MANTRA INDOEMINESCOLOGICĂ

MANTRA INDOEMINESCOLOGICĂ

MIHAI EMINESCU – George Anca – Victor Homescu – Gabriela Tănase - Ion Luca Caragiale  – Ioan Aurel Pop – Nicolae Grigore Mărășanu – Elena Arsenescu – Viorel Roman – Radu Gyr – Adrian G. Sahlean – Sorin Paliga – Mihaela Gudană – Adelina Fleva – Liliana Popa – Daniel Vorona – Adrian Bucurescu – Corina Dașoveanu – Jorj Maria – Lora Levițchi – Emanuel Patrascioiu – Doina Boriceanu – Călinescu Maria

MIHAI EMINESCU

 Stelele-n cer
 

C:\Users\wiki\Autor:Mihai_Eminescu

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
       Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
       Vase de lemn;

Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
       Pustietăți.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
       Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere ­       Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
       Trec și se stâng.

Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
       Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
       Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
       Ce ni s-a dat?

RUGĂCIUNEA UNUI DAC 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,
Ș-acela dintre oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea sa mor.

Străin și făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

 

Doina

De la Nistru pân' la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân' în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain în tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca -
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!

Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreaga,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mântui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara -
Îndragi-i-ar ciorile

Şi spănzurătorile

George Anca

Mitul lui Zamolxe în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga (1966, inedit)

         

          Confruntând cu versiunile istoricilor – răstălmăciri în primul rând ale pasajelor lăsate de Herodot -, investigaţiile unui romantic şi ale unui expresionist se impun ca adevărate în sfera poeziei. Aceasta dă posibilitatea de a raporta opera întreagă a fiecăruia din cei doi poeţi la mitul dacic, fără deformări. Zeii nemuritori ai lui Eminescu, săgetaţi între coaste, şi profetul murind al lui Lucian Blaga relativizează în moduri diferite, uneori opuse, existenţa metafizică.

          Simţirile, gândirea şi viaţa, autorul poemelor dacice şi le-a vrut milenare, închipuindu-le la eroii miturilor sau divulgându-le în scene medievale evaluate shakespearian. Dacă nu a rămas fidel vreunui Hyperion purtat prin Dacia echivalată Greciei hoelderliniene, sau nu şi-a înfăptuit proiectele de drame dinastice, dacă a preluat leit-motive şi dacă a scris capodopere metafizice, Eminescu, printr-un ansamblu abstras al operei, poate fi cuprins şi definit. Tânărul voievod ar fi, după Lucian Blaga (Spaţiul mioritic) o prezenţă esenţială. Zamolxe, incert şi tragic, pare să ipostazieze, la fel, o esenţă.

*

          Cosmosul vibrează de chipul său: soarele şi furtuna, fulgerul împietrit în stele, munţi clătinaţi de prăvălirea stâncilor.

*

          Unica relaţie de actualitate este Zamolxe-Decebal. Ceilalţi (zei) sunt divinii străbuni ai aceluiaşi Decebal.

*

          Zamolxe e rănit. Automat, “fugarii cei divini” se simt şi ei răniţi şi, “urlând” bolta o “coboară şi-o coloră cu-a lor sânge”.

*

          Priviţi epopeic, de altfel parodiaţi (îngânaţi), Joe, Zamolxe sau Odin vin direct din miturile imperfecte filosofic, sunt lipsiţi total de transcendenţă. Însăşi calitatea divinităţii lor e doar ocazională şi subiectivă: divinizarea la Eminescu se face de la sine. Mari sculpturi într-un cer vechi, zeii aceştia incită fantezia contemplatorului pesimist.

*

          Strigoii (1876), în atmosferă de roman negru, recheamă într-o Dacie creştinată pe Zalmoxe. El însuşi, după religie, e un strigoi... Scopul poemului stă în întoarcerea lui Zalmoxe în scopul învierii nemuritoare.

*

          Magul călător în stele înfăptuieşte totul în univers, fără ca universul să fie opera lui. În afara oricărei gravităţi a Olimpului, Valhalei sau Pământului, “călătorul” este de o supraumanizare nedeghizată.

*

          Titlul provizoriu, Nirvana, al poemului Rugăciunea unui dac (1879), prezenţa unor versuri din Rig-Veda (cf. ediţia Perpessicius) nu împiedică identificarea lui Zamolxe cu unica forţă creatoare universlă, de dinaintea genezei. Zamolxe nu e un buddha în înţelegerea lui Eminescu. De o metempshihoză a lui poate fi vorba numai speculativ. Magii ar fi, eventual, reîncarnări ale zeului.

*

          Ca Sarmis să poată fi alăturat în vreun fel de Hamlet, un argument l-ar aduce inexistenţa reală a părinţilor şi a raporturilor ereditare în poemele getice ale lui Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.

          *

          Dansul după cimpoiul scitic, cu ciocniri de baltage şi de palme, tonul general al ceremoniei şi paliditatea zeului nu dau de înţeles ca Eminescu să fi întrzărit în Zamolxe un Dionysos, cum afirmă unii zalmoxologi. Spusele cântăreţului, chiar întrerupte de râsul ghiduşului “cu mutra lui de capră şi trup schilod de faun”, susţin doar un décor de “tragedie” apollinic. Zamolxe, judecat din textele eminesciene, se zămisleşte el însuşi din tragedie, din cultul închinat lui, şi nu invers. (Nu apollinism, nu dionysianism, ci zamolxism pare a fi spiritul propriu, intenţional, la Eminescu.)

*

          La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.

          În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.

          Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.

*

          Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.

          Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.

          Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.

*

          Până la apoteoza vitalistă a teritoriului paradisiac dacic, voalând şi ţinuturile infernale, vegetaţia, unduită de nimfe, împlineşte ritul.

*

          Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.

          Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.

          Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.

         Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.

*

          După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntr-una

Când spumegând recad.

O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.

*

          Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:

Şi tainic genele le plec

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

călătorind spre nemurire.

          Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.

*

          În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.

*

          Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stingă

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă...?

*

          În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.

*

          Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

          În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

          Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.

          Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.

*

          “Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

          Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

          Adevăratul blestem, însă, susţine o altfel de introspecţie. Termenii, inegali, se polarizează spre un sens justiţiar. Raportul ultim se stabileşte între cel ce blesteamă şi cel ce va înfăptui spusele sale: el însuşi sau Zamolxe. Zamolxe, cel puţin ca punct subconştient, trebuie presupus drept arbitru al tuturor revoltelor eminesciene.

*

“Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!

De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai.”

*

          Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

          Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

          Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

          Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

          Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

Indoeminescology

          His lyricism and Thought, his human being, too, can be taken as a pattern not only with literary or national determinations but also for an universal Anthropoetry, namely inner roots and chances of the self in our world of continuous challenges.

*

          There are not from out Eminescu's poetic universe the concepts and anthropologies of some modern Romanian creators and thinkers, like Vasile Pârvan's anthropomorphous creative rhythm, synrhythmy, aphrodisiac mind, Lucian Blaga's mythosophy, stylistic bottom, metaphysical transnaturalism, George Călinescu's real elements, Eugen Ionescu's nu, Mircea Eliade's genealogical myths, Hyerophanies, categories of the sacred, Dimitrie Cuclin's ethics of expressive essence, Ştefan Odobleja's consonantic psychology, Octav Onicescu's cosmological mechanics, Constantin Noica's Romanian philosophical utterance, Mircea Maliţa's clio-mathematics, Mihai Şora's metaphysical anthropology, Romeo Vulcănescu's horal phenomenon.

*

          We should be tempted within this Congress to analyze some paradigms like inverse nostalgia and reciprocal metamorphosis, the intensive voluptuousness and general transparence, the retrospective lucidity and the paranymph.

*

          In Eminescu's modality (correspondence), the model – different from the mode (kind) or fashion (Romanian “modă”) is the angel-woman (model) for the daemon in eye of a painter. The zoomorphic models are concentrating upon the analogy with the bees (maternal state model), the infusorian (model, the bugs (French “model”), the tomcats (kind of Hoffmanian humor) etc., and they totalize the vision of instinctive life, “eating and reproduction, reproduction and eating”. But if a human insect signifies a social metaphor for a woman enslaved by work, “king eaten by moths” is an inverse model (dodia) of specific Eminescian contexts involving cultural chronophagical modes (kinds) of life and modes (fashions) of thought.

*

          Anthropomorphism is one of Eminescu's long poems, occasionally composed in 1875,  published integrally (69 stanzas) posthumously only in 1952 (then, the poet returned from his philosophical studies from Berlin was 25).

*

          This is not a direct myth for it opposes other Romanian-Eminescian works like the poem Călin, as well as the myth of Maiastra bird (Miradoniz, Memento mori, etc.): a parody of Leda's possession by the pagan god. The fairy cosmic anthropomorphisation of the erotic flight (Zburător) and the mystic feminization of the love in Maistra (the Phoenix seems to be male) overtorn into improvisation (impromptu) a (porno) comic and consequently human anthropomorphosis with the allusion (dodia) of the primordial ritual sterile sexuality. The bird – a poor coquette hen or an angel – who has not a proper birth can not be tragic.

*

          Brancusi's reading from Milarepa and his journey to India (1938) go together, as well as his Endless Column continues Eminescu's Glossa.

*

          Translating into Latin the Buddha's four noble truths – suffering, origin of suffering, cessation of suffering the eightfold way leading to the cessation of suffering: dolor, doloris ortus, doloris inferitus, octopartita via ad doloris sedationem, Dhamapada – Artur Schopenhauer has identified morally the bikkus and mandicant order of St. Francisc. Sometimes, the philosopher's disciple, Mihai Eminscu, took again the way from Latin to Sanskrit, looking to change, for instance, the name of one of his romantic character called Mors (Death) into Nirwana.

*

          Reading Baudelaire within Sanskrit context, beyond the poet as voyant in the temple of clouds, the correspondences are to be felt individually from both Indian and Latin carmen-kavya through the ancient epos, Camoens' epic India, Eminescu's rig-vedic romanticism, even if it is said, for instance, about Edwin Arnold's translation of Gitagovinda that is “so unrecognizable baudlerized”.

*

          December, our First Romanian (1977) here in India read some Roma-Romania. We have also worked a number of consounding sayings common to all Romance languages. Now available into Sanskrit, Luceafărul by Mihai Eminescu, with its 1665 Latin, 164 foreign and 28 autochtonous words (I.I. Russu, 1981). Let's go closer to this matter of scientific good-sense, yet taking it as Ortega y Gasset “el libro como conflicto”.

*

          This version was begun as a sort of transsounding syllable by syllable from Sanskrit into Romanian but increasingly it became a dhvani, turning the dhvani (sound) into the dhvani (suggestion) in respect to the two languages. The Gitagovinda in Romanian may be compared to the Sanskrit version of Mihai Eminescu's Luceafărul (Hyperion) signed by U. R. Trikha in “Latinitas” this year (“Hyperion” appeared exactly a hundred years before, in 1883). It is hoped that these translations will open new avenues for comparative discussions on Jayadeva and Eminescu.

*

          The Sanskrit correspondence with the Romanian culture and poetry culminates with Mihai Eminescu, a reader of Vedas and Upanishads in original. In Romania, it is taught at school that “The First Epistle” or “The Dacian prayer” (Nirvana) are connected with Rig-Veda. Of course the analogy is fundamental but the correspondence lies both in the common or community cosmogonic mind and particularly in the universal intuition of real life, of sat (“village” in Romanian, “truth” in Sanskrit).

*

          The union of kavyapurusha with sahityavidya in vaidarbhi riti could be for a modern poetical mind the correspondence of heaven with earth. Diabolical or paradisaic, the poetic correspondences – rasa-dhvaniah – reveal, through the prayoga of the poet, a selfpoetry as rasavada and sarasvatyasattvam, an alchemy of grief and of verb. In Kalidasa's comparison of poetry to Ardhanariswara, the goddess Parvati is vak or sabda and god Paramesvara is artha, their union is Ardha narishvara signifying, as V. Raghavan reminds it, the greatest ideal of poetry variously emphasized as sahitya sammitatva etc. Or, the love between Hyperion and Cătălina in Eminescu's “Luceafărul” evokes beyond the myths a neoteric Ardhanarishwara. One can see Lucypherus as a biblical Ravana, but Eminescu's Hyperion is closer to Jayadeva's Krishna and one can read “Luceafărul” as the “Gitagovinda” of Romanians.

Victor Homescu

Într-adevăr 170 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu - ("Toate aceste constatări le-am cuprins într-un articol: „Unde s-a născut poetul Eminescu?“ publicat în „Ateneul“ din Botoşani, din Fevruarie 1904, număr festiv "Data şi locul naşterei poetului Eminescu") **Asupra datei şi locului naşterei poetului Eminescu, părerile au fost şi sunt încă împărţite. In ediţia de lux a poeziilor lui Eminescu, din anul 1887, apărută sub îngrijirea d-lui T. L. Maiorescu, în editura librăriei Socec, d. Maiorescu, făcând notiţa biografică a poetului, arată că Eminescu e născut la 20 Decembrie 1849, în satul Ipoteşti, lângă Botoşani. Această convingere, marele critic şi-a format-o din împrejurarea, că însuşi Eminescu a însemnat această dată, într-un registru păstrat de d. Iacob Negruzzi, în care membrii societăţei literare „Junimea“ şi-au înscris data şi locul naşterei lor. După o zadarnică escursiune făcută în anu 1892 în Ipoteşti,satul copilăriei lui Eminescu,de către d.N. Giurescu fost elevul d-lui Maiorescu, d. G.Cerchez, pe atunci prefectul judeţului Botoşani, primeşte o scrisoare din partea maicăi Agapia Gherghel, stariţa schituluiAgafton, unde trăia o mătuşe a poetului, Fevronia Iuraşcu, prin care îi face cunoscut că maica Fevronia i-a comunicat, că Eminescu s-ar fi născut în Botoşani, că a fost ea însăşi faţă la botezul poetului, care i s-a citit de preotul Dimitrie de la Uspenia. Imediat d-l Giurescu s-a dus la biserica Uspenia, unde găsind pe preotul Dimitrie, au răscolit împreună mitricile bisericei şi în adevăr în mitrica partea I de naştere şi botezuri, a găsit următoarele rânduri.„Născut la 15 Ghenarie 1850 din părinţii Gheorghe Eminovici, proprietar şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu, care primi botezul în 21 Ghenarie, s-a numit Mihail, având naş pe dumnealui stolnicul Iuraşcu“. D-l Maiorescu, faţă de această constatare a d-lui Giurescu, a revenit asupra primei sale convingeri, opinând că vechea însemnare a lui Eminescu însuşi va fi fost rezultatul unei informaţiuni inexacte a poetului, din partea părinţilor. D-l Giurescu comunicând rezultatul cercetărilor sale într-o scrisoare adresată d-lui Negruzzi la 7 Mai 1892, îi mai arată că mitricele se află în bună păstrare a preotului Dimitrie dela sus pomenita biserică. Cu ocaziunea inaugurărei de către d-l Leon Ghika a bustului lui Eminescu la Dumbrăveni, în vara anului 1902, o nouă versiune a circulat asupra locului naşterei poetului: că s-ar fi născut în Dumbrăveni, chiar în locul unde a fost aşezat bustul poetului şi pe care odinioară ar fi existat casa, unde a locuit tatăl său, care, prin acele vremuri era administratorul moşiilor lui Balş, proprietarul Dumbrăvenilor. Această versiune îşi avea în parte sorgintea ei, probabil şi în cele publicate de „Fântâna Blanduziei“ No. 27 din 16 Iulie 1889, care a afirmat că poetul s’a născut în Dumbrăveni la 8 Noembrie 1849, din care pricină a şi fost botezat cu numele de Mihail, pretinzând că ţine asemenea dată de la Căpitanul Matei Eminescu, fratele poetului.**
***
**M’am hotărît atunci a întreprinde eu însumi cercetări spre a stabilì în mod neîndoios, care versiune e întemeiată. Am oameni bătrâni din Dumbrăveni şi am constatat că Eminescu nici nu era născut în timpul când familia sa vieţuia în Dumbrăveni. Poetul Eminescu este chiar necunoscut acestor bătrâni cari n-au cunoscut decât pe fraţii mai mari ai acestuia, născuţi în Dumbrăveni. Mi-am îndreptat apoi cercetările spre biserica Uspenia, care e catedrala oraşului, unde slujeşte şi azi părintele Dimitrie Stamate. Numitul preot, care are încă mintea foarte vioaie, ne-a declarat că mitricile de născuţi şi botezaţi, în care ar fi înscrisă naşterea poetului Eminescu nu se mai găsesc în posesiunea zisei biserici, fiind de mulţi ani transportate d’impreună cu ale tuturor bisericelor din judeţ, la oficiul primăriei Botoşani, că nu el e acela care a botezat pe poet, ci tatăl său Economul Ion Stamate, care era şi duhovnicul familiei Eminescu. Preotul Dimitrie însă a asistat ca diacon la botez. M-am dus imediat la oficiul stărei civile a oraşului. Acì am găsit prea puţine mitrice vechi, scrise cu slove cirilice. Examinându-le cu deamănuntul am dat peste câteva file purtând titlul:"Mitricile, Partea I, născuţi pe anul 1850 a bisericei cu hramul „Adormirea Maicei Domnului“ din oraşul Botoşani. Cum însă acest hram nu-i decât denumirea românească a bisericei „Uspenia“, am înţeles că o întâmplare fericită m=a pus pe urmele actului de naştere a poetului Eminescu. Descifrând acele foi cari purtau în fruntea lor tipărite cu litere cirilice cuvintele: „Registru pentru naştere şi botez pe anul 1850“ am găsit trecut la No. 3, actul de naştere şi botez a poetului Eminescu, purtând sub rubricele respective, indicaţiuni lămurite că Eminescu, în adevăr, s-a născut în oraşul Botoşani la 15 Ghenarie 1850 şi a fost botezat la 21 Ghenarie acelaş an, din părinţii: Gheorghe Eminovici Căminar şi soţia sa Ralu, Căminăreasă, proprietari. Naş a fost H.V.Iuraşcu, stolnic şi Ioan Iconomul preotul ce l-a botezat. Documentul găsit e cu atât mai preţios, cu cât nu-i o simplă însemnare făcută de preot, ci însuşi actul original, care constată în mod legal naşterea şi botezul poetului şi care poartă iscăliturile părinţilor, preotului şi naşului ce l-a botezat. Am atras atenţia oficiantului stărei civile asupra însemnătăţei acestui act, povăţuindu-l a-l pune la loc sigur spre a nu se rătăci sau sustrage.**
***
**Găsirea originalului actului de naştere al poetului aruncă fără îndoială lumină complectă asupra datei şi locului naşterei sale. Faţă de un act public cu date atât de precise şi complecte, însemnarea făcută de poet în registrul „Junimei“ păstrat de d. Negruzzi, ca şi cea a tatălui poetului, că acesta s-ar fi născut la Ipoteşti, găsită într-o psaltire veche rămasă de la dânsul, trebuesc definitiv înlăturate. Cu toate aceste netăgăduite probe, d-l Mihail N. Popescu-Colibaşi, într-o scrisoare adresată d-lui Titu Maiorescu şi publicată în „Convorbiri Literare“ No. 11 din Noemvrie 1904, ca o complectare a notiţelor anterioare apărute în aceaşi revistă, reia cestiunea încercându-se a combate cele constatate de noi în „Ateneul“ din Botoşani. Ocupaţiunile nu ne-au îngăduit până în prezent să răspundem acestui articol. O facem acum. D-l Popescu-Colibaşi, în susţinerea aserţiunei că locul naşterei poetului e Ipoteşti şi nu Botoşani, se întemeiază între altele, tot pe cele două însemnări ale tatălui şi poetului. Declaraţiunea scrisă de însuşi poetul Eminescu în registrul „Junimei“, la care d-sa se referă, nu poate fi un argument convingător, deoarece poetul a putut prea bine să facă acea declaraţiune, intemeindu-se pe însemnarea tatălui său şi, dacă greşită e însemnarea tatălui, greşită e şi a poetului, care, n-a făcut alta decât să reţină şi să reproducă cele însemnate de acesta, fără a-şi da osteneala să controleze o notiţă, căreia poetul, fire nepăsătoare de ale sale, a putut să nu-i acorde nici o importanţă. Insemnarea tatălui de asemeni nu poate constitui un argument hotărâtor, dat fiind că dânsul a avut 10 copii şi e cu putinţă să nu fi ţinut bine minte, locul naşterei tuturor copiilor săi. Această însemnare nu poartă iarăşi nicio dată spre a se putea controlà, dacă n-a fost făcută la o epocă mult îndepărtată de naşterea poetului, când amintirea se şterge şi tatăl poetului, făcând-o, a putut să se înşele asupra datei exacte a locului naşterei. Tot aşa s-a înşelat şi căpitanul Matei Eminescu,când a afirmat„Fântânei
Blanduziei“ că Eminescu s-a născut la Dumbrăveni, cum şi maica Fevronia Iuraşcu, mătuşa poetului, când a relatat că poetul a fost botezat de preotul Dumitru, căci în realitate, cum se vede în actul de naştere şi botez, a fost botezat de preotul Ioan, tatăl preotului Dumitru, care a asistat numai ca diacon la botez. In tot cazul, notiţa tatălui poetului e vădit desminţită atât prin declaraţia părinţilor poetului, a preotului şi naşului, care l-a botezat, coprinsă în actul de naştere, cât şi prin aceia a maicei Fevronia, făcută în 1891 şi transmisă prefectului judeţului Botoşani prin maica. Agapia Gherghel, stariţa schitului Agafton, căreia maica Fevronia i-a afirmat că a fost faţă la naşterea poetului întâmplată în Botoşani; mai e desminţită şi de nota scrisă ce ne-a înmânat-o preotul Dumitru, care cuprinde mărturia sa în acelaşi senz; de comunicarea scrisă ce ne-a făcut-o căpitanul Eminescu, cum şi de afirmaţia Henriettei, sora poetului, în scrisoarea din 10 Iunie 1888 adresată d-nei Cornelia Emilian, publicată cu alte scrisori ale ei în colecţia Şarada. D-l Popescu Colibaşi dă un al treilea argument tras din prezumţiuni de fapt, care ni se pare şi mai puţin temeinic.„Cu atât mai mult, zice d-l Popescu-Colibaşi, ziua de 15 Ianuarie“ 1850 se poate crede că a fost ziua botezului, cu cât, calculată matematiceşte, cade într-o Duminică şi este ştiut că de obiceiu botezurile se fac sărbătoarea. E lucru prea curios ca ziua de 21 Ianuarie să fi fost ziua de botez, pentru că sunt numai cinci zile d-abia trecute de la naştere şi ce aşa grabă pe părinţi să-l boteze îndată“ tocmai într-o Sâmbătă.„In privinţa locului naşterei e mai greu de afirmat. Totuşi din cuvintele poetului că s-a născut la Ipoteşti, unde era moşia tatălui său, în timp ce actul de botez s-a găsit în matricola de născuţi a bisericei Uspenia din Botoşani, ar rezultà probabilitatea naşterei „la Ipoteşti, aproape de Botoşani; iar pentru botezul copilului au venit la oraş, mai ales că se găseau tocmai în timpul sărbătorilor Crăciunului, când ştiut este că se petrece mai bine la oraş, găsind distracţii mai variate acolo, Pentru botez şi maica Fevronia, mătuşa poetului, a afirmat că s-a săvârşit la biserica Uspenia, luând ea însăşi parte“.
***
**Ne întrebăm, de ce să fie mai plauzibil, cum socotea d-l Popescu Colibaşi, ca mama poetului să-l fi născut pe poet la Ipoteşti şi să-l aducă la Botoşani, în mijlocul iernei, la o lună după naştere, numai pentru plăcerea de a-l botezà? Oare nu e mai firesc de admis că mama poetului, persoană cu dare de mână, a venit de la Ipoteşti, unde nu putea avea îngrijirea medicală necesară, în Botoşani, la mama sa, Paraschiva Iuraşcu, atât pentru naştere cât şi pentru botez? Dl Popescu-Colibsi mai găseşte neexplicabil de ce botezul poetului a avut loc într-o Sâmbătă. De aceea d-sa crede, contrariu celor constate prin actul de naştere şi botez, că, deoarece ziua de 15 Ianuarie 1850 a fost zi de Duminică, apoi la acea dată a avut loc botezul, iar nu naşterea poetului. Credem ca d-l Popescu-Colibaşi se înşală, căci după datini,botezurile se fac tocmai Sâmbătă seara,sau într-o zi spre sărbătoare,iar Duminicile, sau sărbătorile are loc cumetria pe care românul o sărbătoreşte ceremonios şi din belşug. De aceste datini, de sigur, au ţinut socoteală şi părinţii poetului, oameni cari, cum ne comunică d-rul Hyneck, vechiu amic al familiei, observau strict datinile şi practicile religioase, când l-au botezat într-o Sâmbătă. De altminteri discuţia asupra datei botezului poetului e inutilă întrucât stabilirea acestei date nu rezolvă, chestiunea locului naşterei poetului. Conchidem, că, în faţa actului original al naşterei poetului, nu trebue să mai ezităm de a admite că adevăratul loc al naşterei e oraşul Botoşani, unde poetul îşi are ridicat şi bustul său în piaţa din faţa şcoalei Markian. D-l T. Maiorescu, în ale sale ,,Critice“ vol. III, 1908, e de aceeaşi părere, cu toate ca d-sa, când şi-a exprimat această convingere, nu aveà cunoştinţă de originalul actului găsit mai târziu de noi**/, semneaza Corneliu Botez la 11 iunie 1909.

Gabriela Tanase

O fotografie mai puțin cunoscută a poetului național a fost făcută în Germania, la Dresda, in studioul ”Wilhelm Hoffmann”. Nu este demonstrata, de specialiști, originalitatea portretului, însă merită menționată o descriere a lui Caragiale:
”Eram aşa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă“. (Vlahuță, ”Amintiri despre Eminescu”)

“ Era o frumusete ! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si senina, niste ochi mari ─ la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare[…]

Asa l-am cunoscut atunci, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit intotdeauna de toate; aici de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata nervoasa. Ciudata amestecatura! ─ fericita pentru artist, nenorocita pentru om ! “

Nicolae Tzone Dragă Gabriela, nu- i acesta Eminescu niciodată... Și nu e bine să ne hazardăm cu așa ceva, istoria literară chiar este o știință veritabilî...

Gabriela Tanase Dragă Nicolae, nu știu cine este Petruța!😀 Referitor la postare după cum vezi nu-mi aparține. Apreciez comentariul tău dar în cazul în care există dovezi că acestă fotografie nu-l reprezintă ar trebui lamurite și sursele.

Ascunde sau raportează acest comentariu

·

Cornel Sălăjan Pare a fi, mai degrabă, Friedrich Nietzsche. O poză de tinereţe a filozofului.

Ioan Aurel Pop

Cultura română – cultură europeană

Uneori, în dialogurile mele cu studenții de la Istorie, le pun celor care îmi par mai interesați de studiu câte o întrebare de cultură generală, pentru a vedea – vorba unui dascăl de-al meu – „la câte bate ceasul”. O astfel de întrebare, mai recent formulată, suna așa: „Care este succesiunea curentelor culturale europene, de la Renaștere încoace?”. Răspunsul a fost dezamăgitor și descurajant și a cuprins ideea că asemenea curente nu există în realitate, că ele au fost inventate de teoreticieni, că nu se pot desprinde constante de gândire și de creație, că lumea intelectuală este complet haotică – ca și lumea în general –, că creatorii de opere intelectuale au doar idealuri individuale, legate de orgoliul lor, nu de virtuți colective, nici de valori generale și nici de încredere în comunitate, în societate, în lume. Totuși, am insistat ca interlocutorul să-mi enumere curentele literare sau artistice mai importante, așa greșite sau false, cum erau ele în viziunea sa. Nu a făcut-o, privindu-mă ca pe un expirat venit din altă lume...
Este evident că, dincolo de credințele și convingerile noastre, fiecare percepem lumea și creația omenească și nu se poate să nu observăm o tendință de structurare și de complicare a acestei lumi, în funcție de sporirea cunoștințelor omenești. Oamenii, pe măsură ce știu mai mult, schimbă lumea mai mult, aduc îmbunătățiri tehnicilor de viețuire și de conviețuire, exprimă idei noi, care modifică mereu modul de viață a locuitorilor planetei. Indivizii înșiși și comunitățile umane se deosebesc după limbile pe care le vorbesc, după credințe, după origini, după culturi, după așezarea geografică etc., încât există, de când lumea, tipuri de popoare înrudite, de comunități comparabile, de creații asemănătoare. Nu trebuie să fii filosof ca să-ți dai seama de acest lucru și nici să fii profet ca să vezi că există un anumit raport între structurare și destructurare, între ceea ce este organizat și ceea ce este haotic, între real și ideal și că omul, ca ființă gânditoare, încearcă să ordoneze, pe cât posibil, realitatea care-l înconjoară. Nu e nevoie, pentru a conștientiza toate acestea, să fii filosof și nici profet, în schimb este nevoie de un fapt simplu, verificat de istorie, anume de un set de cunoștințe numit cultură generală. Ca să avem cultură generală, este absolut necesar să fim educați. „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat” (Immanuel Kant).
Curentele culturale mari ale Europei și, în parte, ale omenirii se învățau altădată la școală, începând cu ultimele clase de gimnaziu (sau din ciclul inferior al liceului interbelic), fiind apoi aprofundate în cei patru ani liceu (sau în ciclul superior). Ele sunt umanismul, raționalismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, pozitivismul, simbolismul etc. Ponderea lor este diferită, iar formele lor de manifestare sunt inegale și nu se întâlnesc în întregimea lor, în toate artele și în toate zonele continentului. Înainte de Renaștere, Europa era împărțită, sub aspect geografic și de civilizație, în două arii, Apusul și Răsăritul. Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică (Apusul), pe de o parte, și aria bizantină, slavă și ortodoxă (Răsăritul), pe de alta. Această divizare s-a oficializat la 1054, prin Marea Schismă, dar a fost conștientizată în mod real abia după Cruciada a IV-a (1203-1204), când Noua Romă a fost cucerită de creștinii occidentali (mai ales venețieni și francezi). Atunci, deosebirile dintre „greci” (creștinii de rit bizantin) și „latini” (creștinii de rit roman) au devenit evidente, iar conflictul dintre ei ireconciliabil. Tot de-atunci, au făcut carieră și denumirile peiorative de „schismatici” (pentru răsăriteni) și de „papistași” (pentru apuseni), ei devenind reprezentanții celor două Europe. Unii autori, precum Samuel Huntington, spre finele secolului al XX-lea, au înțeles și teoretizat această „frontieră” ca pe o precisă și severă linie de demarcație, plasată pe arcul Carpaților, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extra-european al românilor. De o parte a „liniei” s-ar situa popoarele (națiunile) catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, „orientale”, un fel de „istm” între Europa și Asia. Aprofundând această judecată de valoare venită ca o sentință, se va vedea ușor că ea este superficială și simplistă. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie cu o lățime de câteva sute de kilometri pe linia vest-est, care pornește (aproximativ pe linia nord-sud) de la Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând. Renașterea, care s-a născut și ca urmare a preluării de către occidentali a înțelepciunii răsăritenilor, adusă în parte în miile de codice și alte feluri de manuscrise puse pe corăbiile scăpate din Constantinopolul asediat, lucrări din care s-au făcut faimoase biblioteci. Între acestea, strălucește „Marciana” din Veneția. Renașterea și Reforma au marcat triumful limbilor vernaculare în cultură, lăsând limbile livrești sau sfinte pe seama bisericilor. Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influențe occidentale. Tot aici apar și primele școli românești, primele traduceri de cărți în românește, aici se trece la primele tipărituri românești, ca și la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, influența Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică la noi – prin umanism și Reformă – și odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural. Trecerea la scrisul în limba vernaculară se produce la români mai târziu decât în vestul Europei, dar cam în aceeași vreme cu înregistrarea fenomenului respectiv la popoarele vecine est- și sud-est europene (mai ales la cele ortodoxe). Nu se poate spune că Reforma religioasă a determinat acest act, dar este sigur că l-a stimulat și grăbit.
Umaniștii români au pulsat în acord cu Occidentul, fără să renunțe la promovarea valorilor spirituale locale. Primul umanist român de talie europeană a fost Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493-1568), originar din Țara Românească, a cărui familie, trecută în Transilvania, aderase la catolicism. Nicolaus Olahus, deși a fost un membru notabil al Republicii Creștine europene, un mare umanist, aflat în corespondență cu Erasmus din Rotterdam (supranumit „principele umanismului”), un înalt prelat catolic în serviciul Ungariei, un om politic în slujba Habsburgilor și un fondator al școlilor superioare din Slovacia, și-a asumat și identitatea de român. El este primul român care răspândește în Europa, în limba latină, ideea originii romanice a românilor. Înaintea lui, tot în Transilvania, un alt român catolicizat – Filip Ficior (More) din Ciula Hațegului, fiul lui Vlad – a studiat la Padova, l-a cunoscut pe faimosul editor Aldus Manutius, a strâns inscripții ale Daciei romane și l-a ajutat pe Nicolaus Olahus să avanseze în carieră .
Cronicarii și cărturarii secolului al XVII-lea – de la Grigore Ureche până la Constantin Cantacuzino (stolnicul) – cu studii în colegii iezuite din Polonia și în universități din Italia, scriu în limba română și susțin, cu argumente științifice, romanitatea românilor. Grigore Ureche și Miron Costin știau latină și polonă, ei putându-se apropia direct de valorile clasicismului greco-latin. Cel din urmă numește Italia „scaunul și cuibul a toată dăscălia și învățătura, cum era
într-o vreme Atena la greci, acum Padova în Italia”. Stolnicul Constantin Cantacuzino știa greacă, latină și italiană, admira frescele lui Giotto la Padova, unde a studiat, fiind conștient că primea lumină în una dintre cele mai vechi universități ale continentului. Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, un savant care folosește mult în scrisul său latina și româna și care face din teoria romanității românilor o construcție științifică. Cantemir s-a format la Constantinopol, în preajma Marii Biserici, dar și a mediilor diplomatice cosmopolite, aflate a confluența a trei arii culturale: vechea cultură bizantină, cultura occidentală adusă de genovezi, de ambasadorii marilor puteri și cultura orientală, promovată în cheie otomană, cu inflexiuni arabe etc. Cantemir a acoperit, prin preocupările sale de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor, toate aceste arii culturale, din Occident până în lumea islamică arabă și otomană, ilustrând în chip magistral și lumea noastră, a „Bizanțului după Bizanț”.
În epoca lui Cantemir, unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) netezește calea reapropierii concrete de Occident a învățăceilor și savanților români. Înaltele școli ale Blajului (active din 1754) au scos tineri instruiți, trimiși la Viena și la Roma, cu scopul specializării la colegiile și universitățile de acolo, în domenii precum teologia, filologia, istoria, filosofia, științele juridice etc. Școala Ardeleană – principala formă de manifestare a iluminismului de la noi – apropie și mai mult cultura românească de Occident. Crezul savanților români iluminiști era „Prin cultură la libertate”, iar cultura nu o putea asigura decât educația, școala făcută în chip foarte serios. De la iluminism încoace, toate curentele culturale europene (romantism, pozitivism, simbolism etc.) au avut formele lor specifice de manifestare în Țările Române și apoi în România.
Cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia națională a vremii – s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța sau în alte țări și centre francofone, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Limba franceză a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și al unei mari culturi, devenită „clasică” (în sens de model), ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe – mai ales comunismul – încercau să-i izoleze pe români.
De mare importanță pentru noi a fost și modelul german și germanofon, preluat inițial de ardeleni, dar nu numai de ei. Titu Liviu Maiorescu, cu studii înalte la Viena, Berlin și Paris, a fost un astfel de vector. Studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română” demonstrează ce ar putea să însemne cultura română dacă ar fi înscrisă în contextul european de dezvoltare și într-o anumită rigoare de extracție germană. Maiorescu este cel dintâi care a observat și relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului autohton rămas în urmă. Criticul a înțeles și a teoretizat nevoia de orientare spre Occident a românilor, nu pe baza imitației simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. De la Heliade Rădulescu, cu al său îndemn „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluție, o cale care, de la privilegierea cantității operelor elaborate în românește, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu marile curente europene. De la Maiorescu am învățat cum se fac instituțiile unei țări și chiar geniile ei. Prin „Junimea”, Maiorescu a dat „direcția de astăzi în cultura română” și a făcut-o de la Iași, unde, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. Direcția preconizată de marii oameni de știință și de cultură români, de la Renaștere încoace, a fost fortificată cu argumente solide de către Academia Română, care, de peste un secol și jumătate, consacră valorile intelectuale de vârf și promovează cercetarea și creația de nivel european.
În cultura modernă românească, curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic și progresist. Până la urmă, în secolul al XX-lea – punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor – orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizația și cultura promovate de acesta. Firește, această orientare dominantă nu a putut șterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferențelor dintre Occidentul latin și Răsăritul bizantin.
Succesiunea curentelor artistico-literare și culturale, în general, specificul curentelor românești și încadrarea lor în modelul european trebuie să se studieze în mod organizat, în gimnaziu și liceu. Fără un asemenea studiu sistematic, promovat la disciplinele specifice (limbă și literatură română, istorie, limba latină, limbi și literaturi străine, arte etc.), evoluția spirituală a românilor și a celorlalte popoare europene rămâne o necunoscută. Europa nu este o noțiune abstractă și nici o entitate omogenă, locuită de un singur popor cu o singură limbă, ci este o sumă de popoare, cu particularitățile fiecăruia și cu valori comune, care au la bază clasicismul greco-latin și creștinismul. Prin aceste valori s-a clădit democrația modernă, bazată pe libertatea indivizilor și grupurilor. Românii fac parte din concertul națiunilor europene, se împărtășesc din valorile comune europene, pe care și-au întemeiat identitatea lor de români.
Europa viitorului nu se poate construi prin omogenizarea forțată și nici pe distrugerea națiunilor (cum a voit ideologia comunistă), ci pe cultivarea virtuților fiecărei națiuni în contextul fondului comun menționat. În acest sens, școala și educația organizată îndeplinesc un rol fundamental, pentru că ele asigură cultura generală necesară accesului la libertate. Sensibilitatea pentru cultură se dobândește greu, dar, odată dobândită, poate feri omenirea de mari nenorociri, de jigniri, contravenții, infracțiuni, de hoții și de crime. De aceea, Ziua Culturii Naționale trebuie să orienteze comunitatea spre valorile spirituale ale acestui popor și ale omenirii. Educația antreprenorială, cea pentru sănătate, pentru igienă, pentru protecția mediului, pentru circulația pe drumurile publice, pentru egalitatea de gen etc. se câștigă prin eforturile familiei și ale școlii, dar perceperea lui Eminescu și Goethe, a armoniei unei simfonii de Mozart sau a unei opere de Verdi, a semnificației unei coloane ionice sau a unei ogive, scrierea și vorbirea corectă în limba lui Creangă, a lui Voltaire sau a lui Shakespeare nu se pot face fără stăruință personală, în cadrul marii strategii de stăpânire a culturii generale. Educația copiilor și adolescenților nu se face în școli de ucenici, în care să se urmărească dobândirea de către aceștia a deprinderilor practice de a conduce afaceri, de a nu murdări mediul, de a mânca sănătos, de a-și primeni corpul prin spălare, de a percepe valoarea monedei și a sistemului financiar-bancar, de a respecta animalele etc. Toate acestea sunt subsidiare și se dobândesc în viață prin forme și formule variate, mai ales la școală, dar nu prin discipline școlare care să poarte astfel de nume. În școală, se învață marile creații ale omenirii și ale popoarelor, marile idei care au dus lumea înainte, marile valori morale. Din ele reiese cu prisosință – dacă profesorii sunt buni – cum să ne protejăm mediul înconjurător, cum să percepem igiena, cum să înțelegem și chivernisim bunurile materiale, cum să ne adecvăm într-o bancă, ce înseamnă nutriția sănătoasă etc. În învățământul general obligatoriu nu se pot deprinde profesiuni, ci valori ale culturii, iar cultura cuprinde toată creația materială și intelectuală a omenirii și toate instituțiile principale care au produs-o. Dacă vom stăpâni cultura generală, atunci nu vom fi stăpâniți de instincte primare și de spirit gregar, ci de valori morale, de virtuți ale cunoașterii și de încredere în binele și în viitorul omenirii. Iar amăgirea și manipularea opiniei publice vor deveni mult mai dificile.

*

Singurul popor neolatin de credință ortodoxă și cu o cultură bizantino-slavă în Evul Mediu, situat la interferența Apusului cu Răsăritul, poate să le pară unora o ciudățenie, dar și o provocare, un îndemn spre înțelegere și cunoaștere. Poporul român nu aduce, probabil, în concertul european lucruri excepționale, dar aduce o experiență unică de viață: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune bizantină și o biserică de model bizantino-slav, comunitate intrată azi în era calculatoarelor și a telefoniei mobile. Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experiența de viață a românilor și au format treptat o identitate de grup, numită românească, dar care este și europeană în același timp. Românii au și experiența alterității, trăind de multe secole alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci etc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele. Numai în România se văd, în același oraș, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe și greco-catolice alături de cele calvine, luterane, unitariene, situate la mică distanță de sinagogi etc., numai în România sunt universități cu câte trei-patru facultăți teologice și cu câte două-trei limbi oficiale de predare. Oscilând secole la rând între Occidentul latin, catolic și protestant și Orientul bizantin, slav și ortodox, românii și-au făurit civilizația și cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală și Vestică. De-acolo și-au luat modelele recente de progres, care – după cum cred românii – sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci și, în ciuda crizelor recente, prosperitatea.

Nicolae Grigore Marasanu

GÂNDURI DESPRE DOMNUL EMINESCU

Iunie din suflet

Iunie e starea de graţie a teilor.
Îi privim în măreţia lor florală şi ei ne hipnotizează.
Arbori cu ochi de chihlimbar, stârnesc în noi melancolii aromitoare; strecoară în suflete amăgirea dulce că am putea fi veşnici. O clipă măcar, acceptând că nemurirea nu e stare de infinit, ci e putere de simţire a inimii şi e forţă de cuprindere a gândului.
Dintre toţi arborii de pe Pământ, teii dezmiardă cel mai frumos.
Iubirile mari, curate, s-au născut, încă se nasc, sub semnul teilor în floare; sub troieniri de pulberi astrale.
Cine cunoaşte limbajul acestui arbore, în serile târzii de iunie poate auzi:

“Când voi muri iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi…“

Destinul teiului este de esenţă tragică: în fiecare an rupem din el o ramură, o aşternem la căpătâi cu speranţa să ne visăm mai buni, mai frumoşi.
Copiii exaltaţi de miresme întind braţele spre ramuri şi adună în sân florile de chihlimbar.
Cei maturi, mai clătinaţi de-ale vieţii hârtoape, îşi subordonează aceleaşi gesturi unui scop mai discret: adună florile spre a-şi îmblânzi insomniile provocate de numărul anilor, de nedezlegate întrebări.
În nopţile de iunie, ferestrele caselor se deschid larg, să încapă în somnul nostru, tulburat de caniculă, elixirul liniştitor al parfumului de tei.
În cosmos miroase a flori de tei.
Întârziind pe ramura mistuită de incendii galbene, ciocârlia şi-a limpezit cântecul.
Mierla a devenit meditativă.
Pitpalacul, pasăre înţeleaptă, se scaldă în pulberea auriferă a florilor de tei, apoi îşi scutură aripile într-un zbor peste ape. Călătorind odată pe mare, multe zile şi multe nopţi, un pitpalac se opri din zbor şi se aşeză pe copastia vaporului, alături de tăcerea mea vesperală, să se odihnească. Mă privi cu ochi întrebători, se burzului la mine ca un curcan minuscul, îşi scutură aripile şi pieri în nicăieri ca o dulce aducere aminte. Un discret parfum de tei mă învălui. Am înţeles atunci că ne aflam în luna iunie şi că pe Pământ înfloriseră teii. M-am uitat după năluca zburătoare cu gândul că s-ar putea întoarce, să-i mulţumesc. Dar pitpalacul, care cunoştea bine toate cărările mării, se topise în amurg. Am rămas pe punte, în solitudinea mea, toată noaptea. Spre zori, m-am trezit recitând:
“Să mori asemeni ciocârliei însetate de miraj
sau ca pitpalacul
după ce-a trecut marea în primele tufişuri fiindcă să zboare
nu mai are poftă.

Dar nu să trăieşti bocind
ca un scatiu orbit” (Giuseppe Ungaretti).

În studenţia mea la Iaşi, când teii din Copou ne troieneau cu o pulbere auree, petreceam, împreună cu alţi colegi, mai multe nopţi sub teiul, încins cu brâie de oţel, al Poetului. Eram bântuiţi de utopia că, într-una din aceste nopţi, Poetul s-ar putea întoarce din tărâmurile nemuririlor sale şi ni se va arăta, ca un duh sakespeareian, învăluit în giulgiu de flori de tei. Cei dintre noi, care cunoşteau limbajul teiului, puteau auzi:

“Când voi muri iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi”

Într-una din acele nopţi de veghe, deşi în aer nu era nicio adiere de vânt, am văzut frunzele teiului jucându-se pe ramuri.
Atunci, prin încrâncenarea imaginaţiei şi a iubirilor noastre, am văzut umbra Domnului Mihai Eminescu.
Puterea de simţire a inimii şi forţa de cuprindere a gândului străbătuseră spre veşnicia Poetului.
Am fost o clipă nemuritor.

Elena  Arsenescu

Ipotestii mitici

Sunt locuri pe Pământ care nu şi-au schimbat înfăţişarea din clipa când s-au aşezat munţii la locurile lor, iar mările şi oceanele şi-au cunoscut hotarul-locuri ascunse, tainice, pe care nici nu le-ai bănui – dacă alţii înaintea ta, nu le-ar fi descoperit şi menţionat.

Un astfel de loc este pădurea în ansamblul ei, chiar dacă unii arbori au putrezit şi au fost înlocuiţi cu alţii tineri şi falnici, în mijlocul căreia se află lacul, cu oglinda sa ce surâde cerului printr-un singur ochi, iar cerul îi răspunde prin irizări subţiri ce se ivesc printre splendorile frunzelor şi florilor de nuferi-lacul cu nuferi – a lui Eminescu din Ipoteştii Botoşanilor.

„Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lână izvor

Dar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum sună apa-ncetişor.

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.”

Şezut-a Eminescu copil, mai apoi adolescent îndrăgostit de lume, de viaţă, de cunoaştere pe malul lacului cu nuferi galbeni, înfloriţi, visând luceferi

întrupaţi îndrăgostiţi de Cătăline şi zburători dând ocol hornurilor prin care să coboare la iubitele lor.

Ajungi în acest loc, lângă acest lac, străbătând o alee umbrită, iar adierea care mişcă frunzele îţi aminteşte că eşti într-un spaţiu sacru, miraculos, după ce ai poposit câteva ore la Casa memorială M Eminescu, iar aici poţi continua cu introspecţiile asemeni lui.

În curtea casei părinteşti a poetului, se ridică acum câteva clădiri mai noi, care stau alături de cele vechi. Modesta bisericuţă din lemn a familiei Eminescu, construită în formă de treflă, având cel mai mic naos pe care l-am văzut vreodată, de un anume farmec, parcă are înmagazinată în memoria pereţilor, smerenia credinciosilor de odinioara. Iconostasul, peretele ce desparte naosul de altar, a fost renovat, extins mult în lateral, închipuid braţele crucii, pregătite parcă să îmbrăţişeze cerul cu o putere mai mare decât i-ar îngădui corpul. Lângă această bisericuţă, a fost ridicată biserica din cărămidă, mai încăpătoare, ce serveşte drept lăcaş de cult şi închinăciune pentru locuitorii de azi ai Ipoteştilor. Această biserică a fost înălţată la iniţiativa marelui istoric N. Iorga în perioada interbelică, fiind ornată la exterior cu un brâu de frize cu diverse reprezentări, printre care se află bourul, prezent în stema Moldovei, şi stema regală a României Mari.

Înconjurând biserica nouă, ajungi pe o alee laterală în spatele ei, unde se află mormintele părinţilor poetului, şi a unor fraţi ai săi, îngrijite acum de muzeografi.

Ghidul care ne-a însoţit în biserică şi ne-a prezentat cimitirul, ne lasă în tovărăşia unui tânăr care ne conduce spre casa Paleologu, ultimul proprietar al moşiei Eminescu.

Este o zi însorită şi căldura verii, care chiar de mâine va lua în stăpânire emisfera nordică se simte cu prisosinţă. Primele brazde de iarbă cosită peste care trecem, s-au uscat şi sunt aproape bune de strâns. Alte fire fragede de iarbă îşi fac loc să surâdă soarelui, grăbindu-se să apară printre tulpinile tepoase ale celei culcate deja la pământ. Cerul este senin, de un albastru aproape mediteranean, pe care se zaresc cateva firisoare de nori albi, ce se deplaseaza spre nord, spre Polonia. Câţiva salcâmi stau împovăraţi de măreţia şi frumuseţea florilor albe,ca nişte ciorchini de lumină, ce emană mireasma lor fină, specifică, aleasă care se împleteşte cu cea a fânului de curând cosit, răspândind un aer dumnezeiesc în toată grădina. Respirăm adânc, însetaţi de purificarea cu aerul înmiresmat, şi o senzaţie de infinită fericire ne străbate pentru câteva secunde, senzaţie rară, care nu vine la chemări voite, ci apare fulgerător în împrejurări unice, ca cea de acum. Ne împărtăşim reciproc această imensă bucurie.

Cu siguranţă că Eminescu a respirat aceste arome sfinte, ameţitoare sub acest cer senin al cărui albastru unic în văzduhul clar, te fac să călătoreşti cu uşurinţă spre depărtări, pe verticală şi stai să te întrebi:

Locul a generat geniul, ori geniul a căutat din nevăzut locul unde urma să se întrupeze, să-şi umple simţurile cu frumuseţea creaţiei?

Fără de răspuns întrebare!

Casa Paleologu este o casă de tip arhitectural românesc, ai anilor 1900, are un hol central, în care se află o sobă cu plită, lângă ele fiind expuse obiecte casnice.

De o parte şi de alta a holului există câte o cameră, fiecare mobilată simplu ca acum o sută de ani, adică cea din stânga este o cameră boierească, în care se află o pianină, oglinda de cristal, album cu fotografii de epocă, o casetă cu bijuterii, un pat metalic, îngust, de o persoană iar cea din dreapta are un pat dublu, cuptor, plită şi cele de trebuinţă într-o gospodărie. Ieşim în pridvor, apoi coborâm două trepte spre curte. Ne întâmpină aceleaşi arome şi o atmosferă de calm, de pace în care simţi că ritmurile tele interioare se aliniază celor cosmice.

Străbatem o potecuţă scurtă şi sinuoasă care duce la noua clădire modernă, încă neterminată.

Parţial amenajată ca muzeu, subvenţionată de UNESCO.

Căutător în suflet şi în stele, Eminescu nu putea să nu se împrietenească cu Densuşianu, care i-a vorbit despre convingerile sale cu privire la trecutul îndepărtat al acestor meleaguri şi despre locuitorii ce vieţuiseră aici, viteji neînfricaţi, încă de la facerea lumii, dialoguri înflacarate din care s-au cristalizat idei strălucite, întocmai cum cristalul apare din nisipul încins, care s-au reflectat în mai multe scrieri ale sale, dar în special în poezia „Rugăciunea unui dac”: mult comentată ca o rugăciune către Zamolxis, însoţită de înfricoşătoare blesteme.

Printre numeroasele documente expuse: reviste ale vremii, scrisori, articole gasim o notificare – oamenii nu iubesc adevărul! Mă cutremur… Impresionant. Ce propoziţie scurtă, şi ce greutate are conţinutul! Este de meditat asupra acestei afirmaţii… adevărate din nefericire.

Arhitecta Liliana Grecu, a avut inspiraţia să realizeze un ansamblu care simbolizează trecerea din tărâmul realităţii în cel mitologic, printr-un calup de lemn aşezat sub trei „schelete” piramidale, urmat de trei porţi ale iniţierii, Lângă fiecare poartă este cate o reprezentere închipuind munte, pădure, apă întocmai ca în basmele noastre populare, pe care copilul Mihai le ascultase, în serile lungi de iarnă, când viscolul ori ninsoarea lină stăpânesc acest ţinut feeric, parcă desprins din poveste, călătorind şi pe alte tărâmuri, cu eroii lor înzestraţi cu puteri supranaturale.

Să străbaţi munţi, să treci păduri, să traversezi ape mari, să cunoşti oameni şi fapte de pe alte meleaguri, şi prin ceea ce auzi ori citeşti, şi din alte vremuri, iată cheia cunoaşterii!

Iată prin ce întâmplări, prin ce trăiri se adună informaţiile care trebuie să stea la temelia gândirii, la vârsta sintezelor şi concluziilor despre lume şi viaţă, despre decădere şi înălţare, despre dezastre, calamităţi, şansă şi neşansă, sănătate, boală şi moarte despre vremea când tu eşti aproape să te prezinţi în faţa Judecătorului Suprem, mi-am zis parcă într-un moment de iluminare.

Te va cunoaşte la rându-i Supremul de departe, după felul cum calci şi cum priveşti. Nu trebuie să iei cuvîntul şi să te scuzi. Aici pe pământ ai trăit sau nu ai trăit… Aici ai venit să înveţi lecţia înălţării într-o altă dimensiune, şi accepţi cu greu sau deloc împătimirile, încrâncenarea. Vrei să îndrepţi lumea, te implici, aşa cum a făcut Eminescu, dar fiind trecător, el s-a depărtat, înălţându-se cuprins de scepticism „Lumea e aşa cum este /Iar ca lumea suntem noi”. Toate lucrurile şi locurile, oamenii pe care i-ai întâlnit şi te-au impresionat, te urmează în mentalul tău, ca un alai de nuntă. Alai stă acum în jurul meu tot ce-a fremătat spre mine, desprins din gândurile poetului pe care-l simt aproape însoţindu-ne, recunoscându-ne, răsplătindu-ne pentru drumul lung, pe noi, cei trei care suntem acum în această clipă, aici, pe malul lacului cu nuferi galbeni înfloriţi.

 Viorel Roman

Romanii in laboratorul european / 8 / si revolutia crestina

Protestantii germani se rup de Papa de la Roma cu razboiul in care mor mai multi, proportional, decat in doua razboaie mondiale. Dupa ce episcopii catolici refuza sa o binecuvanteze, Revolutia franceza inventeaza ghilotina, arunca in aer Sf. Imperiu Roman si il inlocuieste pe Dumnezeu cu cultul Ratiunii. Revolutiile lui Lenin sau Mao, sau cea antimarxista a lui Hitler, sunt anticrestine. E paradoxal ca revolutiile sunt inca preaslavite, cand e clar ca „emanciparea“ lor de crestinism, Roma, e criminala. La romanii e altfel, revolutionara e Unirea cu Roma, nu impotriva ei.

Crestini latini, romanii ajung in tabara antilatina dupa Marea Schisma, cu liturghia in slavona si o ierarhie greco-slava, ambele straine de limba si neam, pana cand ardelenii se unesc cu Roma, „natiune“ in Sf. Imperiu, dar trec din pacate numai cultural Carpatii. Moldo-valahii, sub Sultan, patriarhul sau grec, si Tar, protectorul ortodocsilor sub turci, vor si ei sa se uneasca cu Roma, sa scape de parazitii turci, greci si rusi, dar esuiaza de la Cuza Voda la Revolutia comunistului filo sovietic Ion Iliescu. Revolutia criminala, ca cele de mai sus, ucide o mie de nevinovati, pe Nicolae si Elena Ceausescu si obtine astfel o legitimitate de la ortodocsii izolati, oprimati si terorizati. E paradoxal ca exista si azi un cult al Revolutiei din 1989, al revolutionarilor cu pensii speciale etc.

Vizita Sfantului Papa Ioan Paul II si Sfantului Parinte Francisc, aderarea la Europa / UE, acquisul comunitar, codul canonic romano-catolic, cinci milioane de romani bajeniti in vest sub protectia Papei, a Aliantei militara nord-atlantice, creaza conditiile unirii cu Roma, a unei revolutii crestine a moldo-valahilor, ca a Bisericii Unite cu Roma aparata de trupele imperiale ale Sf. Imperiu/NATO. Papa Francisc: Sa mergem impreuna!

 

Radu Gyr

Baladă pentru Eminescu

(Convorbiri literare, 15 iunie 1939)

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme

Şi te-au înălţat iconostas,

Ca să fulgeri tânăr peste vreme,

Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,

Ciobănind genune şi zăpezi,

Potcovar de fum bătând potcoave

Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră

Care sparge piscul viforos,

Şi fierar înfierbântând pe vatră,

Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.

Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.

Şi-au cules, din pana ta, blesteme,

Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,

Paşii tăi pe unde te-au fost dus,

Şi-nsetat pe drumurile Ţării

Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,

Ai crucificării pe furtuni

Şi sărut lumina lor adâncă

Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie

Dăruind azur din mâini subţiri,

Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,

Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,

Biruit de ramuri de arin,

Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,

Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,

Nu eşti înstelatul împărat.

Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.

Tu eşti marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată

Şi-n icoane noi pe flori de crin.

Crinii nu vor stinge, niciodată,

Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…

Numai rănile mă plec şi ţi le strâng

Şi le fac medalii mari de aur, –

În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Adrian G Sahlean

Pentru mine, 'dulcele corn' va suna intotdeauna!

OVER TREETOPS
Mihai Eminescu

Over treetops, white moon wanders,
Forest boughs shake gentle leaf,
Sounds a horn with distant grief,
Alders bow their heads in wonder.

Far away and ever farther,
Softer still – its fading breath
Soothing with a dream of death
My soul’s unrelenting ardor.

Why from me your music sever
When I turn to you forlorn –
Will you sound again sweet horn
For my soul’s enchantment, ever?

1883
English version @ Adrian G. Sahlean

Sorin Paliga

Óda (v antickém metru)

Nikdy jsem netušil, že bych se mřít naučil
Vždy mlád oblečen v rouše
Osamělosti

A to když jsi zazářila po cestě mé
Bolesti, ty sladce trapná
Do dna jsem vypil rozkoš
Smrti nemilostné

Bolestivě živ, upálen jako Nésus
Neb’ jako Herklés svým oblekem usmrcen
Zhasnout oheň ten všemi mořskými vodami
Nemohu

Shořev, svůj vlastní sen oplakávám
Na své hranici v plameni mizím
Mohl bych pak ožít jako
Pták Fénix.

Z mé cesty ať mi vymizí lákající oči
Vrať se, smutná lhostejnosti,
Abych klidně umřel vrať mě
sobě samému

(prosinec 1883)

Z rumunštiny přeložil Sorin Paliga a korigovala Hana Herrmannová

Ode (în metroul antic)

N-am știut niciodată că voi învăța mřít
Mereu tânăr îmbrăcat în haine.
Singurătatea

Și că atunci când ai strălucit pe drumul meu
Durere, dulce, ciudat.
Am băut plăcere în DNA.
Moartea lui nemilostné

Dureros de viu, ars ca un nessus
Sau " ca un herklés la costum, pus la moarte
Stinge focul cu toate apele de mare
Nu pot.

Shořev, propriul tău vis plângând
Am plecat de la granița mea în flacără
Aș putea trăi așa.
Pasărea Phoenix.

Din călătoria mea să-mi dispară ochii
Vino înapoi, tristă indiferenta,
Să mor, dă-mi înapoi
Tu

(Decembrie 1883)

Din română tradus Sorin paliga și corectat Hana heřmanova

‎Mihaela Gudană‎

în

Unde-i Eminescu?

Mihaela Gudană

M-am întors aseară într-un vis departe.
Depășisem timpul mult peste o sută,
Anii erau tandri, fiecare-n parte,
Eu eram speriată cum o mică ciută.

Alergam în noapte, căutam cărarea
În Copou spre teii încă neînfloriți.
Le știam parfumul, le știam mirarea
Din ce-a scris poetul cu-n condei de sfinți.

M-a oprit copacul scorburos de boală
Bandajat pe trupu-i ca un tei soldat
”-Unde-i Eminescu?” Întrebând îl scoală
Glasul de pe-o creangă, stând tot nemișcat.

M-am trezit condusă unde dormeau plopii,
Fără de pereche se-atingeau timid.
Am atins doar coaja, dar când să m-apropii
Întrebarea gurii am vrut s-o închid.

Nu știam răspunsul, m-a cuprins și frigul
Iarna era-n mijloc, eu îl căutam...
Pe o stradă lungă trecea negru dricul
Ce ducea povestea unde nu eram.

Adelina Fleva

şi să nu uiţi

pe sub cămaşă se preumblă moartea
o simt cum mi se gudură pe pântec
sunt hăituită acut de întuneric
şi-mi zice cucuveaua de-un descântec

(tu să nu uiţi şi să-mi tragi clopotele după
ce voi pleca e ultima mea rugă
iubitul meu cu păr albit de vamă
- vreau cântecul din ele să erupă
cu ajutorul mâinii dumitale
care mi-a mângâiat atâta vreme
sânii majori şi gravi cu sfârcuri cafenii -.
şi după ce-am să plec să-ndrepţi spinarea
căci voi pluti ca lebăda sub brazdă
eu asasina fericirii tale
provocatoarea dulce de năpastă)

Liliana Popa

E atât de frig
Încît nici fumul nu mai cutează dansul sălbatic
De zburător,
pe note viscolite.
A încremenit în hornuri şi visează
îşi bea ceaiul cu garguile oraşului
povesteşte noaptea acroterelor.
Legendele circulă fără paşapoarte....

Gerul, amantul solitudinii
mă invită
să rostogolim perle
în castelul muzelor
alte Eve
așteaptă jocul neterminat

ca pe o tablă de şah
dialog fără cuvinte
Și cânt cu Knecht
un andante de Scarlatti
Dar pianul e dezacordat.
Eu sânt proscrisul
Care nu se mai poate întoarce acasă.

Umbre scăpate din sfori
Se nasc la marginea sferei.
Şi bat la porţi...
Zăpada se topeşte,
Dar sfera rămâne perfectă.

În jocul meu cu mărgele de sticlă
astăzi sînt fulg
Spiritul meu,
Scânteie.

Daniel Vorona

:mi-am cumpărat un câine rău mă arunc în apă să dărâm păpușile urâte
.
am spart ușa ---- în zborul vrăbiilor nu îl mai recunoaștem pe Dumnezeu

adu-ți aminte ritmul
și dorul de
acasă

-- amfitrionii au capac de sticlă
toți au un caracter suprarealist --

adu-ți
aminte dorul
de acasă și ritmul

câte ouă am
eu
în pantaloni?

africa este numele tău m-am hotărât să cumpăr un taxi
-- într-un
colț
ceasul indică ora 20.00 -- încep să cred că m-am rătăcit

--- acolo nu acolo
am aprins focul ---

totuşi m-am aşteptat mâine în însuşi prenatalicul veşnic ---- am spart ușa
.
vă mulțumim pentru că ați fost alături de noi ziceau viii și morții n-am prea
vrea să-l întâlnim pe daniel vorona pentru că ne spune că suntem proști e
adevărat îi înjuram pentru că își mișcau anatomia (spinarea
brațele ochii) precum gândacii nu erau
afectați de sărăcie și nu erau farisei asemenea nouă nu erau
egoiști îi întrebam unde este domnilor doamnelor domnișoarelor conștiința
voastră cred că aveau dreptate poate că nici unul nu credea în Dumnezeu

*

:miresele și-au pierdut meseria durerea mea de cap are culoarea Bibliei
.
trebuie să vedem negreșit ce nebunie
l-a mai apucat și pe domnul eminescu
nu mai are nici el treizeci și trei de ani
.
procurorul general e
un
gândac de bucătărie
.
bing bang
dang ding
.
dacă mor să îmi lași ușa întredeschisă nu vreau să îți zboare porumbița

*

am bătut la ușă nu am intrat am adus un pumn de Dumnezeu dactilografiat
mă uit la mine am rămas în urma mea am rămas singur cu mine pe arătură
nu e de mirare că la apel am ajuns să mă trag de șireturi cu o turmă de vite

🕌

(nu am plecat dar mă întorc în fiecare zi la tine ca să nu uit că sunt muritor
ca într-o religie fără de ţară
fluier și
urlu şi merg de-a bușilea pe
şapte cărări în drumul spre noul ierusalim să alung tot întunericul din mine)

👣

dacă
mă urc
la vale ca de obicei mi
se spune să cobor la deal
și să am grijă de familia mea care a început să se
decoloreze de prea multă credință în orice anotimp cu perșii
cu oltenii să nu mănânc pui gril în treizeci și trei de secunde
încep să funcționez mi-ar
prinde bine o ciocolată
neagră
albă

👑

(nu am plecat dar mă întorc în fiecare zi la tine ca să nu uit că sunt muritor
ca într-o religie fără de ţară
fluier și
urlu şi merg de-a bușilea pe
şapte cărări în drumul spre noul ierusalim să alung tot întunericul din mine)

🐓

--- aici este câinele meu
adormit pe gura voastră
aici este câinele meu ---
✊
acuma până departe se aude când îl întreb pe Dumnezeu dacă sunt acasă
dacă da unde sunt miresele care mă aplaudau când treceam pe la răscruci

*

pentru a șaptea oară în ziua a șaptea șapte femei îmbrăcate în alb
aprins se aruncă de la ferestrele a șapte republici de la etajul șapte

bolnav de putere pe insula sf
elena
napoleon stă
picior
peste picior și fumează opium

(din șapte în șapte zile acest spital părăsit mă agață de lenjeriile a
șapte republici a șapte regate îmbrăcate în alb stins cu șapte scări
sus suntem jos înăuntru bântuim înafară împreună suntem singuri)

mănânc ouă îndepărtez petele
puțin pește am prins cu ziarele

(cu
unanimitate de
voturi am fost
desemnat de către consiliul
general al onu tată pentru a
evalua calitatea uleiului de mentă -- învăț să număr până la șapte)

7 6 5
4
3 2 1

p.s

a șaptea femeie nu poate continua și cade pe mine pisică și pisică

Adrian Bucurescu

Spovedania lui Vlad Drăculea Vodă

Doamne al singurătății și al cețurilor,
Doamne al frigului și al întristării,
eu, cel pribeag, eu, Vlad al Valahiei,
rogu-Te, stâmpără-mi seceta sângelui!

Păduri ucise foșnesc până sub treptele mele.
Vine iarna, Doamne, și preoți nebuni
înfundă cușme pe capul morților
și mii de făclii ard smirnă roșie.

Totul fost-a zadarnic? Omătul roșu, în van?
Stângă să-mi fie dreptatea de foc?
Vai mie, netemătorul de diavol,
și schiptrului meu că nu mai pot!

Departe-s de mine liubovnicele.
Ochii mei prigonit-au tâlharii.
Îngerul Tău, Doamne, cel drept,
m-am socotit peste pohte lumești.

Pre agareni mult i-am batjucorit,
pre muierile lor le-am spăimântat,
și nume de slavă mi-am făcut, și acum
beu păhar amar și pelinat.

Paloș de foc rotit-am prin cel întunerec,
vitejii mei i-am cinstit cu prea plin,
dar gura mea e uscată, Doamne,
de prea mult pojar și cenușă.

Fă să se știe precum că eu
înger de răzbunare m-am vrut
al neamului meu de șoimani,
înger de sânge și multă tristețe.

Ci nu m-am temut de vrăjmașii mei,
nici chiar de păcatele mele.
Doamne al ceții și al poleiului,
iată, pre umeri îmi ninge cu stele!

Mărturisesc eu, voievodul mâniei,
că tare mi-s ostenit și însetat.
Doamne, mi-ajunge. Eu însumi
din voia mea m-am fost iertat.

Ci acum râvnesc odihna pământului
și vreau să adorm sub pelin.
Rămas bun spun neamului, schiptrului,
eu, Io Vlad de Valahia. Amin.

 

Corina Dașoveanu

se dezbracă lumina,
miroase a noapte ascunsă
și-mi rămâne lună pe tălpi.
mi-e alb în rai
și atât de zbor în tine...

îmi deschizi zăpezile
și mă străbați cu buzele la pas,
curge întunericul, sfârșitul și patima
până tu peste eu,
până eu peste tu
se face pată de viu.

tu,
bărbat din dragostea mea,
îmi tatuezi sub umărul stâng
forma de gură a nopții arse
și clipa aceea cu gust de desăvârșire.

femeie,
în glezna ta
îmi cade secunda.

*

peste mâna mea
nu apasă nicio geometrie rotundă,
cercul s-a călugărit temporar
pentru păcatul de a rugini
pe falanga fidelă.

drept răsplată de noapte,
îmi ucid umbra de fiară,
înfig patimi în urletul ei
până îi sângerează pădurile
... și plâng.
iartă-mă, sisif asasin,
te-am văduvit de extazul crimei,
acum urc eu plânsul meu bolovan
pe dealul cu iele.

doar ziua
respir iarna asta măiastră,
înlăuntru ei înot cu delfini de zăpadă
pentru că
în fiecare mâine mă iert.

*

(din dragoste)
a fost necesar
să se rezeme de un zid neodihna
cu brațele încrucișate la piept,
acolo e un punct agreabil de observație
a scindării pe zone de caracter.

se trage mai întâi o linie cu creta în aer.

de o parte vor fi două scaune perfecte,
(banale, dar perfecte pentru liniștea socială,
remarci? așezarea pe morală este o îndatorire vizuală).
pe aceste lemne domestice
ni se vor odihni virtuțile
așa cum vin prietenii pentru o intervenție,
țepeni și modele.
virtuțile întotdeauna primesc medalii
pentru pâine și circ.

în partea de jos,
lângă rânjetul orizontal al scândurilor
(nu e o vină
că râsul nostru e diabolic
precum podeaua satisfăcută
pe care iubim să ne întindem oasele cifrei),
a căzut răul în cea mai pură formă a lui,
stă turcește, se fumează, ne dă cu sinele în nas.
corect, nu ți se pare că nu merităm mai mult?
oricum suntem niște divizori negativi ai conștiinței.

acum, aici,
în partea asta de cretă,
desfacem mai întâi un zero
în părțile lui alcătuitoare de trup,
trebuie să purtăm cuvinte de protecție pe mâini,
știi că oricare dintre zero-urile comune
are personalitate explozivă,
și, nu se știe,
am fi nevoiți să mângâiem pe umăr sângele
unui întreg cartier de obsesii.

dar poate nimerim un zero lichid,
tot fumăm răul,
nouă nu ne funcționează dragostea altfel,
ne ținem în brațe stările patologice,
suntem atât de frumoși
răi,
nu-i așa?

Jorj Maria

cuvintele se strâng
într-un nucleu
mâna doborâtă
face un semn
fapta
înălță trupul neputincios
alături
lumea nelămurită
se comprimă
între două incandescențe
tristă îmbrățișare
între lumi
totul s-a împărțit
în două
nu am uitat
ceea ce am scris cândva
dincolo de rațiune
e un loc străin
de neconceput
o taină cutremurată
de ineficiența limbajului
de ostentația nelimitată
dintre
lumină și umbră.

Lora Levitchi

"Vals cu iarna si vant"

A nins peste noi cu fulgi de argint,

Intr~o noapte geroasa cand ne~am cunoscut

Ai muscat hulpav si adanc din obraji~mi arzand

Ridicand in tropot de cai zapada pe coapse cu cant.

Te~am incolacit dimprejur strans cu~n fuior

Sa~ti opresc iuresul turbat in copite de hoarde

Zapezile albastrii scanteiau cu mult dor

Inbulzind parca~n mine sperante desarte.

Si~am pornit amandoi prin nametii strabuni,

Dezrobiti de pacate, si uitati de nevoi

Dealuri cu pajisti ruginii si munti neumblati,

Luat~am~n copite de cai salbatici ca si noi.

Am urlat tot amarul si plansul pribeag

Nu vom mai fi orfani niciodata

In brate purtate~oi mai mult de un veac

Sa~ti sterg tot chinul din fruntea~ti sculptat.

Iarna si Vantul s~au regasit in sfarsit

Intr~o simfonie de harpe a naturii maiastre

Ingeri cu aripi imense de la cer la pamant

Scriu cu condeie aurite destine sihastre.

Emanuel Patrascioiu

mi-ai zis cândva
că florile se înmormântează în glastre
(iar verdele trăia brusc minciuna frunzei
sub soarele amorțit)

sap în cearșaf
odată cu trupul tău
(îmi aduci aminte de ochii închiși peste vis)

se aude clavecinul pe fundal

cât hedion și pudră
ascunde coapsa ta astăzi?
(un nimeni te repetă fără surdină și note)

*

câte brațe te-au strâns până acum oare?
(și cât târziu ai adunat în modulele tale de piele)

nu voi știi niciodată

măcar am aflat
cum tremură întunericul pe chipul tău

ia spune-mi,

te-ai pregătit cum trebuie pentru
ura mea din această seară?

vom fi pe Neptun, iubire
vom cădea în albastru

Doina Boriceanu

culeg vremea

     când privirea ta mă ia,

Soarele se face albastru

De cer înghițit,

Norii sar zaplazul

Spre stepa de vis

Și șalul acela neînvins de luminos

Îmi prinde umerii

Ce azi îi sărută blândețea ta,

Ca și cum iar ai veni.

Se cocârjează de ani

Poarta și zisa-mi,

Și doar privirea

Ce ți-o întind nerăbdătoare

Îți iese în cale.

Pe vechile drumuri

Păstrând urme de umbre

Inexplicabile… nesperatele…,

Pășesc în rând cu freramăt,

Însă doar de-a surda geamăt,

Copacii regretă că n-au înfloririle.

Atinge-mi ziua, de azi,

Ca și pe cea de ieri,

Și lasă-ți mâinile în grija mea

Să ți le prind,

Să ți le mângâiere din fum ating.

Atât de blând

Să coboare alinul clipei a iubire mustind,

Ca nicicând,

Când tu îmi cotrobăi gând de gând,

Cu fiori nebun petrecând

La masa timpului

Pe seama neștiutului

Că ce ne-aduce zburlit anul.

Mă ating de haina-ți,

În cămașa ta fața mi-o pun,

La pieptul tău noros dau să m-adun…

Facem pași nemaiîncercați de mult,

De dans încleștat în tandru,

Muzica ne-o țin stele și-un sărut –

Fluture din aurul nopții-ți dau…

Facem pași nemaiîncercați de mult…

Mișcarea noastră se topește-n noapte

O veste ține treaz izvorul

În jur se pricep fluturi-șoapte

Și mă atinge ce-ți porți neștiut zborul…

Mișcarea noastră se topește-n noapte…

Calinescu Maria‎

în

E atât de frig

Ceața apasă greu gulerul îmbibat de umezeală
urzește o plasă de fum de jur împrejur
sugrumă întreaga suflare cu semiobscuritatea mută
noaptea de cremene ascunde lemnul uscat de cruce
scârțâitul jalnic al crengilor spre cer

foșnetul valului pornit către nicăieri
se ascunde în adâncuri
focul viu încă mai dă lumina

imperceptibil se distinge foșnetul viselor
într-o continuă mișcare pe scara vieții
și geamătul pământului care înghite tot ce iubim

privesc contrariat timpul
este făcut în întregime din amintiri
nu se tem de ceață, de vreme rea
ele reconstruiesc trecutul în care putem să ne reîntoarcem
dar nu putem trăi în el

aerul rece se preface în aer cald
îngrop rădăcinile amintirilor în adâncuri uitate
urc poteci încinse de vis
undeva deasupra patului aud zorii
rostogolesc tăceri și lumină.

... Da a fost un vis.