OPERA POLITICĂ

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICĂ

MIHAI EMINESCU – George Anca – Adelina Patrichi Scala – Mioara Vergu – Iulia Rășcanu -IonPredescu – Adelina Pașca - Salvina Pașca – Gabrila Tănase – Alexia Ema – Daniel Vorona – Liliana Popa – Paul Cuculeanu – Șerban Foarță – Corina Dașoveanu – Jorj Maria – Doina Boriceanu – Hara Dana – Ecaterina Petrescu Botoncea – Streche Nicolae Florentin – Octavian Soviany – Vișan Dragoș – Lorevițchi – Anatol Covally – Marin Beșcucă – Ion Potolea – Dumitru Sârghie – Alexandra-Eusebie Ciobanu – Firoiy Cristina Maria

George Anca

Eminescu în India

Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.

            

*

 Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească.

*

În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.

 *

 volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită

*

a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei

*

Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India

*

Deconstruirea lui Eminescu

*

te fac să-ţi descoperi  în antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit bine măcar pe Pău      cescu prompterul lui Niolae Manolescu Ion Bogdan Lefter Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo Radu Mircea Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda Alexandru Paleolog C.P.-B.

*

India era Eminescu, România e pământ.

*

1. Rig Veda ("Hymn of Creation" starts):

nasad asin, no sad asit tadanim

2Mihai Eminescu:

La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta

3. Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:

adau sampurnasunye na hi kimapi yada

sattvamasinna casi

4 Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva

5 Gujarati, by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat

Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han

7. Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):

Adiyilekku nissunyata nannile

8.Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil

*

Some Indo-European creative myths are quite separated from the current theories of the universe but not so within poetry. For instance, the cosmic symbolism of woman's hair grows independently fromKalidasas's Usha/Dawn (Sanskrit-Romanian trans-soundation: ava yoseva suna/urusa yati prabhunjati/ave ei eva juna aurusa-n pridvor de zi" - George Anca. Ardkanariswara, International Academy Eminescu, Delhi, 1982) in the Veda or the Milk Ocean to Eminescu's blonde Indian princess or Brancusi's La negresse blonde.

*

My version was begun as a sort of trans-sounding syllable by syllable from Sanskrit into Romanian but increasingly it became a dhvani, turning the dhvani (sound) into the dhvani (suggestion) in respect to the two languages. The 'Gitagovinda' in Romanian may be compared to the Sanskrit version of Mihai Eminescu's 'Luceafarul' (Hyperion) signed by Urmila Rani Trikha in 'Latinitas' published as a book under the International Academy Mihai Eminescu having as a president Amrita Pritam. It was hoped that these translations will open new trends for comparative discussions on Jayadeva and Eminescu. But the ultimate test of this Gitagovinda in Romanian will have to be related to its own poetic quality.

*

          In both 'Gitagovinda' and 'Luceafarul' gods speak directly, as Govinda and Demiurgos Radha and Catalina are in love with gods. The ten avatars evoked in one, at Jayadeva are three simultaneous avatars - Demiurgos, Hyperion, Catalin - at Eminescu. The double reading of 'Jaya jaya Deva Hari' speaks for, both poems of the belonging of the poet to god or of the belonging of god to the poet. Yamuna speaks of Gitagovinda as if the river has read it, and not only the original but all the translations and especially those to be done again and again until the original will repeat itself in the waters of the river. The water is, at Eminescu, that of the primordial, Vedic ocean.

     The translation of Gitagovinda in Romanian was thus done in a very daily life, culture and language in India. In the same very room where we gathered, one afternoon in 1981, October, after Dr. Sergiu Al-George, the translator of the 'Bhagavad Gita' into Romanian, had lectured on Rupaka, I've asked him why not Gitagovinda. But one week later he was no more. With his death, the Sanskrit became for me not a foreign language any more. So, naturally, my translation is dedicated to Sergiu Al-George. Listening to Dr. Trikha's translation into Sanskrit from Eminescu, he also told us that it was as if he had heard for the first time 'Luceafarul' (Divyagrahah).

*

Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

*

          Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

*

EMINESCU  ALUZIV

EMINESCU  YAMA

*

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

*

 INDOEMINESCOLOGY (MIHAI EMINESCU AND INDIA)

Public Address to the President of India, H.E. Shanker Dayal Sharma, at ceremony  of  Receiving  Honorary Doctorate, Bucharest University

        Your Excellency Mr. President of India, Sharmaji,

Your gracious meeting offered to Romanian specialists in Indian studies, mainly from Bucharest, here, it's a high honor, a stimulation and also a consolation. For it's a tragic issue of Stalinist-Communist dictatorship that best thinkers, Indologists included, were jailed. But riks and slokas from Vedas and Upanishads were still communicated by Morse alphabet.

        We feel getting, at last, a free way to knowledge of Indian spirit and culture. Perhaps the moksha/salvation was the most appreciated quality of Indian spirit, together with Christian, Indian and universal dharma and shanti.

        Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.

        Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.

        My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.

        I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.

        Surely the exchange of teachers between universities is a must.

        Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.

        Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.

        We can only slightly open a door toward an endless realm.

Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.

        Early 1990's Romanian new press acknowledged both India's international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.

Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.

        As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.

 *

Amita Bhose (Calcutta, 1933- Bucureşti, 1992) şi-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. În 1969 publica volumul „Eminescu: Kavita (Poezii)”, Calcutta, cuprinzând 35 de poezii ale lui Eminescu traduse în bengali, limba lui Rabindranath Tagore. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, totodată traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând conferinţe. Ea este prima traducătoare a lui Eminescu în Asia. În 1972 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea lui Eminescu în bengali.  Teza sa de doctorat, susţinută în 1975 sub îndrumarea prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a fost publicată sub titlul “Eminescu şi India”, cartea fiind considerată  de către sanscritologul Sergiu Al-George drept „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu”.

La Editura Cununi de stele au apărut până în prezent, sub semnătura Amitei Bhose volumele: “Proverbe şi cugetări bengaleze”, culese şi traduse din bengali; “Radha şi Krişna” de Chandidas, traducere din bengali; ”Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române”; “Eminescu şi India”; „Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană”; „Eminescu şi limba sanscrită”; „Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România”.

Ms. Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu. Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc parcă şi mai adânc submerşi românităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene.

                                                                    George Anca

În fapt traducerile în engleză ale poemelor originale româneşti au beatitudine şi eleganţă...

Teza ridică un întreg lot de intuiţii, care pot fi prelucrate de alţi savanţi.

Astfel de lucrări acţionează ca punţi între două culturi aparent diferite şi eu recomand cercetătoarea pentru aprent neconvenţionala ei aventură savantă.

                                                                                          Dr. R. K. Shukla

Prin reliefarea enormei catene a versurilor lui Eminescu, Zricha Vaswani a făcut un mare serviciu cititorilor indieni şi celor vestici. Aceasta este o misiune nobilă, iar publicarea acestui manuscris într-o carte este o mare împlinire. Cercetătoarea va fi ţinută minte pentru efortul ei sincer.

                                                                                     Dr. Surender Bhutani

Unii au zis să-l scoatem chiar pe Eminescu. Contra acestora ni s-a alăturat, iată, Zricha Vaswani, o indiancă de peste mări şi ţări, care i-a ridicat lui Eminescu prin scrierea sa, piedestal nemuritor  la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar”. Iată cum o universitate din India, iubeşte şi promovează culturile străvechi ale planetei, tocmai pentru a-i fi păstrată prin acest demers, propria-i cultură. Această lecţie a lui Zricha Vaswani nu trebuie uitată!

                                                                      Nicolae Tomoniu   

*

LUMILE EMINESCIENE ALE LUI MIRCEA ELIADE

ŞI D. H. LAWRENCE. LUCEAFĂRUL

                                                                                             George Anca

          Titlul prezentării de faţă a venit, din Washington, ca răspuns la invitaţia d-rei Chiorean de a participa la simpozionul de la Târgu-Mureş, în continuitate, cumva, cu altă abordare – „Recunoaştere-abhijnana de la Kalidasa la Mircea Eliade şi Paul Ricoeur”, la Politehnica bucureşteană, şi poemul „Cenuşa lui Eliade”. N-ar fi trebuit, poate, să-l luăm în serios, aşa, pe e-mail, în virtual, când a vorbi despre Eminescu şi Eliade a devenit, fie un atentat în gol global, fie riscul jenării eminescologiei-eliadologiei de monopol ori paranoic eradicate/individualizate. Vagul  (fuzzy?) „lumilor” s-ar putea demetaforiza cu extrase din cei doi, plus – de unde până unde – D. H. Lawrence (ce „obiectivare”...) Nici metodă, nici bibliografie, mai degrabă o lectură, pe căutate, în pofida biblitecilor alb-negru scrise „despre”. Este, într-adevăr, vorba de lectura longitudinală a autorilor din titlu, separat şi împreună, contrapunct al „lumilor” devorându-se halucinatoriu – Bucureşti, India, Mexic -, exemplificabil, aici, prin mitul luceafărului.

          Am cititi din cărţile româneşti ale lui Eliade, ca instrument de călătorie spirituală şi drumologică, înainte de a pleca în India, în 1977, unde, aproape detaşat (fanatic), am căutat după titlurile (ştiinţifice) existente în biblioteca Universităţii din Delhi, pe care le-am completat cu altele, mai recente, trimise de autor, împreună şi cu scrisori. Am împărtăşit tăcerea locală asupra mitului „Maytreyi”, de legionari nu se vorbea (înainte de 1989; comparaţia făcută într-un articol ce avea să se numere printre cele de pe rug, între  Mahatma Gandhi şi Corneliu Zelea Codreanu ar fi putut cel mult intra în capitolul „Gandhi în România”, necum la „antisemitismul lui...”) Avansând, în echipă cu profesori şi scriitori indieni, spre ceea ce am numit indoeminescologie, l-am întrebat în ignoranţa mea (indusă, totuşi, de regimul de acasă) pe autorul Domnişoarei Christina : în ce relaţie se află cu Eminescu, adică, insinuând, aceasta ar fi puţin cunoscută. Reluând acum, în căutarea lui Eminescu, romane şi articole de Eliade (ordinea extensivă a lecturilor în India, pe subiectul prezent, a fost, ciudat: Eminescu, Lawrence, Eliade, ca şi cum cel din urmă era ştiut, dacă nu chiar familiar, graţie şi relaţiei epistolare). Alegerea lui Lawrence, în 1982, când revenisem ca profesor visiting la Delhi, nu mi-am explicat-o până azi, atrăgătoare fiind existenţa, la îndemână, a operelor complete (Cambridge), amintirea întâlnirilor în traducere de-a lungul timpului.

MIHAI  EMINESCU

Opera Politică

   “Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc” – Tudor Arghezi.   

  Discursul lui A. D. Xenopol la Serbarea pentru unitatea neamului românesc organizată de Eminescu la Mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt   

 Registrul de nașteri din Botoșani, la 15 ianuarie 1850 și Certificatul de deces al lui Mihai Eminescu. FOTO-DOCUMENTE via Arhivele Naționale ale României

 

“UNIREA ROMÂNIMEI… E VISUL MEU DE FIER!” – Eminescu pentru “Dacia Mare”, Biserica Națională și Catedrală la Centenar

Creștinismul și naționalismul lui Eminescu, precursor al Marii Uniri: “Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei.” [„ÎN ZIUA DE 15/27 AUGUST…”] – Apel pentru SERBAREA DE LA PUTNA  

 BUCOVINA ȘI BASARABIA. Studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online. Adevărurile lui Eminescu despre Rusia, aceleași, după exact 140 de ani

Eminescu, ”pătruns de ură împotriva rușilor”. Directorul Timpului îi cerea lui Maiorescu să-i “domolească” adevărurile lui Eminescu. Rușii vor a face să ne fie rușine că suntem români – Ioan Slavici

  “Christos au înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!”. ÎNVIEREA – de Mihai Eminescu

 BASARABIA, BASARABIA, BASARABIA – “cestiunea de existență a poporului român”. ISTORIA BASARABIEI scrisă de Mihai Eminescu. Articole din TIMPUL la Centenarul Unirii Basarabiei cu Patria Mama, România

[“SE POATE PUNE ÎNTREBAREA…”] – de Mihai Eminescu [13 ianuarie 1889]. (Ultimul articol. Cu mențiunea “paternitate incertă”)

ZIUA DE MÂNE – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1889]

  1 8 8 8 – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1888]

FORMĂ ŞI FOND – de Mihai Eminescu [11 decembrie 1888]

FÂNTÂNA BLANDUZIEI – de Mihai Eminescu [4 decembrie 1888]

M.E.: IAR ICONARII – de Mihai Eminescu [20 noiembrie 1888]   

ICONARII D-LUI BELDIMAN – de Mihai Eminescu [13 noiembrie 1888] 

[“VICTORIA ÎN ALEGERI…”] – de Mihai Eminescu [28 iunie 1883 – ZIUA ARESTĂRII]. Ultimul articol la “Timpul”, apărut pe 29 iunie 1883. PENTRU LIBERTATEA PRESEI

 AUSTRIA ŞI GUVERNUL NOSTRU – de Mihai Eminescu [26 iunie 1883]

[„COMPARAT CU TONUL LINIŞTIT…”] – de Mihai Eminescu [24 iunie 1883]

[„O PROBĂ PENTRU CELE AFIRMATE…”] – de Mihai Eminescu [23 iunie 1883]

  [„MÂINE VOM PUBLICA…”] – de Mihai Eminescu [22 iunie 1883]

  [„«MONITORUL» DE IERI, DUMINECĂ…”] – de Mihai Eminescu [21 iunie 1883]

 [„SERBAREA GUVERNAMENTALĂ…”] – de Mihai Eminescu [18 iunie 1883]

 TRADUCERI UNGUREŞTI – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883]

 

[„MAI LESNE SE TORC…”] – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883] – Despre unguri

 

 [„AR FI FOST DREPT…”] – de Mihai Eminescu [12 iunie 1883]

[„DUP-O TĂCERE ÎNDELUNGATĂ…”] – de Mihai Eminescu [5 iunie 1883]

 

 [„MAI JOS URMEAZĂ…”] – de Mihai Eminescu [3 iunie 1883]

 [„REPRODUCEM MAI LA VALE…”] – de Mihai Eminescu [1 iunie 1883]

[„D. DIMITRIE IOAN GHICA…”] – de Mihai Eminescu [31 mai 1883]

[„MIERCURI SEARA…”] – de Mihai Eminescu [29 mai 1883]

 

[„DACĂ VORBIM DE ADUNĂTURA…”] – de Mihai Eminescu [26 mai 1883]

 [„CÂND ACUM CÂTEVA LUNI…”] – de Mihai Eminescu [24 mai 1883]

 [„PARTIDA ŞTEFAN BELLIO…”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1883]

[„DIN CAUZA UNEI SELECŢIUNI…”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1883]

  

[„ÎNFIINŢAREA UNEI MITROPOLII…”] – de Mihai Eminescu [20 mai 1883]

 

[„SILA MORALĂ…”] – de Mihai Eminescu [17 mai 1883]

PARIS, 19 MAI – de Mihai Eminescu [10 mai 1883]

 

[„EXISTĂ DOUĂ FELURI DE ARGUMENTE…”] – de Mihai Eminescu [7 mai 1883]

 

 APOSTOL MĂRGĂRIT – de Mihai Eminescu [5 mai 1883 ]

 

[„DUPĂ CE ILIE ŢEPELUŞ…”] – de Mihai Eminescu [5 mai 1883]

 

[„CÂND OPOZIŢIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [3 mai 1883]

 [„E SĂTULĂ ŢARA DE VORBE…”] – de Mihai Eminescu [29 aprilie 1883]

 

 [„E ÎNVEDERAT CĂ REFORMA ELECTORALĂ…”] – de Mihai Eminescu [23 aprilie 1883]

[„D. C.A. ROSETTI A REÎNCEPUT…”] – de Mihai Eminescu [16 aprilie 1883]

 

[„PRIN DISCURSUL ŢINUT LA ATENEU…”] – de Mihai Eminescu [14 aprilie 1883]

 

 [„ÎN MAREA ÎNTRUNIRE…”] – de Mihai Eminescu [7 aprilie 1883]

 [„TOATE PROTESTAŢIUNILE GUVERNULUI…”] – de Mihai Eminescu [1 aprilie 1883]

 [„ORICÂTE MERITE ŞI-AR ATRIBUI…”] – de Mihai Eminescu [30 martie 1883]

  

 [„SE ‘NŢELEGE CĂ, DUPĂ MANIFESTUL…”] – de Mihai Eminescu [25 martie 1883]

„PESTER LLOYD” ŞI ROMÂNII DIN TRANSILVANIA – de Mihai Eminescu [23 martie 1883]

 

[„CAM ÎN AJUNUL…”] – de Mihai Eminescu [23 martie, 1883]

[„«ROMÂNUL» CAUTĂ A JUSTIFICA…”] – de Mihai Eminescu [20 martie 1883]

 

 [„N-AVEM BUCURIE…”] – de Mihai Eminescu [18 martie 1883]

 

RADICALII FRANCEJI [„RADICALII DIN FRANŢA…”] – de Mihai Eminescu [16 martie 1883]

[„ARMATA NOASTRĂ…”] – de Mihai Eminescu [15 martie 1883]

 

GR. M. JIPESCU, POESII BUCUREŞTI, 1883 – de Mihai Eminescu [13 martie 1883]

 

 SITUAŢIA DIN ARDEAL – de Mihai Eminescu [12 martie 1883]

 

 [„MESAJELE DE ÎNCHIDERE…”] – de Mihai Eminescu [10 martie 1883]

HORATIUS – OVREU – de Mihai Eminescu [6 martie 1883]

[„VA SĂ ZICĂ…”] – de Mihai Eminescu [3 martie 1883]

[„APELUL CĂTRE PRESĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1883]

 

 [„NE SILIM A PĂSTRA…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1883]

 

 [„E CURIOS CUM LEGILE…”] – de Mihai Eminescu [26 februarie 1883]

 

[„CE DOREŞTE «L’INDÉPENDANCE ROUMAINE» DE LA OPOZIŢIE?”] – de Mihai Eminescu [26 februarie 1883]

MANIFESTUL STUDENŢILOR UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI CĂTRE PRESA ROMÂNĂ – de Mihai Eminescu [24 februarie 1883]

 

 [„CAMERA A PRIMIT…”] – de Mihai Eminescu [22 februarie 1883]

[„SĂ NU SE SUPERE CONFRAŢII NOŞTRI…”] – de Mihai Eminescu [19 februarie 1883]

 [„«DACIA VIITOARE», IATĂ TITLUL…”] – de Mihai Eminescu [17 februarie 1883]

 REPUBLICANII FRANCEJI – de Mihai Eminescu [16 februarie 1883]

 

MANOPERE ELECTORALE – de Mihai Eminescu [13 februarie 1883]

 

[„ADMIRABILA DIBĂCIE…”] – de Mihai Eminescu [11 februarie 1883]

 [„DACA CINEVA ÎNDRĂZNEA…”] – de Mihai Eminescu [10 februarie 1883]

 [„«NOUA PRESĂ LIBERĂ» DIN VIENA…”] – de Mihai Eminescu [9 februarie 1883]

 [„SE ‘NCHEIE…”] – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1883]

 

[„UN CALORIMETRU SIGUR…”] – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1882]

 

[„ÎN SFÂRŞIT «ROMÂNUL» S-A HOTĂRÂT…”] – de Mihai Eminescu [24 decembrie 1882 ]

 [„FOI DIN GERMANIA…”] – de Mihai Eminescu [23 decembrie 1882]

[„PE CÂND CONSTATĂM CU TOŢII…”] – de Mihai Eminescu [19 decembrie 1882]

 [„ÎN FINE PRECEDENTUL…”] – de Mihai Eminescu [17 decembrie 1882]

 

[„PE CÂND LA NOI…”] – de Mihai Eminescu [15 decembrie 1882]

ROŞII DIN PARIS – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]

DEZMINŢIRE – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]

[„DIN CAPUL LOCULUI AM OBSERVAT…”] – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]

Din capul locului am observat că rău şi fără cale Creditul Funciar Rural se adresează la tribunal în procesul ce-l intentează d-lui Alex. Ciurcu. Distingerea care se face între acţiune publică şi acţiune privată ni se pare o subtilitate arbitrară…

Mihai Eminescu Opera Politică a lui Mihai Eminescu, Publicistică 1888 - 1889 No Comments

 [„ÎN SFÂRŞIT SENATUL…”] – de Mihai Eminescu [11 decembrie 1882]

[„OBSERVĂM CĂ UNIREA…”] – de Mihai Eminescu [9 decembrie 1882]

 

[„S-O LOVI…”] – de Mihai Eminescu [5 decembrie 1882]

  S-o lovi nu s-o lovi, iat-o frântă că ţi-am dres-o. Cam aşa, în bobote, ni se răspunde de cătră foile guvernamentale de câte ori relevăm lucruri reale şi pozitive, ca şi când le-am vorbi chinezeşte şi nu ne-ar pricepe.…

Mihai Eminescu Opera Politică a lui Mihai Eminescu, Publicistică 1888 - 1889

S-o lovi nu s-o lovi, iat-o frântă că ţi-am dres-o. Cam aşa, în bobote, ni se răspunde de cătră foile guvernamentale de câte ori relevăm lucruri reale şi pozitive, ca şi când le-am vorbi chinezeşte şi nu ne-ar pricepe. Una zicem noi, alta răspund dumnealor.

Să zicem că toate foile sunt pline de mizeriile reale de cari sufere ţara? Să venim cu statistica, multă – puţină câtă se face la noi, pentru a proba că în ţara aceasta, care se numeşte românească, elementul românesc este cel care scade la număr, el e cel atins de morbiditate şi moarte, că nici catolici, nici izraeliţi, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atât de însemnate ca poporul ortodox, adecă cel de limbă română? Să cităm din nou economişti vrednici de credinţă cari arată că trei din patru părţi ale proprietăţii rurale au trecut deja în mâna unor străini deghizaţi? S’ arătăm cum douăzeci la sută din copiii născuţi sunt nelegitimi, făcuţi în concubinaj? Să spunem în fine că aproape 30 000 de oameni, numai în capitală, sunt trecuţi în recensimentul din urmă între indivizi fără nici o profesie?

Nu mai vorbim de Moldova. Stările de lucruri, incuria administrativă din acea jumătate a României – mizeria ţăranului, decreşterea populaţiei rurale şi morbiditatea ei, toate acestea îşi bat joc de orice descriere, lasă în urmă puterea oricărei pene.

Şi dacă le relevăm acestea, dacă arătăm nu ceea ce noi zicem, ci lucruri ce le constată în scrierile lor teoretice chiar membri ai partidului: un Aurelian, un Ioan Ghica ş.a., dacă afirmăm că e clar ca ziua că, cu toată pretinsa civilizaţie, dăm îndărăt

– ce ni se răspunde?

Românii s-au bătut bine la Plevna.

Ba ni se citează pasaje din „Timpul”, privitoare la purtarea oştirii noastre ca şi când ar fi având a face una cu alta. Ei, şi turcii s-au bătut bine la Plevna şi cu toate acestea praful s-alege de Împărăţia turcească.

O satiră din anul 1821 zice:

Toate ar fi mers mai bine, dacă turcul n-ar fi fost

Vrednic numai la războaie, dar în politică prost.

Acelaşi lucru ‘l putem spune despre câte se petrec la noi. Politică proprie nu numai că nu s-a făcut vrodată, dar cei mai mulţi oameni par a avea o înnăscută incapacitate de-a înţelege importanţa cuvântului. Nu este şi n-a fost nicicând politică frământarea bizantină de a parveni, intrigile personale de harem şi serai şi goana după aur a o mână de străini deghizaţi, constituiţi în societate de esploatare.

Nici o reformă din câte se propun nu se face din punct de vedere obiectiv, pentru că aşa ar fi bine să se facă, ci pentru că e oportun, pentru că un interes de partid o dictează.

Oare politică să se poată numi apucăturile bizantine ale unui I. Brătianu, acestui om care-şi bate joc de toţi bărbaţii din ţară, care-i înalţă pentru a-i sfărâma, pentru a-i arunca apoi într-un colţ, ca să le fie silă lor înşile de ei?

Oare politică să fie a se servi de oameni corupţi, a căror viaţă şi privată şi publică e un adevărat scandal, şi-a face din ei sâmburul partidului său? Politică e din partea acestui om de stat de-a acoperi hoţiile coreligionarilor săi, politică de – a – şi îmbogăţi soitarii prin afaceri scabroase, politică oare de-a da pradă ţara şi instituţiile, viitorul poporului, bunăstarea lui în mâna unor elemente inculte şi perverse totodată, de cari sunt pline Adunările? Politică e de-a decora pe trădători şi de a-i pune în evidenţă, când asemenea oameni, chiar folositori să fi fost faptelor sale, cată să rămâie în umbră, pentru a nu răpi poporului întreg credinţa în onestitate?

Şi care-i scopul cu care se nimiceşte moralmente şi fizic poporul nostru, căci statistica ne dă dreptate în toate privirile: se nimiceşte.

Daca în fruntea guvernului ar fi o comisie străină am şti scopul: substituirea. Există străini cari nu fac nici un mister din aceasta; alt popor pe aceeaşi espresie geografică e parola multora din ei.

Care poate fi scopul d-lui Brătianu îndeosebi?

D-sa ştie, oricât de puţină istorie să fi învăţat, că liberalismul e dizolvant, cu atât mai dizolvant când, paralel cu el, avem zilnic imigraţiunea? D-sa ştie că, oricât de rău ar fi fost trecutul – retrograd chiar – al ţării noastre, această ţară era înainte de toate a românului, ceea ce azi nu mai este? D-sa ştie că toate elementele c-o ambiţie estravagantă de-a parveni sunt naturalmente eterogene şi că a le da vânt, precum le dă, înseamnă a înstrăina ţara? Le ştie fără îndoială sau, dacă nu le ştie, n-are decât să privească mutrele dimprejurul său pentru a se convinge pe deplin. Le pasă acestor cumularzi, acestor samsari politici, acestor ignoranţi, de ţară, cum ne pasă nouă de China.

Şi când toate acestea sunt învederate, când, mulţumită unei politici vitrege de chiverniseală, în toate punctele se observă un regres înspăimântător a elementului român, ce ni se răspunde?

„Românii s-au bătut bine”. „N-aveţi încredere în vitalitatea poporului”, o frază a d-lui Dim. Sturza.

Toate popoarele agricole şi păstoreşti sunt războinice. Dar ce dovedeşte asta? Dovedeşte poate că, cu toată bravura, al nostru nu dă îndărăt?

Daca politica străină, împreună cu străinii ce ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursături din toate unghiurile lumii, dacă nici unul din relele ce bântuie populaţiunile noastre nu merită atenţia aşa numiţilor oameni de stat şi dacă la toate mizeriile ce relevăm nu primim alt răspuns decât digresiuni asupra gloriei militare [î]i putem asigura pe adversari că – din nenorocire – va veni o zi în care nimeni nu va mai putea conta pe un popor sărăcit şi demoralizat. Istoria îşi are logica ei proprie; nici un neam nu e condamnat de a suporta în veci un regim vitreg, corupt şi mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează de cătră fiii lui proprii, cu atât mai puţin când se exercită de stârpituri orientale. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservaţiunii fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea escesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra a chiar existenţei statului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII

Academia Română organizează miercuri Ziua Culturii Naționale la Ateneul Român

  DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ   

Academia Română organizează miercuri, 15 ianuarie 2020, sesiunea festivă „Sincroniile europene ale culturii române", dedicată Zilei Culturii Naționale, aflată la a zecea ediție. Evenimentul se va desfășura în Sala Mare a Ateneului Român, începând cu ora 11, și va fi moderat de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, transmite Biroul de comunicare al Academiei Române, preluat de Romanian Global News.

În cadrul sesiunii, acad. Eugen Simion, președintele Secției de filologie și literatură, va susține prelegerea intitulată „Naționali cu fața spre universalitate", acad. Nicolae Breban va vorbi despre „Existența prin cultură", iar acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, „Despre o sincronie europeană a vechii culturi românești".

Manifestarea se va încheia cu un moment eminescian susținut de actorul Dorel Vișan

În foaierul Ateneului Român va fi organizată expoziția foto-documentară „Eminescu 170", realizată de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române, și vor fi prezentate trei colecții de carte ale Academiei Române: „Civilizația românească", „Basarabica" și „Izvoare privind istoria românilor"– Seria „Hurmuzaki".

Stabilirea Zilei Culturii Naționale în data de 15 ianuarie, de ziua aniversară a poetului Mihai Eminescu, este o sărbătoare propusă de Academia Română în anul 2009, consfințită legislativ de Parlamentul României prin Legea nr. 238/2010.

Sesiunea festivă din data de 15 ianuarie 2020 este organizată de Academia Română în parteneriat cu Fundația Națională pentru Știință și Artă, Filarmonica „George Enescu" și Muzeul Național al Literaturii Române, sub egida Primăriei Municipiului București.

Adelina Patrichi Scala

Oricât ar vrea să fie altfel miile de bully de serviciu, trăitorii de vieți de tastatură, călăi și judecători furibunzi și anacronici care nu au văzut-o la față altfel decât pe un ecran, despre ea nu pot vorbi decât cei care au cunoscut-o. Cine a fost ea nu vă e dat să aflați, iar rămășițele ei pământești vor lua calea pe care o va alege cea care i-a dat viață, pentru că numai ea știe ce a vrut și nu a vrut fata ei.

Ce rușine, după prieteni a venit rândul familiei la linșaj. O prietenă care a escaladat gardul, îngrijorată de soarta ei... O mamă pentru care fiica asta și-a riscat viața când a auzit că e bolnavă... O mamă care a aflat probabil de la televizor știrea pe care nicio mamă nu ar trebui să o primească vreodată. O mamă pe care un copil nu o mai poate apăra. Prieteni făcuți zob de o hoardă de indivizi periculoși porniți la atac cu coasa. Periculoși, pentru că trec drept sănătoși la cap. Oamenii de lângă noi.

De azi trebuie să ne scriem toți testamentul. În care să spunem cine are dreptul să deschidă gura și cine nu. Trebuie să existe o cale să putem pleca cu aceeași discreție cu care am trăit. Să nu ne lăsăm apropiații masticați, tăvăliți, scuipați, torturați, târâți în noroi de-o inchiziție de ocazie, specialistă in teoria conspirației.

A fost a voastră într-o mică măsură, atâta cât a vrut să vi se dăruiască. Acum s-a întors la ai ei. Întoarceti-vă la viețile voastre.

Mioara Vergu

Ubi patria, ibi bene!

Mulţi scriitori, cam puţini cititori pentru literatura română. Multe reviste literare care se scriu pe gratis. Multe publicaţii on-line. Multe cărţi scoase în regie proprie, adică pe banii autorilor sau prin bunăvoinţa unor mecena editori. Cum se popularizează aceste cărţi? Cum se distribuie? Cum se vând? De ce se scrie atât de mult?! Poate din orgoliu? Poate. Nu sunt cărţi de temelie? Cine ştie exact? Câţi dintre autenticii oameni de cultură români au fost recunoscuţi în timpul vieţii? Câţi au fost recunoscuţi doar după ce le-au dat girul „cele străinătăţi”? Şi nu este vorba doar despre beletristică. Ci de orice literatură, ştiinţifică, tehnică…. Despre descoperiri ştiinţifice, tehnice, pictură, sculptură, despre muzică, despre cinematografie, despre teatru...

Ceva ne împiedică! Ne pitim să ne bucurăm de ceea ce ne place. Ne ruşinăm şi de bucuria pe care o avem atunci când suntem apreciaţi, iubiţi. Pentru că vin unii şi ne dau peste mână, peste inimă. De ce oare îi luăm în seamă? Ce blestem ne urmăreşte să nu putem să ne impunem propriile valori? De ce trebuie să plece în alte zări pentru a fi recunoscute? De ce nu avem încredere? Am avut vreodată? Străinii se extaziază în faţa civilizaţiei româneşti, a tradiţiilor şi obiceiurilor noastre. Noi le bagatelizăm, le ignorăm, ne ruşinăm de existenţa lor şi ne extaziem în faţa unor plastice. Dar, încet-încet, măcar o parte dintre noi ne întoarcem la rădăcini. Cât încă mai trăiesc, declarate sau nu, Tezaure Umane Vii, cât încă mai putem să preluăm, să învăţăm de la purtătorii de istorie.

Istoria. Da, şi istoria ne-o bagatelizăm. Ne ferim să fim mândri de rolul nostru geopolitic, de lupta, de sacrificiile, de inteligenţa, de talentul, de harul acestui popor! Călcăm în picioare vestigii, cartea noastră de identitate şi, în unele cazuri, chiar a omenirii, în general, ca parte a ei, dar şi în mod particular. Şi dacă alţii fac loc de popas turistic dintr-o piatră pe care a stat sau nu o personalitate de-a lor, noi trecem fluierând ( a pagubă!) pe lângă cetăţi din piatră, aflate pe sau sub pământ! „Ne permitem”, că avem aşa de multe semne istorice! Dar nu ne învăţăm copiii să fie mândri de obârşia lor! Îi îndemnăm să fugă. Cât mai departe. Şi să uite limba şi tradiţiile. Nu, nu generalizez. Şi, sigur, fiecare are dreptul să-şi aleagă unde să trăiască: Ubi bene ibi patria... Dar nu-i mai corect: Ubi patria ibi bene? (Aveţi dreptate! Nu se mai studiază latina în şcoală. Este o „limbă moartă”.) N-am putea, oare, împreună cu copiii noştri, să facem din România patria în care să ne fie (mai) bine?

Şi totuşi, eu zic că putem avea speranţă! Academia Română a ales să se implice, să-şi spună punctul de vedere cu privire la programa şcolară (depinde ce va face Ministerul Educaţiei şi Cercetării!). Chiar dacă parcă prea timid, cu emoţie, de teama unor admonestări „globaliste” , tot mai multe personalităţi, dar şi persoane care au mers la şcoală pentru a învăţa, pentru a şti, nu doar pentru a obţine o diplomă, se arată interesate de igiena culturală a românilor. Este un pas. Trebuie să-i facem pe următorii.

O sarcină mare pentru educatori, părinţi şi cadre didactice, dar şi societate ca întreg.

Iulia Rascanu

Intr-o tara in care majoritatea tinerilor au fost invatati sa ii urasca pe pensionari si pe cei batrani in general (traiesc printre tineri si ii aud cum vorbesc) ca fiind un soi de plumb care atarna de grumazul lor subtirel si inca neintarit, ca si cum acei oameni nu au avut si ei o viata, o cariera, nu au contribuit la tot ce inseamna Stat si nu i-au sters pe tineri la popou cand erau sugari, e normal sa nu le pese ca ai batrani nu au primit inca pensiile. Pt ai cu Un picior in groapa, cum ii vad deja, progresistii (lui Peste) nu ies in strada, nu s-a dat trompeta! Ba mai rau, ne vom trezi ca nu vom putea sa ne pensionam pana nu dam mai toti coltul (la cat stres trebuie sa suportam pt ca, nu-i Asa?, fiecare are o parere, trebuie sa ne rascoleasca schimband guverne si legi cum schimba altii sosetele). Eee, dar sa fim linistiti, vom incheia cu asiguratorul un contract care, la sfarsit, cred ca imi va da multe oportunitati, asta daca mai traiesc. Daca nu, tot e bine, poate ajunge pensia mea la urmasii progresisti, macar ramane in familie* Iar daca vreau sa ajung direct in Rai, ii dau fara sa ma uit inapoi la o fundatie ceva, sa faca lumea mai buna (sic!).

Ion Predescu

Cine mai pune de-un infarct Parintele Paul
 
Părintele Paul a plecat la ceruri. Era un model fericit şi/sau nefericit. Oamenii sunt persuadaţi, ca structura de adâncime, mai mult de modelele nefericite. Sunt mai aproape, poate, de condiţia omului şi de subliminalul firesc al fiecăruia. Părintele Paul însă, preot fiind, propunea o dublă receptare: cel care oficiază liturghia şi omul alergând să-i îndeplinească sensurile.
A întemeiat o şcoală de rugăciune şi, în completare, esenţial adaos, o şcoala pentru copiii cu dizabilităţi. Fiecare copil este o teofanie, iar părintele Ioan, alături de colaboratorii săi, aşa îi şi trata, cu iubire, cu devotament. Iar “Cel Rău” şi-a spus: Ce-ar fi să-I provocăm un infarct? Nu-l putem închide la Aiudul anilor 50, sunt alte timpuri. Îl lăsăm să apese pedala acceleraţiei pentru a aproviziona cantina şcolii înfiinţate, pentru a găsi fonduri, pentru a ajunge la un bătrân care trebuie spovedit, îi setăm oboseala pentru a ajunge într-un stâlp, într-un accident.
Obiceiul nu este nou. S-a mai întâmplat şi lui Albert Camus, şi lui Mihail Sebastian. “Puntea diavolului”, cum îi spunea Denis de Rougemont, şi-a schimbat tehnicile manipulării. Părintele nu comunica precum în timpul acesta buimac: “Cu cât ne întâlnim mai uşor, cu atât comunicăm mai puţin.” El comunica prin ceremonialul rugăciunii, transfigurator. Propunea sensul şi nu semnificaţia. Ştia că nu posesiunea contează, ci bucuria imaginarului posesiunii. Colabora cu invizibilul ceea ce nu convenea celui Rău. Şi i-a programat un infarct.
Părintele a dispărut într-un infarct. Alerga să îndeplinească aserţiunea: casele simt pe pământ educaţia pentru cer. Era unul dintre cei care dorea să scoată educaţia din circuitul oralităţii. Educaţia este un pas spre credinţă. Oralitatea înseamnă lipsa principiilor. Nu putem spune mereu „ne iertăm, ne iertăm”. Trebuie să avem şi căinţă, îndoială asupra noastră (cum me ipso). Am putea sintetiza un studiu al profesorului universitar Daniel Barbu despre “Firea la români” în termenii următori: ”Ne iertăm/ ne iertăm/ Şi de mâine iar furăm” – K. Popper în „Societatea deschisă şi duşmanii ei” asta şi recomanda: să lăsăm cerul ca ultimă soluţie şi să decriptăm lumea (economică, socială) după cum reuşim… O face unul dintre discipolii săi străluciţi G. Söroş. Pentru credinţă (liturghie şi social) părintele Paul, ca altădată, în alţi parametri, actori precum Ştefan Iordache în spectacole de un bulversant catharsis au pus de-un infarct. Cine mai este atât de credincios încât să participe la izbăvirea lumii printr-un infarct… împlinit precum părintele Paul? Sau ca Ion Inculeţ?

Adelina Fleva 

destrămate dogme

mă vrea sicriul foamea dintre scânduri
se-aude scheunând în depărtare
şi-mi zgârie timpanele bolnave
de-atâtea împăcări cu şerpii şi de-atâta uitare

căci singură-s cu demonii din mine
şi-am ruginit de-atâta nedreptate
şi-aş vrea să mă-nfrăţesc cu orhideele abstracte
să nu-mi mai simt noianul de păcate

(dac-aş avea din nou piroane în palme
în loc de destrămate dogme
mi-ar râde ochii către Tine
n-aş sta cu uşile închise
de frica morţii care vine)

mi-e trupul lut arid dar fă să crească
un lan de grâu din el cu spice pline
de rugăciuni curate apoi vino
şi scoate Doamne demonii din mine

Salvina Pasca

De ce EMINESCU ?

Într-o iarnă nemuritoare,
de dragul stelelor
care nu-și puteau spăla fața
în unda înghețată a izvorului,
DUMNEZEU
l-a trimis în lume pe EMINESCU.

Astfel rămas-au veșnic tinere
stelele și izvoarele,
iar codrul și teiul
cheamă ,la umbră, îndrăgostiții.

LUCEAFĂRUL
n-a mai apus niciodată
și poezia românescă
se ridică rânduri-rânduri
pe umerii lui EMINESCU.

Gabriela Tanase

Și el este fratele meu

Apăsător de singur
aproape un mort
își poartă pe față
scârba de viață
singura lui sărbătoare
sfânta uitare.

Până și timpul trece pe lângă el
Și își vede de treaba lui.

*

Iubesc și diminețile greoaie
cu smog și îngeri negri, grase ciori
în croncănit ursuz chemând zăpada
care nu vrea să vină, uneori
când liniștea și un soi de însingurare
cu fluturi grei, oligofreni și muți
închid vederea, dar sporesc mirarea
că încă n-ai puterea să mă uiți
mi-e bine
în oglinzi curbate curând va ninge, lumea va albi,
peste vedere îngeri de zăpadă
vor îngheța, sau poate s-or topi
căci deși suntem, că n-am fi se pare
decât un abur trist, aproape fără rost
iar carnea asta care atâta doare
cine ne poate spune că ar fi,
c-a fost?

 

‎Alexia Ema‎

în

ce iarnă tristă
fulgi negri cad agresiv

o femeie singură
tremură în frigul de afară

deschid fereastra
dar nu-i știu numele s-o strig

o mai privesc un timp
cât să-i văd pielea albă printre fulgi

apoi închid fereastra
și o tot chem mai tare în gând

Daniel Vorona 

mănânc mere respect mireasa care a dorit atât de mult să aibă trup de viespe
.
în fiecare zi îmi dau
foc la bagaje mai întâi îmi tai unghiile după
aceea îmi desenez inima după aceea monarhia agitată trandafirul de
sticlă totul este o falsă tristețe pentru aceasta mă răsucesc irascibil și
adânc în pământ în găleata cu vin spumos
și în nuiaua de alun
.
calc peste mine la uşă sunt multe
animale de lemn care mă tot latră
.
ca un inițiat am prins
fluturele
și i-am acoperit ochii
.
aflând că mă culc cu tine apa s-a ridicat pe două picioare și se uită în oglindă

*

:aprinde crucea și lasă copilul imaterial căruia i-a crescut
barba și s-a săturat de atâta teatru să se întoarcă în Tine

*

imaginaţi-vă un cineva îmi smulge o palmă din cui urcă în tulburare și moare

imaginaţi-vă
suntem un singur stat suntem singura
republică --- republica daniel vorona --- în care insist
ne-am născut --- toată pădurea era invadată de porci antistatici și gondole ---
fără comentarii și îndrăgostiți nu doar ca smochinele
nu manifest pervers nici piatră vânătă
imaginaţi-vă

eram câini stăpânii erau
hoți lătram
și le mâncam din palmă

altcineva îmi smulge cununa de spini de pe creştet urcă în tulburare și moare
.
fug din om și mă împiedic de
Dumnezeu
sus pe cruce cad în genunchi
.
când am încercat să urc din nou pe cal kafka a pronunțat sentința
eu l-am amenințat cu moartea de restul de bani am cumpărat vată
de zahăr și
un triunghi
pentru copilul nostru început în mai multe orașe deodată pe urmă
am mușcat din carnea ta (aveai carne de regină supusă și virgină)
.
sunt fratele meu
nu
sunt fratele meu

ps

în primul capitol am fost atât de desfrânat (îmbrăcat în aur) încât tatălui meu
i s-a fost scârbă de mine
mă va mai iubi vreodată?

am deschis ușile m-am dus și i-am spus (iubește-mă) Tată l-am ucis pe lenin

*

finiș postări pe Facebook! să
vă țină Dumnezeu în Lumină

.
:de zmeură de brad de muşcată sunt buzele tale când îmi strigi răzbunare
prin arșiță prin
secetă -- ești tu
nu îți cer și eu -- toate anotimpurile au gust de magnet și de carul cel mare
.
ai ochii căprui şi inima arcuită ca o roşcovă sub cămaşa de tablă ondulată
sub care împărțim
puterea ca fiarele
zic rugăciuni pentru bucuria ta te ascunzi toată de la glezne până la noadă
.
-- sânii tăi au aceeași temperatură retrogradă iată mâinile mele nu
mai
sunt mâinile mele suntem păsări abstracte sunt pasăre de pradă --
.
(la o fereastră în obor ca în africa
de sud
și dinadins bate pustiul din picior)
.
tu ai mers de călugăriţă care flutură ca o lege izvorâtă din păcat de
sub acoperişuri -- fenomen locuit exterior
și
nenorocit în interior -- opoziție la opoziție
lumea asta crede că sunt şarpe în grumaz cantemir strâns pe ziduri
.

--- am suferit de sete
de foame și de frig ---
.
după ce îmi beau cafeaua tu te transformi într-o linie într-o cale ferată devii
albastră ca un triunghi renăscut după ce a fost îngropat într-o roată pătrată

ps

ca să nu îmi rănesc amorul propriu mă întorc din nou la tine mă ascund să
mor fără durere odată cu mine --- știu
că așa îți place -- cu spatele odată cu
moartea pe partea cealaltă predanie şi identic cu acel răstignit nu ca o apă

*

:îmi este imposibil să nu mă hrănesc cu dușmani scoborând dintr-un avion
care ne este casă și masă tu vii noaptea la mine sub
pat --- aștept să fiu
descoperit
în noua arhitectură
bizantină --- şi mă întrebi ce știu și ce nu ştiu despre
această pasăre care umblă rasă pe cap și cu care am venit singur la nuntă.

‎Liliana Popa‎

para

Pulcinella

împarte bezele, safire, perle gri
și melci albaștri în cochilii
delicatelor florărese
minuțioaselor dantelărese
în port la Napoli, la Positano
La Cimbrone, e poi così lontano

Pulcinella versatil, inexpresiv
comprehensiv, persuasiv
cu discurs său cursiv
dimineața e în port
la prînz bea Chianti la castel
așează crinolina contesei în budoar
dar își notează-n repertoar
pe terasă, la Caserta, un rebel
dar prezent e zilnic la apel

adună zîmbete și arginți
cu degete prelungi, fierbinți
dar cum plecat e din castel
peste o oră în alt hotel
băiat cu vervă şi tumult,
sociabil chiar galant,
cum bea ceva mai mult
devine din galant amant

musicista, studioso,
imprenditore, libertino
căci mandolina sa
cu corzi bine acordate
răsună din zori și pînă-n noapte
cu nalte acorduri dezmierdate
cînd seara îi plesnește o coardă
îndrăgostit de luna sardă
gîndește și socoate
vestitul Pulcinella, ce netot
nu se vor prinde sigur
căci Bucureștiul n-are port

‎ ‎Paul Coculeanu‎

în

Fantome gotice celtice și romantice

Eminescu-in ceață risipit prin particule fine
e în brumă pe parbrize și ștergătoarele mașinilor
fantoma sa boemă tot calcă însemnul imperial
vuturul bicefal oriunde-l mai vede pe canalizări
în Ardeal o caută prin regat pe cea a lui Napoleon
vor să facă împreună acțiuni insurecționale artistice
împotriva legilor strâmbate de toți marii pigmei anti UE
vor să-l scoată din buncăre pe Vladimir și pe Igor
pe urmă să danseze prin parcul Copou
și să dejuneze în fracuri și crinoline în casa Vasile Pogor
prin salonul "Junimii" Veronica să apară prințesă
cu trăsura din mormântul Văratecului patimă grena
să întindă mantia sa peste dealurile Moldovei întregi
până la Nistru să o cheme ca primadonă pe Doina
însoțită de maestrul de ceremonie
Ion Aldea Teodorovici
Schiller să apară cu"Hoții" pe cai

Şerban Foarţă

IN MEMORIAM LEONID DIMOV
(11 ianuarie 1926 - 5 decembrie 1987)

Ca să nu fiu sentimental
sau languros à la guimauve,
descriu, cu gândul la Dimov,
un insolit obiect mental :

nu un cuţit fără mâner
şi căruia-i lipseşte lama
(dar nescutit, nici el, de vama
şi toate filtrele din cer) ;

sau o ţigară (nu alerg
s-o trag în piept), constând din două
părţi componente, — v-o las vouă
s-o anulaţi, cu Lichtenberg :

joc van (căci eşti mereu în cărţi)
de-a minus-habens, — vagi himere
făcând din micile dimere
negate-n ambele lor părţi…

El se juca de-a feeria
şi de-a o amplexiune pentru
care invoc un cerc cu centru’
niciunde şi periferia

ubicvă; sau acèle bucle
ale lui Möbius, uniderme
(ca, poate, gaura de vierme,
ce-aspiră-n felul unei bugle).

Oglinda,-n rest, e mai expertă
ca noi, să schimbe-ntr-o mănuşă
a stângii dreapta, — când o uşă
deschide-se ca o copertă.

Nu umplu sticle, ca Marcel
Duchamp (căruia nici nu i-s
emul), cu aer de Paris,
dar, de-ntrebat, întreb cu el

şi-l rog frumos (la singular,
acum) pe domnul Leonid,
gândind un hiperboloid
sau alt obiect curbunghiular

(un glob de păpădie,-ntreg
rămas, după ce-l sufli,-n aer
ca un radiolar din caier
de zahăr, — dar mai bine-ntreb:)

Dimoave, spune-ne şi nouă,
umbra cui sùntem, eu şi ei,
dacă obiectele în trei
dimensiuni, o au în două?!

 

Corina Dașoveanu

pălărierul folosea mercur
pentru diametrul lumilor
care trebuiau să i se potrivească
una după alta pe cap.

și mai erau și fluturii.
și ei inhalau, în același context profesional,
vaporii demenți.
creșteau în culori, dimensiuni și confuzii,
se lipeau pe dinăuntru între ei,
căptușeală nebună la ora ceaiului.

erau apoi și cele 4 autostrăzi
îngrijorate de lungul mers pe jos,
acolo codul manierelor victoriene
cerea circulația fluturilor pe banda stângă.
(moartea poate fi scoasă
ca o pălărie?)

problemele rutiere apăreau des,
în special când ploaia era grea.
atunci izbucneau ideile ude
în atacuri de panică,
pur și simplu se vedea cu ochiul liber cum, de frică,
plesnea aerul,
prin fisură curgea intoxicația cu mercur.

circulația se oprea ca o fotografie.
fluturii mureau sau vorbeau. în gânduri.
- când?
- curând.
- în ce lună cade "curând"?
- în una probabilă.
- ar trebui să plecăm spre fără un sfert.
- nu, totul sau orice. astea sunt extremele.
- ai idee, dacă semeni fluturi, răsar peisaje?
- vrei să ne îngropăm deja?
- nu știu, a stat ploaia?
- e ora ceaiului, cred că da.
- da, hai să murim și noi.
- da, nu suntem decât niște palavragii cu limbi rupte.

*

pe planeta asta
cu întinderi enorme de muzică
în locul oceanelor,
vii tu și îmi spui să dau drumul pianelor
să caute prada,
s-o gonească spre arme,
avem inimi automate în mâini.

practic,
e o vânătoare de minți,
alergare cu cerul odată,
nepăsător,
ca și cum,
în mișcarea de rotație a intenției
în jurul propriului trup,
e firesc să nu zărim de sus
atracția gravitațională a cuvintelor,
căderea
cu greutatea lor și a rănilor lor
spre centrul teoretic al nesiguranței.

mă retrag din păcat,
poeții nu vânează din plăcerea ucisului,
ei prind (uneori)
simplul
când le e foame de sfere.

îmi chem pianele înapoi din păduri,
plec
să ascult zei în oceane.
Îndepărtat.

*

ne vom săruta mâinile,
ca singurele care,
întinse,
pot atinge timpul acela pe buze.

îmi vei săruta
linia dintre degetul mic și palmă,
acolo unde inima
își oprește puțin gândurile din bătut
să-și odihnească sfiala.

îți voi săruta valea aceea
care curge la încheietură,
unde sângele
uneori plânge de nefiresc roșu.

și după ce ne vom fi atins atunci
tot ceea ce așteaptă
să fie descoperit în continuarea mâinilor,
ne vom mușca gurile gândurilor
ca pe buze,
în adâncă și sărutată
cunoaștere.

Jorj Maria

*
îmi lipesc fața
de propria-mi imagine
din oglindă
o liniște uluitoare
adâncește
această asemănare
fizică
densitatea materiei
se destramă
umbra inundă
fața aruncată din sine
un țipăt de mirare
taie zgomotul
căderii trupului
dâra imaginii
nu poate fi privită
aici
tot ce-ai pierdut
rămâne pierdut

aparența
această
viață
sugrumată
de realitate.

Doina Boriceanu

priveghi

     Și buzele tac încleștat

Rugăciunea se spune în afară

Parcă nu recunosc voci ce-am aplaudat

Mă zbate vânt, ca rufă pe sfoară.

Ființa florii era plăpândă

Dar urcase în tărie stâncă după stâncă,

Acum floarea ține stânca pe-o petală

Și priponesc căprioara inimii de ea.

Pescarul ținea peștele creștinește în față

Și se punea lumină peste noi

Iar noi gustam din ea, cărnoasă,

Dar tremuram de pofta cerului vânăt de nori.

Plouă îndesat peste straturi de încleștare

Mă cred în locuri de smirnă, sfinte,

Spaima nopților fără tine adoarme,

Întuneric îmi linge rănile până la topire.

Ești apăsat de rotunjimea zidului,

Ai vrea un ungher să te ascunzi,

Dar totu-i la vedere dat furiei largului

Și zidul, ca un vârtej de zid, te privește mut.

De unde vin și unde mă duc?

Cui îi aștern privirea-mi ca înfățișare

Atinsă de duhuri cu degete de mirt?

Și lumea mea o las, mă  cern în depărtare.

Cum să străbat apusul fără tine?

Cum să descui aprigă un răsărit?

Se sfarmă undele izvorului de întunecime

Și clatină pădurea copacul ce-a murit.

Se închide-n sine piatra sub tainic val,

Tăcerea ei se adună sub volburi din ape

Și cheagul de liniște se mistuie pe mal,

Când sălcii șoptesc ca-n vânt zbatere.

Cârpaci mi-e gândul și înghesuit

Sub promoroaca iernii ce m-apasă…

Tu unde-ți ții lăcașul? În malul scobit

Doar vise de inorog se-ndeasă… cum se-ndeasă…

Hara Dana

Cuib

Mi-am facut cuib
pe o apa sărata
Si m-am băgat sub ea
sa-mi ascult inima.
Cânta Draga de ea!
Ritmul tinea,
Ca toba, instrumentul acela
de percutie
Pe care il simti rezonand
In cutia toracica
Sau in plexul solar...
Poti sa-i spui inimii
Sa nu mai cante
Cand sangele
Danseaza?
Era o muzica usor ritmata,
Difuza, ce aluneca prin vene
Ca un patinator pe gheta
Mi-am tinut respiratia
Pentru a nu o bruia,
Oh, Doamne,
Cata armonie era,
In trilul acela!

Daniela Achim Harabagiu (Hara Dana)

Ecaterina Petrescu Botoncea

Mărite...Eminescu
ce mare minune...
te-ai coborât la început de an
să ne fii dimineață
adevăr, lumină, hrană și viață
aș vrea să mă ierți
căci ochii mei orbiți n-au retine
să te proiecteze pe tine
atingerea timpului meu
e prea scurtă
și nu poate străbate înalta-ți volută
cuvântul meu e firav
o neînsemnată coardă de strună
în simfonia cerului tău
de viori albastre
sidefate cu raze de lună
nici nu am umeri rotunzi de madonă
dezveliți lângă lac
ori buze rotunde de anemonă
ca să mă vezi
și nici fiică de Zamolxis Împărat nu sunt
ca să mă crezi
iar mâinile mele n-au putere
să cuprindă abisul
îngândurărilor tale celeste în ele
dar te presimt
refăcând Golgota neamului tău
cum treci printre cruci răsturnate
te prinzi de al codrilor crengi
pentru-a reînvia seara pe deal
și a asculta cu urechea
pământul cum bate
fiecare pas trage o zală grea
de lanț
căzută peste tărâmul în noapte
îți săruți maica icoană din ramuri de fag
împletind plânsul cu buciumul
în mii de șoapte
mă ridic să îți prind
în palmele mele uscate
picătura prelinsă de sânge
năframa mea e atinsă
de obrazul tău înspinat
ești chip de Iisus oglindit în fântână
ești cana de apă sfințită
și lumina dimineții
pe care o ținem în mână
ești steaua care-a răsărit
spre unire
și calea aceea lungă...
că mii de ani i-a trebuit
luminii s-o ajungă...
mai mult decât pe-ascuns
să te iubesc
nu am știut,
dar într-o zi, dorind să-ți dăruiesc
o floare de-nsoțire,
ție ți-am închinat Femeia lut
călătoria Florii albastre spre Azimut...

*

Vis de copil...
pierdut în perna cu povești
a bunicii cu ochi albaștri
adusă de fiica vântului
din poiana cu narcise
sveltă și surâzătoare
te-ai îmbibat cu iubirea cerului
pentru pământul reavăn
și curat
bucuria dimineților
te caut în mine
cum caută alchimistul
în tabela lui Mendeleev
formula magică a fericirii
să mă aduni de pretutindeni
eternitate zădărnicită
în iubire de oameni
aripă de fluture prinsă în abajurul timpului amurg lăsat misterios de dulce
peste psalmii zburătăciți de vântul iernii
și al însingurărilor minerale
să mă afunzi
în vrăjitorescul tău ascuns
în care să mă distilezi
din dragoste în veșnicie...

Streche Nicolae Florentin

"Adio" (cel mai trist cuvânt) - Céline Dion

Mamă, tu mi-ai dat viaţă,
ai trasformat un copil într-o domişoară.
Mamă, tot ceea ce aveai sa îmi oferi
era o promisiune pentru o viaţă de iubire,
Stiu acum că nu există altă iubire
ca aceea a unei mame pentru copilul său.
Şi ştiu, că o iubire atât de completă
intr-o zi va trebui să plece,
va trebui să spună "adio".

"Adio" este cel mai trist cuvânt ce-l voi auzi vreodată,
"Adio" este ultima dată când te voi avea alături.
Într-o zi vei spune cuvântul acela și eu voi plânge,
mi se va rupe inima să te aud spunând "adio".

Mamă, tu mi-ai dat iubire,
transformând o tânară intr-o femeie,
ah, mamă, tot ceea ce am avut nevoie
a fost o garanţie că tu mă iubești...
Pentru că ştiu, că nu există altă iubire
ca aceea a unei mame pentru copilul ei.
Şi doare atât de tare că ceva atât de puternic.
intr-o zi se va risipi, că va trebui să spun "adio"...

Dar iubirea, pe care tu mi-ai dat-o, va trăi mereu,
tu vei fi mereu acolo mereu când voi cădea,
tu eşti pentru mine cea mai mare iubire posibilă.
Şi când vei avea nevoie de mine,
voi fi acolo pentru tine, mereu,
voi fi acolo toată viaţa mea,
voi fi acolo, iţi promit, mamă !

"Adio" este cel mai trist cuvânt ce-l voi auzi vreodată,
"Adio" este ultima dată când te voi avea alături.
Într-o zi tu vei spune cuvântul acela și eu voi plânge,
mi se va rupe inima să te aud spunând "adio".
Până când ne vom întâlni, din nou,
dar până atunci, adio..."

*

Sunetul tăcerii - Simon & Garfunkel

"Salutare întuneric, vechiul meu prieten,
am venit să vorbesc, din nou, cu tine,
pentru că o viziune ce-ncet pătrunde,
și-a lăsat roadele în timp ce dormitam,
și imaginea sădită în creierul meu
încă stăruie în sunetul tăcerii.

În vise de frământare mergeam singur,
pe străzile strâmte și pietruite,
sub nimbul unui felinar de noapte,
cu gulerul întors de frig și umezeală,
când ochii mi-au fost străpunși de fulgerul din felinar,
ce-adâncea amurgul și vibra în sunetul tăcerii.

Și în lumina limpede am văzut
zeci de mii de oameni, poate, mai mulți,
oameni vorbind fără să rostească,
oameni auzind fără să asculte,
oameni scriind canturi de nimeni fredonate,
nimeni nu cuteza să tulbure sunetul tăcerii.

- "Proștilor", am spus, "voi nu știți
că tăcerea se mărește ca o boală ?
Ascultați cuvintele ce vi le prorocesc
și luați-mi brațele, ca să va ating".
Însă cuvintele mi s-au risipit ca picurii de ploaie,
în rotiri de sunete, în fântâna tăcerii.

Și oamenii se înclinau și se rugau
la zeul plăsmuit din felinar,
și-un semn s-a arătat ca o vâlvătaie,
iar în cuvintele ce luau ființă era scris:
"Cuvintele profeților sunt scrise
pe zidurile din metrouri și vestibuluri,
șoptite în sunetul tăcerii".

*

La capătul drumului - Traveling Wilburys

"Păi, e bine, să călătoreşti în adierea vântului,
păi, e bine, dacă trăieşti viaţa ce te mulţumeşte,
păi, e bine, când faci tot ce-ți stă în putință,
păi, e bine, atâta timp cât dai o mână de ajutor.

Poţi să stai degeaba și să aştepţi
până sună telefonul,
(la capătul drumului)
aşteptând pe cineva să-ţi spună ceva,
(la capătul drumului)
să stai şi să te miri ce-ţi aduce
ziua de mâine,
(la capătul drumului)
poate un inel cu diamant...

Păi, e bine, chiar dacă se zice că greşeşti
păi, e bine, uneori trebuie să fii dârz,
păi, e bine, atâta timp cât ai unde să locuiești,
păi, e bine, orice zi e Judecata de-Apoi...

Poate, undeva, pe drumurile vieții
(la capătul drumului)
te vei gândi la mine şi te vei întreba
unde mă aflu zilele-astea,
(la capătul drumului)
poate, undeva, pe drumul care duce
spre cineva care cântă
(la capătul drumului): Purple Haze.

+ Păi, e bine, chiar când eşti nevoit de împrejurări,
păi, e bine, când ai pe cineva să iubeşti,
păi, e bine, totul se va rezolvă cu bine,
păi, e bine, mergem până la capătul drumului.

Nu trebuie să te jenezi de maşina ce-o conduc,
(la capătul drumului)
sunt doar bucuros că sunt aici,
bucuros să fiu viu (la capătul drumului),
nu contează dacă eşti de partea mea,
(la capătul drumului)
sunt împlinit....

Păi, e bine, chiar dacă eşti bătrân şi cărunt,
păi, e bine, încă ai un cuvânt de spus,
păi, e bine, aminteşte-ţi să trăieşti
şi să-i lași și pe alții să trăiască,
păi, e bine, cel mai bun lucru este să ierţi.

Păi, e bine, să călătoreşti în adierea vântului,
păi, e bine, dacă trăieşti viaţa ce te mulţumeşte,
păi, e bine, chiar dacă soarele nu străluceşte,
păi, e bine, să mergem până la capătul drumului."

Octavian  Soviany

Prima plimbare prin Stockholm. Corabia Vasa.

Ce caldă-ţi este mâna în buzunarul meu!
Păzeşte-o barcă veche aleea spre muzeu
Şi-n juru-ne se mişcă înspre intrare plebea.
Eu n-am văzut vreodată corabie aievea,
Doar şoldurile tale undind ca nişte vele.
Te iau nespus de tandru de degetele frele
Şi îţi promit în şoaptă voiagii de tot fastul.
Vorbesc cu-accent exotic şi am la ochi un plastur,
Iar faţa tăbăcită de ceasuri lungi de cart.
Aşa-i că-mi şade bine cu şapca lui Jean Bart?

Te strâng uşor de mână şi îţi respir parfumul.
Erau demult pe Vasa vreo şasezeci de tunuri
Iar romul pus în cală se măsura-n galoni.
Miroase-a praf de puşcă. Pe punte e gudron,
Iar chipul tău de abur parcă-i pictat pe-o pupă.
O să plecăm la noapte, cu ultima şalupă.

Umblăm printre relicve de-o oră amândoi,
Parcă am fi pe vremea lui Gustalv Adolf doi.
Te strâng uşor în braţe. Stăm faţă către faţă.
Muzeul se închide. Pe Baltica e ceaţă
Şi pe pereţi se-arată fantome fumurii.
Erau cândva pe Vasa matrozi frumoşii şi vii
Care trăgeau din pipă şi beau de toată groaza.
Dă-mi mâna fără frică, ne îmbarcăm pe Vasa!

Ne vom ascunde-n cală, vom mesteca tutun
Şi îţi voi strânge şoldul, ca pe-un afet de tun,
Iar buzele-ţi vor arde, jilave şi saline.
Apucă-mă de mijloc! Pornim spre Filipine!

*

În preajma mea cresc umbre şi timpu-ntunecos e
Parcă aş sta cu ochii într-un album cu poze
Şi mi-ar cânta tăcerea, ca greierii,-n urechi.

Aici suntem la Nora. Locomotive vechi
Pe care le mănâncă încet-încet rugina.
O gară părăsită. Şi lângă ea uzina
Precum o criptă-n care-s schelete de oţel.
Aici suntem îmi pare acasă la Nobél
Pe-o vreme friguroasă, cu multă-ntunecime.
Rugina şi cocleala parcă-s surori cu mine,
Iar noaptea, blestemata, îşi scoate-acuma gluga
Şi îşi arată dinţii. Aici suntem la Loka ,
Cu forfotă, cu zgomot, cu lume ce înoată.
Încep să-ţi mângâi coapsa alene pe sub apă
Cu degete febrile, iar tu zâmbeşti naiv.

Mă leagănă tristeţea domol precum un schif,
Iar gândurile mele miros a naftalină.
Acum îmi pare neagră şi apa din piscină,
Iar coapsa ta e rece şi zâmbetul tău crud.
Boncăluiesc elanii în noapte. Îi aud.

A dat de mine frigul şi-n camera burează
Ca într-o poză veche. Aici suntem acasă,
Iar tu eşti aşezată,cu ochii mari, la pian.
Eu mă lipesc de tine, ca un copil orfan
Spunându-ţi, cum mi-e soiul, vreo vorbă în doi peri.

În poza asta ştearsă nu suntem nicăieri,
Stăm numai faţă-n faţă, privindu-ne cu sete,
Iar trupurile noastre sunt parcă două pete.
Şi iar e beznă, beznă. Îşi scoate noaptea gluga,
Iar braţul meu se-ntinde. Îşi caută năluca.

‎Vişan  Dragoş‎

în

Zdrobiți anii '20 se întorc
.
Încep în curând cică înscrierile pentru noul război
orice tânăr între 20 și 35 gata schnell fuga marș
unii cred că la antipozi e un nou Vietnam
cu noii groși nori și tornade australiene
nu-i de glumit scuipă flăcări ucid pompieri
descreierații vânători de munte celest -
curenții de aer dotați cu fulgere anormale
ucid corali stele în oceane și mări
țin în aer aruncătoare de flăcări harpoane năvoade
elicopterele survolează
cele nouă bolgii
pe la Sidney

Tot Bucureștiul este dat peste cap de primari
vor să ne taie din Pădurea Băneasa sicrie-n copaci
a devenit... Mucul Paris îngropatul în lavă Pompei
un imens crematoriu cu trei milioane de teste
ale supraviețuirii în luptă prin gazele aproape letale
pe fronturi din baricadate trotuare mari artere și străzi
reîncepe în zori de cu noapte pe 13 gerar mobilzarea
chemarea în tranșee teroarea
apoi seara ascunderea în buncăre
camuflarea în noi

Neștiuți jucători se relansează în mondiale partide
pun mize mari pe roșu la ruletă
culoarea de chintă - croiala rochiei fiicei Babilonului
cupă-caro la poker măsluit apare non-stop
crupierii noii ordini celebrează la sfintele mese
luxuria Occidentului și Nordului "civilizat"

Se hrănește lumea din prăpădirea pădurilor tropicale
peste care se aruncă tone de ulei de palmier și flame
e paradă gay spre invidia Estului mai tradițional
ori a Sudului mai sărac
sunt afumate exemplare ciudate de protestatari
apar clonele mânjite pe măști
fiarele echipate de luptă
murdăritele cârduri cirezi stoluri
aleargă supraviețuitoarele
fără grai mașini de război
pe uscat în apă și-n aer
cu virusurile măcelului
în boturi blindate
să sape automat
cimitirul Terrei
și-al morții șuvoi

Astă-noapte să se iubească din plin recruții de mâine
la noi în țară mai cad ninsori și-i cald pe paie în șură
înainte de plecarea pe cealaltă lume
li se aruncă eroilor neștiuți în piept și în poale
flori de gheață fote ii catrințe țigări
cu cine vor cu iubitele
pot sta tolăniți
cu cine nu vor cu morțile
vor sta alt timp nedefinit
femei se găsesc și pe alte meridiane
cu și fără feregea
mărșăluitul incendiar
vine din văzduh după uciderea din elicopter
a cămilelor ornitorincilor cangurilor câinilor Dingo
dacă-i apt orice tâmpit
se prezintă la comisariatul militar cu idei și tupeu
să i se dea uniformă armă automată manta groasă
cuțit de tranșat burta ultimului chit al păcii eșuat
.
Acum un secol lumea zicea multe
veteranii Stani Pățiți nu-i mai suportau
pe tembelii Marte și Mitras
reîntorși pe cai mari revanșarzi
din Primul Război Mondial prin agitarea cravașelor
pe urmă au avut tot timpul să se răzgândească
magnații corupții politicieni tiranii
se dădeau în vânt italienii și nemții după fascii
iar Churchill căit după Gallipoli ca soldat prost
își începuse deja de trei ani ascensiunea
oprind nemilos revoluțiile din colonii -
vremurile tulburi ale anilor '20 s-au întors
pe tot mapamondul hidos le știm pe de rost

*

Ce-ți doresc eu..., jună Românie
.
Cât de frumos cânți tu,
cât de apetisant miroși,
cât de natural clipești,
cât de repede cutezi,
cât de multe înțelegi,
cât te regenerezi,
iarna urci încet
în sania trasă de patru cerbi,
pe drumul tot mai îngustat,
sari și veselă te-afunzi
în înalți și albi nămeți!
.
Românie jună și majoră,
viață ce palpiți,
în bibliotecile poteci,
astăzi liceeni,
mâine îți vom fi studenți!
.
Într-o secundă, poți să te îmbraci
în cântări de slavă, în horit cu dor...
ai pierdut atâția oameni de valoare,
neamul tău de Uriași hiperboreeni,
n-ai lăsat pe pasionații Luceferi - demoni
să te curteze preschimbați
în cavaleri geniali, stingheri,...
ci ai vrut oricând
lângă prinți Călini
să te reinventezi.
.
Luna plină să-ți sărute
umerii dantelați de brazi,
pulpana hainei să îți fie
ninsoarea fină
în prag de nou an,
zborul de seară
să te ducă-n alba țară
până-n orizont matern.
.
Stele din Italia, dive de prin Franța,
Schiller, Goethe, Byron și Novalis,
Egipet înviat, ca un schelet de aur
ce-a cârmuit mai mult lumea de apoi...
toate le visezi,
dar tu tot aici,
în inima calzilor Carpați,
orișiunde-n lume
dusă ani întregi
stai și tot creezi!

 

 

 Lora Levitchi

SĂRUTUL UNUI ASTRU

Sihastru pe boltă, seara, din pat te privesc,

Cum îmi veghezi destinu-mi frugal,

Călăreşti nori de safir, în ritm neomenesc,

Semi-adormite, şoaptele nopţii, te-mbie la amoruri,

Luând cerul ostatec l-al pământului hotar.

Stelele pâlpâie, sunt fine odoruri,

Ce-au mai de preţ, inimi de jar,

Valsul îl fac pe-o tipsie de aur,

Surâsul lor, îi a ta răsuflare,

Ce-o suflii peste mine, ca sacru dar.

Decis-ai veni uragan într-o seară,

M-ai cotropit cu lumina-ţi de avatar,

Tot scânteind în nocturnă divină,

Sădit-ai în mine flori de maree,

Punându-mi in păr, aramiu chihlimbar.

Mi-e dor să te simt pe de-a-ntregul in mine,

Lumina-ţi să-mi poleiasca-n argint, corpu-mi hoinar,

Felinare la alte case de oachese fecioare,

Lumina să-şi facă mult mai înceată,

Cântătorii din flori să mistuie-n focul rodirii,

Mult viaţa-mi clădită pe vise, făcute-n zadar.

Promisa-i în noaptea cu lună plină,

Pulpa-ţi cea tare unită a fi spre strâns,

Pieptu-ţi ce freamătă cânt de iubire,

Doresc să te stiu ca un astru in apogeu.

Şi de-ar fi moartea să vină-n neştire,

Mi-e dor să o fac să simtă ruşine,

Că a venit tocmai la noi,

Din imbratisarea-mi zidită în tine,

N-o să mi te scoată căci " Tu", astre, devenit-ai "Eu".

Mi-e dor să te-ating de sus până jos,

Cu pleopele între-deschise să trăim primăvara,

Cu arome de piersici, de fragi şi bujori,

Mi-e dor să te ating, mi-e dor de-nvieri,

Ce vin doar din tine, din foc şi ispită,

Mi-e dor să te-mbiu în dulcea-mi redută,

În care s-or scurge orhidee-n plăceri.

Cum razele- ţi se răsfrâng printre cearceafuri,

Răpind o privire pe-o coapsă râzândă,

Îndrăznesc să-ţi adulmec parfumul cu iz de patchulli,

Întrupat in frumosul din visele-mi pline,

Mi-e dor să te-nlănţui cu sărutări,

Arome de mosc, se preling pe noi doi,

Dragostea cea dulce, nectar spre nemurire,

N-ai vrea-ntrupat in fecior, să rămâi lăngă mine,

Sâ nu mai fugi pe boltâ-n neştire,

La răsărit, sâ nu te mai ştiu,

Foi de trabuc, în catifeaua pielii, teina îşi lasă.

Viata ancestrala croita-i in mine.

Sunt umbra ta, marite Luceafar, al poeziei zeu.

Mi-e dor să te simt adânc, mai adânc,

Acolo unde vulcanii ţâşnesc în tumult,

Mi-e dor să mă frig cu lava-ţi de astru arzând,

Mi-e dor de-a ta umbră dedublată în gând,

De erotism spre nebunie,

De un amor cu-n dor de-un penel ancestral,

Calea Lactee, sa ne ţina companie,

Vom scrie Epopei in Universul plenar.

Argintul din stele scoboară pe-aşternuturi,

Trupu-ţi de-Adonis încrustat în candori,

Pâlpâie dulce jăratec pe-o buză,

Ce se doreşte despuiată de fel,

Sânii-mi te cautâ-n place profundă,

Cum aş putea făr' de tine să stau,

Coapsele-mi tari, te-mpresoarâ din faţă,

Cotropindu-ţi tărâmu-ţi, pentru altele fost-a stingher.

Curg sărutări pe corpu-ţi de lapte,

Şoaptele lunii ne fac in etern demiurgi,

Presar peste pleope-ţi jurăminte în noapte,

De n-om mai fi împreună pe viaţă,

Decis-am rămâne măcar de scris camarazi.

Mi-e dor de-aşa noapte infinită de lungă,

Ce va sfârşi în ceaslov de poveşti,

Tu, rege al meu, eu cadâna ce-n toate,

Te-oi însoţi spre înălţimi câte şapte,

De ai să mori meteorit, lângâ tine voi sta.

Carti iti voi pune spre rai ca si trepte,

In adoratie din infern, te voi ridica.

Dă-mi gura ta dulce pentr-o minută,

Ce-am s-o topesc în miez de pământ,

Să nu se mai scurgă, să fugă zăludâ,

Să mă umplu de tine, să ştiu că te am.

Dă-mi braţele tale, în ele s-adorm,

O veşnicie şi de trebe mai mult,

Rănile cratere mi le oblojesc,

În vis doar prin tine, ce vrei să trăiesc.

Inima-mi se scurge ca viu argint, peste inima ta,

Nemurirea în doi e scrisă în stele,

Înnaripaţi în zbor, punem în lanţuri păcătoase blesteme,

Rubinu-mi din plete de soare, jaratec din amor se vrea,

Să răbufnească pân' la cer în vâlvătaie,

Mă contopesc în mintea ta, ca ceara topită,

Pe dinăutru mă scurg, îţi fierb toata în vene,

Gustul sărutului îi aghiazma ce-nvie,

Conştiinţa de sine, c-ai simţit că-s a ta.

Mi-e dor să te simt una cu mine,

Să te ştiu în al meu adânc definitiv,

Înlănţuiţi la greu şi la bine,

Vreau să îţi cad în braţe cu zgomot,

Ca marea ce-şi sparge valuri de mal,

Ca soarele ce se-anină ferice pe boltâ,

Cu luna în ziuâ, facand unic hotar.

Destinul pe umeri ne pune arginturi,

A vieţii boltâ se-nalţâ odată cu noi,

Suntem doi aştrii ce-au decis să se-ntoarcă,

În poveşti din vechime, band, din al geniilor crud nectar,

Mi-e dor de tine, de-a trăi o dulce minune,

Ce este leac pentru suflet, c-ai suflat peste amar,

Preschimbandu-l in roua ce te face-a straluce,

In diamante de intelepciune si adevar.

Rănile vieţii ne iau în spate,

Ne târâie goi prin moloz la galop,

Cu diamantul din razele-ţi mult înfocate,

Tâiat-ai răul ce-ncătuşată, la pământ m-a ţinut.

M-am ridicat spre ceruri, preschimbată,

Într-o soare de fată, venita, din vlăstar impărătesc,

Am căutat tulburata, printre stele să te urmaresc,

Să te simt, să te am, cum ar fi firesc,

Dâră, tu, decis-ai să devii, solitar, un astru îngeresc.

Mi-ai pus insa-n mana penelu-ti de aur,

Sa scriu in locu-ti cu mana de faur,

Floarea-ti albastra infrant-a pe Centaur,

Pentru aceasta, te venerez.

 

Anatol Covalli

Am coborât din şa *** Matepoeză ***
*
Am coborât din şa şi lângă cal
privirea mea alege acel mal
ce o să fie
golgota, ce m-aşteaptă s-o străbat
pentru a fi ,când, unde, nu se ştie,
crucificat.
*
Stau derutat când calul de omăt
nechează şi porneşte îndărăt
fără să-ntoarcă
măcar o dată capul înapoi.
Sunt singur, însă tot mă-nşel că parcă
am fi tot doi.
*
Într-un târziu pornesc spre-un dâmb stâncos,
care îmi pare mai prietenos
şi-ntruna cheamă
şi-ncep să urc şi să cobor colini
fără să simt vreo spaimă sau vreo teamă
când calc pe spini.
*
Mai am puţin şi am să fiu pe stei
de unde voi privi spre anii mei
ascunşi în ceaţă
şi am să strig fără s-aştept răspuns:
Priviţi ce sus m-am căţărat în viaţă,
unde-am ajuns!...

  

Marin Beşcucă

POEMUL ÎNTREG

acum, de exemplu,
nu pot să scriu...!
las totul într-un pâlc de clipe
și clipesc pleoapele peste priviri,
oștiri de gene își ies din restriște
și bulgări de lacrimi
prind rostogol,
pale de roșu fâlfâie obrajii,
gheare nevăzute strâng,
până la amorțeală, grumajii,
și cât de aproape e moartea!
cât de aproape...!
nimic nu scapă de subt stăpânirea ei,
buzele se-nvinețesc în șoapte,
sudoarea sfâșie mușchii din spate,
vaere de plumb împung omoplații,
săriți!
se răscoală iadul!
un foșnet anemic
mă atenționează că trăiesc,
o săgeată înfiptă în colț de buză
aduce(oare!?) iubirea ascunsă...
las demonii să-și facă de cap,
mă întorc și nodul desfac,
nu cu sabia, alexandrian!
nu!
cu ochii,
cu inima,
sunt om!
și port în mine iubirea ascunsă,
o sabie -nfiptă în inima plânsă,
da!
port în templul ce sunt o iubire ascunsă,
sufletu-mi arde,
miroase-a cenușă...

Ioan Potolea

SPIRALĂ

Iernăm în cochilii de melci
ca o mare
cu genunchii la gură.

ne amintim:
era un război era un sărut
ucis pe o piatră

pe lîngă ziduri părăsite
înfloresc
orhideele ceţii

ne amintim:
ne-am aşteptat prin zori verzi
ne-am părăsit în apusuri albe

ne amintim:
am locuit o vreme
în cocorul depărtărilor calde

acum au rămas
mările singure
zbătîndu-se în obiecte

‎Vladimir Robu‎

para

Pribegia

Străini, goniți, fără tărâm

Ne-ați dus copiii peste râu

Cu lanurile-n bob și grâu

Din iadul sec, un cer urâm!

Partid bogat în slujbe noi

Săltând pe cripte de eroi

Popor pierdut, în crâșme vechi

Cu mocasini fără perechi

Pribeag român, cu-n port străvechi

Adu-napoi!

Adu-mi înapoi copiii sfinți

Copii de țară și părinți

Nu i-am născut, pentru-nchisori

Băieți voinici cu feți de flori

Pentru câțiva miloși arginți

N-au meritat prin ploi și vânt

Să-i bată domnii la pământ

Aici, au casă și-un mormânt

Copii de sfinți!

Biserici pline de bătrâni

Pierdute nopți, cu-atâția ani

Părinți, cu fețe de țărani

Își numără cu săptămâni

Să-și vadă fii lângă pat

În coridorul măturat

Că au plătit cu sânge viu

La jugul crunt, pe orice fiu

Nici parte n-au, de un secriu

Părinți sărmani!

Își plânge viața, de nevoi

Muri-va iadul de trândavi!

Că au făcut, copii de sclavi

Cu împăratul lor strigoi

Spitale pline de bătrâni

Bolnavi de oase și plămâni

Cerșesc prin colțuri rugăciuni

Părinți, cu pașii de tăciuni

Mai port poreclă, de Preabuni

Cu-a lor război!

N-au meritat, pe banca lor

Să-și plângă puii de cu vii

Un sat întreg de păpădii

Flămânzi, de-atâta timp de dor

Au rupt mereu, din milă-au rupt

Un neam fățarnic și corupt

Mai stau și-acum, intens în post

Fără de prag, făr-adăpost

C-au dus averea, fără rost

La domnii lor!

Și de s-a rupt, un măr pe ram

Cui o să-i pasă din străini?

Vecini să ai, tot n-ai vecini

Părinții lor, părinți de-un neam

Copiii lor, ai noștri fiii

Își duc strămoșii în cutii

Străini, goniți, prin ploi și vânt

Nu au nici parte de-un mormânt

Cu-atâta cotă de pământ

Nici de mormânt!

Dumitru Sârghie

INFINITUL EROTIC

Eram ca un lup hăituit de idei,
încărcat de o emoţie melancolică,
tăiam tacticos frunze la câini
şi te iubeam cu o furie diabolică...

Mă lătrau, ţanţoş, căţeii,
în mâna stângă, ţineam un crin,
iar, în dreapta, un stilet.

Trăiam şi muream împreună cu timpul,
aveam o cravată violet
şi o cămaşă albă, ca laptele strecurat,
alergam ca un nebun
în căutarea luminii
şi-mi ieşeam adeseori în cale...

Iubeam tot ce e zbucium
tulburător de linii
şi auzeam, în carnea ta,
armonii muzicale.

Te iubeam insolent şi despotic
şi-ţi ronţăiam sfârcurile,
şi-ţi savuram infinitul erotic!

Alexandru-Eusebiu Ciobanu‎ 

para

Succubus

Te dezbraci în mine
plină de pofte alergi ca un monstru
ca o nebună
ca un strigoi
în nopțile cu lună plină
mă apar de vraja ta cu usturoi
degeaba, coci în mine lapte și pubertate
ca un câine turbat rupi și lesa din zgardă
nici popa cu agheasmă
nu te poate scoate din trupul meu
ai rămas înrădăcinată ca un drac
vreau sa te îngrop adânc
să nu îți mai aud gemetele
blestemat e cel care te-a născut
cu frumusețile EVEI
mergi cu bicicleta pe strada mea
râd dar în același timp și plâng
te vinzi iadului
îți faci de cap
deschizi bordeluri în sufletul meu
aprinzi lumânări parfumate
te îmbraci cu cea mai sexy lenjerie
plutești cu un picior în raiul plăcerilor carnale
în mine e ora, minutul și secunda 6
o durere mă doboară la pământ
pe nas îmi curge sânge
moartea îmi sufla în ceafă
și dacă această femeie sunt eu
într-un univers paralel
sau o reîncarnare
e clar
în mine trăiește Succubus

Firoiu Cristina Maria

Iar eu iubesc pentru a fi șoptit...

Am ocolit în cearcăn visul, crezând că sunt nebunul pregătit
Să lase lângă suflet biciul, când în ograda sa au mai venit
Și zboruri clare, și rostiri de aripi , și oameni vechi amenințând privirea,
Și-n teama mea de-a nu rămâne singur, săltam in fața lor doar pălăria...

Am dezbrăcat din mine toată pielea, când cu arginți virginele zoreau,
Iar mai apoi plimbam prin mine cheia amorului ce-n suflet pătimeau,
Acum... îmbrac și-atingeri de văzduh, mă las purtat prin rouă de maidan
Și tot ce văd e tot ce nu apuc să-'nlocuiesc cu grijă ce mai am...

Am preaiubit dinspre călcâi mirosul, am preamărit crochiuri și sătul
M-am ridicat din mine, ticălosul, să par în fața mea că nu mai știu
De-s umbră sau poet ori risipire, că-s nerv de frunză veche preacăzută,
Dar poeziei mele-i dau de știre că în cămașa mea nu-i dor de ducă...

Și mai apoi, nici nu-'ngrijesc puterea cu zgomotul mândriei dimprejur,
Mă fac mai mic să nu aud părerea drumeților de scenă și imi jur
Că ticălos rămân eu să le par, risipitor de triste cafenele,
Dar când ating cuvântu' eu dispar, și ce tresare-'i gustu' vieții mele!

Nu e nici greu să porți o pălărie în fața celor ce se cred golani,
În vinul meu răsare păpădie, în lutul meu nu rătăcesc doar ani...
Până și-n colb de asfințit de seară am mai găsit din tot ce-am mirosit...
Săruturile stau să mă mai doară, iar eu iubesc pentru a fi șoptit...

George Anca

Eminescu în India

*

        4.1.    Rig Veda   ("Hymn of Creation" starts):

nasad asin, no sad asit tadanim

          4.2     Mihai Eminescu:

La-nceput, pe cind fiinta nu era, nici nefiinta

          4.3.    Sanskrit (re-)version by Rasik Vihari Joshi:

adau sampurnasunye na hi kimapi yada

sattvamasinna casi

          4.4   Hindi, by Usha Choudhuri :
Pranihina. sattarahita. ajiva

          4.5 Gujarati, by Mahendra Dave:
Tyare natun ko Sat, na asat

          4.6 Punjabi, by Gurbhagat Singh:
Jadon thakian akhan nal main mombati
bujhaunda han

          4.7.    Malayalam, by O.M. Anujan (Dravidian languages, as Pali, taken with Sanskrit):

Adiyilekku nissunyata nannile

         4.8.Tamil,byP.Balasubramanian:
MudhanMudhalil.thodakkathil,
Onrumatra verumaiyil

*

     The translation of Gitagovinda in Romanian was thus done in a very daily life, culture and language in India. In the same very room where we gathered, one afternoon in 1981, October, after Dr. Sergiu Al-George, the translator of the 'Bhagavad Gita' into Romanian, had lectured on Rupaka, I've asked him why not Gitagovinda. But one week later he was no more. With his death, the Sanskrit became for me not a foreign language any more. So, naturally, my translation is dedicated to Sergiu Al-George. Listening to Dr. Trikha's translation into Sanskrit from Eminescu, he also told us that it was as if he had heard for the first time 'Luceafarul' (Divyagrahah).

*

        Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.

        Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.

        My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.

        I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.

        Surely the exchange of teachers between universities is a must.

        Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.

        Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.

        We can only slightly open a door toward an endless realm.

Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.

        Early 1990's Romanian new press acknowledged both India's international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.

Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.

        As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.

*

I am from Boston that is from Romania my name is Eminescu that is Poe I was born in Bucovina catalogators did like Poe from poetry dada in dodii you seem to me American unlike Holderlin Eminescu Boston is missing only Edgar Poe an Edgarless city-lodge chime concert Eddy tune from Baudelaire Boston without Poe without Romania

*

MIHAI  EMINESCU

Mushatin

the wood is white its leaf is black

its thousand little twigs

by snow are heavy

only the wind passes through them

the cold wind and some magpie

sheding let them off

white is the night the one with moon

from the distance wood resounds

the wolves in troops mass together

blows the wind blows incessantly

grove and heaven make to me pair

mad grief comes over one

as long and stretched grief

as the county all under snow

the wood shiver like an aspen leaf

as large as one’s horizon

the wolvws over peakes race

wandering through snows

troops the crows fly

in the ground of dense woods

there is no path to get out

there’s no way there’s no boundary

neither hunter’s trace

making blizzard on snow drifts

they filled up the glades

let down on dry boughs

over shed leaves

over water over all things

in the impenetrable forest

a little house is hidden

there’s no village nor nearby road

quite alone one doesn’t know how

only from its chimney the smoke juts out

who would stay in the house

that doesnţt care for the snow

which falls and will fall

ever heap on heap

surpassing the fence in the yard

up to eaves it will reach

if left is long winter

zoung little widow

stays there quite alone

how many days are left

she doesn’t go to village any more

how long the time of a winter

how the snow is all falling

she ever winds and weaves

white threads exquisite linens

while the fire burns in the hearth

the wolves howl the gogs bark

and she spins from tow

swinging on a leg

the trough with a little child

asleep and graceful

and as she sings as she sighs

the voice of wood imitates her

in the ground of the wood

there’s no path thewre’s no way

that if ever a path existed

it turned into a valley

that if a way ever existed

it is with leaves burried

it is filled with thorns and thistle

that one doesn’t find its trace

if there is path somewhere

nobody knows it anymore

that they lost its traces

shepherd boys with the flocks

and they lost their signs

woodmen with the logs

and they forgotten the folds

hunters with the bows

nobody in the world knows any more

that around only desert

whici its borders are

where are its springs

the grass grows behold again

beaten by the summer wind

where the forest is rare

but in the beautiful grass

never a scythe entered

where the forest is dense

by its thick of wood

no axe did touch

in the ground of wood

path isn’t way isn’t

but a glade of fir trees

and a cheerful eye of pond

and a garden with stile

and a little house with trouble

and at the door of house grows

the old tile tree which shadows it

like a living covering

its flower falls without wind

shaken over the land

and on the porch who is seen

who nwaer craddle is staying

young little widow woman

who knew about herself only she

and as the wood bestirs itself

she sings for her she charms her away

swinging with a leg

she says gently

lullaby lullaby little child

I’d tell you atale

lullaby lullaby between us

I’l tell you a tale

and in models I’ll dress it

and beautifully I’ll untie it

zou to understand it only I pause

towards others I say nothing

the tears a valley fall from me

my father was a shephard

as many seconds are in year

as many shepherds he was having

with thousands flocks beside

flocks in thousands of little she lambs

little shepherds after them

haughty flocks also of sheeps

the little shepherds backwards

with flutes and bagpipes

he had also if you understand me

herds of untamed horses

which like hurricanes

were filling his plains

were grazing his estates

and in the length of rivers

they settled themselves on deserts

and in the waves of grass

were grazing the hinds and the stags

and through mountains lost in clouds

he had big herds of bisons

cold rivers cold springs

in the shadow were flowing eternally

and he had mountains and he had forests

and fortresses with fortifications

and had villages thousands and thousands

strewn on the plains

and had villages big and small ones

and full with brave men

what an uproar what a struggling

when cheerfully sounding from horn

was calling the country to boundaries

that were running with little and grown up

that they were flowing like rivers

and blackened the deserts

bitter me into a sigh

the tears are valley coming to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

and how beautiful I was

how no one was kin by kin

of gold were my plaits

and by girls they were plaited

rosy like a peony

I was dear to everybody

they came behold they came

emperors from the east

to ask me in marriage

but they went as they arrived

kings came and messengers came

learned in many schools

with reasonable words

they asked me with justice

good time old shepherd

our emperor master

did send us to ask

if you marry your daughter or not

he answers then honestly

dear brave men welcome to you

dear’s to me to feast you

with you to get delighted

but any much you did ask me

daughter I haven’t to marry

but he emperor from the west

did come and didn’t go

two words only he told me

my heart he did subdue

he was stately and armed

an enarmoured soldier

he was stately and hale

having care of nothing

he was tall and I was tall

nice looking we were together

fitted in excess

I beautiful he beautiful

bitter me in a sigh

the tears valley come to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

they heard and if they heard

match makers from the east

that I was going to marry

and when I just gor married

many people aroused

our house only to spoil

and to separate us

thousand of tongues were flowing as rivers

risen from the deserts

and they came mobs

risen from the forests

some on horseback some on walk

ever came in thick cloud

they came swarms came flock

and left the desert after them

they came flocks came valley

and crumbled forts in their way

vainly my man faced them

they pushed him only back

they defeated his armies

they ravished his glories

they desered the countries

they brought his fortunes

they balckened his sun

they enslaved his people

I in the deserted wood

wandering lately

I heard from foreign tongues

that my man isn’t coming any more

I learned from the west

that my man went away

by all humans followed

I learned from the east

that my man has died

that has died and was mourned

world entire was wailing him

did wail all hermitages

all orients

and wests all

and peoples tongues and crowds

midnight midday

they couldn’t awake him any more

weild behold those kings

the emperors of whole world

and a storm started

which earth drowned

midnight and westward

thousand kins put to way

big flocks and predatory

of alien peoples

which were fowing behold flowing

end they didn’t have any more

just for putting inheritence

over poor mankind

when I think to such sorrows

it seems to me they were yeasterday

when I think to my shepherds

it seems to me they were thousands years

bur when I learned

that my man has died

this linden tree I planted

grows the tile and flourishes

and shadows my life

and as in its shadow I live

I don’t get old any more

dear mother’s little child

many in world I’d tell you

but I am afraid you’d leave me

bur I am afraid you’ll understand me

and you’ll grow and will start

how the wood don’t comprise you

and you’ll go into the wide world

but you sleep more behold a bit

that you’re tender of years and little

sleep at shadow sleep on peace

that your mother will make you

under that tile tree beaten by wind

the bedding at land

when the sun will set

then the wind will drow off

and you’ll get asleep

the teeny branches will beat

and if stars will penetrate

and the moon will penetrate

our solitude

and when the wind will blow

the tile tree will rock

its flowers it will shed

and again will awake you

in the ground of the great night

and at rustling of oak trees

under the circling of clouds

in the falling of flowers

under the shining of stars

and at dance of wicked fairies

under the leaf of oak trees

at the voice of springs

where is it the cross from ways

you don’t cry more me

they grow like brothers two spruce firs

do laugh chick-abiddy laugh

where there are birds in the trees

be quiet chick be quiet

they gather girls and lads

do sleep chick heigh

stags gather the soft ones

awake chick do awake

and as she sings and sighs

the voice of wood imitates her

poor country of the high

all zour fame has gone

now five hundreds years ago

only wood you were to me

around were growing deserts

empires were crumbling

the peoples were getting old

kingdoms were fading

and forts were scatterng

only your woods were growing

green is the unpenetrated shadow

where a world is hidden

and in the shadow for ever

cold rivers were flowing

tenderly clear turning

having voices of springs

Bistritsa in rocks struggles

hrough dark forests

and ever goes deeper

where the water slightly twinkle

and at once it sees that

its watwrs hitches

and by roxks it is dammed up

it gathers and ever grows

it dam up in wondrous lake

of which waters are quiet

and trees make shadow to it

dense leaf over

in depth the water watches

and the oak trees from bank to bank

over it fall down

peaks prop up together

and make to me a tall vault

by the peaks they are knitted

and in shadow they rule

and in eternal freshness

the waves are sparkling

from one bank to another

it fell a tall trunk

it fell crosswise

that its foliage is hanging

long bridge of a tree

over a silence of lake

long bridge big bridge

that one can pass it on horse back

and Mushatin youngish

passes the bridge quiet alone

with the vest of steel

with black busby of lamb

with white thick cloth on him

how he was coming to hunt

he was carrying the bow on back

quiver of arrows he has

wih long plaits up to on back

but a forehead cutted off

little child in tight cloths

lightly is feeling himself

if he aims at a deer

the falcon flys over by him

if he holds his hand upward

the falcon put in his palm

and he ever comes shouting

and from leaf always bursting

and when starts to sing

the woods resound

hear you dear do you mother

how Mushatin is calling you

nobody was around him

only the blackbird was whistling

and he was getting down

where the water was trembling

and the blackbird says

what are you searching for boy by here

grow you wood and do you cluster

only for a path leave me room

to pass you across

only I will reach a clearing

and a spring of water

to see the falcon how it drinks

the wood says quietly

I went of leafing me out

for you did want me

and the waves sound

moving they gather

among the linens of leaf

the sun trys to penetrate

burn in the shadow at cooling

the sparkling spots

and on waves beat

the light pours flame

on clear long torrents

the rays fly like strips

under an oak long-haired oak tree

which was letting its branches down

Mushatin was lenghtenning out

putting the bow beside

you wood wood my dear

it seems I’ve told you that

you sound from leaf ever

for since I didn’t see you

much time has passed

and since I didn’t search you

much worlds I wandered

wood your majesty

let me under your foot

that I’ll spoil nothing

but only a little branch

to hang my arms in it

to hang them at my head

where I’ll make my bed

under that tile beaten by wind

with the flower upto ground

to lay with the face upward

and to sleep should deadly sleep

but to hear even in my dream

dear wood your voice

from that glade of beech

doina song sounding dearly

how wailing vibrates

that rocks my leaf

and the slowed wind

will see that I’ve got asleep

and through the tile it will rake up

and with flowers would cover me

thw wood was bowing down to him

and from branches was shaking

you Mushatin you Mushatin

cheerfully I shake my branches

and gayly I’d speak to you

long live your majesty

come Mushat to understand each other

and so choose you as our emperor

emperor of the springs

and of the deers

seated to some brook

to tear your flute from the waist

you to sing and I to sing

all my leaf to stear

to start booming in wind

on springs

from steepnesses

where the birds are flying

where the branches are bowing

and the deers are playing

the water says to him o child

hold your hand to me

come on my bright bottom

for you are beautiful child

and Mushatin answers to it

vainly you allure me in waves

vainly wood my dear

you sounds from leaves ever

that I’ll go away from you

that leaf will weep after me

that from soul it snatches me

longing-dor path longing-dor of going

and even I feel so much grief

for the weep of my litle mother

I’d go I’d ever go

longing-dor never to snatch me

and I’d go on long way

longing-dor  to not reach me any more

vainly on wind are calling me

longing-dor for home longing-dor for mother

vainly it sounds in wind

that so destined I am

to make my way on earth

to hold my paths

to wander the countries

the countries and the seas

be it my voice strong

as to pass always

from everywhere I’ll be

over waters over bridges

over woods from mountains

to reach upto home

where my mother stays to weave

and to tell her in many lines

do not die mother of thoughts

don’t go you child

but if you have in world days

present them all to me

know you beloved brother

that I am not wood but fort

but since long I am enchanted

and by sleep darkened

only when the night arrives

the moon in heaven journeys

it runs through all my shadow

with its cold light

on then from horn sound to me

all trees together

griefly sounds the leaf in moon

and my world gathers

that tree after tree

all at once come untied

from oak tree with dense leaf

comes out a wondrous empress

with long hairs upto the heels

and with golden cloths

wonderful is her dress-rochia

and her name is Dochia

from the trees without number

come out children with falcons on shoulder

and girls many come out

with their turned up sleeves

and on nacked shoulders

carry wooden pails and pots

it starts then a fret-zbucium

sweetly sounds voice of horn-bucium

on the paths without traces

the deers come in flocks

and roar slowly so dearly

with the bells at neck

and wait patiently

beautiful hands of virgin girls

that they milk them in little pails

for know you beloved brother

I am not wood but I am fort

but bewitched I am since long

tile  will listen

sounding from hill to hill

the wonderful triumphal horn

on the king Decebalus

then my trunks will undo

and would turn into palaces

you’ll see coming out from them

thousands young girls

and from firs as little be they

you’ll see coming out brave men

for at the sound of horn

all get back to life

and the falcon agilely

over him is flying

come Mushatin you Mushatin

cheerfully I shake my wings

on your helmet I will settle

and from mouth I’d say

long live your majesty

remain wood healthy

that the water is calling me downward

and destined in world I am

to make path for me on earth

and Mushatin gets near

by silvery Bistritsa

the boat was playing on the wave

he unties it from the bank

jumps in it and gives it way

like the arrow flys now

and flowing on quick waters

longing-dor for endless horizon

and going going far away

he separates the water into two

with large furrows of silver

which move shining

and in shadow they embrace him

and through the vaulting valley

only by here and by there

the sun was still penetrating

here is shadow there is sun

on trembling waters

he on flourishing banks

sees stray flocks

in glades he sees the stags

passing the waves of grass

the horses graze near brooks

as at swans it is bending

their neck and their small head

at once they rise

and prick up their ears

while they behold the boat

he was flowing flowing ever

the wood sounds softly and heavyly

when at once it makes day

the wood ino two unties

and on circling waters

sparkles wonderful sun

and before him he sees a mountain

with its hoary crowns

it built rock on rock

starting from the deep valley

and carrying wth it forests

over the gry clouds

it rises in serenity

crown full of snow

and toward bank it straightens again

the little light boat

and Mushatin gets down

the path of mountain takes

upto peaks to go

till thee night reaches him

in that unpenetrable wood

but with night on him he starts

mounts ever bravely

only the summit he will climb up

while it will be dawning

on the highten summit

he reaches at once

and making his eyes wheel

he looks at the whole world

he sees the heaven of the saint

and the face of the earth

that far away planes hold

which one can not measure by ezes

where the saint sun

as if goes out from earth

there in the distant horiyon

the great Dnister shows to him

from the Tartar countries

and farther flows in the sea

at lagoon like a necklace

it strings the White Fort Cetatea Alba

and on the face of smooth sea

pass the full ships

pass far from land

the sails filled with wind

and looking to the South

the Danube he saw

in an arch turned to sea

and on seven mouths flowing

from the Dnister up to here

proud country was holding

he sees plains smoking

wonderful hills greening

he sees woods how they get down

hill by hill ladder by ladder

scattering on the plain

where the rivers come out

and on peaks of forests

monasteries with fortifications

he sees towns sees villages

on the field strewn

he sees wondrous strongholds

dominating deserts

he sees the flocks of sheeps

with shepherds after them

with flutes and bagpipe

and the herds of horses

were passing the fields

and spread themselves to the wind

like the shadow of the earth

and in the length of rivers

spread to the deserts

and the youngish falcon

over him is flying

and from mouth was sazing

long live your Majesty

so much world so much horizon

from the Dnister to the sea

make once your eyes wheel

that this is the whole Moldavie

Dragosh King the Old

on Moldavie is master

and reigning with all glory

stays on throne at Suceava

at the praised Suceava

with walls surrounded

wall of stone high and thick

that on it five people walk

and have place with surplus

that go three on horses beside

and still have place in parts

wondrous horses to play them

now by there now by here

and from black trunks of rock

over the deep valley

over the stronghold

churches and palaces

stays kingly city

which with its crests mounts

huffed toward clouds

over sounding woods

with its walls with its vaults

and with towers at corners

heavy walls and with crests

how they were and how there aren’t

among the heavy arches

among the black bars

only the sun penetrates

between darken parlours

in walls of empty stone

they thrusted torches of pitch

smoking with red flames

light the dark

pillars of stone heavy and grey

where fittings hang

showing their rust

under the torch of resin

shields fitted sleeves

wonderful helmets polished

and breast-plates masks

and bows for hunt

and in the back of straight hall

it rises on seven steps

the throne of Christian King

covered by a baldachin

and in the golden chair

stays Dragosh greysh

white beard upto girdle

with black stormy eyes

the crown of red gold

shining beautifully on forehead

over the hoary plaits

on his mantle’s folds

golden flowers are sewn

and with white face

and with sceptre in right hand

his proud eyes make straight

and at the feet of throne

are strung on the carpets

wooden chairs shaped on lathe

curved with skill

here six there six

for chosen nobilities

at his throne’s ladders

stays in two sides boyars

arranged after their ranks

that for orders to wait

the vornic of Low Country

was staying in a bright chair

an old soft man

with his blue staff

which is with gold knitted

with stones covered

and from this higher on

the vornic of Up Country

stays with plaits snow-white

the chief magistrate of Chilia

and with his white eyelashes

chief magistrate of White City Ceatea Alba

after these also come

the chief magistrate of Hotin

that from Neamts and that from Vrancea

leaned stayed on spear

but all were outstripped in glory

by the chief magistrate of Suceava

and so all around

stays in furs of sable

with vests of the same kind

and with sleeves of steel

Dragosh King the Old

On Moldavie is master

In Suceava in the City

He has gathered Justice

                                      Version by George Anca