; Cronicarul”, acesta fiind numele de Solomonar al lui Dragomir, fratele Doamnei Stanca, soția lui Mihai. Textul de mai sus este cât se poate de limpede în privința Zeilor la care se închinau Mihai și Solomonarii pe care îi conducea. Pomenirea lui Decebal exprimă, desigur, admirația voievodului pentru calitățile excepționale ale regelui dac, precum și Reîntregirea Daciei.

     Fratele Doamnei Stanca îl numește pe Mihai O NY EMPOROT ”Al nostru Împărat” și CORILO ”Craiul; Regele”, ultimul titlu regăsindu-se și în ”Letopisețul Țării Moldovei”, scris de Miron Costin: Vesăl și tare Mihai Vodă după izbândă, pre lesne cuprindea orașele pre sama sa și să închina și cetățile, dându-i numele de domnul lor, priimindu pen cetăți și oșteni de-ai lui. De pe aceale vreami are nume de-i dzic Mihai-Crai.

          Cerbii Albi

     Păstrători ai vechilor taine zalmoxiene, Solomonarii aveau și puteri excepționale, unele fiind înregistrate și de folclor. Astfel, noi nu ne mirăm destul de faptele excepționale ale lui Mihai-Vodă. Se știe că, la război, era întotdeauna în fruntea oastei. De aceea, pe bună dreptate, i s-a atribuit titlul getic DREIBALIS, atestat și ca nume al unui oștean de la Olbia. Acest titlu, după specificul limbii geto-dacice, avea mai multe sensuri. Rostit DREI BALIS, însemna ”Foarte Războinic; Foarte Viteaz”; cf. rom. droaie; franc. tres ”foarte”; rom. bală ”șarpe; zmeu”; a păli ”a lovi”; paloș; latin. bellum ”război; luptă; bătălie”. Altminteri, D'RE I BALIS însemna ”Dintre Cerbii Albi”; cf. alban. dre, engl. deer ”cerb”; rom. băl, bălai (despre un animal) ”plăvan; alb”; slav. belu ”alb”. În fine, pe de-a-ntregul, D'REIBALIS se traduce prin ”Bătăiosul; Războinicul; Viteazul; Învingătorul; Eliberatorul”; cf. rom. a dripăli ”a călca bine lutul, a bătuci”; a dripili ”a călca în picioare; a strivi”; a se drăvălui ”a se scutura; a se elibera de ceva supărător, nefast; a se descotorosi de cineva”; ital. drapello ”steag al unei unități militare; drapel”; alban. taravol ”tare de caracter; care nu știe de frică”.
      În acest sens, iată ce scrie cronicarul Balthasar Walter, care a stat în Iunie și Iulie 1597 la Târgoviște și a discutat cu ”oșteni însemnați și vrednici de crezare, de unde a aflat și de ”... cei doi cerbi domesticiți, care au făcut câteva drumuri împreună cu domnul (Mihai) și dormeau adesea lângă cortul stăpânului (lor), luau parte și la lupte și la expediții, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăsnetul tunurilor, ci ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc...; au fost martori neclintiți și la ultima luptă amintită mai sus, de la Călugăreni... Aici însă, unul din ei murind din întâmplare, celălalt nesuportând durerea, s-a ascuns în pădure”.

          Cinstirea limbii române

     Până la mărețul domn pomenit aici, limba noastră nu se întrebuința oficial în niciuna din Țările Române. Acest dispreț venea de la Biserica Ortodoxă, în care slujba se ținea în limbile slavonă și greacă. În același timp, actele oficiale și cronicile erau scrise în slavonă sau latină.
     Ca un adevărat și magnific rege al tuturor Românilor, Mihai impune limba română la cancelaria domnească și în corespondența oficială, el însuși fiind autor al unor astfel de scrisori. Acest fapt i-a înfuriat la culme pe Ungurii și Secuii din Dieta Ardealului, care, în Iulie 1600 au întocmit un protest nesimțit și insultător către Mihai, el însuși vorbitor nativ al românei: S-au întâmplat și astfel de lucruri, ca unor oameni de seama noastră li s-au adus scrisori de ale Măriei Tale, unele scrise în limba sârbească, altele în limba românească, din care pricină n-am putut înțelege din ele porunca și voința Măriei Tale. De aceea, am hotărât ca astfel de scrisori să fie trimise nobilimii sau în limba maghiară sau în limba latină: cine ar mai umbla pe la nemeși cu astfel de scrisori românești sau sârbești, pe niște oameni ca aceștia să-i prindă și să-i trimită la Măria Ta împreună cu scrisorile”.

          Ceea ce vor pohti Românii întotdeauna

     Pe una din scrisorile adresate împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, Mihai-Vodă își afirmă voia, în deplină conformitate cu titlul pe care și l-a ales: Și hotarul Ardealului // pohta ce-am pohtit // Moldova și Țara Românească.
     Da, Măria Ta, aceasta este și va fi mereu și pohta noastră!

          Prima stemă a României

     Celebrul sigiliu al lui Mihai Viteazul îngemănează herburile celor trei Țări Române principale, fiind astfel cea mai veche stemă a României. Reprezentând mai multe herburi, este o stemă împărătească. Mai mult decât atât, ca un inițiat în limba dacă, Mihai a înscris pe sigiliu o zicală în această limbă: N(A) MIL(Ă) B(Ă)JE M(Ă)L(Ă)R DIE ”Din (prin) Mila (Grația) Divină, Cel mai Bun (Tare) conduce”; cf. slav. na ”la; în; pentru”; rom. milă; slav. Bozhe! ”Doamne!”; rom. mărar; latin. melior ”mai bun”; rom. die! - îndemn adresat cailor ca să pornească; tui ”un fel de sceptru purtat de domnitorii români la învestire”.

          Trupul lui frumos ca un copaciu

     Prin faptele sale excepționale, Mihai Viteazul le-a stat în gât multora, care, într-un final au pus la cale asasinarea lui. ”Și căzu trupul lui frumos ca un copaciu!”, exclamă cu durere un cronicar muntean. Câte ar mai fi putut înfăptui! Dar nu, nu doar George Basta, căpetenia asasinilor, nu doar ceilalți dușmani care-l numeau Malus Dacus ”Dacul cel Rău”, l-au urât.

     Ungurii de astăzi, din punctul lor de vedere, n-au decât să-l urască. Dar ticăloșii de naționalitate română, care mănâncă pâinea acestei țări, ce au cu Mihai-Vodă, martirul Daciei, martirul României? Ei îl mai ucid și astăzi, de câte ori li se ivește prilejul! Desigur, când România își va reveni, când își va reaminti de una dintre cele mai glorioase epoci ale ei, istoricii oportuniști vor întoarce foaia și-l va ridica în slăvi pe eroul nostru național. Doamne, cum de rabzi toate acestea?!
     În fine, la 24 Ianuarie, se cuvine să-l sărbătorim din plin pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca și  pe iluștrii săi sfetnici, dar să nu-l uităm niciodată pe Mihai Viteazul și Unificatorul. El și Solomonarii lui au luptat întotdeauna pentru Unire, de unde și unul dintre titlurile Marelui Maestru al Solomonarilor, Uniilă.
      Ce ne-am fi făcut noi oare fără Măria Sa Mihai-Crai?

 Pierre de Ronsard

Tu, vântule, tu

Tu, vântule, tu, cer scăldat în soare,
Şi tu, pădure-n floare cu nectar,
Şi tu, izvor pornit fără hotar
De sub argint de salcii plângătoare,

Şi tu, desiş de crânguri verzi, în care
Sunt vizuini pustii şi păsări, dar
Care îmi cântă un ecou amar
La versurile mele-ntristătoare! -

Vă spun că-n ceasu-acest de despărţire
Nici să-ndrăznesc să-i văz a ei privire,
Şi nici să-i spun adio nu-ndrăznesc,

Decât vă rog pe voi să-i fiţi aproape -
Şi munţi, şi ceruri, şi păduri şi ape,
Ca un salut pe care i-l şoptesc.

(traducere de Pavel Darie)

Edith Piaf

Non ! Rien de rien …

Non ! Je ne regrette rien

Ni le bien qu’on m’a fait

Ni le mal tout ça m’est bien égal !

Non ! Rien de rien …

Non ! Je ne regrette rien…

C’est payé, balayé, oublié

Je me fous du passé !

Avec mes souvenirs

J’ai allumé le feu

Mes chagrins, mes plaisirs

Je n’ai plus besoin d’eux !

Balayés les amours

Et tous (*avec) leurs trémolos

Balayés pour toujours

Je repars à zéro …

Non ! Rien de rien …

Non ! Je ne regrette nen …

Ni le bien, qu’on m’a fait

Ni le mal, tout ça m’est bien égal !

Non ! Rien de rien …

Non ! Je ne regrette rien …

Car ma vie, car mes joies

Aujourd’hui, ça commence avec toi !

ptr ROMANII obositi k sa mai traduca:
edit piaf

Nu! Absolut nimic
Nu! Nu regret nimic
Nici binele ce mi s-a făcut
Nici răul, toate imi sunt indiferente!

Nu! Absolut nimic
Nu! Nu regret nimic
Este plătit, spulberat, uitat
Nu mă mai interesează trecutul!

Cu amintirile mele
Am aprins focul
Tristetile, plăcerile mele
Nu mai am nevoie de ele!

Trecute sunt iubirile
Si toti fiorii lor
Sterse pentru totdeauna
Plec din nou de la zero

Nu! Absolut nimic
Nu! Nu regret nimic
Nici binele ce mi s-a făcut
Nici răul, toate imi sunt indiferente!

Nu! Absolut nimic
Nu! Eu nu regret nimic
Căci viata mea, bucuriile mele
Astăzi, incep cu tine.

Aron Cotruș

VII

O duioşie dulce mă supune
Cu farmece din vremi de-odinioară
Şi inima începe să mă doară
De câte glasul amintirii-mi spune.

Dar toate le alin ca prin minune
Când ochii-mi între file se coboară,
Că-n voi, dragi cărţi, e veşnic primăvară
Şi nesecat izvor de-nţelepciune.

Revino dar cu dor melancolie,
Am iar scrisori în plicuri parfumate,
Putem veghea de-acum în dragă voie,

Căci vreau în mohorâta mea chilie,
Să fiu între volumele-adorate,
Un nou, un mistic Robinson Crusoe.

Gabriel Garcia Marquez

Păpuşa

"Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa
ca sunt o papusa de carpa,
si mi-ar darui o farama de viata,
probabil nu as spune tot ce gandesc,
dar cu siguranta as gandi tot ce spun.
As aprecia lucrurile nu prin ceea ce valoreaza,
ci prin ceea ce semnifica.
As dormi putin si as visa mult,
deoarece cu fiecare minut in care inchidem ochii
pierdem 60 de secunde de lumina.
As merge cand altii se opresc,
m-as trezi cand altii dorm.
As asculta cand ceilalti vorbesc,
si cum as mai savura o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar darui putina viata,
mi-as pune haine simple,
m-as intinde la soare pe burta,
dezvelindu-mi nu numai corpul, ci si sufletul.
Doamne, daca as avea o inima,
Ti-as scrie toata ura pe o bucata de gheata
si as astepta sa iasa soarele.
As picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,
cu un vis al lui Van Gogh;
si un cantec al lui Serrat ar fi serenada
pe care as oferi-o lunii.
As uda trandafirii cu lacrimile mele
ca sa simt intepatura dureroasa a spinilor
si sarutul vindecator al petalelor.
Doamne, daca as avea un crampei de viata
nu as lasa sa treaca o zi
fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.
As convinge fiecare femeie si fiecare barbat
ca el imi este cel mai drag
si as trai indragostita de iubire.
Le-as arata oamenilor cat de mult gresesc
daca cred ca nu se mai indragostesc cand incep sa imbatraneasca,
nestiind ca, de fapt, imbatranesc atunci cand nu se mai indragostesc.
Unui copil i-as da aripi,
dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.
Pe cei in varsta i-as invata ca moartea nu vine o data cu batranetea,
ci o data cu uitarea.
Am invatat atatea lucruri de la voi, oamenii.
Am invatat ca toata lumea
vrea sa traiasca pe culmea muntelui
nestiind ca adevarata fericire este sa urci panta.
Am invatat ca, atunci cand un nou-nascut
strange in pumn pentru prima data
degetul tatalui sau, il va tine strans pentru totdeauna.
Am invatat ca un om are dreptul sa-l priveasca pe altul de sus
numai atunci cand il ajuta sa se ridice.
Am invata atatea lucruri de la voi,
dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc,
caci din nefericire, cand ma vor pune in cutia aceea, o sa mor."

Liliana Popa

Parcă Dumnezeu s-a trezit din somn
In dimineața asta de nou an.
Ceața s-a risipit,
E o lumină clară pe străzi...
Nimic memorabil.
Ba da.
E o lumină atât de curată
Un cer transparent... pe care
Raphael n-a adăugat i nici un norișor astăzi.
Și simt în mine o îngăduință atât de mare
Încât spiritul meu calcă în vârful picioarelor
De jur împrejurul meu.

Daniel Vorona

:mi-am pierdut inima ---- nu ştiu dacă mai bate undeva sau demult s-a oprit

în numele meu ți-am prins la gât şnur cu ciucuri
de mătase aur și argint --- replică
la
toate cele ce mișună în unanim și
prin aer și nu au sâni aripi nici solzi și nici copite

toată ziua toată noaptea cu suflet de om am spălat picioarele lui Dumnezeu

*

:stătea sufletul meu în genunchi ca o stafie care urcă muntele la vale

(nimic nu putrezește mai frumos ca omul --- cel mai mult
am mers înapoi ---- acum vă spun adevărul cel adevărat
am iubit în viața de până ieri praștia ghicitorile și avionul)
.
în altă zi tu ai trecut pe strada mea și de atunci eu n-am mai băut apă

Adelina Fleva

renaștere ca să nu uit

obișnuiam să iti ngrop absența-n vin
și-apoi sorbeam din noaptea ta puțin câte puțin
până ce trupul tău prindea contur la mine-n trup
și eu n-aveam degete destule ca rochia să mi-o rup
și aveam sânul ars de dor
și dor mi-era
ce dor mi-era
iar palma ta cum un șuvoi de apă din cișmea aluneca
deasupra mea
și apa în vin se prefăcea
doar
apa setea mi-o stingea
și un parfum de vinișor se înălța din carnea ta
paharul se roșea roșea ca trandafirul se făcea
un nor etern se răsucea în carnea ta deasupra mea

*

salcâmul nostru mamă înflorește

în pădurea de aramă
dorm țiganii căldărari
îmbrăcați așa-ntr-o doară
în culori de zile mari

(Doamne stinge lumânarea
în pădurea de aramă
nici cruce nefugărită
puritate fără scamă
nici țigan neadormit
nici inel nelogodit
dăruit nedăruit
unei lame de cuțit)

aiurit de rana cruntă
ce-i sclipește pe genunchi
Dumnezeul de aramă
se-nfrățește cu un junghi

mamă toată ziua am plâns

 

 Octavian Soviany 

Iar număr zile, ore. Mă uit prin calendare.
Parcă-aş şedea-ntr-o sală posacă de-aşteptare
În care de cinci zile purces-am să înnopt.
Mai sunt doar două zile, iar ore patruş’ opt,
Şi timpul umblă leneş, mereu cu clasa-a treia.
Oare ţi-i dor de mine pe insula aceea,
Pe care nu e poştă şi nu e telefon?
Oare nu-ţi trece ziua extrem de monoton?
Doar cer şi mare. Poate departe nişte cline.
Sau te-ai întins pe plajă şi n-ai habar de mine,
Găsind Arhipelagul făcut pe gustul tău?
Crezi că îmi merge bine? Ba nu,îmi merge rău
Şi-a început şi vremea de-aseară să se strice.
Ah, capul tău pe pernă lăsă o cicatrice,
Şi şoldurile tale lăsară nişte hărţi.
Prin somn îşi caut sânii şi dau numai de cărţi,
Cu mână mea stângace, febrilă şi zevzecă.
În seara asta, Adda, îmi pari o bibliotecă
La care mă uit lacom acum prin ochelari.
Acolo sus, pe frunte stau ode de Pindar,
Ţi-s buzele distihuri curtene şi galante,
Dar ochii şi surâsul făcute-au fost de Dante,
Demult, în cuatrocento. Molaticu-ţi grumaz
Îl plămădi-n persană Saadí de la Şiraz
Cu litere arabe, scăldat într-un halou,
Dar umerii-s desigur în Dulcele Stil Nou,
Iar sânii tăi zburdalnici – doi pui de antilope -
Par nişte piese-n versuri de Tirso sau de Lope.
Fu scris în hexametri subţirele-ţi mijloc,
Ai coapsa-n stilul clasic, dar şoldul e baroc,
Iar pântecele - cântec sălhui şi coribantic.
Par gleznele-ţi că-s scrise de nu ştiu ce romantic,
Cu-o pană de egretă şi cu-o cerneală roză.
Costumul tău de baie e însă scris în proză,
Dar sus, pe fruntea pală, ai ode de Pindar.
Ascult cum trece timpul, încet ca un marfar,
Şi parcă se îndoaie sub roţile lui şina.
Să pot citi mai bine, am stins acum lumina
Şi-ntind spre tine mâna, în chip de evantai.
În seara asta, Adda te voi citi în Braille,
Simţindu-te în braţe, mlădie ca o creangă
Şi o să-ţi sorb căldura prin fiece falangă,
Iar degetele mele s-or face purpurii.
O noapte şi-ncă una! O zi şi încă-o zi!

Corina Dașoveanu

poem lui

uneori (de fapt zilnic)
mai urc pe la dumnezeu în podul raiului,
sus,
printre vechituri de ceruri,
stă lângă un gard,
pe o bancă de lemn.

și vorbim, și vorbim,
fumăm milenii de tutun cât vorbim.
nu mai știu niciodată despre ce,
uit,
știu doar că îmi rămâne în gură
un gust de filosofie țărănească
(dumnezeu e țăran de la mine din sat,
seamănă la mâini
cu brâncuși sau cu moromete).

în fiecare iarnă e bătrân
și mă pune
să-i mătur bătătura de veșnicii.
voi credeați că ninge?

în rest e bine,
mă așteaptă la fiecare gând
să-i plâng în palme.
noaptea,
când îi e sete,
dumnezeu bea lacrimi.

Dumitru Ichim

Profet sumerian
Profet se face lemnul când sâsâie în vatră;
Bolmoaje pe tăciune, blestem din iad storcând…
Pe mâna ta inelul, cu ochi de șarpe-n piatră,
Ispitei stă de pază păcatului de gând.

Acum vreo cinci milenii, prin moarte-a fost sărutul?
A spini mi-ai scris argila cu focul cuneiform.
Eu ți-am furat văzduhul să-l împietrească lutul,
Sculptură altor ape, care nici azi nu dorm.

Cu brațul plin de strune, fugi de otrăvuri, dar bei
Din stihul care arde.Domneai la Eufrat…
Ocnaș în propriu-mi cântec, tu- gratiile harpei!
N-a fost pe-acolo raiul ce-n noi s-a scufundat?

Azi nu mai ești zeiță. Închis ți-ar fi și cerul,
De n-aș fi scris în cuie, pe glodu-mi ars, Sumerul!

FLORICA BAŢU ICHIM

CÂNTEC DE LEAGĂN
COPILULUI DE MAHALA

Dormi, copilul meu banal..
Clipocind lături canal
dulce-n ele stele leagă-n
dulce cântecul de leagăn.

Bate noapte dur în spini
mama-i dusă prin vecini,
vântul stelele usucă
s-a spart cerul de ulucă,
frig adie-n trup de ştir
se nasc morţii-n cimitir
se sparg sorţii-n cimitir.

Vântul vârstele usucă
cerul s-a închis în nucă

“u – u – uuuu****

pe căi de lapte
fricile
din şapte-n şapte
se apropie de tine:
“- uite, vine!
- ba nu vine!
- ba-i aici!
- ba nu-i aici!
- hai la groapa cu furnici!
- poate, nu mai e pe drum…”
urcă fricile în fum…

“U – U – uuuu!!!
“acum, acum!!!”
zice frig
înghesuind
umbra lungă lângă grind.
Stele tremură de frig
ceru s-a făcut covrig
gol în drumul dinspre soartă…
Câinii se reped la poartă,
umbre basme o să-ţi spună
câinii se reped la lună –
se sparg nopţile de lună,
noapte verde, mătrăgună,
U – u uuuu!!!
dar ţi-a lăsat
mama
mătură la pat
să te apere de rele…

… mătură încet prin stele.

… norii luna o să-i taie
are mama vânătaie…

… tata te va strânge viu
lângă barba cu rachiu
şi-o să-ţi cânte-n legea lui:
- Dormi, copilul nimănui…
Am umblat prin vremi hai-hui…
Saltă ielele-n Bahlui
se sparg vrremile-n Bahlui –
dormi, copilul nimănui…

*
- Dormi, copile: lut bălai
a varsat în cer mălai

Lumi
urcând
zambeşte Mielu.
râde pruncu mititelu…

Gheorghe Apetroae

DIMINEAŢA SERII

Din corola trandafirului,
desprinse de crepuscul,
petalele cad
dimineaţa serii ...

Pe pajiştea albastră
o mână aruncă eternul
în flori albe portocalii ...
O frunte germinează
orizonturi de clipe ...

Priviţi-o în zborul
de soare al nopţii
înspre Nadir ...

Marea dansează-n coroană
furii și infinitul în ritmuri,
la Carul Mic şi Mare
căluţii aleargă în herghelii
prăfuind-o ...

Se desface corola
din care petalele picură
galactic -
dimineaţa serii:
briliantul bolţii înflorite
de o noapte a soarelui ....

Silvia Andrucovici

Petală și timp

Astăzi e doar o felie de timp
Tăiată de Dumnezeu,
Din rotundul eternității.
Așa păstrează El
Amintirile despre noi.
Felii diafane,
Ușoare,
Subțiri
Ca ața,
Ca viața!

Gândul la
Semeni
Ai mei, ai noștri,
Împliniți,
Suferinzi, poate...

Petarde la miezul nopții,
Apoi zgomotos "La mulți ani!"
Râd, mijind de lacrimă.
Plânsul e doar al meu,
Nu pot să-l pun pe masa comună
Nu, nu pot,
Aici mai sunt pahare și o felie de tort,
Și urma gelatinoasă a fericirii.
Plânsul e firul
Cu care mă leg zdravăn
De timpul nostru,
De care nu mă vreau dezbrăcată.
Sunt o omidă, care-și iubește
Carcasa și podele,
Miriapodele...

Un alt an, la fel de nou,
Ca și acesta de nou,
Ne găsea încercând
Gusturile noi
Ale Timpului
Și ale Basileului meu.
Sărbătoarea ne lega
într-un cerc bun și tare,
Indestructibil.

Azi o felie de timp
A intersectat crenguța de brad
Și lumina sfioasă de ceară.
Azi
Doar o petală din trecut,
Una singură
A înflorit în gura mea,
Iar floarea
Și-a lăsat aici toată aroma noastră.

Apoi s-a dizolvat
În etern.

(Colindul meu de Sf Vasile și de cununa îmbobocită a anului )

‎

Nicolae Vălăreanu Sârbu

to

Anul nou
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
În noaptea schimbării
întunericul a fost cucerit
peste puterile sale.

Răniții de lumină
se vindecă încet,
ei și umbra lor știu
că lumina-i pe aproape.

Cugetul meu
e mai puțin pur
decât ea,

duhul sfânt vine
unde-i împreunare și înțelegere
să-i bea din potir.

Anul nou nu mai vine
călare pe mânjii copilăriei,
el ară cu plugul noaptea
să dea de veste la stele.

La început cu toții ne bucurăm
mai târziu…
nu știu câți vor mai veni
să fim și noi acasă.

De aceea vă zic vouă:
iluminați petreceți acum
cât sosirea irumpe veselia,

fiecare an nou e și o poartă
deschisă spre apus.

Lora Levitchi

Arhanghelul Raphael

Amurg, amurg... aripile lui Raphael alungă colbul din Cartea lui Tobit,
Stăpânul vânturilor de seară redau energia sublimă a vieţii cu cântec,
Grădina Edenului, parfumata-i de îngerul Pocăinței, al Rugăciunii şi al Iubirii,
Rodu-i bogat vindecă sufletele celor flămânziţi, în magia divină a Luminii.

Asmodeus, demonul poftei trupeşti şi lurilor carnali, stăpânul Adulterului,
Muşcă din om cum putregaiul muşcă din lemn, iar rugina din fier,
Îi sfârteca mintea şi îi pune-n inimă, piron cu piron,
Vrajindu-l să iubească numai pervertirea şi sa-l faca pe viaţă neom.

Sarah şi Tobias s-au regăsit după mii de ani de căutări,
Îngerul iubirii dintre soţi i-a-nvăluit între aripi o mie şi una de nopţi,
Sfinţenia căsătoriei au simţit când împreună în viaţă nouă au păşit,
Vindecarea sufletelor lor, unse cu mirul lui D-zeu, prin smeria lor s-a-nfăptuit.

Îngerul providenţei întoarce roata lumii la sursa arhaică a vieţii,
Ca oamenii ce-s orbi, unşi cu pomada din fierea peştelui din Eden,
Să vadă din nou, splendoarea din iarba smarald luand bucurie din roua dimineţii,
Sub palmele strălucitoare ale soarelui, pe D-zeu din nou l-au regăsit.

Azarie, călăuză-i pentru oameni, când vlaguitii cad în neputinţă, nepăsare,
Din prostie ori maleficitate, destramă misterul înfricoşător al luminii,
Polenul îndumnezeirii înflorite acoperă crăpături de pasaje, trepte, tronuri,
Ce ne-au zguduit calea destinului cu furtuni premonitorii pline cu nori.

Stări noi din esenţe tari fac în tumulturi, scuturi invicibile, de dezmierdare,
Sufletele cernite pace n-au ştiut vreodat, în zi obişnuită ori în sărbătoare,
Culeg extazul din briliantul cunoaşterii ce curge în oglinzi căzătoare,
Raphael reconstituie desculţ drumul pelerinului, în străpungeri de ierarhii de îngeri,
Cară în spate desaga omenirii plină de boli şi pacate-n înrobitoare.

La poala stejarului din Mamre, Avraam căzut-a-n rugăciune,
Trei câte trei, arhanghelii luminii, din ceruri, între oameni au apărut,
Sodoma colcăind în păcatele smintirii, la ordinul lui Gabriel, scrum s-a făcut,
Michael pus-a sămânţa fertilă în pântecul Sarei şi-ntr-un an Isaac, s-a născut,
Pentru credinţa sa, Raphael lui Avraam vindecare din chinul circumciziei i-a dăruit.

Mihail, Gavril şi Raphael trag clopotele conştiinţei în noaptea minţii noastre,
Lumina sparge întunericul, ţesând în inimi năvoade iscusite de prins viclenii draci,
Remediul lui Dumnezeu adus pe braţe de Raphael, picură pe creştet de atei, nectarul pocăinţei,
Miraculoasele lui vindecări acoperă omenirii, craterele necredinţei,
Încălecată pe cerberii pierzaniei, aceasta a plutit mai multe dinastii, în bolmoaje de vraci.

Spiritul se deşteaptă de la palma karmei, din iluzoriul frumos,
Rezonând in vibraţii ce polarizează-n scântei armonios,
Toiagul batut in malachit si smaralde al lui Raphael,
Dă ordin grabnic demonului întunericului să plece în Dudael,
Acoperit sa fie cu mantia întunericului, lipindu-i-se ochii, lumina să n-o vadă,
Spăşit in pântec de pământ să isi aştepte, a judecăţii zi de-apoi,
Când, în gura eternei Gheni de foc, v-a fi-mbrâncit.

Sărăcia şi boala, corupţia şi îndoctrinarea alungate, au fugit mâncând pământul, pe coame de nori,
Rubinul şi alexandritul răsăritului adus de Michael, presară pe pleoapele oamenilor,
Pulberea fină de aur a divinităţii, în muzici angelice ale corului îngerilor lui D-zeu,
Soarele dă vesel cortina întunericului la o parte sa intre sapte sori,
Dimineaţa crudului din iarba, vindecă spaima de demoni răpitori.

Paralitici, schilozi, surzi, muţi şi chiori intră în apa Bethesda,
La semnul lui Raphael din valuri ies pe ale lor picioare, invăluiţi de soare,
Auzul, vederea si graiul lor acuma-i nou ca şi la pruncii cei crescuti in ocrotire mare,
Raphael, îngerul sfânt, mai mare peste duhurile omenirii în credinţă târzii,
E-mbrăţişat de Enoch, în calde bătăi de aripi ale lui Michael, Gabriel şi Phanuel,
Fii oamenilor au bolile şi rănile unse de îngeri cu sârguinţă,
Umpluţi sunt de speranţa că viaţa veşnică o vor moşteni.

"Efficia fretum quietum", de pe colţul palatului Doge din Veneţia,
Strigă Raphael la călătorii ce pe ape tulburi ale vieţii au pornit,
Da Gama ia în durat oceanul spre Indii cu patru corăbii de neclintit,
Capul Bunei Speranţe l-au atins purtând pecetea lui Raphael.

*

STIHIA

Tună şi-ncepe ca să plouă, în şiraguri de mărgele frânte de cristale,
Lacurile cu fete ciobite în oglinzi, deschid lumi paralele,
În crestele cărunte a munţilor spălaţi de ploaie,
Văd fruntea lui D-zeu cum se-ncruntă la durere
Oamenii de el s-au lepădat în goană după ranguri şi-avere.
Scuipând şi distrugând tot ce El sfânt le-a dat.
Trecând pân' şi la sabotarea aproapelui dar şi de sine,
Turnând otravă-n miere la cei ce i-au ajutat.
Cerul se pregăteşte din toţi plămânii norilor săi plumburii, de furtună,
Mârşăvia omenirii plămădită iscusit, va fi scuturată de un mare potop,
Se pregătesc puhoaiele să măture cerberi, din mătci abia aşteaptă să ţâşnească,
Să calce în picioare zăgazele de apă şi viaductele ce fioros scrâşnesc,
Închise în cimenturi uriaşe, încorsetate-n porţi de fier,
Biciuri de foc pe cer, lumini fosforescente şi huiete, ce se vor temperate,
Ne dau de ştire de sus, cât de mult pe arhitectul lumii am supărat,
Simfonia potopului începe cu-o boltă despicată-n două, de-o săgeată de fulger,
Tresaltă în joc de halucinante, înfricoşătoare năluce,
Ce valurile de pe faţă-şi trag, şi îşi arată colţii,
Muşcând cu nesaţ în degringoladă, din om, din lemn, din piatră,
Natura abrupt trezită din visare, geme speriată,
Cortine de apă cad în rafale, plouă peste cântecul mierlelor,
Ziua se-ntunecă de-a dreptul, iar soarele cedează, cărbunelui stihiilor,
Îşi ia ale sale rubiconde raze în braţe şi pus pe labe, moare,
Se cutremură pădurea, genunchii de copaci încep ca să se-nmoaie,
Le tremură sufletele din frunze, sub ropote grele de ploaie,
Ce taie în ele ca în carne vie, făr de vreo milă ori îndurare,
Păsări nemaivăzute şi-animale se retrag din zăvoaie,
În vizuini ori iscusit ascunse cotloane subterane.
Văzduhul respiră cu nesaţ oxigen,
Din clepsidrele aduse de îngeri şi sparte pe pământ,
Îmbinat ca un burete, în abur de pădure, e prins de gât în mijlocul furtunii,
Şi-apoi din munţii de păcate de-alungul timpului de omenire acumulate,
Se eliberează în urlete groaznice de necunoscute fiare,
Apăsarea infernală a patimilor lumeşti,
Dealurile, sunt trezite din nemişcare, când somnul le era molcom,
Le sună în cap a deşteptare, tobele tunetelor ce cântă cu huiet mare,
Dălţile fulgerelor încep a săpa pe trupurile lor aplecate de vremi, cu fervoare,
Necunoscutul viitor al lumii în care,
Viaţa şi pieirea deopotrivă pot dura o eternitate,
Rafale de vânt, se-nvârt turbat în joc de lumini, când copacii în plânset, se frâng,
Cad ca trăsniţi cu frunţile verzi, în moloz de frunze şi muşchi de pământ,
Râuri iniţial pâraie se umflă-nvolburat în noroaie nebune de legat,
Ce-o iau către vale pe drum forestier, răzând tot în cale,
Cărând, pe burţi de povârnişuri, lăstari, prundiş, butuci şi alte măruntaie,
Hoarde de cai sălbateci dezlegaţi par că aleargă în ceaţa din aer,
Ajunge puhoiul în sat şi se-nfierbântă-n şale,
Ia-n durat porţi masive de lemn, uluci, şi garduri de vreme şubrezite,
Vârfurile lor de fierăstraie sunt zvârlite de vântul ce-aleargă despletit prin ploaie,
I-o spaima generală în oameni şi-animale,
Ce fug ca potârnichile care incotr-o apucă,
Când colapsează acoperişuri de case ori de grajduri,
Dând din a lor şindrile spre hrană către fiara - ploaie,
Noroaiele iau pe sus, cărând cu ele, în mânia lor,
Ciubere, cuşti de câini, coteţe şi stoguri răzleţe de coceni şi fâneţe,
Şi leaţuri de bordeie făcute din şistori lipite-n lut şi paie,
Frunţi de ţărani adânci cât munţii cad în îngândurare,
"Doamne, noi în genunchi îţi cerem acuma îndurare,
Nu ne lua din grânele de pe-ogoare,
Avem c-avere pe-ai noştrii copilaşi şi foamete-ai deja mare!",
Cruce îşi fac de la-adapostul sărăcăcios de-obloane,
Toată recolta ce cu greu în seceta au lucrat,
E bătută cu grindina, cât nuca de mare,
Schelălăie câinii, pe sub şoproane pitulaţi,
Aleargă o Ghergină să-şi strângă copiii în poale,
Păsări şi gâşte şi porci tupilaţi pe lângă hambare,
Ascultă predica stihiei, ce urlă şi râde în hohote,
Când vede că toţi sunt aşa de-nfricoşati
Cu poftă rupe cu mugete din cele adânci, şi vreo câţiva uluci,
Ce poartă ecoul de scrâşnet de stânci în vremelnicie!
S-aprind fulgere de foc ce pocnesc în biciuri necruţătoare ce ustură în aer,
Cusute cu cositor topit în chihlimbar ros de fir de- arnici,
Pe cerul ce-i vânat de-atâta horişte şi bătaie,
Femei cu năframa la gură, citesc ca-n bătrâni, ce spun negrii nori,
Anunţă spre deznădejdea tuturor şi mai multe intemperii.
S-aude clopotul bisericii din sat,
Ce cântă în limbi de metal sacadat,
Descântul în miros de răşini de tămâie,
Ce se vrea grabnic leac pentru nevroza stihiei, calmant,
Trupurile celor adormiţi din cimitirul din Brad,
Se bucură că primesc binecuvântare venită din ceruri,
Statuile cu îngeri îşi deschid mari aripile de marmură,
Şi îşi iau zborul către lumi deschise de stihiile năluce
S-aprind lumini de fulgere din loc în loc, pe la case timide,
Le răspund luminiţele gălbejite de opaiţe ori felinare,
Iar oamenii se simt că-s puşi la punct de cel ce i-a creat
Acum se pare că nu mai pot să îl înduplece stihia s-o înmoaie;
Se reped voinici cu braţe vânjoase să pună saci de nisip
Spre salvarea puţinei agoniseli de porumb şi de grâne,
În vâltoare sunt prinşi câţiva din ei,
Se zbat să iasă de printre leaţuri de lemne şi noroaie,
Sub ochii lor îngroziţi, văd turbione făcute din ape,
Se lasă păgubaşi, recolta a salva, căci unul a mierlit.
"Fugiţi, fugiţi.. măăă.. fugiţi... cât mai puteţi,
Vine sfârşitul lumii, ce staţi aşa încremeniţi!
Fugiţi, măăă.. fugiţi... salvaţi-vă de mai puteţi!"
Urlă cei ce-s încă în viaţă, strângadu-şi sufletul la piept!
Se lasă o noapte ca păcura de-odată, doar focul ce arde printre fâneţi pe-ogoare,
Se sincronizează în ritmul darabanelor de trăsnete ce curg cu-nversunare,
Chitite să distrugă şi om şi lemn şi piatră, până la ultim fir de iarbă.
Lumea a amuţit, de-aşa o mare devastare,
Deodată colţurile lumii se opintesc şi-adună ca-ntr-o batistă,
Unde sunt parcă strânşi cu mâna, norii de rugăciunea catehistă,
Strigată în disperare, la Maica Domnului, cu pruncul strâns în braţe,
De aceiaşi Gherghină, ce-i copleşită de durere, că omul şi-a pierdut,
Căci a fost înghiţit, în ochii tuturor, de tulbure puhoaie.
La un semnal nevăzut stihia deodată s-a oprit,
Un curcubeu azurit a brăzdat cerul cuprinzând în arcada-i cea mare,
Şi munţi, şi pădure şi dealuri, şi cătunul măturat de ploaie.
Soarele a-ndrâznit timid a ieşi de prin munţi, unde-a stat pitulat,
Să de-a duh de viaţă nouă peste întregul pământ,
Cu fruntile-n pământ, oamenii, ies din cotloane, ca dup-o beţie mergând.
Mierlele s-aşează din nou pe crengi şi-s scutură penajul după ploaie,
Iar animalele pădurii ies sfioase la luminiş,
Păşind smerite printre ruine, căci au scăpat,
Ca prin minune, din ghiare de infern.

Lora Levitchi

ÎNGERII DIN ORGĂ

Această poveste face parte din cartea " Geneza Chihlimbarului" ce o pregătesc de tipar in formă bilingvă română şi engleză.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată un colţ de rai, aruncat de D-zeu printre nişte coline îmburdate printre pădurile Moldovei. Un loc în care liniştea îmbracă pământul, oamenii, animalele şi le duce într-o dimensiune arhaică, unde îngeri de copii umblă desculţi pe hudiţi, bat mingea, joaca cercul, alearga carduri de gaste ori pui de curca, isi umfla pojorocii cu cruzituri de prin copacii vecinilor, făr să se teamă de a fi huidiţi de săteni. La rândul lor ţăranii şi tărăncile moldovence cu mâinile crăpate de muncă robotesc de la răsaritul zorilor pân la lăsarea întunericului pentru că recolta era în pârg, se cerea grijită.
Am fost şi eu un înger răzgâiat de copil ce alerga la bunici desculţă prin ogradă. Şi cine mă putea opri când inima îmi dădea ghies aşa de tare să trăiesc clipa ca şi când mâine nu ar mai fi existat şi să mă joc fiecare minută care aş fi prins-o la dispoziţie.
- Haidi, Dană, hăi, haidi, că n-or intrat zâlele în sac, parcă azi ţi s-or terminat zâlele di jiocă. Haidi şă m-ajiută.
Dar copchii tăt' copchii. Năzdravani şă zurlubeţi tot cu poftă să se joace. Parcă şi viaţa era mai dulce cănd n-o luai in serios şi n-o bagai prea mult în seamă.
- Viu, bunică, viu, daaaa, după aşeia mă laşi să mă jioc?
- Tu-ţi prânzu mătii, copchilă hăi, da, nu ti mai saturi di jiucat?! Punii mâna şî ia coşarca aiasta. Ti urşi în podu din Casa Nouă. Hai să ţâu di scară că io-s bătrână şî nu mă mai bizui, nu mă mai ţân oasâlii. Tu eşti mai sprintină, ti strecori mai răpidii. Ia şî lumânarea şî chibrita aiasta. Avem di vopsît fusălaiele di lână. Am tors eu şe-am tors, amu' trebi a pregăti şirilii di ţăsut şî împletit. Le-am hutuchit sus, în gura podului astă primăvară, dacă bunic-tu nu le-o fi mutat, tăt' acolo li găsăşti.
- O să facem culori, bunica? Boim lâna? Fac eu ochii mari de emoţie şi exaltare. Eu iubesc tot ce este legat de culori. Era un întreg ritual în care bunica facea după reţete numai de ea ştiute din ierburi, plante, flori, ceapa şi chiar gândaci rosii si de Colorado, culori care mai de care mai frumoase in care oparea lana si atele sale.
- Da, dragu bunichii tre' să faşem colori şî să vocsâm lâna ca să facă bunica covoari. Am primit un model nou cu trandahiri di la Polixănia adus di la Şernăuţi.
Cu gândul să termin cât mai repede ca să mă-ntorc la joacă, înşfoc coşarca di nuiele deşălată şi îmi fac vânt cu picioarele încălţate cu flinchi pe treptele noduroase de lemn ale scării, mai fac nişte jonglerii de bucurie că sunt la înălţime, de pe scară mai mai să-i stea inima bunicii ce ţinea protector picioarele scării cu mâinile, caut să ridic cu capul mai întâi oblonul de la pod, apoi îmi pun şi mâna liberă în mişcare. Cu zgomot de uruit şi puţin praf ce îmi cade exact în ochi, oblonul se mişcă la o parte deschizând o bortă întunecată în partea din colţ a antretului Casei Noi.
Mă încord şi îmi fac vânt în pod cu tot cu coşarcă. Calc pe ceva, iau în durat altceva şi mă rostogolesc pe o claie de chelicici de miel ce probabil bunicul le pusese capcană pentru cei ce ar fi vrut să cotropească podul, gândesc mormăind câteva înjurături în barbă ce le auzisem tot de la bunicul. A trebuit ceva ca ochii de la lumină să se acomodeze cu semi-întunericul din pod.
Uau... exclam eu, când din capul podului, jos fiind pe chelicici mi se deschide în faţa ochilor o împărăţie ce nu o mai vazuzem până atunci. Rămân înmărmurită cu gura căscată la o aşa minunăţie în culori difuze cărămizii, reflectate de ceva fâşii de lumină ce intrau de pe sub streşinile casei. Casa avea acoperiş ţuguiat, iar căpriorii casei erau din bârne groase de lemn, ce în toată neperfecţiunea lor - totul fiind făcut manual de bunicul când construise casa, emanau ceva ce iti impunea admiratie si respect. De ei atârnau pe centrul un întreg arsenal de şunci, coaste, muşchi de porc puse la afumat şi apoi la păstrat la uscăciune de bunica . Nişte bunătăţuri în care aş fi dat iama cu plăcere servindu-mă cu dinţii direct de la sursă.
Apoi am întrezărit un patefon cu pâlnie, războiul bunicii de ţesut, instrumente de sculărie ale lui bunicul, cutii cu ceapă, planşete de scrijăle de coji de mere şi prune ce le făcusem cu bunica, bocanci militari, laviţe, leicere, coşărci, multe coşărci habar n-am cu ce pline, cufăre, tărgâţe, dulap, ferestre de lemn, hârgaie mari, cazane, talgere, lighene şi multe altele. Îmi ţâţâia inima de emoţie că acuşi acuşi o să sară vreun spiriduş din cel ce îl văzusem în cărţile mele de poveşti ori vreun duh al pădurii ori cine ştie ce creatură mitică de prin cotloanele colbuite. Era o căldură molâie în pod ce te îmbia la lenevit, la somn şi visare. Parcă intrasem în altă lume.
- Hai, ce ai inţăpenit în capu' podului, vezi fuioarele, vezi aţele, vezi lâna? Mă trezeşte din visare bunica.
Cu părere de rău revin cu picioarele pe pământ. Caut să scăpăr chibrita, una, două chibrite nici că au vrut să se aprindă, reuşesc la a treilea şi pân să realizez încotr-o să mă uit îmi şi ajunge flama la degete şi urlu de usturime. Scuip pe el să îl sting, să nu dau foc din greşelă la pod.
- Da undi să mă uit, bunică, zic eu confuzată de mulţimea şi diversitatea acareturilor. Că aişi îi Babilon. Văd di tăti şă ninica!
- Măi, copchilă, hăi, aşa la stânga ori mai hacana, la dreapta în gura podului, dacă nu mai în spati. Poati le-o mutat bunic-tu.
- Clare direcţii mi-a mai dat şî mata, bunică! Bunică, matale vorghesti româneşti...ori la stânga ori la dreapta, mă înfurii eu că ridicându-mă şi ştergându-mă de praf după ce aproape îmi rupsesem gâtul i-au în durăt din nou o ladă de lemn numai de~a naibii pusă în cale, apoi mă izbesc cu capul de o bucată de slană ce atârna lenavoasă cu toată grăsimea ei cu tot. La altceva nu mă puteai pune, bunică, decât să-ţi caut matale aţele şî lănele în iarmarocul ista?
- Hai, fat', hai, apridi lumânarea şă uită-ti cu grijă pân li găsăşti.
Ce lumânare, că mai degrabă mă încurca decât mă ajuta. Mi se dăduseră ochii cu întunericul şi bâzbâiam cu mâinile prinprejur tremurând că o să fiu înşfăcată de degete de vreun şoarec.
- Auuuuu.. bunicăăă... bunicăăă... ptiu ptiu îmi scuip eu în sân...sărind de doi metrii.
- Şei fat' hăi, şei, strigă bunica zguduind în disperare din antret braţele scării hurducăind gura podului.
- Ptiu, drăcie, bunică, mâţa lu Costachi, ce naiba caută aici?
- O hi venit la afumătura, fat' hăi, haide, şe ti sparii di-o maţă. Haidi, că am treabă di nu-mi văd capu'.
Mă pun în mişcare din nou băjbâind în stânga şi dreapta străduindu-mă să văd caierele de aţă şi lână. Dar ele nu vor să apară şi pace.
- Le-ai fi pus prin vreun cufăr bunică?? Şi încep frenetic a deschide cufere vechi şi prăfuite cu tot praful Bălăii, parcă. Care aveau haine, care aveau leghicere, care aveau câlţi, care aveau cărţi, hârtii, care aveau cizme lungi de armată şi mantale de postav. Mai mă poticnesc de nişte scaune puse unul în capul celuilalt şi iau în bot de flinchi cu durere inevitabilă, un fier de călcat din ăla de fier ce trebuia umplut cu jăratec ca să calce.
- Fir' ar al naibii cu caierele matale, bunică, şi mai deschid şi-apoi trântesc cu zgomot capacul unui cufăr iar apoi mă îndrept spre fundul podului. I-au în durat, tuburi, tubuleţe de aramă lipite între ele şi aproape mă infing într-un cap de pian cu 3 rânduri de clape. Bunică ce e asta?
- Care asta, fat hăi? Haide, în pranzu lu mata ş-a lu' tac-tu, că mă faşi sî pierd tătă zâua. M-aş sui eu da am genucheli istia hârbuiţi. Las că vezi tu când ajiungi jos.
După ce îmi cere un favor îmi promite şi o bătaie, gândesc eu.
- Bunică, e un pian aici bunică.
- Şe pian, fat' hăi, e orga lu' bunic-tu, di ani di zâli stă acolo, ocupă spaţiu digeaba. I-o dat-o un popă di la Traian s-o refacă, da, popa o murit între timp ş-am rămas cu ditamai hardughia în pod. Haide, scoboară -te jios că merg să îl chem pe bunic-tu, o aud pe bunica că tună şi fulgeră înfuriată de jos.
Ai aud paşii şi vocea prin ogradă strigând după bunicul ce trebăluia la lemnar ca de o obicei.
Eu rămân mesmerizată în a privi nemaivăzutul aşa la cei şapte ani ai mei. O orgă?? Ce e aia o orgă? Mă aşez pe coşarca întoarsă cu curu în sus, aceia ce trebuia să o umplu cu aţe şi îmi aşez degetele tremurând de emoţie pe clape şi apăs la întâmplare pe ele.
Un strigăt neomenesc a ţâşnit din ele de m-au cutremurat din cap până în picioare. Mai apăs o dată. Alt ţipăt sfâşâietor a ieşit.
- Doamne, gândesc eu, Doamne dar aici sunt mai multe suflete de oameni închise. Trebuie să le eliberez, trebuie să le eliberez!!
Şi frenetic încep a apăsa de-a lungul şi de-a latul, clapelor, dând din cap aşa cum văzusem eu la pianiştii îmbrăcaţi impecabil în tuxido-uri negre cu coadă, la emisiunile de muzică simfonică ce le urmăream la televizorul alb negru cu orele.
Am fost fascinată de mică de muzica simfonică şi de sunetele ce o orchestră în concerte puteau să producă. Iar acum eram în faţa acestei minunăţii, toată numai a mea iar aceasta se deschisese toată ca o orchestră numai pentru mine. Podul parcă se transformase într-o catedrală gotică.
Cuferele se deschideau parcă singure dând la iveală comori ascunse ce le văzusem în cărţile cu piraţi. Coşărcile, baniţele parcă înviaseră şi dănţuiau în aer. Pânzele de păianjeni ce cu generozitate decorau burta de lemn înnegrită de fum şi cariată de vreme a podului în fantastice valuri aurite de fâşiile de raze de soare ce intrau prin streşini. Dulapul pitulat într-o râlă că-i lipsea un picior se înviorase parcă în poziţie de drepţi şi strălucea din oglinzile încadrate în ale sale uşi. Fierul greu de călcat se ridicase în aer parcă ca o pană şi îşi găsise partener de vals un vraf de mături ce bunicul le strânsese la gură în mănunchi de câte şepte după ce muncise la ele câteva nopţi.
Ha... de aceia nu mă lăsaseră bunicii niciodată în pod.. îmi ziceam eu şi apăsăm mai frenetic pe clape să învii toate la viaţă din cele mai îndepărtate unghiere ale podului.
Uitau să vă spui că la baza pianului sofisticat cu vreo 3 rânduri de clape stăteau câteva pedale ce din reflex am început să le apăs aşa cum am văzut că tata apasa cu piciorul pe pedalele de la maşină.
Am obţinut nişte variaţii de tonuri şi sunete ce mă făceau parcă să las totul şi să mă aşez în genunchi la rugăciune. Simţeam că D-zeu este plenar şi pregnant în fiecare colţ al podului. Ca şi copil îl simţeam cu inima.
- Doamne, tu eşti cu mine, Doamne, am exclamat, tremurând din tot corpul, cu mânuţele transpirate de emoţie. Îmi bătea inima mai mai să îmi iasă din piept ca şi cum aş fi dat cel mai mare examen din viaţa mea. A fost ca o descătuşare a unei aşteptări de sute de ani. Acel moment alesese să se producă şi acele sunete parcă erau suflete ce se cereau să fie eliberate prin muzică.

"Serafimi şi heruvimi, nopţi şi zile din serai,
Într~un palc de ingeri lini, cad meteoriţi din rai,
Flaute de-argint stropite, în suspinuri de viori,
Fermecate clape de-orgă, curg safire printre nori,
Filigram topit de aur, îmburdat în căpriori,
Dănţuiesc prin slăni şi cărni, suflete de te-nfiori,
Diafane mâini de sus, prind pe mâinile de jos,
De la ziua, pan' la noapte, mult muncite de pământ,
Legamantul insfintit a ales a fugări,
Tot nesfantul, necuratul, printre iţe de război;
Prigonitii de crestini, raman fermi in Domnul Sfant,

Violoncele şi viori mult slavesc, sunete din absolut,
Copii ingeri sugubeti, toti cu stea de~argint în frunte,
Fericesc corul luminii, neglijat de minti marunte,
Din funinginea de viata, fericirea in tample carunte,
Printre ancii de la orga, printre fluiere-o asmute,
Pe un ritm adus din cer, intr~un pod de fum~nnegrit
Uverturi decis~au scrii, zugravind,
Framantarea omului, de cel rau de mult robit.

Partituri ecleziaste, plutind peste capriori,
Pentru pruncii intelepti, pentru orchestrele rupestre,
Umple suflete de mame, poposite in poveste,
Mai conteaza ca nu stiu la cest instrument canta?
A vibrat acum pe viu,
Pulsul unei inimi pure, pacalita~n moarte grea."

- Fat' hăi, fat' hăi, aud pe bunicul că răcneşte din gura podului. O lumină slabă de opaiţ văd că se iţeşte din dreptul gurii podului. Mă opresc deodată din cântat şi toată lumea ce mi se desfăşurase în faţa ochilor parcă intrase în pământ.
- Bunicule, bunicule, am eliberat îngerii, i-am spus eu alergând spre el şi luând în durăt toate lăzile, coşărcile şi vechiturile depozitate pe pod. Bunicule, bunicule şi încep a plânge, strângându-l în braţe. Da, au fugit, trebuie sa reâncep să cânt!
- Şezi, Dană, şăzi, nu-i decât o orgă. Trebuia să o repar că era dezmembrată tătă aşa cum mi-o dat-o popa, D-zău să îl ierte, să ai hie ţărâna uşoară. Da, dac'o murit n-o mai vinit nimini după ie ş-am rămas cu ea pi cap. O s-o i-au s-o desfac în bucăţi şî s-o arunc pi foc că ocupă loc digeaba.
- Nu, bunicule, nuuuuu, încep a urla eu, trăgând de vesta bunicului. Să nu care cumva să faci una ca asta, bunicule, învăţ eu să cânt la ea. Mă duc la şcoală şi învăţ. Numa să nu o arunci, te rog eu mult bunicule, că se pierd sufletele, bunicule, îi urlu eu din toţi bojocii şi încep a plânge de săreau hainele de pe mine.
- Haidi, haidi, ghini, ghini... las că nu-i un capăt di ţară. Dacă ţ-o plăcut aşa di mult poati o reparăm să videm şe iesă din ea.
- Da, daaa, bunicule, s-o reparăm, s-o reparăm... şi-o să vezi ce cântări frumoase o să-ţi fac... ţip eu ţopăind, plină de bucurie că..." am salvat sufletele" de la a fi arse pe foc. Aşa gândeam eu cu mintea mea cea de şapte ani...
- Haidi bree... şe v-aţi pironit amândoi în pod, aţi dat di aur... v-o chicat deodată podu cu tronc?? Aud pe bunica strigând din antret. Vă scoboraţi cu lâna ori ba, jios că acuşi să-ntunică şî o trecut zâua di pomană.
- Fă, Georgetă, eu ast' primăvară ţi-am pus caierele şă lâna în saşi di' plastic legaţi la gură cu nasfalină în ele să nu li roadă moliile, aşa-i că le-am pus mai întâi în pod, da acuma mi-am amintit că le-am cărat pi beşi să ste la aer că mănâncă moliile iestea tăt mai ales la căldură în pod.
- Of.. că nu mai pot cu voi, zaşe bunica nadusăta di jios. Haidi, nu mai căscaţi gura dijeaba în pod. Haidi, Ghiorghi, dăti jios şî adu-mi din pământ din iarbă verdi, di undi ai pus lana că ni s-o rădicat tensiunea di pierdut vremea di pomană!

Am pornit cu bunicul pe drumul de întoarcere spre cotidian, coborand cu spatele, pe scara de lemn si am ajuns, jos, la realitate.

Făcusem un pact cu el secret că va păstra hardughia iar eu o să pot din când în când să merg a " elibera sufletele din clape"
şi asta mă făcea fericită.

Sper că am putut să vă rup de grijile cotidianului şi să vă împrumut din starea de fericire ce eu am simţit-o în casa bunicilor mei.

*

March 15, 2019

SUFLETUL PERJELOR, RĂCHIA

Acesta este un text din cartea " GENEZA CHIHLIMBARULUI". Sunt nestemate ale copilăriei. Deoarece cartea aduce la viata povesti unice, pline de umor si voie buna din copilaria mea ce s-a intamplat pe taramul Romaniei pe care voi o cunoasteti mai mult ca si taram al lui Dracula, Transilvania , o voi publica in engleza si romana. Este un vis care devine realitate, încurajata fiind de aprecierile voastre, dragilor, cei care apreciati adevărata cultura, istorie, respectul pentru "cei" care ne-au dat viață, pentru cei care ne- au condus primii pași și au urmărit dezvoltarea noastra pentru a deveni OAMENI, respectul pentru tara si natiunea in care ne-am nascut, pentru tarile adoptive, splendidele locuri din lume unde am ajuns sa muncim si traim. Suntem "Unul Si Acelasi" în fața lui Dumnezeu, indiferent de naționalitate, religie, apartenență politică sau culoarea pielii. Vă mulțumesc pentru interesul dvs. de a ma insoti in aceasta lume de basm!

- Bunicăăă.... Bunicăăă.. unde eşti, mai bunică, măi? urlu eu prin grădină din toţi bojocii...
- Păi unde să hiu, fată hai, la treabă, că nu îţi bagă nimeni în traistă dijeaba...amu plijăsc petrănjăii..
- Bunică.... ştii,...m-am gândit,..că mâine aş putea să merg pi valii, la Tatiana... cu Mona şi Mariana...să ne luăm biscuiţi Mirela şi bomboane cu cacao...
- Las, făt' hăi, că nu-ţi trebii atâta dulşii, că străşi măsălilii di pomană...nu mai ghinii ruchi un măr din şel dulşii, de lângă cuşca cânelui, di la gard şă ţ-ai împlinit pofta?
- Vezi, bunică cum eşti...haaa..haaa.. dau eu să chiş ochii ca să şiu mai convingătoare...da, ce ştii matali...mă fac di râs în faţa lu Mona ş-a lu' Mariana ...că zăc că io âs di la oraş şă âs săracă...că lor nenea Costachi, le dă bani să meargă la cooperativa.
- Iete, poznă, Dană, c-am mai auzât-o şă pi aiasta... aşa ţ-or zâs ieli, ai?
- Da, bunică.. că eu sunt di la oraş ... şă ar trebui să am ..că părinţii au servici...îmi dai, bunică şă nia, cât crezi matali, ca să merg şi eu să cumpăr dulşiuri cu Mona şă Mariana?..
- Măi, dragul bunichii, bunica ţi-ar da, da,bunica o fost proastă, n-o învăţat cartii..să aibe salar... merji la bunic-tu, la şăf, şă şerei lui...
-Bine, bunică..dacă aşa zăşi matalii...mă duc la el..
Şi fac o stânga împrejur şi o zbughesc la lemnar.
Bunicul era în elementul lui acolo. Se auzeau bocăniturile lui răsunând până departe, că noi cum vă spusăi aveam casa pi deal...
- "Ş-am zăs verdi, Mărioarăăă... ia un par şă mă omoară... Ţuculeanăă... Ţuculeanăă... dragostia n-ai luat în samă / Parul să hie di soc... măi, măi,...să nu ti mai iughesc di loc...Dragostea mă băga-n boalăă...Mărie şă Mărioară", improviza bunicul pe originale melodii vechi româneşti... şi lemnul părea pentru bunicul cea mai perfectă dragoste..că aşa mi ţi-l mângâia...mi ţi-l raşcheta...mi ţi-l polişa...mi ţi-l sufla... că ai fi zis că în ei ori este o vrajă ori ceva este...că prea erau unul la sufletul celuilalt în fieşte zi de dimineaţă de la răsăritul soarelui până sara târziu...
- Bunicule, bunicule... strig eu mărunţel, amestecându-mi glasul piţigăiat cu cel gros al bunicului care îşi cântă viersul de suflet...
- Şe-i Dană.. vre bunic-ta să mai tai vr-o găină, şeva? Are nevoie la lemnar?
-Aaaa....Nuuu...nuuu, bunicule,.... bunicule...ştii...m-am gândit... cu ce pot să te ajut şi eu pe matale...că văd, toată ziua munceşti de dimineaţă până seara... să te ajut la ţinut când îmbini lemnul în teci? Ai terminat, ferestrele lui nenea Gaşpar, bunicule? Ca ăla o vinit şă ieri să intrebii di ele, mă băgai eu în seamă, căutând să fac conversaţie cu bunicul pentru al canaliza spre ceea ce aveam eu interes şi nevoie...taaare îmi mai ardea buza de poftă după o caramea cu lapte din aia lichiciosă, care, când se topea se şi lipea de cerul gurii, parcă aveai proteză cu clapă, aşa cum am văzut eu că avea nenea Butnaru, care datorită bătrâneţii şi pentru că nu a pus în gură de 10 ori adunate periuţa şi pasta de dinţi, ramăsese făr di măsălii..ha ha
- Păi acuma, Dană, n-ai cu şe să mă ajiuţi, când oi avea nevoii te-oi chema, zise bunicul, nepărând interesat de a face conversaţie cu mine. Se întoarse în şopronul lui de la lemnar,unde ţinea ferite de ploaie sculele lui de tâmplărie, şi-a ales de acolo un fierăstrău din ăla cu zimţi mici şi cam ruginiţi pe alocuri. A luat o pilă de metal şi vârrrr, vârrr - vârrr, vârrr, a început a-i da în gură la fierăstrău.. îl ascuţea că, după ce âi scotea la iveală colţii noi nouţi polisaţi de luceau în soare.. putea să taie la bucăţile de lemn frumos aranjate, cred erau viitoarele ferestre ale lui nenea Gaşpar...
- Chiar nimic, bunicule... zic eu, dezumflată... ştii, bunicule, mâine Mona şi cu Mariana merg la Tatiana la cooperativă... merg să îşi cumpere di dulşe... aş vrea şi eu să merg cu ele.. aveam o emoţie aşa de-odată când ai spuneam lui bunicul..că văd că la auzul cuvintelor mele.. deodată se întoarce...şi cu ochi verzi, maronii, cenuşii mă priveşte atent... ca şi cum ar fi trecut prin mine iar eu parcă îmi înghiţisem vorbele... fără cuvinte, mă scanase iar eu, recunoşteam tot..că nu îmi ardea mie să îl ajut....dar venisem să âi cer bani pentru dulciuri că fusesem paşaportata\ă de bunica... şi nu ştiam cum să i-o spun că să nu mă refuze şi el..la fel ca şi bunica.
- Bunicule, nu îmi trebuie decât 10 lei, o bancnotă din aia roşie, zic eu, umilă, cu capul în pământ şi cu mâinile împreunate în rugă peste rochiţa mea albă cu floricele roşii. Ca fetele au şi merg la Cooperativă şi eu nu am..
- Păi, du-te la bunic-ta că eu am treabă.. n-am portofeliul la mine.. ea este în casă, ea e şăfa, zăşe bunicul făcându-şi în continuare de treabă cu belitu di hierăstrău.
Acuma simţeam o tensiune şi o emoţie în aer de mi se încleştaseră fălcile... acu..acu îl pierd..şi nu văd nici o leţcaie nici de la el..
- Bunicule, dă-mi cu împrumut, îmi continuai eu pledoaria, şi când ai nevoie, orice, eu vin şi te ajut... chiar şi la cercurile de la butoaie... le ţin eu strânse în matcă...
Bunicul a devenit şi mai serios, impunător, solemn, aşa în vârful dealului, pe teritoriul lui, în împărăţia lemnarului, cu fierăstrăul într-o mână şi cu pila într-alta..
Parcă toată lumea dispăruse, rămăsesem numai eu şi cu el. Simţeam că acum îmi joc cartea. Era da, ori ba, adică voi primi bani sau nu. Aşa era bunicul, un om dintr-o bucată. Când zicea, nu, era nu, şi când zicea da, era da. Nu ca şi curvele de oameni din ziua de azi, zic, da şi fac,ba şi zic, ba şi fac, da.. oameni de 2 lei...cum ar fi spus bunicul.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, cred o minune, deodată faţa bunicului s-a relaxat şi a început a fredona din nou cântecul lui:
- Ei, Mărie şi Mărioarăăă... ia un par şă mă omoară... danga, danga - danga, danga..Şi şi-a continuat lucrul ca şi cum eu nu mai eram acolo.
Fir ar al naibii cu Măria şi Mărioara lui, înjurai eu în gând, văzând că sunt ignorată. Mă duc mai aproape de el, atât de aproape de âi vedeam cum de la buzunarul de stofă bleumarin, făcut de mama, âi atârna un vârf de batista. Întotdeauna bunicul âi cerea lui bunica să aibe dulapul de la capul patului lui, bufet se cheamă, aprovizionat cu batiste curate. Că tot colbul şă molozu' de la răşchiatul lemnului câteodată âi mai venea în faţă şă âi trebuia ceva să îşi şteargă faţa. Când tăia la abric, bunicul, nu folosea ca acuma ochelari de protecţie, era fără ochelari, şi rumeguşul de la curul fierăstrăului electric ai mai intra în ochi chiar dacă se ferea.
- Bunicule, bunicule, îţi cade batista, dau eu să mă fac utilă neapărat. Şi sar şi âi îndes batista mai tare în buzunar..
- Hai, copchilă, că am treabă, nu am timp de prostii, zăşe bunicul, aţătat că i-am întrerupt şi porcăria de cântec..
- Bunicule, dă-mi te rog şi mie nişte bani să fiu şi eu în rândul lumii şi să merg mâine cu Mona şi Mariana să cumpăr biscuiţi Mirela şi bomboane cu cacao. Mi-i poftă, bunicule, o tai eu, scurt şi la obiect... lui bunicul âi plăcea adevărul.. nu ai plăceau înfloriturile...
- Ha ha ha, ăsta era baiul, se destinde fruntea brăzdată cu riduri de viaţă a bunicului, păi de ce nu ai zis aşa, acum un sfert de oră?
- Păi...îmi era ruşine să cer aşa... pi dijeaba...matali munşeşti aşa di mult...eu ştiu cât di greu câştigi un ban.. ştiu valoarea banului, âi spun eu, copil de 7 ani, ca un om mare, ţinând mâinile în şold, ca să fiu mai convingătoare:).
- Aşa-i, Dană, dar asta nu trebuie să te intereseze pe tine.. ştii ce spunea marele nostru scriitor Creangă, âi de-al nostru, din Moldova, di la noi.." Dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să cetească, iar dacă-i copil să se joace"! Ai înţeles, draga bunicului?
- Păi nu se poate, bunicule dacă-i popa să şi joace? Că am văzut eu cum dansa popa al tânăr la nunta lu' fata lu Ochilă... âi sarea mantaua şă patrafirul de pe el, de şe mai jiuca..
- A început să râdă bunicul, am râs şi eu, am râs împreună.. soarele era la apus.. o zi de vară nici calduţă, nici dogorâtoare, numai bună, perfectă, doar cu vânt calduţ ce adia voios printre frunzele copacului de agud şi cei 2 nuci tineri de pe lângă lemnar. De copacii aceia bunicul îşi sprijinea lemnele, drugii lui şi un car plin cu amintiri odată cu acumularea lor în timp.
- Păi, Dană, eu îţi dau nu una roşie, eu îţi dau una albastră, dar, tu în 3 zâle, trebuie să mă ajuţi cu culesul perjelor.. le-am verificat dimineaţâ... sunt coaptii, ş-s căzuti pi jios, da acuma să indulşesc, o să hie numa bunii, culeji tăt şi vezi pi jios. Da, ele dii acuma, tot o să chişi jios, pân' n-o sa mai hie nica în copaşi. O să le mai dau eu o nuie, să lii ajiut. Batem palma?
Bunicii aveau o livadă de perji mai la stânga de lemnar, aveau cam 30-40 de perji întinşi pe coastă. Nu i-a plantat nimeni, decât iniţial unul, doi, după aceia, la fel ca şi cireşii, vişinii, unde a căzut sămânţa bună, a rodit.. tot vedeam că ies lăstari fragezi pe lângă tulpina unora mai bătrâni. Bunica ori âi strămuta ori âi tăia ca să nu se facă livada, pădure.
- Gata, bunicule! Batem palma! Te ajut, bunicule, cum să nu, zic eu cu ochii strălucind a victorie absolută, gândind că, având albastră în mână... nu o să mă mai fac de ruşine în faţa fetelor şi nu o să mai râdă ele de mine că sunt de la oraş şi nu am bani..le arăt eu lor.. ha ha
- Ei, atunşi am făcut o afaşere amândoi, şă bagă bunicul mâna în buzunar şi a scos la lumina soarelui o bancnotă frumoasă, mare şi albastră ce mi-a întins-o...
- Mă uit uimită preţ de câteva secunde la el, apoi la bancnotă, apoi la el, apoi iar la bancnotă... nu îmi venea să cred..o fi venit vreun sfânt din acela care âi pomeneşte bunica cetind în ceaslov la lumina lumânării sara, o fi venit şi l-o făcut mană largă pe bunicul?!:)
- Mă uit la el din nou... âi zic:
- S-o iau pe toată? Mie îmi trebuie numai un zece lei, bunicule, nu mai mult.
- Păi acuma, şe vrei, vrei să rup hârtia în mai multe bucăţi?Ia-o şă taşi din gură, să nu mai ştie bunic-ta. Da, rămâne aşa cum ne-am intăles, în 3 zâle începe campania... la strâns di perje.. că trebuie să facem rachiu. Uite, a lu' Talancuţa deja l-o făcut. Noi rămânem în urmă.
Era un singur cazan de făcut rachiu într-o coşmelie improvizată lângă râpă, la pârâu, la fântâna cu cumpănă din vale. Cazanul avea o denumire hazlie..se chema alambic.
Pădurarul, Ochila, îl administra. Oamenii veneau pe rând înscrişi pe o listă aducând în butoaie, fructele ce le aveau prin ogradă, când le venea rândul veneau de îşi făceau rachiul. De obicei îl făceau sara, tătă noaptea. Stăteau mai mulţi săteni cu respectivul căruia i-a venit rândul să îl ajute, cazanul era imens, de fontă cred.
Dar seara şi noaptea aceia în coliba acoperită cu păpuriş de la pârâu, unde cazanul fermecat scuipa licoare de înnebunea şi zmeii, era o noapte de neuitat dacă aveai şansa să stai, dacă căpătai încrederea adulţilor şi nu erai paraşutat că eşti mic la culcare.
Procesul de facere a rachiului nu avea nici o treabă cu beţivii ăia care ai mai vedeam că veneau de la cooperativa călcând din sanţ în gard, de te umfla râsul, milă şi scârbă în acelaşi timp, unii se mai umezeau şi pe cracul pantalonului, nu se puteau abţine să nu le tragă la masea... procesul de facere a rachiului era o artă care am să v-o povestesc în detaliu aşa cum am înregistrat-o eu cu ochi de copil, o ţară mai târziu..că nu începurăm de strâns perjele, încă!!
Şi cum vă spusei, bătui palma cu bunicul, bărbăteşte, acuma mergeam cu pieptul buricat înainte şi cu sută albastră în buzunărelul de la rochiţă, parcă îl apucasem pe Dumnezeu de un picior... Că nu degeaba se spune ca "banul âi ochiul dracului".
Şi vă daţi seama că nu puteam să tac.. că-mi muriseră lăudătorii, trebuia să mă laud singură..aşa că prost cum sunt ( eu în copilărie vorbeam cu Mariana ori Anca, altă prietenă numai la masculin, ha ha) , o tai întins la bunica şi ai zic:
- Ce faci, bunică, ai terminat de plijit petrânjăii?
- Terminat, fat' hai, da, şe ti burzuluieşti aşe, şe ispravă ai mai făcut, văzându-mi bunica drăcovenia sprinţară stralucindu-mi în ochi.
- Păi vezi matale,,bunică, matale te-ai zgârcit la una roşa da, bunicul mi-a dat una albastră:)
- Şe tăt indruji acolo, fat' hăi?! Hai, lasă-mă că am treabă, mă da bunica deoparte.
Mă duc şi o trag de pestelcă râzând, ca să se întoarcă. Âi scot albastra şi i-o flutur în faţă direct sub nas. Bunica rămâne uimită.
- De unde âi ai pi ăştia?
- De la bunicul, bunică, uitându-mă eu la ea cu reproş, zâmbind ca un câne întărâtat cu carne la gard.
- Păi, i-o creşte banii în agud, înseamnă, dacă s-o prostit şă aista. Cum să îţi dea atâta bănet ţăia copchil di şăptii ani, pentru nişte dulşiuri?!
- Păi, bunica eu am bătut palma cu bunicul, avem o afacere impreună, ca o să îl ajut cu culesul perjelor din livadă, şi m-o plătit în avans.
- Măi, măi daaa, mare afaceristă mai eşti tu.. să îţi dea toţi banii, aşa deodată şi înainte de a faşe treaba.
- Păi nu avea mărunt, bunică, râd eu cu sughiţuri. Mă prăpădeam de râs că am pus pe bunica în off side:)
- Uite, bunică, ce zâc, pentru că eu sunt copil bun, te las pi matalii să mi-i ţii aşa ca o bancă să fii, acuma îmi dai zece lei pentru mâine, ca să nu mă fac de căcat faţă di fete iar restul âi păstrezi matale. Ba ai mai zic, atinsă de generozitate:
- Poţi să păstrezi şi matale o roşă, să îţi iei şe vrei matali:)
- Păi de zece lei nu prea pot să îmi iau ce vreau eu, uite că âi spart podu, la şăştori undi stau mâţele la căldură, curji apă, am văzut azi când m-am urcat să pun caşul la uscat pe leasă. Apoi, mai esti încă una, soba scoati fum, că nu âi curăţat hojeagu la sobă, o să ni afumăm di tat, ca doară i-am zâs lu bunic -tu că omul di la Frunteşti, coşaru' vine numa o dată la 2 luni prin sat şă dacă nu îl prind rămânem cu tavanul tăt negru, deja âi afumat.
- Hai, bunică, dă-mi o hârtie roşă şi ţine matali restul, foloseşte la ce ai trebuinţă zic eu văzând urgenţele mari care erau pentru casa. Doar nu vroiam să ne ploua în cap şi nici să fim afumaţi aşa cum pune bunicul slana şă cârnaţii la afumătoare iarna.
-Păi, copchilă hăi, asta âi treabă de vreo câteva sute di lei... uite îţi schimb banii că ăştia sunt prea mari pentru tini, şă am să ai păstrez când ţi-o mai şere gustu dulşii sâ ai di cheltuială.
Păi distracţia de acum începe. Cules de perji vrui...cules de perji primi!!
Perjele sunt nişte codane de culoare plumburie violacee cu un strat de colb pe ele ca un praf fin alburiu. Stau ele ce stau în copac şi apoi de lene de la atâta soare şi vânt se lasă să alunece de pe crengi în jos şi mi se înfig cu burtiţele lor mov purpurii în frunzele de prun înmiresmate, printre urzicile, loboda şi ştirul ce creştea din abundenţă pe sub prunii bunicilor.
Livada era amplasată pe o coastă. Mai în vale era un păr cu o tulpină ce a crescut nu dreaptă ci oblică, cam la 45 de grade de sol. Era locul nostru, al Marianei, Monei şi al meu de joacă pentru că era uşor de accesat. Într-o zi când ne hălcuiam noi în păr, ba mai mâncam o pară, erau pere mici aşa cât 3 degete şi zemoase dulci aromate, ba mai spuneam o vrăjeală, o minciună, cred, am apucat de rochiţa Monei să o trag spre mine şi ea s-a dezechilibrat şi a alunecat la baza părului, cum vă spusei tulpina era foarte aproape de pământ. Existau însă 2 riscuri, unul, copacul fiind amplasat pe coastă, te rostogoleai la vale, doi, la baza copacului erau tufe aşa cam de jumate de metru de urzici mari, bătrâne şi pişcătoare de numa numa.Mona era într-o rochiţă, fără pantaloni. Ţin minte şi azi, am auzit urlete, ţipete când a aterizat la parter, printre urzici. Am sărit eu şi Mariana să o ajutăm dar vă daţi seama câtă halcă şi câte râsete au fost. În câteva minute, curul şi picioarele Monei au devenit beşicate..ca bătute cu urzica... nu e de glumit cu asta.. am înşfăcat nişte mâni bune de petranjăi ce creşteau la bunica în livada de pruni şi am început să o frec pe locurile cu beşicături..că cică ar ajuta.. dacă eu nu am uitat după atâţia ani, nu cred că Mona a uitat, pentru ea nu a fost tocmai plăcut. Însă, bunica zicea că înţepăturile de urzici sunt bune pentru reumatism. Şi cum ea o viaţă spălase cu mâinile în apă race şi avea dureri de mâini mari câteodată, ea când mergea să culeagă urzici de făcut mâncare la puii de curcă mergea şi le culegea fără pungi în mâini, ci cu mâinile goale, aşa spunea ea, că âi face bine. Acuma nu ştiu ce bine i-o fi făcut, dar mâna bunicii era mult mai călită decât curu lui Mona care arata ca bujorul, tăt înroşit şi umflat.
Să ne întoarcem..la hâdele de perje. Când am ajuns peste 3 zile exact în grădină, înarmată cu 2 găletuşe una mai mare de tablă şi una mai mică de plastic, aşa cum le-am găsit şi eu prin curte, şi târâind şi un bidon mare de plastic după mine ce mi-l dăduse bunicul în care aveam să le pun pe cele culese, când am ajuns am rămas în şoc... dacă cu o zi înainte prunele erau în copac, acum erau marea majoritate leasă, jos!
- Bunicule, bunicule, da matale vrei să le strâng pe toate?? Ţip eu la bunicul care era cam la vreo 500 de metrii mai în spate la lemnar..
- Păi, ce vrei să ne închinăm la ele, fat' hai?! Pune mâna şa strânjili pi tătii. Le-am bătut cu nuiaua că până să duc ielii jios, ni treşi randu la cazan. Ochilă, o făcut, a lu' Talancuţa o făcut, Costachii o făcut...
Era să leşin. M-am simţit prostită de bunicul iar eu mă înjuram în gând pentru slabişiunea di a nu rezista la o albastră. Păi munca aceia merita cu siguranţă câteva sute de lei, nu o sută de lei. Vezi ce înseamnă să baţi palma fără să verifici la faţa locului despre ce şi cum?!
Am înghiţit în sec şi am evaluat situaţia. Dacă muncesc susţinut probabil îmi vor trebui vreo 2 zile întregi şi asta se va întâmpla daca nu mă mai ocup de ale mele: joaca, plimbat cu Pufi prin odăi si prin poienţă.
Pentru că bicisnicele, de perje nu cădeau numai într-un strat. Ele cad leasă, pe jos, în mai multe straturi, unele le găseam aproape putrezite printre frunze, bunicul mi-a ordonat şi pe alea să le strâng.
Apoi, Dana, acum te văzuşi. Aveam o fustă cloş, făcută de mama, de dârvala. Aveam mai multe. Asta în particular avea poalele largi, am făcut poala fuştii din faţă, căuş şi am început a strânge perje în ea, mă uitai cu stupefacţie şi deznădejde la marea de câmp violaceu plin cu prune. Fir ar al naibii cu rachiul lor cu tot, de alcolistii mamii lor, înjurai eu înfundat în barbă. Păi ce, eu strâng perje ca să aibe bunicul ce bea şi apoi să facă scandal de pomană lui bunica.
- Bunicule, da matale vrei să faci rachiu din tătii perjâlii?
- Păi, le alegem, Dană, hai. Alea, mai stricate merg la borhot, facem rachiu din ele, cu cât sunt mai statute la macerat cu atât sunt mai bune, alea proaspete, sănătoase le dai deoparte şi le face bunic-ta cu măta majiun pi iarnă. Apoi şele cari le mănânşi tu iarna şă bunic-ta le usucă în pod, perjălii uscatii vin tot di aişişa.
Când am auzit de majiun şi perje uscate, m-am mai muiat din a fi aşa de aprigă.
- Păi ce întrebare âi asta bunicule, cum să nu îmi placă majiunul întins peste untul de casă pe o felie tăiată gros din pâne proaspătă di casă, di aia maronie că era făcută cu făină integrală şi cu coajă groasă, că era rumenită de bunica în cuptor numa cât să se facă coaja perfectă, potrivită.
La majiun înainte... la război înapoi:)
Şi aşa, mai îmbunată cu gândul că nu voi munci numai pentru fericirea alcoolistilor ci şi pentru a mea, dacă prindeai o felie cu unt şi cu majiun alături de o cană de lapte fierbinte proaspăt muls de bunica de la vacă era un fel de mic rai pe pământ, toate aromele combinându-se şi dizolvându-se în gură. Făcea bunica un majiun parfumat de la perjele astea care a dracu ce erau nu vroiau să se strângă singure, de te lingeai pe toate degetele. Şi căţelului Bachi ai plăcea asemenea delicatesă. Îl îndopam pe ascuns fără să vadă bunica, hi, hi:)
Am început să mă mişc ca un spraşnel prin livadă, pe sub perji. Dădeam frunzele deoparte să salt toate prunele căci unele se incăpaţănau să nu iasă,erau pe un sfert, jumate cu nasurile în ţărnă. Vă daţi seama că foarte coapte fiind şi pocneau rapid când le prindeam între degetele mele şi făceau o târşâială purpurie movulie pe mâini, asta nu îmi plăcea, când mă mânjeam cu perje semi-putregăite, era scârbos.
În rest, am stat o zi întreagă cu curul în sus strângând poală după poală de perje şi mai mari şi mai mici şi proaspete date jos de bunicul din copac cu nuiaua şi mai semi-putrezite, din alea scârboase.
Le-am aranjat frumos separând pe cele de majiun, de cele de rachiu, mai aduse bunicul un bidon mare de plastic. Am pus toate putreziciunile în bidonul mare de plastic albastru special pentru alcoolişti... ha ha.. o să bea putregaiuri.. gândeam eu că o formă de răzbunare pe alcoolistii ăştia care fac viaţa amară la femei bune de casă ca bunica mea. Şi tanti Viorica, mama Marianei şi a Monei de la deal avea probleme cu nenea Costachii, fratele mai mic al bunicului, că nici aceala nu era mai breaz ori mai departe de bunicul, şi acela rădea tot ce mişcă în universul băuturii cu grade,.. numa apă să nu fie. Râdea bunicul zicând adesea:
- Păi cum să beau apă, păi şe, vrei să rujinesc pi dinăuntru?!:):)
Înţelege-te cu beţivii... cu ei nu o mai scoţi la capăt.. pân la urmă tot pe a lor rămâne, bunica s-a consolat că era om foarte muncitor, în rest nu l-a putut dezbara de obiceiul lui prost de sugativă:)
Am cărat poală după poală, chircindu-mă pe sub toate tulpinile de perji, am răscolit toate frunzele, petrânjăii şi ştirul, am avut grijă să pun cele mai frumoase perje pentru bidonul de colectat prune de majiun şi pentru la uscat.
Atunci ţârâindu-mă prin frunziş, mai punând genunchiul gol la pământ ca să mă sprijin şi să mai culeg vreo pearjă înfiptă mai zdravăn în ţărână, genunchii mei arătau ca o condică de război, exact ca a unui baieţoi veritabil ce eram; zgâriindu-mă în câte un mărăcine ieşit aşa, numai de-a dracu, o şchioapă din pământ, ascunzându-se mai mult între frunze, căci hutuchită cum eram vroiam să dau gata gradina cât mai repede să mă întorc la lucruri mai importante pentru mine, copilăreşti, acolo... şi în alte situaţii de muncă fizică brută.. am învăţat valoarea banului...şi că dincolo de faptul că aştepţi o plată la sfârşit pentru mine era important că bunica şi bunicul pe care ai vedeam din noapte în noapte în picioare, muncind ca nişte robi, bunicii mei să simtă că eu într-adevăr sunt de ajutor lor, pot conta pe mine, se pot baza pe mine, aşa.. ca pe un om mare. Nu contează că eşti mic de stat..dacă eşti mare la sfat, zicea bunica în poveştile ei ce uneori iarna mi le spunea cu Ştefan Cel Mare.. Domnitorul Moldovei a fost aşa, mai scurt de statură, însă a fost de ajutor la mulţi oameni prigoniţi de pe locurile unde eu ajunsesem acum să copilăresc... călcam pe urme de strămoşi ce au sfârşit în sânge ca eu acum sub raze de soare oacheşe să culeg perje fredonând melodii aiurea cu un păi în colţul gurii, într-o pace deplină...hmm...ce le mai aranjează D-zeu gândii eu cu mintea mea de copil...
După vreo 4 ore eram cocârjată de spate, grădina era pe jumate, ridicată din rădăcini, scuturată bine de orice fructă. Eu din cap până în picioare cu zamă de pearjă.. şi în păr aveam zamă, cu genunchii negrii, de unghii şi deşte nici nu va mai spui.. arsă de soare pe gât şi pe umeri exact aşa cum mă bătuse el, pe la spate, îmi făcusem un bronz dip tricou cu mânecâ scurtâ, ca şi tractoriştii:).
Tot ce vroiam, era să merg să iau o găleată de apă din cele ce bunica le scosese de dimineaţă şi le lăsase afară pentru udat grădina, şi să mi-o torn direct în cap.
Voi continua mâine, îmi zisei eu. Îmi chiorăiau şi maţele de foame. Vă daţi seama că tot am băgat pe traseu perje cât China în mine, da mi se cam acrise de ele ..vroiam şi eu o mămăligă cu brânză, un ochi prăjit, un scrob ceva, ori mai bine, o tochitură cu carne macră, din oala secretă a bunicii din casa cea nouă cu un harbuz din ăl mic, ros, murat. Ptiii...asta e...poate se îndură bunica, când m-o vede că am făcut treaba şi umplusem ochi bidoanele date de bunicul, plus o balie de tablă ce era scoasă din uz, adică era folosită pentru cărat grâul şi nu pentru spălat în ea.
Mă răsucesc pe călcâie, milităreşte, ca militarul ce se întoarce la bază ca să îşi primească calificativul: "Ghinii" ori "Foartii Ghinii", depinde de starea bunicii care mereu venea în inspecţie şi certifica muncă, ca şi CTC-ul:)... dacă era întoarsă cu curu în sus de la grijile de peste zi ori de la Bisericile şi Dumnezăii ce i le adresă bunicul, în automatism, .."din dragoste":), intodeauna mai găsea câte o chichiţă...ca di şe nu ai cules şă pi şele di sub agud, că erau sub nasul tău, la lemnar, nu âi pacat, le mănâncă găinilii... după ce eu dădusem adevărata luptă la baioneta cu perjălii putregăite pe care le-am cules cu stoicism, fără mănuşi. Acuma mă gândesc de ce oare nu am luat o mănuşă, o pungă, dracu, ceva, să nu mai simt scârboşeniile... unele aveau şi jieni în ele...că la jierni le plaşe dulşele...uhhh...aşa o să putrezim şi noi..şi eu şi tu...brrr..mi se făcuse pielea ţurţuri...las ca eu sunt mică..,mai am de trăit muuult şă ghinii, alt gând mă calma din isteria ca o să sfârşesc şi o să fiu devorată de viermi şi nu o să valorez nici cât o prună degerată ori putregăită...
Deci să vă spui, dau să mă întorc şi să o ţusnesc pe la portiţa din dos di la gradinuţa, unde bunica pusese primele două rânduri la margine de păpuşoi, nişte roşii. Când să ies din grădină, văd în lumina soarelui parcă ceva sclipărind la rădăcina unui perj. Mă duc într-acolo, gândind că poate este vreun ciob de la vreo sticlă rătăcită prin grădină...că vă spusei bunica ascundea vinul în pământ de.. gura largă a bunicului... mă apropii şi nu mai văd nimic, ce Doamne iartă-mă?!
Mă depărtez din nou şi mă duc exact în locul de unde am văzut sclipocirea. Tocmai atunci a trecut un nor, şi a acoperit soarele, deci trebuia să număr acuma şi clipele în nerăbdare să catadicsească părdalnicu de soare să fie în toane bune şi să se întoarcă ca să lumineze exact ca acum 5 minute.
Fir ar.. ce o fi oare, mă gândesc eu.. poate este vreun colţ de tablă din aia lucioasă ce a cumpărat bunicul să peteşească acoperişul casei noi prin spate pe unde se spărsese de la trecerea timpului. Soarele se lăsă rugat. I-am recunoscut supremaţia, şi l-am rugat să îşi mişte curu mai repede la locul cu pricina..
A apărut. A luminat la fel. Iar văd sclipoceala printre frunze. Cum să fac să nu pierd momentul şi să ajung acolo şi să nu pierd urma?! Pun în aplicare ce auzeam de la tata.. strategie militară... în coate.. pe brânci... că.. inamicul te vizează.. deci poate nevăzut fiind şi nu capră, în picioare... strălucirea nu m-o vedea şi s-o spăria şi o fugi ori ascunde. Mă târâi eu tiptil în 4 labe, cu burta târâş pe ţărână, printre resturi de perje amestecate cu frunze şi pământ, vă daţi seama cam cât de curat şi îngrijită arătăm... probabil dacă tata m-ar fi văzut mi-ar fi lungit urechile... şi ajung la locul cu pricina.
Era o bucată de ceva rotund de culoare metalică, argintiu negriu... scormonesc cu repeziciune, exact cum am văzut eu la Bachii, unul din câinii bunichii, când îşi ascundea ori descoperea hrana cea de toate zilele de lux, adică oasele ce i le dădea bunica de la vreo găină ce " o închina la Domnul" în oala cu borş ca în celelate zâle, cânele avea parte numai de mămăligă... să revin.. scormonesc cu deştele în pământ împrejurul rotunjimii...pământul cam tare, şi scot.. o busolă?!?
Habar nu am ce este, dar era rotund, cam de mărimea palmei mele de copil, avea un capac puţin bombat şi capacul avea tot felul de forme de basorelief, era incrustat. Scuip pe el, îl şterg cu un capăt de fustă, care numai fusta nu se mai chema, de murdară ce era, eram toată transpirată de la efortul de a induce în eroare inamicul nevăzut şi a-l încercui de jos în sus... ca de sus în jos nu vruse.
Capacul .."busolei" a făcut clic şi s-a deschis... am privit mută.. nu era busolă... era un lucru atât de frumos... şi lucrat cu atâta fineţe... era un ceas de buzunar...aşa cum văzusem eu în filmele vechi de purtau aia cum ai cheamă.. gentelmenii la pozonarul di la vestă, legat cu lanţ, pi deasupra, la videre. Acele bijuteriei nu erau drepte ci erau făcute cu un model renascentist, iar în locul cifrelor ce marcau orele, erau semne necunoscute mie, distribuite în cerc exact acolo unde erau localizate pe ceasul ăla mare cu urechi al bunicii, ăla cu tălăngi, ce era atârnat pe perete , în bucătărie.
Îl şterg de ţărnă şi iarbă, cât de bine pot şi o iau la sănătoasa sărind câte 3 tufe de fasole dintre păpuşoi deodată ca să ajung, fie la bunicul, fie la bunica , să mă lămurească ce-i cu asemenea obiect nemaivăzut în grădină.
Ca de obicei în zona lemnarului intru frontal în bunicul care purta cu graţie o ramă de fereastră proaspăt încropitâ şi lipitâ şi colapsam amândoi pe jos. Rama a zburat în aer..
- Cruşea şă Hristosul mătii! Şe-ai draşe, ai înnebunit? Undi ti trimisa-şi io şă di undi vii tu alergând cal salbatec neânşăuat? Ai? .. Biserica mătii... înjura bunicul, frecându-şi curu şi ridicându-se de jos rapid, în ideea, nu să mă ajute pe mine să mă ridic dar să îşi recupereze rama de fereastră..
Mă ridicai şi eu... nu dădusem drumul la ceas.. îl aveam strâns în palmă... aşa ca pe o comoară, îl ţineam... avea obiectul acela ceva aparte în el.. un fel de energie ce îmi radia din palmă, pe mână în sus.. poate aveam eu prea multă imaginaţie...
- Bunicule, bunicule, nu-i aşa...uite, am cules toată dimineaţa perje, de mi-or pocnit ochişorii.. haide vină..vină să îţi arăt bidoanele pline ochi aşa cum mi-ai spus mata, alea di majiun, le-am orânduit, la alea di majiun, şă alea di boascâ, la alea di boască... bunicule, da eu trebuie să îţi arăt ceva matalii..
- Şe să îmi mai arăţi, bombăni bunicul aducând prelandezul să lichească rama ce se descleiase puţin de la faptul că zburase..tot puţin, prin aer...
- Uite, bunicule şi ai întind palma arătându-i rotundul argintat... ce este asta bunicule, ce e asta??
- Bunicul la început nu dădu importanţă... dar într-o secundă văd că face ochii cât cepele.. şi îl prinde în mână şi îl suceşte pe toate părţile şi... incredibil...pe bunicul, pe care nu l-am văzut niciodată plângând ..de dur ce era...l-am văzut că i-au mijit lacrimi adevărate, în colţul ochilor..
- Zi-i bunicule, zi-i odată, îl trag eu de pozonarul di la pantaloni.Tăcere...
- Zi-i, bunicule, zi-i! Obiectul acela produsese, o impresie atât de puternică la bunicul, că nici nu mai putea să vorbească de emoţie.
Cu greu îmi spune:
- Păi, aist' şeas o fo' a tatălui meu, Dană, Vasălii a lu' Iorga... Dană....
- Păi, el nu mai e, zic eu.
- Da, el nu mai e.. a apărut însă şeasul lui după exact 7 ani. Măta era gravidă cu tine când o murit tata. Să pierduse şeasu, am crezut că l-o furat careva. Unde l-ai găsăt?
Iar eu ai explic că l-am găsit sub prunul cutare, la locaţia cutare şi ai arăt cu mâna spre livadă.
- Hai, merji să tii primenească bunic-ta că şă porcu ăi mai curat, îmi zâse el, împăciuitor. Îmi întinde, ceasul. Ţine-l, e al tău.
- Îl iau, cu emoţie. Un aşa dar mare... de la străbunicul meu.. Vasile Iorga.
- Voi avea grijă mare de el, bunicule, piţigăiesc eu, emoţionată de numa, numa şi o zbughesc la bunica să ai povestesc că am gătat treaba pe ziua de azi, că mi-e foame şi că l-am văzut pentru prima dată în viaţa mea azi pe bunicul cu lacrimi în ochi. Eu nu credeam că bunicul poate să aibe lacrimi în ochi, ori să plângă. Era un bărbat rece, cu personalitate de fier.
Haideţi să vă povestesc răpidi şă di cazanul satului di făcut rachia, ce se numeşte alambic.
Păi, cum să vă spui, Domniilor voastre, cazanul aista, era o namilă mare, şă când zâc mare, gândiţi-vă la faptul că ar fi trebuit vreo 4 oameni cu braţele întinse mână în mână, să ai cuprindă burta. Era mare şi cumva amuzant în hidoşenia lui, era urât că era negricios, afumat de câte lemne o ars sub curu lui. Toţi oamenii din sat puşi pe o listă, când le venea rândul îşi aduceau toate fructele de prin bătătura: pere, prune, mere, în special şi puneau borhotul la fiert.
Nu ştiţi cum se face rachiul? He he he.. va învăţă, Dana, ca de la săptii ani sunt iniţiată.. ha ha.. în plămădirea acestei licori farmecate, âi zăcea bunicul. Pentru că suntem prieteni vă spun câteva secrete ce s-au transmis din..bunic ..în nepoată:)
Prunele culese de mine aşa cum vă povestii, au fost luate şi puse de bunicul cu mare grijă în butoaie de lemn şi se lasă la fermentat de la 1 lună la 2 luni de zile. Bunicul le lasa cam o lună şi ceva. Borhotul, că aşa se cheamă perjele ce fermentează de mama focului în butoaie, trebuie supravegheat ca pe un copchil mic. Bunicul tot îl verifica de zor până m-a lămurit că el vorbea cu nişte musculiţe de vin tare enervante care stăteau călare pe butoaie atrase de dulşeaţă. Erau beţive şi ele..ha ha. Bunicul a zis că borhotul este gata pentru dat la cazan numai după ce dispar musculiţele şi abia atunci să poati pregăti alambicul.
Apoi era un lucru la care bunicul ţinea tare mult. După ce aşezarăm perjâli în butoaie, el făcea un fel de capac din crenguţe de perj, peste care mai presara un rând de perje. Podul, adică pojghiţa ce se forma deasupra fermentaturii, ai zaşea el, nu trebuia să cadă. Numai aşa licoarea ieşea de calitatea acceptată de exigenţele bunicului.
Şi încă un secret, să nu vă aşteptaţi, ca din butoaiele mari de borhot o să iasă tăt atâta licoare. Nuuu.. păi din aproximativ 200 kile de borhot, bunicul scotea cam 40 kile de boască, cu grade multe.
Era sară. Bunicul a încărcat în caruţa cu vaci, Murga şi Joiana, cele 2 butoaie mari de borhot şi le-a scoborât la vale, la cazan. A venit şi nenea Costachi şi nenea Mihalache a lui Talancuţa ca să ajute. Ochilă, păduraru,l era de al casei căci se dădea ca el era şeful acolo. A adus bunicul şi nişte butuci zdraveni de lemn, zdrobiţi la topor, numa buni de pus la ars pe foc.
Au turnat aceşti oameni împreună, borhotul lui bunicul în cazanul imens, apoi au scos de nicăieri o paletă tot aşa mare, impresionanată de lemn. Parese ca o să mestece cu paleta aceia în borhot să nu se prindă de fundul cazanului perjele macerate. Mi-a zis bunicul, că acolo, în interiorul cazanului se produc ceva minuni, făcute de spiriduşii pădurii. De aceia făceau ţuica numai noaptea, că atunci spiriduşii circulau în voie fără să fie văzuţi.
La început s-a făcut un foc de pomină, în cuptor di sfornăia cazanul din toate încheieturile.
Apoi, bunicul coordina ca focul să fie menţinut calm, nu arzător. Spiriduşii făceau că alcoolul să înceapă să se evapore, el se condensa în răcitor şi uite aşa apărea ţuica..drop..drop..câte o mărgică de cristal de ţuică ce puţa de la o poştă a prună. Îţi desfunda nasul şi îţi intră în toate mădularele. Pe mine mă luase cu ameţeală, mă îndepărtai de cazan.
Toţi imprejunul cazanului erau tare veseli, numai glume spuneau şi se luau peste picior unul pe altul. Îşi permiteau că erau apropiaţi, se ajutau în munca când săteanul nu putea să facă de unul singur. Mai târziu mi-am dat seama că voia bună era de la aburii de alcool.
O să mă întrebaţi, cât fierbeau oamenii ăştia borhotul. Mai era un secret ce o să vi-l spui. Se stropea cu rachie căciula ţuguiata a cazanului şi se aruncă un chibrit aprins pe el. Dacă ardea mai mult înseamnă că alcoolul nu ieşise tot şi se putea continua fieberea. Dacă nu mai ardea, se punea încă o găleată de borhot.
Aşa ieşea primul rând de ţuică. După aceia se punea de data asta în cazan ţuica goală şi se făcea foc dedesubtul cazanului, ca să o întreţină, până când iar începea să curgă pic, pic, a doua mână. Dacă prima mână era cam aproximativ de 30 grade, a doua ajungea peste 50 de grade. Eu nu ştiu cum puteau să bea oamenii ăştia aşa spirtoasa. Eu eram ameţită, doar de la miros.
Tot procesul ăsta dura toată noaptea, până a doua zi pe la 12. Unii mergeau acasă să se culce pentru câteva ore şi apoi să se întoarcă înapoi, la mestecat în cazan. Se obţinea în vreo 15 ore, cam 30 kile de ţuică, din aia cu marjele, adică de înaltă calitate.
Bunica folosea ţuica ca şi medicament, pentru dureri în gât la guturai, pentru dureri de genunchi, de şale. Bunicului ai plăcea mai mult vinul decât ţuica, asta o păstra pe când mergeau la câmp cu oamenii, la sfârşitul zilei de lucru, după ce bunica ai primenea cu mâncare, bunicul le oferea un degetar ori doua de rachie de casă.
Hai să ne instruim puţin în magia ce o poate face această licoare dacă este băută cu măsură. Mulţi doctori rămân fără servici iar farmaciile fără de muşterii.. ha ha
În România, ţuica se mai numeşte şi palinca, horinca, sliboviţă ori ca la bunicii mei, răchie. Tăria obişnuită a ţuicii este aproximativ 24-28 grade, iară ţuica bătrână se duce până în 50 de grad. Mai este şi horinca ce merge peste 55 grade. Ca să primească titulatura de ţuică, tot ce este sub 25% este discalificat.
Dacă nu ştiaţi, ţuica are nişte calităţi terapeutice fantastice:
Ţuica scoate grăsimea de pe vase. De obicei ţuiculiţa se consuma cu mâncăruri mai grăsane, adică o tochitură de porc, o bucată de slană. Astea neapărat trebuiesc strânse cu o ţâră de ţuică.
Se pare că licoarea are ca efect, să acţioneze ca un făraş, care cureţă, artere, vene, vase de sânge, favorizând accelerarea digestiei şi dizolvarea grăsimilor. Şi ca să âi bag şi pe hamerecani în poveste. Ăştia au descoperit că ţuica de prună are o enzimă care asta ar fi responsabilă să topească depunerile de colesterol ce se depun de la o vârstă, supărător pe vasele inimii. De aceia când unul îţi spune că are arteroscleroza, îndreaptă-l cu bunătate spre păhăruţul de ţuică autentică de casă. Se zice că 32 ml de ţuică consumaţi zilnic te face să nu mai ai problemă cu arteroscleroza. Şi nu te păleşte nici depresia. Că îţi iei medicamentul zilnic antidepresiv..ha ha .. glumesc..alcoolul în abundenţă şi pe termen lung creşte riscul de a ne adânci în depresie şi mai strică şi câţiva neuroni buni în căpăţânele noastre.
Că ştiţi, de la o vreme, spre bătrâneţe, neuronii ăi sănătoşi, cam migrează ca păsările călătoare, la unii li se mai întoarce înţelepciunea, iar alţii se prostesc de tot.. ha ha.
Dacă se întâmplă să locuiţi pe tărâmuri cu ieri grele, ţuica fiartă, în zilele friguroase, este un elixir miraculos. Romanii, ruşii, est europenii în general cunosc bine procedura de a lua la bord un pahar de vin fiert or un gât de ţuică fiartă, ca să li se dezmorţească mădularele când îţi îngheaţă promoroaca sub nas de ger ce este. Să vezi numa după un gât de palincă fiartă care în zonele montane anumite ale Moldovei, ca de exemplu Durau, se macerează şi cu o plantă fermecată numită schinduc, îţi pune sângele în mişcare de sari 10 dealuri deodată. Se mai spune că ţuica fiartă are rol şi de activare a funcţiilor hepatice şi biliare, pentru cei ce vărsă amar, or au amar în gură de la fiere ori probleme cu ficatul.
La ţăranul roman, în bătătura, care venea flămând de la sapă, mâncarea sfântă de lux, pe masă era mămăligă răşe, cu ceva jumări de porc sau slana, o ceapă şi un toc de ţuică. Ţuiculiţa se consuma pe post de aperitiv ca să stimuleze digestia.
Vis a vis de schinduc, se spune prin legendă, că ăi o plantă fermecată ce o fost adusă pe pământ de însăşi zeiţa Isis. Planta are puteri miraculoase pentru a reda sănătatea femeilor în general, pofta de viaţă şi puterea de seducţie. Bunica zicea că fata nemăritată trebuie să hie descântata cu schinduc, ca să tragă peţâtorii la ea ;). Planta s-ar zice că vine de pe malurile Nilului. Ea era folosită şi de soldaţii, care o foloseau pentru a-şi vindeca rănile adânci obţinute pe câmpurile de luptă.
Se spune că zânele pădurii, au făcut ţuica în general, ca să fericească pe bărbaţi, să fie veseli cu nevestele lor şi iuţi ca spirtul la treburile gospodăriei, nu putori:)
Na, ca bunicul acuma îmi mulţumeşte că am făcut şi radiografia ţuicii bătrâne de prună. .. ha.. ha..
Peste ani, ajungând în California, am ajuns să înţeleg ce muncă importantă am făcut eu ajutând la producerea ţuicii. Se pare că echivalentul acesteia în Ardeal, numit palincă, este mult plăcut Terminatorului, actorul Arnold Schwarzenegger, acela cu muşchii cât tancul. PaIinca de prună se pare că este o licoare mult plăcută de fostul Mister Univers. Şi unii ziceau că muşchii cresc de la spanac... cred că mai realist..se fac cu palinca, ha, ha... ca după ce o bei.. devii leu paraleu.. ha ha...
Ca să vă formaţi o idee, Domniile Voastre, cam aşa se face licoarea cu grade de stau marjelili pi sticlă:
Ţuică de peste 50 de grade:
https://youtu.be/7J-St-eqspk

Here some details about this drink în english:
http://romaniatourism.com/press-romanian-moonshine-home-bre…

Sper că am ajuns, la inimile Domniilor voastre, cu multele grade ale tuiculiţei de prună... şi că v-aţi distrat alături de mine în această călătorie iniţiatică prin livadă de pruni a bunicilor şi procesul de fabricare a licorii bahice.

Vă îmbrăţişez cu căldură,

Lora Levitchi