miercuri, 15 ianuarie 2020

OPERA POLITICĂ


MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICĂ



MIHAI EMINESCU – George Anca – Adelina Patrichi Scala – Mioara Vergu – Iulia Rășcanu -IonPredescu – Adelina Pașca - Salvina Pașca – Gabrila Tănase – Alexia Ema – Daniel Vorona – Liliana Popa – Paul Cuculeanu – Șerban Foarță – Corina Dașoveanu – Jorj Maria – Doina Boriceanu – Hara Dana – Ecaterina Petrescu Botoncea – Streche Nicolae Florentin – Octavian Soviany – Vișan Dragoș – Lorevițchi – Anatol Covally – Marin Beșcucă – Ion Potolea – Dumitru Sârghie – Alexandra-Eusebie Ciobanu – Firoiy Cristina Maria


George Anca
Eminescu în India

Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.
            
*
 Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească.

*
În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.
 *
 volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită
*
a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei
*
Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India
*
Deconstruirea lui Eminescu
*
te fac să-ţi descoperi  în antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit bine măcar pe Pău      cescu prompterul lui Niolae Manolescu Ion Bogdan Lefter Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo Radu Mircea Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda Alexandru Paleolog C.P.-B.
*
*
1. Rig Veda ("Hymn of Creation" starts):
nasad asin, no sad asit tadanim

2Mihai Eminescu:
La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta

3. Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:
adau sampurnasunye na hi kimapi yada
sattvamasinna casi

4 Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva

5 Gujarati, by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat

Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han
7. Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):
Adiyilekku nissunyata nannile
8.Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil
*
Some Indo-European creative myths are quite separated from the current theories of the universe but not so within poetry. For instance, the cosmic symbolism of woman's hair grows independently fromKalidasas's Usha/Dawn (Sanskrit-Romanian trans-soundation: ava yoseva suna/urusa yati prabhunjati/ave ei eva juna aurusa-n pridvor de zi" - George Anca. Ardkanariswara, International Academy Eminescu, Delhi, 1982) in the Veda or the Milk Ocean to Eminescu's blonde Indian princess or Brancusi's La negresse blonde.
*
My version was begun as a sort of trans-sounding syllable by syllable from Sanskrit into Romanian but increasingly it became a dhvani, turning the dhvani (sound) into the dhvani (suggestion) in respect to the two languages. The 'Gitagovinda' in Romanian may be compared to the Sanskrit version of Mihai Eminescu's 'Luceafarul' (Hyperion) signed by Urmila Rani Trikha in 'Latinitas' published as a book under the International Academy Mihai Eminescu having as a president Amrita Pritam. It was hoped that these translations will open new trends for comparative discussions on Jayadeva and Eminescu. But the ultimate test of this Gitagovinda in Romanian will have to be related to its own poetic quality.

*
          In both 'Gitagovinda' and 'Luceafarul' gods speak directly, as Govinda and Demiurgos Radha and Catalina are in love with gods. The ten avatars evoked in one, at Jayadeva are three simultaneous avatars - Demiurgos, Hyperion, Catalin - at Eminescu. The double reading of 'Jaya jaya Deva Hari' speaks for, both poems of the belonging of the poet to god or of the belonging of god to the poet. Yamuna speaks of Gitagovinda as if the river has read it, and not only the original but all the translations and especially those to be done again and again until the original will repeat itself in the waters of the river. The water is, at Eminescu, that of the primordial, Vedic ocean.
     The translation of Gitagovinda in Romanian was thus done in a very daily life, culture and language in India. In the same very room where we gathered, one afternoon in 1981, October, after Dr. Sergiu Al-George, the translator of the 'Bhagavad Gita' into Romanian, had lectured on Rupaka, I've asked him why not Gitagovinda. But one week later he was no more. With his death, the Sanskrit became for me not a foreign language any more. So, naturally, my translation is dedicated to Sergiu Al-George. Listening to Dr. Trikha's translation into Sanskrit from Eminescu, he also told us that it was as if he had heard for the first time 'Luceafarul' (Divyagrahah).
*
Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde
Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).
*
          Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).
*

EMINESCU  ALUZIV

EMINESCU  YAMA
*

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

*

 INDOEMINESCOLOGY (MIHAI EMINESCU AND INDIA)

Public Address to the President of India, H.E. Shanker Dayal Sharma, at ceremony  of  Receiving  Honorary Doctorate, Bucharest University
        Your Excellency Mr. President of India, Sharmaji,
Your gracious meeting offered to Romanian specialists in Indian studies, mainly from Bucharest, here, it's a high honor, a stimulation and also a consolation. For it's a tragic issue of Stalinist-Communist dictatorship that best thinkers, Indologists included, were jailed. But riks and slokas from Vedas and Upanishads were still communicated by Morse alphabet.
        We feel getting, at last, a free way to knowledge of Indian spirit and culture. Perhaps the moksha/salvation was the most appreciated quality of Indian spirit, together with Christian, Indian and universal dharma and shanti.
        Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.
        Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.
        My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.
        I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.
        Surely the exchange of teachers between universities is a must.
        Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.
        Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.
        We can only slightly open a door toward an endless realm.
Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.
        Early 1990's Romanian new press acknowledged both India's international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.
Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.
        As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.

 *
Amita Bhose (Calcutta, 1933- Bucureşti, 1992) şi-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. În 1969 publica volumul „Eminescu: Kavita (Poezii)”, Calcutta, cuprinzând 35 de poezii ale lui Eminescu traduse în bengali, limba lui Rabindranath Tagore. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, totodată traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând conferinţe. Ea este prima traducătoare a lui Eminescu în Asia. În 1972 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea lui Eminescu în bengali.  Teza sa de doctorat, susţinută în 1975 sub îndrumarea prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a fost publicată sub titlul “Eminescu şi India”, cartea fiind considerată  de către sanscritologul Sergiu Al-George drept „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu”.
La Editura Cununi de stele au apărut până în prezent, sub semnătura Amitei Bhose volumele: “Proverbe şi cugetări bengaleze”, culese şi traduse din bengali; “Radha şi Krişna” de Chandidas, traducere din bengali; ”Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române”; “Eminescu şi India”; „Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană”; „Eminescu şi limba sanscrită”; „Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România”.


Ms. Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu. Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc parcă şi mai adânc submerşi românităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene.
                                                                    George Anca
În fapt traducerile în engleză ale poemelor originale româneşti au beatitudine şi eleganţă...
Teza ridică un întreg lot de intuiţii, care pot fi prelucrate de alţi savanţi.
Astfel de lucrări acţionează ca punţi între două culturi aparent diferite şi eu recomand cercetătoarea pentru aprent neconvenţionala ei aventură savantă.
                                                                                          Dr. R. K. Shukla
Prin reliefarea enormei catene a versurilor lui Eminescu, Zricha Vaswani a făcut un mare serviciu cititorilor indieni şi celor vestici. Aceasta este o misiune nobilă, iar publicarea acestui manuscris într-o carte este o mare împlinire. Cercetătoarea va fi ţinută minte pentru efortul ei sincer.
                                                                                     Dr. Surender Bhutani
Unii au zis să-l scoatem chiar pe Eminescu. Contra acestora ni s-a alăturat, iată, Zricha Vaswani, o indiancă de peste mări şi ţări, care i-a ridicat lui Eminescu prin scrierea sa, piedestal nemuritor  la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar”. Iată cum o universitate din India, iubeşte şi promovează culturile străvechi ale planetei, tocmai pentru a-i fi păstrată prin acest demers, propria-i cultură. Această lecţie a lui Zricha Vaswani nu trebuie uitată!
                                                                      Nicolae Tomoniu   
*

LUMILE EMINESCIENE ALE LUI MIRCEA ELIADE
ŞI D. H. LAWRENCE. LUCEAFĂRUL

                                                                                             George Anca

          Titlul prezentării de faţă a venit, din Washington, ca răspuns la invitaţia d-rei Chiorean de a participa la simpozionul de la Târgu-Mureş, în continuitate, cumva, cu altă abordare – „Recunoaştere-abhijnana de la Kalidasa la Mircea Eliade şi Paul Ricoeur”, la Politehnica bucureşteană, şi poemul „Cenuşa lui Eliade”. N-ar fi trebuit, poate, să-l luăm în serios, aşa, pe e-mail, în virtual, când a vorbi despre Eminescu şi Eliade a devenit, fie un atentat în gol global, fie riscul jenării eminescologiei-eliadologiei de monopol ori paranoic eradicate/individualizate. Vagul  (fuzzy?) „lumilor” s-ar putea demetaforiza cu extrase din cei doi, plus – de unde până unde – D. H. Lawrence (ce „obiectivare”...) Nici metodă, nici bibliografie, mai degrabă o lectură, pe căutate, în pofida biblitecilor alb-negru scrise „despre”. Este, într-adevăr, vorba de lectura longitudinală a autorilor din titlu, separat şi împreună, contrapunct al „lumilor” devorându-se halucinatoriu – Bucureşti, India, Mexic -, exemplificabil, aici, prin mitul luceafărului.
          Am cititi din cărţile româneşti ale lui Eliade, ca instrument de călătorie spirituală şi drumologică, înainte de a pleca în India, în 1977, unde, aproape detaşat (fanatic), am căutat după titlurile (ştiinţifice) existente în biblioteca Universităţii din Delhi, pe care le-am completat cu altele, mai recente, trimise de autor, împreună şi cu scrisori. Am împărtăşit tăcerea locală asupra mitului „Maytreyi”, de legionari nu se vorbea (înainte de 1989; comparaţia făcută într-un articol ce avea să se numere printre cele de pe rug, între  Mahatma Gandhi şi Corneliu Zelea Codreanu ar fi putut cel mult intra în capitolul „Gandhi în România”, necum la „antisemitismul lui...”) Avansând, în echipă cu profesori şi scriitori indieni, spre ceea ce am numit indoeminescologie, l-am întrebat în ignoranţa mea (indusă, totuşi, de regimul de acasă) pe autorul Domnişoarei Christina : în ce relaţie se află cu Eminescu, adică, insinuând, aceasta ar fi puţin cunoscută. Reluând acum, în căutarea lui Eminescu, romane şi articole de Eliade (ordinea extensivă a lecturilor în India, pe subiectul prezent, a fost, ciudat: Eminescu, Lawrence, Eliade, ca şi cum cel din urmă era ştiut, dacă nu chiar familiar, graţie şi relaţiei epistolare). Alegerea lui Lawrence, în 1982, când revenisem ca profesor visiting la Delhi, nu mi-am explicat-o până azi, atrăgătoare fiind existenţa, la îndemână, a operelor complete (Cambridge), amintirea întâlnirilor în traducere de-a lungul timpului.

MIHAI  EMINESCU
Opera Politică

  Discursul lui A. D. Xenopol la Serbarea pentru unitatea neamului românesc organizată de Eminescu la Mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt   



 

UNIREA ROMÂNIMEI… E VISUL MEU DE FIER!” – Eminescu pentru “Dacia Mare”, Biserica Națională și Catedrală la Centenar




Creștinismul și naționalismul lui Eminescu, precursor al Marii Uniri: “Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei.” [„ÎN ZIUA DE 15/27 AUGUST…”] – Apel pentru SERBAREA DE LA PUTNA  

 BUCOVINA ȘI BASARABIA. Studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online. Adevărurile lui Eminescu despre Rusia, aceleași, după exact 140 de ani

Eminescu, ”pătruns de ură împotriva rușilor”. Directorul Timpului îi cerea lui Maiorescu să-i “domolească” adevărurile lui Eminescu. Rușii vor a face să ne fie rușine că suntem români – Ioan Slavici



[“SE POATE PUNE ÎNTREBAREA…”] – de Mihai Eminescu [13 ianuarie 1889]. (Ultimul articol. Cu mențiunea “paternitate incertă”)

ZIUA DE MÂNE – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1889]

  1 8 8 8 – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1888]

FORMĂ ŞI FOND – de Mihai Eminescu [11 decembrie 1888]


FÂNTÂNA BLANDUZIEI – de Mihai Eminescu [4 decembrie 1888]


M.E.: IAR ICONARII – de Mihai Eminescu [20 noiembrie 1888]   

ICONARII D-LUI BELDIMAN – de Mihai Eminescu [13 noiembrie 1888] 

[“VICTORIA ÎN ALEGERI…”] – de Mihai Eminescu [28 iunie 1883 – ZIUA ARESTĂRII]. Ultimul articol la “Timpul”, apărut pe 29 iunie 1883. PENTRU LIBERTATEA PRESEI

 AUSTRIA ŞI GUVERNUL NOSTRU – de Mihai Eminescu [26 iunie 1883]


[„COMPARAT CU TONUL LINIŞTIT…”] – de Mihai Eminescu [24 iunie 1883]


[„O PROBĂ PENTRU CELE AFIRMATE…”] – de Mihai Eminescu [23 iunie 1883]


 TRADUCERI UNGUREŞTI – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883]

 

[„MAI LESNE SE TORC…”] – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883] – Despre unguri

 

 [„AR FI FOST DREPT…”] – de Mihai Eminescu [12 iunie 1883]


[„DUP-O TĂCERE ÎNDELUNGATĂ…”] – de Mihai Eminescu [5 iunie 1883]

 

 [„MAI JOS URMEAZĂ…”] – de Mihai Eminescu [3 iunie 1883]


 [„REPRODUCEM MAI LA VALE…”] – de Mihai Eminescu [1 iunie 1883]



[„D. DIMITRIE IOAN GHICA…”] – de Mihai Eminescu [31 mai 1883]



[„MIERCURI SEARA…”] – de Mihai Eminescu [29 mai 1883]

 

[„DACĂ VORBIM DE ADUNĂTURA…”] – de Mihai Eminescu [26 mai 1883]


 [„CÂND ACUM CÂTEVA LUNI…”] – de Mihai Eminescu [24 mai 1883]


 [„PARTIDA ŞTEFAN BELLIO…”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1883]



[„DIN CAUZA UNEI SELECŢIUNI…”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1883]

  

[„ÎNFIINŢAREA UNEI MITROPOLII…”] – de Mihai Eminescu [20 mai 1883]

 

[„SILA MORALĂ…”] – de Mihai Eminescu [17 mai 1883]


PARIS, 19 MAI – de Mihai Eminescu [10 mai 1883]

 

[„EXISTĂ DOUĂ FELURI DE ARGUMENTE…”] – de Mihai Eminescu [7 mai 1883]

 

 APOSTOL MĂRGĂRIT – de Mihai Eminescu [5 mai 1883 ]

 

[„DUPĂ CE ILIE ŢEPELUŞ…”] – de Mihai Eminescu [5 mai 1883]

 

[„CÂND OPOZIŢIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [3 mai 1883]


 [„E SĂTULĂ ŢARA DE VORBE…”] – de Mihai Eminescu [29 aprilie 1883]

 

 [„E ÎNVEDERAT CĂ REFORMA ELECTORALĂ…”] – de Mihai Eminescu [23 aprilie 1883]


 

[„PRIN DISCURSUL ŢINUT LA ATENEU…”] – de Mihai Eminescu [14 aprilie 1883]

 

 [„ÎN MAREA ÎNTRUNIRE…”] – de Mihai Eminescu [7 aprilie 1883]


 [„TOATE PROTESTAŢIUNILE GUVERNULUI…”] – de Mihai Eminescu [1 aprilie 1883]


 [„ORICÂTE MERITE ŞI-AR ATRIBUI…”] – de Mihai Eminescu [30 martie 1883]

  

 [„SE ‘NŢELEGE CĂ, DUPĂ MANIFESTUL…”] – de Mihai Eminescu [25 martie 1883]

 

[„CAM ÎN AJUNUL…”] – de Mihai Eminescu [23 martie, 1883]

[„«ROMÂNUL» CAUTĂ A JUSTIFICA…”] – de Mihai Eminescu [20 martie 1883]

 

 [„N-AVEM BUCURIE…”] – de Mihai Eminescu [18 martie 1883]

 

RADICALII FRANCEJI [„RADICALII DIN FRANŢA…”] – de Mihai Eminescu [16 martie 1883]

[„ARMATA NOASTRĂ…”] – de Mihai Eminescu [15 martie 1883]

 

GR. M. JIPESCU, POESII BUCUREŞTI, 1883 – de Mihai Eminescu [13 martie 1883]

 

 SITUAŢIA DIN ARDEAL – de Mihai Eminescu [12 martie 1883]

 

 [„MESAJELE DE ÎNCHIDERE…”] – de Mihai Eminescu [10 martie 1883]


HORATIUS – OVREU – de Mihai Eminescu [6 martie 1883]



[„VA SĂ ZICĂ…”] – de Mihai Eminescu [3 martie 1883]



[„APELUL CĂTRE PRESĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1883]

 

 [„NE SILIM A PĂSTRA…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1883]

 

 [„E CURIOS CUM LEGILE…”] – de Mihai Eminescu [26 februarie 1883]

 

MANIFESTUL STUDENŢILOR UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI CĂTRE PRESA ROMÂNĂ – de Mihai Eminescu [24 februarie 1883]

 

 [„CAMERA A PRIMIT…”] – de Mihai Eminescu [22 februarie 1883]

 [„«DACIA VIITOARE», IATĂ TITLUL…”] – de Mihai Eminescu [17 februarie 1883]

 REPUBLICANII FRANCEJI – de Mihai Eminescu [16 februarie 1883]

 

MANOPERE ELECTORALE – de Mihai Eminescu [13 februarie 1883]

 

[„ADMIRABILA DIBĂCIE…”] – de Mihai Eminescu [11 februarie 1883]


 [„DACA CINEVA ÎNDRĂZNEA…”] – de Mihai Eminescu [10 februarie 1883]


 [„«NOUA PRESĂ LIBERĂ» DIN VIENA…”] – de Mihai Eminescu [9 februarie 1883]


 [„SE ‘NCHEIE…”] – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1883]

 

[„UN CALORIMETRU SIGUR…”] – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1882]

 

[„ÎN SFÂRŞIT «ROMÂNUL» S-A HOTĂRÂT…”] – de Mihai Eminescu [24 decembrie 1882 ]


 [„FOI DIN GERMANIA…”] – de Mihai Eminescu [23 decembrie 1882]


[„PE CÂND CONSTATĂM CU TOŢII…”] – de Mihai Eminescu [19 decembrie 1882]


 [„ÎN FINE PRECEDENTUL…”] – de Mihai Eminescu [17 decembrie 1882]

 

[„PE CÂND LA NOI…”] – de Mihai Eminescu [15 decembrie 1882]


ROŞII DIN PARIS – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]


DEZMINŢIRE – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]




[„DIN CAPUL LOCULUI AM OBSERVAT…”] – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]

Din capul locului am observat că rău şi fără cale Creditul Funciar Rural se adresează la tribunal în procesul ce-l intentează d-lui Alex. Ciurcu. Distingerea care se face între acţiune publică şi acţiune privată ni se pare o subtilitate arbitrară…

 [„ÎN SFÂRŞIT SENATUL…”] – de Mihai Eminescu [11 decembrie 1882]


[„OBSERVĂM CĂ UNIREA…”] – de Mihai Eminescu [9 decembrie 1882]

 

[„S-O LOVI…”] – de Mihai Eminescu [5 decembrie 1882]

  S-o lovi nu s-o lovi, iat-o frântă că ţi-am dres-o. Cam aşa, în bobote, ni se răspunde de cătră foile guvernamentale de câte ori relevăm lucruri reale şi pozitive, ca şi când le-am vorbi chinezeşte şi nu ne-ar pricepe.…

S-o lovi nu s-o lovi, iat-o frântă că ţi-am dres-o. Cam aşa, în bobote, ni se răspunde de cătră foile guvernamentale de câte ori relevăm lucruri reale şi pozitive, ca şi când le-am vorbi chinezeşte şi nu ne-ar pricepe. Una zicem noi, alta răspund dumnealor.
Să zicem că toate foile sunt pline de mizeriile reale de cari sufere ţara? Să venim cu statistica, multă – puţină câtă se face la noi, pentru a proba că în ţara aceasta, care se numeşte românească, elementul românesc este cel care scade la număr, el e cel atins de morbiditate şi moarte, că nici catolici, nici izraeliţi, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atât de însemnate ca poporul ortodox, adecă cel de limbă română? Să cităm din nou economişti vrednici de credinţă cari arată că trei din patru părţi ale proprietăţii rurale au trecut deja în mâna unor străini deghizaţi? S’ arătăm cum douăzeci la sută din copiii născuţi sunt nelegitimi, făcuţi în concubinaj? Să spunem în fine că aproape 30 000 de oameni, numai în capitală, sunt trecuţi în recensimentul din urmă între indivizi fără nici o profesie?
Nu mai vorbim de Moldova. Stările de lucruri, incuria administrativă din acea jumătate a României – mizeria ţăranului, decreşterea populaţiei rurale şi morbiditatea ei, toate acestea îşi bat joc de orice descriere, lasă în urmă puterea oricărei pene.
Şi dacă le relevăm acestea, dacă arătăm nu ceea ce noi zicem, ci lucruri ce le constată în scrierile lor teoretice chiar membri ai partidului: un Aurelian, un Ioan Ghica ş.a., dacă afirmăm că e clar ca ziua că, cu toată pretinsa civilizaţie, dăm îndărăt
– ce ni se răspunde?
Românii s-au bătut bine la Plevna.
Ba ni se citează pasaje din „Timpul”, privitoare la purtarea oştirii noastre ca şi când ar fi având a face una cu alta. Ei, şi turcii s-au bătut bine la Plevna şi cu toate acestea praful s-alege de Împărăţia turcească.
O satiră din anul 1821 zice:
Toate ar fi mers mai bine, dacă turcul n-ar fi fost
Vrednic numai la războaie, dar în politică prost.
Acelaşi lucru ‘l putem spune despre câte se petrec la noi. Politică proprie nu numai că nu s-a făcut vrodată, dar cei mai mulţi oameni par a avea o înnăscută incapacitate de-a înţelege importanţa cuvântului. Nu este şi n-a fost nicicând politică frământarea bizantină de a parveni, intrigile personale de harem şi serai şi goana după aur a o mână de străini deghizaţi, constituiţi în societate de esploatare.
Nici o reformă din câte se propun nu se face din punct de vedere obiectiv, pentru că aşa ar fi bine să se facă, ci pentru că e oportun, pentru că un interes de partid o dictează.
Oare politică să se poată numi apucăturile bizantine ale unui I. Brătianu, acestui om care-şi bate joc de toţi bărbaţii din ţară, care-i înalţă pentru a-i sfărâma, pentru a-i arunca apoi într-un colţ, ca să le fie silă lor înşile de ei?
Oare politică să fie a se servi de oameni corupţi, a căror viaţă şi privată şi publică e un adevărat scandal, şi-a face din ei sâmburul partidului său? Politică e din partea acestui om de stat de-a acoperi hoţiile coreligionarilor săi, politică de – a – şi îmbogăţi soitarii prin afaceri scabroase, politică oare de-a da pradă ţara şi instituţiile, viitorul poporului, bunăstarea lui în mâna unor elemente inculte şi perverse totodată, de cari sunt pline Adunările? Politică e de-a decora pe trădători şi de a-i pune în evidenţă, când asemenea oameni, chiar folositori să fi fost faptelor sale, cată să rămâie în umbră, pentru a nu răpi poporului întreg credinţa în onestitate?
Şi care-i scopul cu care se nimiceşte moralmente şi fizic poporul nostru, căci statistica ne dă dreptate în toate privirile: se nimiceşte.
Daca în fruntea guvernului ar fi o comisie străină am şti scopul: substituirea. Există străini cari nu fac nici un mister din aceasta; alt popor pe aceeaşi espresie geografică e parola multora din ei.
Care poate fi scopul d-lui Brătianu îndeosebi?
D-sa ştie, oricât de puţină istorie să fi învăţat, că liberalismul e dizolvant, cu atât mai dizolvant când, paralel cu el, avem zilnic imigraţiunea? D-sa ştie că, oricât de rău ar fi fost trecutul – retrograd chiar – al ţării noastre, această ţară era înainte de toate a românului, ceea ce azi nu mai este? D-sa ştie că toate elementele c-o ambiţie estravagantă de-a parveni sunt naturalmente eterogene şi că a le da vânt, precum le dă, înseamnă a înstrăina ţara? Le ştie fără îndoială sau, dacă nu le ştie, n-are decât să privească mutrele dimprejurul său pentru a se convinge pe deplin. Le pasă acestor cumularzi, acestor samsari politici, acestor ignoranţi, de ţară, cum ne pasă nouă de China.
Şi când toate acestea sunt învederate, când, mulţumită unei politici vitrege de chiverniseală, în toate punctele se observă un regres înspăimântător a elementului român, ce ni se răspunde?
„Românii s-au bătut bine”. „N-aveţi încredere în vitalitatea poporului”, o frază a d-lui Dim. Sturza.
Toate popoarele agricole şi păstoreşti sunt războinice. Dar ce dovedeşte asta? Dovedeşte poate că, cu toată bravura, al nostru nu dă îndărăt?
Daca politica străină, împreună cu străinii ce ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursături din toate unghiurile lumii, dacă nici unul din relele ce bântuie populaţiunile noastre nu merită atenţia aşa numiţilor oameni de stat şi dacă la toate mizeriile ce relevăm nu primim alt răspuns decât digresiuni asupra gloriei militare [î]i putem asigura pe adversari că – din nenorocire – va veni o zi în care nimeni nu va mai putea conta pe un popor sărăcit şi demoralizat. Istoria îşi are logica ei proprie; nici un neam nu e condamnat de a suporta în veci un regim vitreg, corupt şi mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează de cătră fiii lui proprii, cu atât mai puţin când se exercită de stârpituri orientale. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservaţiunii fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea escesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra a chiar existenţei statului.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XIII


Academia Română organizează miercuri Ziua Culturii Naționale la Ateneul Român

Academia Română organizează miercuri, 15 ianuarie 2020, sesiunea festivă „Sincroniile europene ale culturii române", dedicată Zilei Culturii Naționale, aflată la a zecea ediție. Evenimentul se va desfășura în Sala Mare a Ateneului Român, începând cu ora 11, și va fi moderat de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, transmite Biroul de comunicare al Academiei Române, preluat de Romanian Global News.Text Box: ARTICOLE RELAȚIONATE
•  Acad. Ioan-Aurel Pop: Căderea de a-l critica pe Eminescu trebuie să vină după o intensă meditație și după o operă de o viață. Criticați cu mare decență și bunăvoință, pentru că altminteri intrați în rizibil și în ridicol!
•   17 iunie 1889: Singura imagine de la înmormântarea lui Mihai Eminescu

În cadrul sesiunii, acad. Eugen Simion, președintele Secției de filologie și literatură, va susține prelegerea intitulată „Naționali cu fața spre universalitate", acad. Nicolae Breban va vorbi despre „Existența prin cultură", iar acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, „Despre o sincronie europeană a vechii culturi românești".
Manifestarea se va încheia cu un moment eminescian susținut de actorul Dorel Vișan

În foaierul Ateneului Român va fi organizată expoziția foto-documentară „Eminescu 170", realizată de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române, și vor fi prezentate trei colecții de carte ale Academiei Române: „Civilizația românească", „Basarabica" și „Izvoare privind istoria românilor"– Seria „Hurmuzaki".

Stabilirea Zilei Culturii Naționale în data de 15 ianuarie, de ziua aniversară a poetului Mihai Eminescu, este o sărbătoare propusă de Academia Română în anul 2009, consfințită legislativ de Parlamentul României prin Legea nr. 238/2010.

Sesiunea festivă din data de 15 ianuarie 2020 este organizată de Academia Română în parteneriat cu Fundația Națională pentru Știință și Artă, Filarmonica „George Enescu" și Muzeul Național al Literaturii Române, sub egida Primăriei Municipiului București.


Adelina Patrichi Scala


Oricât ar vrea să fie altfel miile de bully de serviciu, trăitorii de vieți de tastatură, călăi și judecători furibunzi și anacronici care nu au văzut-o la față altfel decât pe un ecran, despre ea nu pot vorbi decât cei care au cunoscut-o. Cine a fost ea nu vă e dat să aflați, iar rămășițele ei pământești vor lua calea pe care o va alege cea care i-a dat viață, pentru că numai ea știe ce a vrut și nu a vrut fata ei.
Ce rușine, după prieteni a venit rândul familiei la linșaj. O prietenă care a escaladat gardul, îngrijorată de soarta ei... O mamă pentru care fiica asta și-a riscat viața când a auzit că e bolnavă... O mamă care a aflat probabil de la televizor știrea pe care nicio mamă nu ar trebui să o primească vreodată. O mamă pe care un copil nu o mai poate apăra. Prieteni făcuți zob de o hoardă de indivizi periculoși porniți la atac cu coasa. Periculoși, pentru că trec drept sănătoși la cap. Oamenii de lângă noi.
De azi trebuie să ne scriem toți testamentul. În care să spunem cine are dreptul să deschidă gura și cine nu. Trebuie să existe o cale să putem pleca cu aceeași discreție cu care am trăit. Să nu ne lăsăm apropiații masticați, tăvăliți, scuipați, torturați, târâți în noroi de-o inchiziție de ocazie, specialistă in teoria conspirației.
A fost a voastră într-o mică măsură, atâta cât a vrut să vi se dăruiască. Acum s-a întors la ai ei. Întoarceti-vă la viețile voastre.



Ubi patria, ibi bene!
Mulţi scriitori, cam puţini cititori pentru literatura română. Multe reviste literare care se scriu pe gratis. Multe publicaţii on-line. Multe cărţi scoase în regie proprie, adică pe banii autorilor sau prin bunăvoinţa unor mecena editori. Cum se popularizează aceste cărţi? Cum se distribuie? Cum se vând? De ce se scrie atât de mult?! Poate din orgoliu? Poate. Nu sunt cărţi de temelie? Cine ştie exact? Câţi dintre autenticii oameni de cultură români au fost recunoscuţi în timpul vieţii? Câţi au fost recunoscuţi doar după ce le-au dat girul „cele străinătăţi”? Şi nu este vorba doar despre beletristică. Ci de orice literatură, ştiinţifică, tehnică…. Despre descoperiri ştiinţifice, tehnice, pictură, sculptură, despre muzică, despre cinematografie, despre teatru...
Ceva ne împiedică! Ne pitim să ne bucurăm de ceea ce ne place. Ne ruşinăm şi de bucuria pe care o avem atunci când suntem apreciaţi, iubiţi. Pentru că vin unii şi ne dau peste mână, peste inimă. De ce oare îi luăm în seamă? Ce blestem ne urmăreşte să nu putem să ne impunem propriile valori? De ce trebuie să plece în alte zări pentru a fi recunoscute? De ce nu avem încredere? Am avut vreodată? Străinii se extaziază în faţa civilizaţiei româneşti, a tradiţiilor şi obiceiurilor noastre. Noi le bagatelizăm, le ignorăm, ne ruşinăm de existenţa lor şi ne extaziem în faţa unor plastice. Dar, încet-încet, măcar o parte dintre noi ne întoarcem la rădăcini. Cât încă mai trăiesc, declarate sau nu, Tezaure Umane Vii, cât încă mai putem să preluăm, să învăţăm de la purtătorii de istorie.
Istoria. Da, şi istoria ne-o bagatelizăm. Ne ferim să fim mândri de rolul nostru geopolitic, de lupta, de sacrificiile, de inteligenţa, de talentul, de harul acestui popor! Călcăm în picioare vestigii, cartea noastră de identitate şi, în unele cazuri, chiar a omenirii, în general, ca parte a ei, dar şi în mod particular. Şi dacă alţii fac loc de popas turistic dintr-o piatră pe care a stat sau nu o personalitate de-a lor, noi trecem fluierând ( a pagubă!) pe lângă cetăţi din piatră, aflate pe sau sub pământ! „Ne permitem”, că avem aşa de multe semne istorice! Dar nu ne învăţăm copiii să fie mândri de obârşia lor! Îi îndemnăm să fugă. Cât mai departe. Şi să uite limba şi tradiţiile. Nu, nu generalizez. Şi, sigur, fiecare are dreptul să-şi aleagă unde să trăiască: Ubi bene ibi patria... Dar nu-i mai corect: Ubi patria ibi bene? (Aveţi dreptate! Nu se mai studiază latina în şcoală. Este o „limbă moartă”.) N-am putea, oare, împreună cu copiii noştri, să facem din România patria în care să ne fie (mai) bine?
Şi totuşi, eu zic că putem avea speranţă! Academia Română a ales să se implice, să-şi spună punctul de vedere cu privire la programa şcolară (depinde ce va face Ministerul Educaţiei şi Cercetării!). Chiar dacă parcă prea timid, cu emoţie, de teama unor admonestări „globaliste” , tot mai multe personalităţi, dar şi persoane care au mers la şcoală pentru a învăţa, pentru a şti, nu doar pentru a obţine o diplomă, se arată interesate de igiena culturală a românilor. Este un pas. Trebuie să-i facem pe următorii.
O sarcină mare pentru educatori, părinţi şi cadre didactice, dar şi societate ca întreg.




Intr-o tara in care majoritatea tinerilor au fost invatati sa ii urasca pe pensionari si pe cei batrani in general (traiesc printre tineri si ii aud cum vorbesc) ca fiind un soi de plumb care atarna de grumazul lor subtirel si inca neintarit, ca si cum acei oameni nu au avut si ei o viata, o cariera, nu au contribuit la tot ce inseamna Stat si nu i-au sters pe tineri la popou cand erau sugari, e normal sa nu le pese ca ai batrani nu au primit inca pensiile. Pt ai cu Un picior in groapa, cum ii vad deja, progresistii (lui Peste) nu ies in strada, nu s-a dat trompeta! Ba mai rau, ne vom trezi ca nu vom putea sa ne pensionam pana nu dam mai toti coltul (la cat stres trebuie sa suportam pt ca, nu-i Asa?, fiecare are o parere, trebuie sa ne rascoleasca schimband guverne si legi cum schimba altii sosetele). Eee, dar sa fim linistiti, vom incheia cu asiguratorul un contract care, la sfarsit, cred ca imi va da multe oportunitati, asta daca mai traiesc. Daca nu, tot e bine, poate ajunge pensia mea la urmasii progresisti, macar ramane in familie* Iar daca vreau sa ajung direct in Rai, ii dau fara sa ma uit inapoi la o fundatie ceva, sa faca lumea mai buna (sic!).



Cine mai pune de-un infarct Parintele Paul
 
Părintele Paul a plecat la ceruri. Era un model fericit şi/sau nefericit. Oamenii sunt persuadaţi, ca structura de adâncime, mai mult de modelele nefericite. Sunt mai aproape, poate, de condiţia omului şi de subliminalul firesc al fiecăruia. Părintele Paul însă, preot fiind, propunea o dublă receptare: cel care oficiază liturghia şi omul alergând să-i îndeplinească sensurile.
A întemeiat o şcoală de rugăciune şi, în completare, esenţial adaos, o şcoala pentru copiii cu dizabilităţi. Fiecare copil este o teofanie, iar părintele Ioan, alături de colaboratorii săi, aşa îi şi trata, cu iubire, cu devotament. Iar “Cel Rău” şi-a spus: Ce-ar fi să-I provocăm un infarct? Nu-l putem închide la Aiudul anilor 50, sunt alte timpuri. Îl lăsăm să apese pedala acceleraţiei pentru a aproviziona cantina şcolii înfiinţate, pentru a găsi fonduri, pentru a ajunge la un bătrân care trebuie spovedit, îi setăm oboseala pentru a ajunge într-un stâlp, într-un accident.
Obiceiul nu este nou. S-a mai întâmplat şi lui Albert Camus, şi lui Mihail Sebastian. “Puntea diavolului”, cum îi spunea Denis de Rougemont, şi-a schimbat tehnicile manipulării. Părintele nu comunica precum în timpul acesta buimac: “Cu cât ne întâlnim mai uşor, cu atât comunicăm mai puţin.” El comunica prin ceremonialul rugăciunii, transfigurator. Propunea sensul şi nu semnificaţia. Ştia că nu posesiunea contează, ci bucuria imaginarului posesiunii. Colabora cu invizibilul ceea ce nu convenea celui Rău. Şi i-a programat un infarct.
Părintele a dispărut într-un infarct. Alerga să îndeplinească aserţiunea: casele simt pe pământ educaţia pentru cer. Era unul dintre cei care dorea să scoată educaţia din circuitul oralităţii. Educaţia este un pas spre credinţă. Oralitatea înseamnă lipsa principiilor. Nu putem spune mereu „ne iertăm, ne iertăm”. Trebuie să avem şi căinţă, îndoială asupra noastră (cum me ipso). Am putea sintetiza un studiu al profesorului universitar Daniel Barbu despre “Firea la români” în termenii următori: ”Ne iertăm/ ne iertăm/ Şi de mâine iar furăm” – K. Popper în „Societatea deschisă şi duşmanii ei” asta şi recomanda: să lăsăm cerul ca ultimă soluţie şi să decriptăm lumea (economică, socială) după cum reuşim… O face unul dintre discipolii săi străluciţi G. Söroş. Pentru credinţă (liturghie şi social) părintele Paul, ca altădată, în alţi parametri, actori precum Ştefan Iordache în spectacole de un bulversant catharsis au pus de-un infarct. Cine mai este atât de credincios încât să participe la izbăvirea lumii printr-un infarct… împlinit precum părintele Paul? Sau ca Ion Inculeţ?



destrămate dogme
mă vrea sicriul foamea dintre scânduri
se-aude scheunând în depărtare
şi-mi zgârie timpanele bolnave
de-atâtea împăcări cu şerpii şi de-atâta uitare
căci singură-s cu demonii din mine
şi-am ruginit de-atâta nedreptate
şi-aş vrea să mă-nfrăţesc cu orhideele abstracte
să nu-mi mai simt noianul de păcate
(dac-aş avea din nou piroane în palme
în loc de destrămate dogme
mi-ar râde ochii către Tine
n-aş sta cu uşile închise
de frica morţii care vine)
mi-e trupul lut arid dar fă să crească
un lan de grâu din el cu spice pline
de rugăciuni curate apoi vino
şi scoate Doamne demonii din mine



De ce EMINESCU ?
Într-o iarnă nemuritoare,
de dragul stelelor
care nu-și puteau spăla fața
în unda înghețată a izvorului,
DUMNEZEU
l-a trimis în lume pe EMINESCU.
Astfel rămas-au veșnic tinere
stelele și izvoarele,
iar codrul și teiul
cheamă ,la umbră, îndrăgostiții.
LUCEAFĂRUL
n-a mai apus niciodată
și poezia românescă
se ridică rânduri-rânduri
pe umerii lui EMINESCU.



Și el este fratele meu
Apăsător de singur
aproape un mort
își poartă pe față
scârba de viață
singura lui sărbătoare
sfânta uitare.
Până și timpul trece pe lângă el
Și își vede de treaba lui.
*
Iubesc și diminețile greoaie
cu smog și îngeri negri, grase ciori
în croncănit ursuz chemând zăpada
care nu vrea să vină, uneori
când liniștea și un soi de însingurare
cu fluturi grei, oligofreni și muți
închid vederea, dar sporesc mirarea
că încă n-ai puterea să mă uiți
mi-e bine
în oglinzi curbate curând va ninge, lumea va albi,
peste vedere îngeri de zăpadă
vor îngheța, sau poate s-or topi
căci deși suntem, că n-am fi se pare
decât un abur trist, aproape fără rost
iar carnea asta care atâta doare
cine ne poate spune că ar fi,
c-a fost?
 
Alexia Ema
în
 

 

 

ce iarnă tristă
fulgi negri cad agresiv
o femeie singură
tremură în frigul de afară
deschid fereastra
dar nu-i știu numele s-o strig
o mai privesc un timp
cât să-i văd pielea albă printre fulgi
apoi închid fereastra
și o tot chem mai tare în gând





mănânc mere respect mireasa care a dorit atât de mult să aibă trup de viespe
.
în fiecare zi îmi dau
foc la bagaje mai întâi îmi tai unghiile după
aceea îmi desenez inima după aceea monarhia agitată trandafirul de
sticlă totul este o falsă tristețe pentru aceasta mă răsucesc irascibil și
adânc în pământ în găleata cu vin spumos
și în nuiaua de alun
.
calc peste mine la uşă sunt multe
animale de lemn care mă tot latră
.
ca un inițiat am prins
fluturele
și i-am acoperit ochii
.
aflând că mă culc cu tine apa s-a ridicat pe două picioare și se uită în oglindă

*
:aprinde crucea și lasă copilul imaterial căruia i-a crescut
barba și s-a săturat de atâta teatru să se întoarcă în Tine
*


imaginaţi-vă un cineva îmi smulge o palmă din cui urcă în tulburare și moare
imaginaţi-vă
suntem un singur stat suntem singura
republică --- republica daniel vorona --- în care insist
ne-am născut --- toată pădurea era invadată de porci antistatici și gondole ---
fără comentarii și îndrăgostiți nu doar ca smochinele
nu manifest pervers nici piatră vânătă
imaginaţi-vă
eram câini stăpânii erau
hoți lătram
și le mâncam din palmă
altcineva îmi smulge cununa de spini de pe creştet urcă în tulburare și moare
.
fug din om și mă împiedic de
Dumnezeu
sus pe cruce cad în genunchi
.
când am încercat să urc din nou pe cal kafka a pronunțat sentința
eu l-am amenințat cu moartea de restul de bani am cumpărat vată
de zahăr și
un triunghi
pentru copilul nostru început în mai multe orașe deodată pe urmă
am mușcat din carnea ta (aveai carne de regină supusă și virgină)
.
sunt fratele meu
nu
sunt fratele meu
ps
în primul capitol am fost atât de desfrânat (îmbrăcat în aur) încât tatălui meu
i s-a fost scârbă de mine
mă va mai iubi vreodată?
am deschis ușile m-am dus și i-am spus (iubește-mă) Tată l-am ucis pe lenin
*

finiș postări pe Facebook! să
vă țină Dumnezeu în Lumină
.
:de zmeură de brad de muşcată sunt buzele tale când îmi strigi răzbunare
prin arșiță prin
secetă -- ești tu
nu îți cer și eu -- toate anotimpurile au gust de magnet și de carul cel mare
.
ai ochii căprui şi inima arcuită ca o roşcovă sub cămaşa de tablă ondulată
sub care împărțim
puterea ca fiarele
zic rugăciuni pentru bucuria ta te ascunzi toată de la glezne până la noadă
.
-- sânii tăi au aceeași temperatură retrogradă iată mâinile mele nu
mai
sunt mâinile mele suntem păsări abstracte sunt pasăre de pradă --
.
(la o fereastră în obor ca în africa
de sud
și dinadins bate pustiul din picior)
.
tu ai mers de călugăriţă care flutură ca o lege izvorâtă din păcat de
sub acoperişuri -- fenomen locuit exterior
și
nenorocit în interior -- opoziție la opoziție
lumea asta crede că sunt şarpe în grumaz cantemir strâns pe ziduri
.
--- am suferit de sete
de foame și de frig ---
.
după ce îmi beau cafeaua tu te transformi într-o linie într-o cale ferată devii
albastră ca un triunghi renăscut după ce a fost îngropat într-o roată pătrată
ps
ca să nu îmi rănesc amorul propriu mă întorc din nou la tine mă ascund să
mor fără durere odată cu mine --- știu
că așa îți place -- cu spatele odată cu
moartea pe partea cealaltă predanie şi identic cu acel răstignit nu ca o apă

*
:îmi este imposibil să nu mă hrănesc cu dușmani scoborând dintr-un avion
care ne este casă și masă tu vii noaptea la mine sub
pat --- aștept să fiu
descoperit
în noua arhitectură
bizantină --- şi mă întrebi ce știu și ce nu ştiu despre
această pasăre care umblă rasă pe cap și cu care am venit singur la nuntă.



Liliana Popa

 
para
 

 


Pulcinella
împarte bezele, safire, perle gri
și melci albaștri în cochilii
delicatelor florărese
minuțioaselor dantelărese
în port la Napoli, la Positano
La Cimbrone, e poi così lontano
Pulcinella versatil, inexpresiv
comprehensiv, persuasiv
cu discurs său cursiv
dimineața e în port
la prînz bea Chianti la castel
așează crinolina contesei în budoar
dar își notează-n repertoar
pe terasă, la Caserta, un rebel
dar prezent e zilnic la apel
adună zîmbete și arginți
cu degete prelungi, fierbinți
dar cum plecat e din castel
peste o oră în alt hotel
băiat cu vervă şi tumult,
sociabil chiar galant,
cum bea ceva mai mult
devine din galant amant
musicista, studioso,
imprenditore, libertino
căci mandolina sa
cu corzi bine acordate
răsună din zori și pînă-n noapte
cu nalte acorduri dezmierdate
cînd seara îi plesnește o coardă
îndrăgostit de luna sardă
gîndește și socoate
vestitul Pulcinella, ce netot
nu se vor prinde sigur
căci Bucureștiul n-are port



Paul Coculeanu

 
în
 

 


Fantome gotice celtice și romantice
Eminescu-in ceață risipit prin particule fine
e în brumă pe parbrize și ștergătoarele mașinilor
fantoma sa boemă tot calcă însemnul imperial
vuturul bicefal oriunde-l mai vede pe canalizări
în Ardeal o caută prin regat pe cea a lui Napoleon
vor să facă împreună acțiuni insurecționale artistice
împotriva legilor strâmbate de toți marii pigmei anti UE
vor să-l scoată din buncăre pe Vladimir și pe Igor
pe urmă să danseze prin parcul Copou
și să dejuneze în fracuri și crinoline în casa Vasile Pogor
prin salonul "Junimii" Veronica să apară prințesă
cu trăsura din mormântul Văratecului patimă grena
să întindă mantia sa peste dealurile Moldovei întregi
până la Nistru să o cheme ca primadonă pe Doina
însoțită de maestrul de ceremonie
Ion Aldea Teodorovici
Schiller să apară cu"Hoții" pe cai



IN MEMORIAM LEONID DIMOV
(11 ianuarie 1926 - 5 decembrie 1987)
Ca să nu fiu sentimental
sau languros à la guimauve,
descriu, cu gândul la Dimov,
un insolit obiect mental :
nu un cuţit fără mâner
şi căruia-i lipseşte lama
(dar nescutit, nici el, de vama
şi toate filtrele din cer) ;
sau o ţigară (nu alerg
s-o trag în piept), constând din două
părţi componente, — v-o las vouă
s-o anulaţi, cu Lichtenberg :
joc van (căci eşti mereu în cărţi)
de-a minus-habens, — vagi himere
făcând din micile dimere
negate-n ambele lor părţi…
El se juca de-a feeria
şi de-a o amplexiune pentru
care invoc un cerc cu centru’
niciunde şi periferia
ubicvă; sau acèle bucle
ale lui Möbius, uniderme
(ca, poate, gaura de vierme,
ce-aspiră-n felul unei bugle).
Oglinda,-n rest, e mai expertă
ca noi, să schimbe-ntr-o mănuşă
a stângii dreapta, — când o uşă
deschide-se ca o copertă.
Nu umplu sticle, ca Marcel
Duchamp (căruia nici nu i-s
emul), cu aer de Paris,
dar, de-ntrebat, întreb cu el
şi-l rog frumos (la singular,
acum) pe domnul Leonid,
gândind un hiperboloid
sau alt obiect curbunghiular
(un glob de păpădie,-ntreg
rămas, după ce-l sufli,-n aer
ca un radiolar din caier
de zahăr, — dar mai bine-ntreb:)
Dimoave, spune-ne şi nouă,
umbra cui sùntem, eu şi ei,
dacă obiectele în trei
dimensiuni, o au în două?!

 
Corina Dașoveanu


pălărierul folosea mercur
pentru diametrul lumilor
care trebuiau să i se potrivească
una după alta pe cap.
și mai erau și fluturii.
și ei inhalau, în același context profesional,
vaporii demenți.
creșteau în culori, dimensiuni și confuzii,
se lipeau pe dinăuntru între ei,
căptușeală nebună la ora ceaiului.
erau apoi și cele 4 autostrăzi
îngrijorate de lungul mers pe jos,
acolo codul manierelor victoriene
cerea circulația fluturilor pe banda stângă.
(moartea poate fi scoasă
ca o pălărie?)
problemele rutiere apăreau des,
în special când ploaia era grea.
atunci izbucneau ideile ude
în atacuri de panică,
pur și simplu se vedea cu ochiul liber cum, de frică,
plesnea aerul,
prin fisură curgea intoxicația cu mercur.
circulația se oprea ca o fotografie.
fluturii mureau sau vorbeau. în gânduri.
- când?
- curând.
- în ce lună cade "curând"?
- în una probabilă.
- ar trebui să plecăm spre fără un sfert.
- nu, totul sau orice. astea sunt extremele.
- ai idee, dacă semeni fluturi, răsar peisaje?
- vrei să ne îngropăm deja?
- nu știu, a stat ploaia?
- e ora ceaiului, cred că da.
- da, hai să murim și noi.
- da, nu suntem decât niște palavragii cu limbi rupte.
*

pe planeta asta
cu întinderi enorme de muzică
în locul oceanelor,
vii tu și îmi spui să dau drumul pianelor
să caute prada,
s-o gonească spre arme,
avem inimi automate în mâini.
practic,
e o vânătoare de minți,
alergare cu cerul odată,
nepăsător,
ca și cum,
în mișcarea de rotație a intenției
în jurul propriului trup,
e firesc să nu zărim de sus
atracția gravitațională a cuvintelor,
căderea
cu greutatea lor și a rănilor lor
spre centrul teoretic al nesiguranței.
mă retrag din păcat,
poeții nu vânează din plăcerea ucisului,
ei prind (uneori)
simplul
când le e foame de sfere.
îmi chem pianele înapoi din păduri,
plec
să ascult zei în oceane.
Îndepărtat.
*

ne vom săruta mâinile,
ca singurele care,
întinse,
pot atinge timpul acela pe buze.
îmi vei săruta
linia dintre degetul mic și palmă,
acolo unde inima
își oprește puțin gândurile din bătut
să-și odihnească sfiala.
îți voi săruta valea aceea
care curge la încheietură,
unde sângele
uneori plânge de nefiresc roșu.
și după ce ne vom fi atins atunci
tot ceea ce așteaptă
să fie descoperit în continuarea mâinilor,
ne vom mușca gurile gândurilor
ca pe buze,
în adâncă și sărutată
cunoaștere.






*
îmi lipesc fața
de propria-mi imagine
din oglindă
o liniște uluitoare
adâncește
această asemănare
fizică
densitatea materiei
se destramă
umbra inundă
fața aruncată din sine
un țipăt de mirare
taie zgomotul
căderii trupului
dâra imaginii
nu poate fi privită
aici
tot ce-ai pierdut
rămâne pierdut
aparența
această
viață
sugrumată
de realitate.

Doina Boriceanu

priveghi
     Și buzele tac încleștat
Rugăciunea se spune în afară
Parcă nu recunosc voci ce-am aplaudat
Mă zbate vânt, ca rufă pe sfoară.

Ființa florii era plăpândă
Dar urcase în tărie stâncă după stâncă,
Acum floarea ține stânca pe-o petală
Și priponesc căprioara inimii de ea.

Pescarul ținea peștele creștinește în față
Și se punea lumină peste noi
Iar noi gustam din ea, cărnoasă,
Dar tremuram de pofta cerului vânăt de nori.

Plouă îndesat peste straturi de încleștare
Mă cred în locuri de smirnă, sfinte,
Spaima nopților fără tine adoarme,
Întuneric îmi linge rănile până la topire.

Ești apăsat de rotunjimea zidului,
Ai vrea un ungher să te ascunzi,
Dar totu-i la vedere dat furiei largului
Și zidul, ca un vârtej de zid, te privește mut.

De unde vin și unde mă duc?
Cui îi aștern privirea-mi ca înfățișare
Atinsă de duhuri cu degete de mirt?
Și lumea mea o las, mă  cern în depărtare.

Cum să străbat apusul fără tine?
Cum să descui aprigă un răsărit?
Se sfarmă undele izvorului de întunecime
Și clatină pădurea copacul ce-a murit.

Se închide-n sine piatra sub tainic val,
Tăcerea ei se adună sub volburi din ape
Și cheagul de liniște se mistuie pe mal,
Când sălcii șoptesc ca-n vânt zbatere.

Cârpaci mi-e gândul și înghesuit
Sub promoroaca iernii ce m-apasă…
Tu unde-ți ții lăcașul? În malul scobit
Doar vise de inorog se-ndeasă… cum se-ndeasă…


Hara Dana

Cuib
Mi-am facut cuib
pe o apa sărata
Si m-am băgat sub ea
sa-mi ascult inima.
Cânta Draga de ea!
Ritmul tinea,
Ca toba, instrumentul acela
de percutie
Pe care il simti rezonand
In cutia toracica
Sau in plexul solar...
Poti sa-i spui inimii
Sa nu mai cante
Cand sangele
Danseaza?
Era o muzica usor ritmata,
Difuza, ce aluneca prin vene
Ca un patinator pe gheta
Mi-am tinut respiratia
Pentru a nu o bruia,
Oh, Doamne,
Cata armonie era,
In trilul acela!
Daniela Achim Harabagiu (Hara Dana)


Mărite...Eminescu
ce mare minune...
te-ai coborât la început de an
să ne fii dimineață
adevăr, lumină, hrană și viață
aș vrea să mă ierți
căci ochii mei orbiți n-au retine
să te proiecteze pe tine
atingerea timpului meu
e prea scurtă
și nu poate străbate înalta-ți volută
cuvântul meu e firav
o neînsemnată coardă de strună
în simfonia cerului tău
de viori albastre
sidefate cu raze de lună
nici nu am umeri rotunzi de madonă
dezveliți lângă lac
ori buze rotunde de anemonă
ca să mă vezi
și nici fiică de Zamolxis Împărat nu sunt
ca să mă crezi
iar mâinile mele n-au putere
să cuprindă abisul
îngândurărilor tale celeste în ele
dar te presimt
refăcând Golgota neamului tău
cum treci printre cruci răsturnate
te prinzi de al codrilor crengi
pentru-a reînvia seara pe deal
și a asculta cu urechea
pământul cum bate
fiecare pas trage o zală grea
de lanț
căzută peste tărâmul în noapte
îți săruți maica icoană din ramuri de fag
împletind plânsul cu buciumul
în mii de șoapte
mă ridic să îți prind
în palmele mele uscate
picătura prelinsă de sânge
năframa mea e atinsă
de obrazul tău înspinat
ești chip de Iisus oglindit în fântână
ești cana de apă sfințită
și lumina dimineții
pe care o ținem în mână
ești steaua care-a răsărit
spre unire
și calea aceea lungă...
că mii de ani i-a trebuit
luminii s-o ajungă...
mai mult decât pe-ascuns
să te iubesc
nu am știut,
dar într-o zi, dorind să-ți dăruiesc
o floare de-nsoțire,
ție ți-am închinat Femeia lut
călătoria Florii albastre spre Azimut...

*
Vis de copil...
pierdut în perna cu povești
a bunicii cu ochi albaștri
adusă de fiica vântului
din poiana cu narcise
sveltă și surâzătoare
te-ai îmbibat cu iubirea cerului
pentru pământul reavăn
și curat
bucuria dimineților
te caut în mine
cum caută alchimistul
în tabela lui Mendeleev
formula magică a fericirii
să mă aduni de pretutindeni
eternitate zădărnicită
în iubire de oameni
aripă de fluture prinsă în abajurul timpului amurg lăsat misterios de dulce
peste psalmii zburătăciți de vântul iernii
și al însingurărilor minerale
să mă afunzi
în vrăjitorescul tău ascuns
în care să mă distilezi
din dragoste în veșnicie...


"Adio" (cel mai trist cuvânt) - Céline Dion
Mamă, tu mi-ai dat viaţă,
ai trasformat un copil într-o domişoară.
Mamă, tot ceea ce aveai sa îmi oferi
era o promisiune pentru o viaţă de iubire,
Stiu acum că nu există altă iubire
ca aceea a unei mame pentru copilul său.
Şi ştiu, că o iubire atât de completă
intr-o zi va trebui să plece,
va trebui să spună "adio".
"Adio" este cel mai trist cuvânt ce-l voi auzi vreodată,
"Adio" este ultima dată când te voi avea alături.
Într-o zi vei spune cuvântul acela și eu voi plânge,
mi se va rupe inima să te aud spunând "adio".
Mamă, tu mi-ai dat iubire,
transformând o tânară intr-o femeie,
ah, mamă, tot ceea ce am avut nevoie
a fost o garanţie că tu mă iubești...
Pentru că ştiu, că nu există altă iubire
ca aceea a unei mame pentru copilul ei.
Şi doare atât de tare că ceva atât de puternic.
intr-o zi se va risipi, că va trebui să spun "adio"...
Dar iubirea, pe care tu mi-ai dat-o, va trăi mereu,
tu vei fi mereu acolo mereu când voi cădea,
tu eşti pentru mine cea mai mare iubire posibilă.
Şi când vei avea nevoie de mine,
voi fi acolo pentru tine, mereu,
voi fi acolo toată viaţa mea,
voi fi acolo, iţi promit, mamă !
"Adio" este cel mai trist cuvânt ce-l voi auzi vreodată,
"Adio" este ultima dată când te voi avea alături.
Într-o zi tu vei spune cuvântul acela și eu voi plânge,
mi se va rupe inima să te aud spunând "adio".
Până când ne vom întâlni, din nou,
dar până atunci, adio..."

*
Sunetul tăcerii - Simon & Garfunkel
"Salutare întuneric, vechiul meu prieten,
am venit să vorbesc, din nou, cu tine,
pentru că o viziune ce-ncet pătrunde,
și-a lăsat roadele în timp ce dormitam,
și imaginea sădită în creierul meu
încă stăruie în sunetul tăcerii.
În vise de frământare mergeam singur,
pe străzile strâmte și pietruite,
sub nimbul unui felinar de noapte,
cu gulerul întors de frig și umezeală,
când ochii mi-au fost străpunși de fulgerul din felinar,
ce-adâncea amurgul și vibra în sunetul tăcerii.
Și în lumina limpede am văzut
zeci de mii de oameni, poate, mai mulți,
oameni vorbind fără să rostească,
oameni auzind fără să asculte,
oameni scriind canturi de nimeni fredonate,
nimeni nu cuteza să tulbure sunetul tăcerii.
- "Proștilor", am spus, "voi nu știți
că tăcerea se mărește ca o boală ?
Ascultați cuvintele ce vi le prorocesc
și luați-mi brațele, ca să va ating".
Însă cuvintele mi s-au risipit ca picurii de ploaie,
în rotiri de sunete, în fântâna tăcerii.
Și oamenii se înclinau și se rugau
la zeul plăsmuit din felinar,
și-un semn s-a arătat ca o vâlvătaie,
iar în cuvintele ce luau ființă era scris:
"Cuvintele profeților sunt scrise
pe zidurile din metrouri și vestibuluri,
șoptite în sunetul tăcerii".
*
La capătul drumului - Traveling Wilburys
"Păi, e bine, să călătoreşti în adierea vântului,
păi, e bine, dacă trăieşti viaţa ce te mulţumeşte,
păi, e bine, când faci tot ce-ți stă în putință,
păi, e bine, atâta timp cât dai o mână de ajutor.
Poţi să stai degeaba și să aştepţi
până sună telefonul,
(la capătul drumului)
aşteptând pe cineva să-ţi spună ceva,
(la capătul drumului)
să stai şi să te miri ce-ţi aduce
ziua de mâine,
(la capătul drumului)
poate un inel cu diamant...
Păi, e bine, chiar dacă se zice că greşeşti
păi, e bine, uneori trebuie să fii dârz,
păi, e bine, atâta timp cât ai unde să locuiești,
păi, e bine, orice zi e Judecata de-Apoi...
Poate, undeva, pe drumurile vieții
(la capătul drumului)
te vei gândi la mine şi te vei întreba
unde mă aflu zilele-astea,
(la capătul drumului)
poate, undeva, pe drumul care duce
spre cineva care cântă
(la capătul drumului): Purple Haze.
+ Păi, e bine, chiar când eşti nevoit de împrejurări,
păi, e bine, când ai pe cineva să iubeşti,
păi, e bine, totul se va rezolvă cu bine,
păi, e bine, mergem până la capătul drumului.
Nu trebuie să te jenezi de maşina ce-o conduc,
(la capătul drumului)
sunt doar bucuros că sunt aici,
bucuros să fiu viu (la capătul drumului),
nu contează dacă eşti de partea mea,
(la capătul drumului)
sunt împlinit....
Păi, e bine, chiar dacă eşti bătrân şi cărunt,
păi, e bine, încă ai un cuvânt de spus,
păi, e bine, aminteşte-ţi să trăieşti
şi să-i lași și pe alții să trăiască,
păi, e bine, cel mai bun lucru este să ierţi.
Păi, e bine, să călătoreşti în adierea vântului,
păi, e bine, dacă trăieşti viaţa ce te mulţumeşte,
păi, e bine, chiar dacă soarele nu străluceşte,
păi, e bine, să mergem până la capătul drumului."


Prima plimbare prin Stockholm. Corabia Vasa.
Ce caldă-ţi este mâna în buzunarul meu!
Păzeşte-o barcă veche aleea spre muzeu
Şi-n juru-ne se mişcă înspre intrare plebea.
Eu n-am văzut vreodată corabie aievea,
Doar şoldurile tale undind ca nişte vele.
Te iau nespus de tandru de degetele frele
Şi îţi promit în şoaptă voiagii de tot fastul.
Vorbesc cu-accent exotic şi am la ochi un plastur,
Iar faţa tăbăcită de ceasuri lungi de cart.
Aşa-i că-mi şade bine cu şapca lui Jean Bart?
Te strâng uşor de mână şi îţi respir parfumul.
Erau demult pe Vasa vreo şasezeci de tunuri
Iar romul pus în cală se măsura-n galoni.
Miroase-a praf de puşcă. Pe punte e gudron,
Iar chipul tău de abur parcă-i pictat pe-o pupă.
O să plecăm la noapte, cu ultima şalupă.
Umblăm printre relicve de-o oră amândoi,
Parcă am fi pe vremea lui Gustalv Adolf doi.
Te strâng uşor în braţe. Stăm faţă către faţă.
Muzeul se închide. Pe Baltica e ceaţă
Şi pe pereţi se-arată fantome fumurii.
Erau cândva pe Vasa matrozi frumoşii şi vii
Care trăgeau din pipă şi beau de toată groaza.
Dă-mi mâna fără frică, ne îmbarcăm pe Vasa!
Ne vom ascunde-n cală, vom mesteca tutun
Şi îţi voi strânge şoldul, ca pe-un afet de tun,
Iar buzele-ţi vor arde, jilave şi saline.
Apucă-mă de mijloc! Pornim spre Filipine!
*
În preajma mea cresc umbre şi timpu-ntunecos e
Parcă aş sta cu ochii într-un album cu poze
Şi mi-ar cânta tăcerea, ca greierii,-n urechi.
Aici suntem la Nora. Locomotive vechi
Pe care le mănâncă încet-încet rugina.
O gară părăsită. Şi lângă ea uzina
Precum o criptă-n care-s schelete de oţel.
Aici suntem îmi pare acasă la Nobél
Pe-o vreme friguroasă, cu multă-ntunecime.
Rugina şi cocleala parcă-s surori cu mine,
Iar noaptea, blestemata, îşi scoate-acuma gluga
Şi îşi arată dinţii. Aici suntem la Loka ,
Cu forfotă, cu zgomot, cu lume ce înoată.
Încep să-ţi mângâi coapsa alene pe sub apă
Cu degete febrile, iar tu zâmbeşti naiv.
Mă leagănă tristeţea domol precum un schif,
Iar gândurile mele miros a naftalină.
Acum îmi pare neagră şi apa din piscină,
Iar coapsa ta e rece şi zâmbetul tău crud.
Boncăluiesc elanii în noapte. Îi aud.
A dat de mine frigul şi-n camera burează
Ca într-o poză veche. Aici suntem acasă,
Iar tu eşti aşezată,cu ochii mari, la pian.
Eu mă lipesc de tine, ca un copil orfan
Spunându-ţi, cum mi-e soiul, vreo vorbă în doi peri.
În poza asta ştearsă nu suntem nicăieri,
Stăm numai faţă-n faţă, privindu-ne cu sete,
Iar trupurile noastre sunt parcă două pete.
Şi iar e beznă, beznă. Îşi scoate noaptea gluga,
Iar braţul meu se-ntinde. Îşi caută năluca.


Vişan  Dragoş

 
în
 

 



Zdrobiți anii '20 se întorc
.
Încep în curând cică înscrierile pentru noul război
orice tânăr între 20 și 35 gata schnell fuga marș
unii cred că la antipozi e un nou Vietnam
cu noii groși nori și tornade australiene
nu-i de glumit scuipă flăcări ucid pompieri
descreierații vânători de munte celest -
curenții de aer dotați cu fulgere anormale
ucid corali stele în oceane și mări
țin în aer aruncătoare de flăcări harpoane năvoade
elicopterele survolează
cele nouă bolgii
pe la Sidney
Tot Bucureștiul este dat peste cap de primari
vor să ne taie din Pădurea Băneasa sicrie-n copaci
a devenit... Mucul Paris îngropatul în lavă Pompei
un imens crematoriu cu trei milioane de teste
ale supraviețuirii în luptă prin gazele aproape letale
pe fronturi din baricadate trotuare mari artere și străzi
reîncepe în zori de cu noapte pe 13 gerar mobilzarea
chemarea în tranșee teroarea
apoi seara ascunderea în buncăre
camuflarea în noi
Neștiuți jucători se relansează în mondiale partide
pun mize mari pe roșu la ruletă
culoarea de chintă - croiala rochiei fiicei Babilonului
cupă-caro la poker măsluit apare non-stop
crupierii noii ordini celebrează la sfintele mese
luxuria Occidentului și Nordului "civilizat"
Se hrănește lumea din prăpădirea pădurilor tropicale
peste care se aruncă tone de ulei de palmier și flame
e paradă gay spre invidia Estului mai tradițional
ori a Sudului mai sărac
sunt afumate exemplare ciudate de protestatari
apar clonele mânjite pe măști
fiarele echipate de luptă
murdăritele cârduri cirezi stoluri
aleargă supraviețuitoarele
fără grai mașini de război
pe uscat în apă și-n aer
cu virusurile măcelului
în boturi blindate
să sape automat
cimitirul Terrei
și-al morții șuvoi
Astă-noapte să se iubească din plin recruții de mâine
la noi în țară mai cad ninsori și-i cald pe paie în șură
înainte de plecarea pe cealaltă lume
li se aruncă eroilor neștiuți în piept și în poale
flori de gheață fote ii catrințe țigări
cu cine vor cu iubitele
pot sta tolăniți
cu cine nu vor cu morțile
vor sta alt timp nedefinit
femei se găsesc și pe alte meridiane
cu și fără feregea
mărșăluitul incendiar
vine din văzduh după uciderea din elicopter
a cămilelor ornitorincilor cangurilor câinilor Dingo
dacă-i apt orice tâmpit
se prezintă la comisariatul militar cu idei și tupeu
să i se dea uniformă armă automată manta groasă
cuțit de tranșat burta ultimului chit al păcii eșuat
.
Acum un secol lumea zicea multe
veteranii Stani Pățiți nu-i mai suportau
pe tembelii Marte și Mitras
reîntorși pe cai mari revanșarzi
din Primul Război Mondial prin agitarea cravașelor
pe urmă au avut tot timpul să se răzgândească
magnații corupții politicieni tiranii
se dădeau în vânt italienii și nemții după fascii
iar Churchill căit după Gallipoli ca soldat prost
își începuse deja de trei ani ascensiunea
oprind nemilos revoluțiile din colonii -
vremurile tulburi ale anilor '20 s-au întors
pe tot mapamondul hidos le știm pe de rost
*
Ce-ți doresc eu..., jună Românie
.
Cât de frumos cânți tu,
cât de apetisant miroși,
cât de natural clipești,
cât de repede cutezi,
cât de multe înțelegi,
cât te regenerezi,
iarna urci încet
în sania trasă de patru cerbi,
pe drumul tot mai îngustat,
sari și veselă te-afunzi
în înalți și albi nămeți!
.
Românie jună și majoră,
viață ce palpiți,
în bibliotecile poteci,
astăzi liceeni,
mâine îți vom fi studenți!
.
Într-o secundă, poți să te îmbraci
în cântări de slavă, în horit cu dor...
ai pierdut atâția oameni de valoare,
neamul tău de Uriași hiperboreeni,
n-ai lăsat pe pasionații Luceferi - demoni
să te curteze preschimbați
în cavaleri geniali, stingheri,...
ci ai vrut oricând
lângă prinți Călini
să te reinventezi.
.
Luna plină să-ți sărute
umerii dantelați de brazi,
pulpana hainei să îți fie
ninsoarea fină
în prag de nou an,
zborul de seară
să te ducă-n alba țară
până-n orizont matern.
.
Stele din Italia, dive de prin Franța,
Schiller, Goethe, Byron și Novalis,
Egipet înviat, ca un schelet de aur
ce-a cârmuit mai mult lumea de apoi...
toate le visezi,
dar tu tot aici,
în inima calzilor Carpați,
orișiunde-n lume
dusă ani întregi
stai și tot creezi!

 
 
 Lora Levitchi

SĂRUTUL UNUI ASTRU
Sihastru pe boltă, seara, din pat te privesc,
Cum îmi veghezi destinu-mi frugal,
Călăreşti nori de safir, în ritm neomenesc,
Semi-adormite, şoaptele nopţii, te-mbie la amoruri,
Luând cerul ostatec l-al pământului hotar.
Stelele pâlpâie, sunt fine odoruri,
Ce-au mai de preţ, inimi de jar,
Valsul îl fac pe-o tipsie de aur,
Surâsul lor, îi a ta răsuflare,
Ce-o suflii peste mine, ca sacru dar.
Decis-ai veni uragan într-o seară,
M-ai cotropit cu lumina-ţi de avatar,
Tot scânteind în nocturnă divină,
Sădit-ai în mine flori de maree,
Punându-mi in păr, aramiu chihlimbar.
Mi-e dor să te simt pe de-a-ntregul in mine,
Lumina-ţi să-mi poleiasca-n argint, corpu-mi hoinar,
Felinare la alte case de oachese fecioare,
Lumina să-şi facă mult mai înceată,
Cântătorii din flori să mistuie-n focul rodirii,
Mult viaţa-mi clădită pe vise, făcute-n zadar.
Promisa-i în noaptea cu lună plină,
Pulpa-ţi cea tare unită a fi spre strâns,
Pieptu-ţi ce freamătă cânt de iubire,
Doresc să te stiu ca un astru in apogeu.
Şi de-ar fi moartea să vină-n neştire,
Mi-e dor să o fac să simtă ruşine,
Că a venit tocmai la noi,
Din imbratisarea-mi zidită în tine,
N-o să mi te scoată căci " Tu", astre, devenit-ai "Eu".
Mi-e dor să te-ating de sus până jos,
Cu pleopele între-deschise să trăim primăvara,
Cu arome de piersici, de fragi şi bujori,
Mi-e dor să te ating, mi-e dor de-nvieri,
Ce vin doar din tine, din foc şi ispită,
Mi-e dor să te-mbiu în dulcea-mi redută,
În care s-or scurge orhidee-n plăceri.
Cum razele- ţi se răsfrâng printre cearceafuri,
Răpind o privire pe-o coapsă râzândă,
Îndrăznesc să-ţi adulmec parfumul cu iz de patchulli,
Întrupat in frumosul din visele-mi pline,
Mi-e dor să te-nlănţui cu sărutări,
Arome de mosc, se preling pe noi doi,
Dragostea cea dulce, nectar spre nemurire,
N-ai vrea-ntrupat in fecior, să rămâi lăngă mine,
Sâ nu mai fugi pe boltâ-n neştire,
La răsărit, sâ nu te mai ştiu,
Foi de trabuc, în catifeaua pielii, teina îşi lasă.
Viata ancestrala croita-i in mine.
Sunt umbra ta, marite Luceafar, al poeziei zeu.
Mi-e dor să te simt adânc, mai adânc,
Acolo unde vulcanii ţâşnesc în tumult,
Mi-e dor să mă frig cu lava-ţi de astru arzând,
Mi-e dor de-a ta umbră dedublată în gând,
De erotism spre nebunie,
De un amor cu-n dor de-un penel ancestral,
Calea Lactee, sa ne ţina companie,
Vom scrie Epopei in Universul plenar.
Argintul din stele scoboară pe-aşternuturi,
Trupu-ţi de-Adonis încrustat în candori,
Pâlpâie dulce jăratec pe-o buză,
Ce se doreşte despuiată de fel,
Sânii-mi te cautâ-n place profundă,
Cum aş putea făr' de tine să stau,
Coapsele-mi tari, te-mpresoarâ din faţă,
Cotropindu-ţi tărâmu-ţi, pentru altele fost-a stingher.
Curg sărutări pe corpu-ţi de lapte,
Şoaptele lunii ne fac in etern demiurgi,
Presar peste pleope-ţi jurăminte în noapte,
De n-om mai fi împreună pe viaţă,
Decis-am rămâne măcar de scris camarazi.
Mi-e dor de-aşa noapte infinită de lungă,
Ce va sfârşi în ceaslov de poveşti,
Tu, rege al meu, eu cadâna ce-n toate,
Te-oi însoţi spre înălţimi câte şapte,
De ai să mori meteorit, lângâ tine voi sta.
Carti iti voi pune spre rai ca si trepte,
In adoratie din infern, te voi ridica.
Dă-mi gura ta dulce pentr-o minută,
Ce-am s-o topesc în miez de pământ,
Să nu se mai scurgă, să fugă zăludâ,
Să mă umplu de tine, să ştiu că te am.
Dă-mi braţele tale, în ele s-adorm,
O veşnicie şi de trebe mai mult,
Rănile cratere mi le oblojesc,
În vis doar prin tine, ce vrei să trăiesc.
Inima-mi se scurge ca viu argint, peste inima ta,
Nemurirea în doi e scrisă în stele,
Înnaripaţi în zbor, punem în lanţuri păcătoase blesteme,
Rubinu-mi din plete de soare, jaratec din amor se vrea,
Să răbufnească pân' la cer în vâlvătaie,
Mă contopesc în mintea ta, ca ceara topită,
Pe dinăutru mă scurg, îţi fierb toata în vene,
Gustul sărutului îi aghiazma ce-nvie,
Conştiinţa de sine, c-ai simţit că-s a ta.
Mi-e dor să te simt una cu mine,
Să te ştiu în al meu adânc definitiv,
Înlănţuiţi la greu şi la bine,
Vreau să îţi cad în braţe cu zgomot,
Ca marea ce-şi sparge valuri de mal,
Ca soarele ce se-anină ferice pe boltâ,
Cu luna în ziuâ, facand unic hotar.
Destinul pe umeri ne pune arginturi,
A vieţii boltâ se-nalţâ odată cu noi,
Suntem doi aştrii ce-au decis să se-ntoarcă,
În poveşti din vechime, band, din al geniilor crud nectar,
Mi-e dor de tine, de-a trăi o dulce minune,
Ce este leac pentru suflet, c-ai suflat peste amar,
Preschimbandu-l in roua ce te face-a straluce,
In diamante de intelepciune si adevar.
Rănile vieţii ne iau în spate,
Ne târâie goi prin moloz la galop,
Cu diamantul din razele-ţi mult înfocate,
Tâiat-ai răul ce-ncătuşată, la pământ m-a ţinut.
M-am ridicat spre ceruri, preschimbată,
Într-o soare de fată, venita, din vlăstar impărătesc,
Am căutat tulburata, printre stele să te urmaresc,
Să te simt, să te am, cum ar fi firesc,
Dâră, tu, decis-ai să devii, solitar, un astru îngeresc.
Mi-ai pus insa-n mana penelu-ti de aur,
Sa scriu in locu-ti cu mana de faur,
Floarea-ti albastra infrant-a pe Centaur,
Pentru aceasta, te venerez.




Am coborât din şa *** Matepoeză ***
*
Am coborât din şa şi lângă cal
privirea mea alege acel mal
ce o să fie
golgota, ce m-aşteaptă s-o străbat
pentru a fi ,când, unde, nu se ştie,
crucificat.
*
Stau derutat când calul de omăt
nechează şi porneşte îndărăt
fără să-ntoarcă
măcar o dată capul înapoi.
Sunt singur, însă tot mă-nşel că parcă
am fi tot doi.
*
Într-un târziu pornesc spre-un dâmb stâncos,
care îmi pare mai prietenos
şi-ntruna cheamă
şi-ncep să urc şi să cobor colini
fără să simt vreo spaimă sau vreo teamă
când calc pe spini.
*
Mai am puţin şi am să fiu pe stei
de unde voi privi spre anii mei
ascunşi în ceaţă
şi am să strig fără s-aştept răspuns:
Priviţi ce sus m-am căţărat în viaţă,
unde-am ajuns!...


POEMUL ÎNTREG
acum, de exemplu,
nu pot să scriu...!
las totul într-un pâlc de clipe
și clipesc pleoapele peste priviri,
oștiri de gene își ies din restriște
și bulgări de lacrimi
prind rostogol,
pale de roșu fâlfâie obrajii,
gheare nevăzute strâng,
până la amorțeală, grumajii,
și cât de aproape e moartea!
cât de aproape...!
nimic nu scapă de subt stăpânirea ei,
buzele se-nvinețesc în șoapte,
sudoarea sfâșie mușchii din spate,
vaere de plumb împung omoplații,
săriți!
se răscoală iadul!
un foșnet anemic
mă atenționează că trăiesc,
o săgeată înfiptă în colț de buză
aduce(oare!?) iubirea ascunsă...
las demonii să-și facă de cap,
mă întorc și nodul desfac,
nu cu sabia, alexandrian!
nu!
cu ochii,
cu inima,
sunt om!
și port în mine iubirea ascunsă,
o sabie -nfiptă în inima plânsă,
da!
port în templul ce sunt o iubire ascunsă,
sufletu-mi arde,
miroase-a cenușă...


SPIRALĂ
Iernăm în cochilii de melci
ca o mare
cu genunchii la gură.
ne amintim:
era un război era un sărut
ucis pe o piatră
pe lîngă ziduri părăsite
înfloresc
orhideele ceţii
ne amintim:
ne-am aşteptat prin zori verzi
ne-am părăsit în apusuri albe
ne amintim:
am locuit o vreme
în cocorul depărtărilor calde
acum au rămas
mările singure
zbătîndu-se în obiecte



Vladimir Robu

 

 
para
 

Pribegia
Străini, goniți, fără tărâm
Ne-ați dus copiii peste râu
Cu lanurile-n bob și grâu
Din iadul sec, un cer urâm!
Partid bogat în slujbe noi
Săltând pe cripte de eroi
Popor pierdut, în crâșme vechi
Cu mocasini fără perechi
Pribeag român, cu-n port străvechi
Adu-napoi!
Adu-mi înapoi copiii sfinți
Copii de țară și părinți
Nu i-am născut, pentru-nchisori
Băieți voinici cu feți de flori
Pentru câțiva miloși arginți
N-au meritat prin ploi și vânt
Să-i bată domnii la pământ
Aici, au casă și-un mormânt
Copii de sfinți!
Biserici pline de bătrâni
Pierdute nopți, cu-atâția ani
Părinți, cu fețe de țărani
Își numără cu săptămâni
Să-și vadă fii lângă pat
În coridorul măturat
Că au plătit cu sânge viu
La jugul crunt, pe orice fiu
Nici parte n-au, de un secriu
Părinți sărmani!
Își plânge viața, de nevoi
Muri-va iadul de trândavi!
Că au făcut, copii de sclavi
Cu împăratul lor strigoi
Spitale pline de bătrâni
Bolnavi de oase și plămâni
Cerșesc prin colțuri rugăciuni
Părinți, cu pașii de tăciuni
Mai port poreclă, de Preabuni
Cu-a lor război!
N-au meritat, pe banca lor
Să-și plângă puii de cu vii
Un sat întreg de păpădii
Flămânzi, de-atâta timp de dor
Au rupt mereu, din milă-au rupt
Un neam fățarnic și corupt
Mai stau și-acum, intens în post
Fără de prag, făr-adăpost
C-au dus averea, fără rost
La domnii lor!
Și de s-a rupt, un măr pe ram
Cui o să-i pasă din străini?
Vecini să ai, tot n-ai vecini
Părinții lor, părinți de-un neam
Copiii lor, ai noștri fiii
Își duc strămoșii în cutii
Străini, goniți, prin ploi și vânt
Nu au nici parte de-un mormânt
Cu-atâta cotă de pământ
Nici de mormânt!

Dumitru Sârghie

INFINITUL EROTIC
Eram ca un lup hăituit de idei,
încărcat de o emoţie melancolică,
tăiam tacticos frunze la câini
şi te iubeam cu o furie diabolică...
Mă lătrau, ţanţoş, căţeii,
în mâna stângă, ţineam un crin,
iar, în dreapta, un stilet.
Trăiam şi muream împreună cu timpul,
aveam o cravată violet
şi o cămaşă albă, ca laptele strecurat,
alergam ca un nebun
în căutarea luminii
şi-mi ieşeam adeseori în cale...
Iubeam tot ce e zbucium
tulburător de linii
şi auzeam, în carnea ta,
armonii muzicale.
Te iubeam insolent şi despotic
şi-ţi ronţăiam sfârcurile,
şi-ţi savuram infinitul erotic!

Alexandru-Eusebiu Ciobanu 

 
para
 

 



Succubus
Te dezbraci în mine
plină de pofte alergi ca un monstru
ca o nebună
ca un strigoi
în nopțile cu lună plină
mă apar de vraja ta cu usturoi
degeaba, coci în mine lapte și pubertate
ca un câine turbat rupi și lesa din zgardă
nici popa cu agheasmă
nu te poate scoate din trupul meu
ai rămas înrădăcinată ca un drac
vreau sa te îngrop adânc
să nu îți mai aud gemetele
blestemat e cel care te-a născut
cu frumusețile EVEI
mergi cu bicicleta pe strada mea
râd dar în același timp și plâng
te vinzi iadului
îți faci de cap
deschizi bordeluri în sufletul meu
aprinzi lumânări parfumate
te îmbraci cu cea mai sexy lenjerie
plutești cu un picior în raiul plăcerilor carnale
în mine e ora, minutul și secunda 6
o durere mă doboară la pământ
pe nas îmi curge sânge
moartea îmi sufla în ceafă
și dacă această femeie sunt eu
într-un univers paralel
sau o reîncarnare
e clar
în mine trăiește Succubus


Iar eu iubesc pentru a fi șoptit...
Am ocolit în cearcăn visul, crezând că sunt nebunul pregătit
Să lase lângă suflet biciul, când în ograda sa au mai venit
Și zboruri clare, și rostiri de aripi , și oameni vechi amenințând privirea,
Și-n teama mea de-a nu rămâne singur, săltam in fața lor doar pălăria...

Am dezbrăcat din mine toată pielea, când cu arginți virginele zoreau,
Iar mai apoi plimbam prin mine cheia amorului ce-n suflet pătimeau,
Acum... îmbrac și-atingeri de văzduh, mă las purtat prin rouă de maidan
Și tot ce văd e tot ce nu apuc să-'nlocuiesc cu grijă ce mai am...
Am preaiubit dinspre călcâi mirosul, am preamărit crochiuri și sătul
M-am ridicat din mine, ticălosul, să par în fața mea că nu mai știu
De-s umbră sau poet ori risipire, că-s nerv de frunză veche preacăzută,
Dar poeziei mele-i dau de știre că în cămașa mea nu-i dor de ducă...
Și mai apoi, nici nu-'ngrijesc puterea cu zgomotul mândriei dimprejur,
Mă fac mai mic să nu aud părerea drumeților de scenă și imi jur
Că ticălos rămân eu să le par, risipitor de triste cafenele,
Dar când ating cuvântu' eu dispar, și ce tresare-'i gustu' vieții mele!
Nu e nici greu să porți o pălărie în fața celor ce se cred golani,
În vinul meu răsare păpădie, în lutul meu nu rătăcesc doar ani...
Până și-n colb de asfințit de seară am mai găsit din tot ce-am mirosit...
Săruturile stau să mă mai doară, iar eu iubesc pentru a fi șoptit...


George Anca
Eminescu în India

*
        4.1.    Rig Veda   ("Hymn of Creation" starts):
nasad asin, no sad asit tadanim

          4.2     Mihai Eminescu:
La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta

          4.3.    Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:
adau sampurnasunye na hi kimapi yada
sattvamasinna casi

          4.4   Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva

          4.5 Gujarati, by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat

          4.6 Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han
          4.7.    Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):
Adiyilekku nissunyata nannile
         4.8.Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil


*

     The translation of Gitagovinda in Romanian was thus done in a very daily life, culture and language in India. In the same very room where we gathered, one afternoon in 1981, October, after Dr. Sergiu Al-George, the translator of the 'Bhagavad Gita' into Romanian, had lectured on Rupaka, I've asked him why not Gitagovinda. But one week later he was no more. With his death, the Sanskrit became for me not a foreign language any more. So, naturally, my translation is dedicated to Sergiu Al-George. Listening to Dr. Trikha's translation into Sanskrit from Eminescu, he also told us that it was as if he had heard for the first time 'Luceafarul' (Divyagrahah).

*
        Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.
        Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.
        My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.
        I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.
        Surely the exchange of teachers between universities is a must.
        Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.
        Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.
        We can only slightly open a door toward an endless realm.
Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.
        Early 1990's Romanian new press acknowledged both India's international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.
Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.
        As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.


*
I am from Boston that is from Romania my name is Eminescu that is Poe I was born in Bucovina catalogators did like Poe from poetry dada in dodii you seem to me American unlike Holderlin Eminescu Boston is missing only Edgar Poe an Edgarless city-lodge chime concert Eddy tune from Baudelaire Boston without Poe without Romania
*

MIHAI  EMINESCU



Mushatin



the wood is white its leaf is black
its thousand little twigs
by snow are heavy
only the wind passes through them
the cold wind and some magpie
sheding let them off
white is the night the one with moon
from the distance wood resounds
the wolves in troops mass together
blows the wind blows incessantly
grove and heaven make to me pair
mad grief comes over one
as long and stretched grief
as the county all under snow
the wood shiver like an aspen leaf
as large as one’s horizon
the wolvws over peakes race
wandering through snows
troops the crows fly

in the ground of dense woods
there is no path to get out
there’s no way there’s no boundary
neither hunter’s trace
making blizzard on snow drifts
they filled up the glades
let down on dry boughs
over shed leaves
over water over all things
in the impenetrable forest
a little house is hidden
there’s no village nor nearby road
quite alone one doesn’t know how
only from its chimney the smoke juts out
who would stay in the house
that doesnţt care for the snow
which falls and will fall
ever heap on heap
surpassing the fence in the yard
up to eaves it will reach
if left is long winter
zoung little widow
stays there quite alone
how many days are left
she doesn’t go to village any more
how long the time of a winter
how the snow is all falling
she ever winds and weaves
white threads exquisite linens
while the fire burns in the hearth
the wolves howl the gogs bark
and she spins from tow
swinging on a leg
the trough with a little child
asleep and graceful
and as she sings as she sighs
the voice of wood imitates her

in the ground of the wood
there’s no path thewre’s no way
that if ever a path existed
it turned into a valley
that if a way ever existed
it is with leaves burried
it is filled with thorns and thistle
that one doesn’t find its trace
if there is path somewhere
nobody knows it anymore
that they lost its traces
shepherd boys with the flocks
and they lost their signs
woodmen with the logs
and they forgotten the folds
hunters with the bows
nobody in the world knows any more
that around only desert
whici its borders are
where are its springs
the grass grows behold again
beaten by the summer wind
where the forest is rare
but in the beautiful grass
never a scythe entered
where the forest is dense
by its thick of wood
no axe did touch
in the ground of wood
path isn’t way isn’t
but a glade of fir trees
and a cheerful eye of pond
and a garden with stile
and a little house with trouble
and at the door of house grows
the old tile tree which shadows it
like a living covering
its flower falls without wind
shaken over the land
and on the porch who is seen
who nwaer craddle is staying
young little widow woman
who knew about herself only she
and as the wood bestirs itself
she sings for her she charms her away
swinging with a leg
she says gently
lullaby lullaby little child
I’d tell you atale
lullaby lullaby between us
I’l tell you a tale
and in models I’ll dress it
and beautifully I’ll untie it
zou to understand it only I pause
towards others I say nothing
the tears a valley fall from me
my father was a shephard
as many seconds are in year
as many shepherds he was having
with thousands flocks beside
flocks in thousands of little she lambs
little shepherds after them
haughty flocks also of sheeps
the little shepherds backwards
with flutes and bagpipes
he had also if you understand me
herds of untamed horses
which like hurricanes
were filling his plains
were grazing his estates
and in the length of rivers
they settled themselves on deserts
and in the waves of grass
were grazing the hinds and the stags
and through mountains lost in clouds
he had big herds of bisons
cold rivers cold springs
in the shadow were flowing eternally
and he had mountains and he had forests
and fortresses with fortifications
and had villages thousands and thousands
strewn on the plains
and had villages big and small ones
and full with brave men
what an uproar what a struggling
when cheerfully sounding from horn
was calling the country to boundaries
that were running with little and grown up
that they were flowing like rivers
and blackened the deserts
bitter me into a sigh
the tears are valley coming to me
with the kerchief if I whipe them
they still stronger go on
and how beautiful I was
how no one was kin by kin
of gold were my plaits
and by girls they were plaited
rosy like a peony
I was dear to everybody
they came behold they came
emperors from the east
to ask me in marriage
but they went as they arrived
kings came and messengers came
learned in many schools
with reasonable words
they asked me with justice
good time old shepherd
our emperor master
did send us to ask
if you marry your daughter or not
he answers then honestly
dear brave men welcome to you
dear’s to me to feast you
with you to get delighted
but any much you did ask me
daughter I haven’t to marry
but he emperor from the west
did come and didn’t go
two words only he told me
my heart he did subdue
he was stately and armed
an enarmoured soldier
he was stately and hale
having care of nothing
he was tall and I was tall
nice looking we were together
fitted in excess
I beautiful he beautiful
bitter me in a sigh
the tears valley come to me
with the kerchief if I whipe them
they still stronger go on
they heard and if they heard
match makers from the east
that I was going to marry
and when I just gor married
many people aroused
our house only to spoil
and to separate us
thousand of tongues were flowing as rivers
risen from the deserts
and they came mobs
risen from the forests
some on horseback some on walk
ever came in thick cloud
they came swarms came flock
and left the desert after them
they came flocks came valley
and crumbled forts in their way
vainly my man faced them
they pushed him only back
they defeated his armies
they ravished his glories
they desered the countries
they brought his fortunes
they balckened his sun
they enslaved his people
I in the deserted wood
wandering lately
I heard from foreign tongues
that my man isn’t coming any more
I learned from the west
that my man went away
by all humans followed
I learned from the east
that my man has died
that has died and was mourned
world entire was wailing him
did wail all hermitages
all orients
and wests all
and peoples tongues and crowds
midnight midday
they couldn’t awake him any more
weild behold those kings
the emperors of whole world
and a storm started
which earth drowned
midnight and westward
thousand kins put to way
big flocks and predatory
of alien peoples
which were fowing behold flowing
end they didn’t have any more
just for putting inheritence
over poor mankind
when I think to such sorrows
it seems to me they were yeasterday
when I think to my shepherds
it seems to me they were thousands years
bur when I learned
that my man has died
this linden tree I planted
grows the tile and flourishes
and shadows my life
and as in its shadow I live
I don’t get old any more
dear mother’s little child
many in world I’d tell you
but I am afraid you’d leave me
bur I am afraid you’ll understand me
and you’ll grow and will start
how the wood don’t comprise you
and you’ll go into the wide world
but you sleep more behold a bit
that you’re tender of years and little
sleep at shadow sleep on peace
that your mother will make you
under that tile tree beaten by wind
the bedding at land
when the sun will set
then the wind will drow off
and you’ll get asleep
the teeny branches will beat
and if stars will penetrate
and the moon will penetrate
our solitude
and when the wind will blow
the tile tree will rock
its flowers it will shed
and again will awake you
in the ground of the great night
and at rustling of oak trees
under the circling of clouds
in the falling of flowers
under the shining of stars
and at dance of wicked fairies
under the leaf of oak trees
at the voice of springs
where is it the cross from ways
you don’t cry more me
they grow like brothers two spruce firs
do laugh chick-abiddy laugh
where there are birds in the trees
be quiet chick be quiet
they gather girls and lads
do sleep chick heigh
stags gather the soft ones
awake chick do awake
and as she sings and sighs
the voice of wood imitates her

poor country of the high
all zour fame has gone
now five hundreds years ago
only wood you were to me
around were growing deserts
empires were crumbling
the peoples were getting old
kingdoms were fading
and forts were scatterng
only your woods were growing
green is the unpenetrated shadow
where a world is hidden
and in the shadow for ever
cold rivers were flowing
tenderly clear turning
having voices of springs
Bistritsa in rocks struggles
hrough dark forests
and ever goes deeper
where the water slightly twinkle
and at once it sees that
its watwrs hitches
and by roxks it is dammed up
it gathers and ever grows
it dam up in wondrous lake
of which waters are quiet
and trees make shadow to it
dense leaf over
in depth the water watches
and the oak trees from bank to bank
over it fall down
peaks prop up together
and make to me a tall vault
by the peaks they are knitted
and in shadow they rule
and in eternal freshness
the waves are sparkling
from one bank to another
it fell a tall trunk
it fell crosswise
that its foliage is hanging
long bridge of a tree
over a silence of lake
long bridge big bridge
that one can pass it on horse back
and Mushatin youngish
passes the bridge quiet alone
with the vest of steel
with black busby of lamb
with white thick cloth on him
how he was coming to hunt
he was carrying the bow on back
quiver of arrows he has
wih long plaits up to on back
but a forehead cutted off
little child in tight cloths
lightly is feeling himself
if he aims at a deer
the falcon flys over by him
if he holds his hand upward
the falcon put in his palm
and he ever comes shouting
and from leaf always bursting
and when starts to sing
the woods resound
hear you dear do you mother
how Mushatin is calling you
nobody was around him
only the blackbird was whistling
and he was getting down
where the water was trembling
and the blackbird says
what are you searching for boy by here
grow you wood and do you cluster
only for a path leave me room
to pass you across
only I will reach a clearing
and a spring of water
to see the falcon how it drinks
the wood says quietly
I went of leafing me out
for you did want me
and the waves sound
moving they gather
among the linens of leaf
the sun trys to penetrate
burn in the shadow at cooling
the sparkling spots
and on waves beat
the light pours flame
on clear long torrents
the rays fly like strips
under an oak long-haired oak tree
which was letting its branches down
Mushatin was lenghtenning out
putting the bow beside
you wood wood my dear
it seems I’ve told you that
you sound from leaf ever
for since I didn’t see you
much time has passed
and since I didn’t search you
much worlds I wandered
wood your majesty
let me under your foot
that I’ll spoil nothing
but only a little branch
to hang my arms in it
to hang them at my head
where I’ll make my bed
under that tile beaten by wind
with the flower upto ground
to lay with the face upward
and to sleep should deadly sleep
but to hear even in my dream
dear wood your voice
from that glade of beech
doina song sounding dearly
how wailing vibrates
that rocks my leaf
and the slowed wind
will see that I’ve got asleep
and through the tile it will rake up
and with flowers would cover me
thw wood was bowing down to him
and from branches was shaking
you Mushatin you Mushatin
cheerfully I shake my branches
and gayly I’d speak to you
long live your majesty
come Mushat to understand each other
and so choose you as our emperor
emperor of the springs
and of the deers
seated to some brook
to tear your flute from the waist
you to sing and I to sing
all my leaf to stear
to start booming in wind
on springs
from steepnesses
where the birds are flying
where the branches are bowing
and the deers are playing
the water says to him o child
hold your hand to me
come on my bright bottom
for you are beautiful child
and Mushatin answers to it
vainly you allure me in waves
vainly wood my dear
you sounds from leaves ever
that I’ll go away from you
that leaf will weep after me
that from soul it snatches me
longing-dor path longing-dor of going
and even I feel so much grief
for the weep of my litle mother
I’d go I’d ever go
longing-dor never to snatch me
and I’d go on long way
longing-dor  to not reach me any more
vainly on wind are calling me
longing-dor for home longing-dor for mother
vainly it sounds in wind
that so destined I am
to make my way on earth
to hold my paths
to wander the countries
the countries and the seas
be it my voice strong
as to pass always
from everywhere I’ll be
over waters over bridges
over woods from mountains
to reach upto home
where my mother stays to weave
and to tell her in many lines
do not die mother of thoughts
don’t go you child
but if you have in world days
present them all to me
know you beloved brother
that I am not wood but fort
but since long I am enchanted
and by sleep darkened
only when the night arrives
the moon in heaven journeys
it runs through all my shadow
with its cold light
on then from horn sound to me
all trees together
griefly sounds the leaf in moon
and my world gathers
that tree after tree
all at once come untied
from oak tree with dense leaf
comes out a wondrous empress
with long hairs upto the heels
and with golden cloths
wonderful is her dress-rochia
and her name is Dochia
from the trees without number
come out children with falcons on shoulder
and girls many come out
with their turned up sleeves
and on nacked shoulders
carry wooden pails and pots
it starts then a fret-zbucium
sweetly sounds voice of horn-bucium
on the paths without traces
the deers come in flocks
and roar slowly so dearly
with the bells at neck
and wait patiently
beautiful hands of virgin girls
that they milk them in little pails
for know you beloved brother
I am not wood but I am fort
but bewitched I am since long
tile  will listen
sounding from hill to hill
the wonderful triumphal horn
on the king Decebalus
then my trunks will undo
and would turn into palaces
you’ll see coming out from them
thousands young girls
and from firs as little be they
you’ll see coming out brave men
for at the sound of horn
all get back to life
and the falcon agilely
over him is flying
come Mushatin you Mushatin
cheerfully I shake my wings
on your helmet I will settle
and from mouth I’d say
long live your majesty
remain wood healthy
that the water is calling me downward
and destined in world I am
to make path for me on earth
and Mushatin gets near
by silvery Bistritsa
the boat was playing on the wave
he unties it from the bank
jumps in it and gives it way
like the arrow flys now
and flowing on quick waters
longing-dor for endless horizon
and going going far away
he separates the water into two
with large furrows of silver
which move shining
and in shadow they embrace him
and through the vaulting valley
only by here and by there
the sun was still penetrating
here is shadow there is sun
on trembling waters
he on flourishing banks
sees stray flocks
in glades he sees the stags
passing the waves of grass
the horses graze near brooks
as at swans it is bending
their neck and their small head
at once they rise
and prick up their ears
while they behold the boat
he was flowing flowing ever
the wood sounds softly and heavyly
when at once it makes day
the wood ino two unties
and on circling waters
sparkles wonderful sun
and before him he sees a mountain
with its hoary crowns
it built rock on rock
starting from the deep valley
and carrying wth it forests
over the gry clouds
it rises in serenity
crown full of snow
and toward bank it straightens again
the little light boat
and Mushatin gets down
the path of mountain takes
upto peaks to go
till thee night reaches him
in that unpenetrable wood
but with night on him he starts
mounts ever bravely
only the summit he will climb up
while it will be dawning
on the highten summit
he reaches at once
and making his eyes wheel
he looks at the whole world
he sees the heaven of the saint
and the face of the earth
that far away planes hold
which one can not measure by ezes
where the saint sun
as if goes out from earth
there in the distant horiyon
the great Dnister shows to him
from the Tartar countries
and farther flows in the sea
at lagoon like a necklace
it strings the White Fort Cetatea Alba
and on the face of smooth sea
pass the full ships
pass far from land
the sails filled with wind
and looking to the South
the Danube he saw
in an arch turned to sea
and on seven mouths flowing
from the Dnister up to here
proud country was holding
he sees plains smoking
wonderful hills greening
he sees woods how they get down
hill by hill ladder by ladder
scattering on the plain
where the rivers come out
and on peaks of forests
monasteries with fortifications
he sees towns sees villages
on the field strewn
he sees wondrous strongholds
dominating deserts
he sees the flocks of sheeps
with shepherds after them
with flutes and bagpipe
and the herds of horses
were passing the fields
and spread themselves to the wind
like the shadow of the earth
and in the length of rivers
spread to the deserts
and the youngish falcon
over him is flying
and from mouth was sazing
long live your Majesty
so much world so much horizon
from the Dnister to the sea
make once your eyes wheel
that this is the whole Moldavie

Dragosh King the Old
on Moldavie is master
and reigning with all glory
stays on throne at Suceava
at the praised Suceava
with walls surrounded
wall of stone high and thick
that on it five people walk
and have place with surplus
that go three on horses beside
and still have place in parts
wondrous horses to play them
now by there now by here
and from black trunks of rock
over the deep valley
over the stronghold
churches and palaces
stays kingly city
which with its crests mounts
huffed toward clouds
over sounding woods
with its walls with its vaults
and with towers at corners
heavy walls and with crests
how they were and how there aren’t
among the heavy arches
among the black bars
only the sun penetrates
between darken parlours
in walls of empty stone
they thrusted torches of pitch
smoking with red flames
light the dark
pillars of stone heavy and grey
where fittings hang
showing their rust
under the torch of resin
shields fitted sleeves
wonderful helmets polished
and breast-plates masks
and bows for hunt
and in the back of straight hall
it rises on seven steps
the throne of Christian King
covered by a baldachin
and in the golden chair
stays Dragosh greysh
white beard upto girdle
with black stormy eyes
the crown of red gold
shining beautifully on forehead
over the hoary plaits
on his mantle’s folds
golden flowers are sewn
and with white face
and with sceptre in right hand
his proud eyes make straight
and at the feet of throne
are strung on the carpets
wooden chairs shaped on lathe
curved with skill
here six there six
for chosen nobilities
at his throne’s ladders
stays in two sides boyars
arranged after their ranks
that for orders to wait
the vornic of Low Country
was staying in a bright chair
an old soft man
with his blue staff
which is with gold knitted
with stones covered
and from this higher on
the vornic of Up Country
stays with plaits snow-white
the chief magistrate of Chilia
and with his white eyelashes
chief magistrate of White City Ceatea Alba
after these also come
the chief magistrate of Hotin
that from Neamts and that from Vrancea
leaned stayed on spear
but all were outstripped in glory
by the chief magistrate of Suceava
and so all around
stays in furs of sable
with vests of the same kind
and with sleeves of steel
Dragosh King the Old
On Moldavie is master
In Suceava in the City
He has gathered Justice
                                      Version by George Anca


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu