MIRCEA

MIRCEA

George Anca – Gheorghe Constantin Nistoroiu – Viorel Roman - Corina Dașoveanu – Adrian Bucurescu – Liliana Popa – Jorj Maria – Sorin Gherguț – Nicolae Grigore Mărășanu – Adelina Patrichi Scala – Ecaterina Petrescu Botoncea – Gabriela Tănase – Vișan Dragoș – Daniel Vorona – Spiridon Maleficul – Lăcrămioara Stoenescu – Scotnotis Luminița – Viorel Ioniță

George Anca

DIALECTICĂ ADVAITINĂ

 Rugăciuni în închisorile comuniste

Abstract

The paper belongs to the theme of religion in Romanian Communist prisons, and is intended as a contribution in literary socio-anthropology by gathering prayers composed by heart by great poets like Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, and unknown ones grown up out of repression and hope for freedom with God's help. It comes in continuation to another mentioned presentation on a Hegel's-Noica's metaphorical dialectic triad (awakening, knout, lattice) and advaita (nondual) – kind of unification of repression and liberty through poetical transendency. The imprisonned-liberating prayers are taken tacitly as advaitin (nondual) creations of soul (atman) in union with god (brahman). See also our book Chaos, Prison and Exile to Mihai Eminescu, Aron Cotruş, Radu Gyr and Horia Stamatu.

          Cuvinte cheie: închisoare, rugăciune, poezie, Iisus.

          Subiectul meu, la cea de-a opta ediţie a sesiunii de comunicări “Ţara Bârsei” a fost Deşteptare şi cnută via Andrei Mureşanu, cu patru referinţe “familiare”: Andrei Mureşanu, Onisifor Ghibu, Victor Săhleanu, Alexandru Trifu. Am vrut să fiu hegelian, via Noica, şi să scot, pe lângă teză (deşteptarea), antiteză (cnuta) şi sinteza (până la urmă, gratia, din poemul Gratii de Victor Săhleanu:)

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind între nori...

          Intermezzo suprarelaist sub rafală postmodenistă (political-correctness). Gata adrenalina. Antrenează-te în treacăt, cu teamă de orice biped. Închisorile se regretă sub gardă schimbată. Rugile din puşcării – înviază sufletele noastre şi iartă-ne nouă greşelile dialectului. Lumea e altfel decât ţara noastră, noi nu mai avem voie să fim. End of everything. Din cât laur aş muri? Slobozia Veche. Olahus în Orăştie. Moise Vodă. Wind Symphony. Din ce m-am exclus pentru a mă salva (slăvi-părăsi-sabachtani)? N-o să piară iarba duşmană, mă recunoaşte. - din verde grâu pironul azurului pe frunze. Trei: deşteptarea, cnuta, cometa. Nondual(ă): gratia. De unde, dialect advait, dialectică advaitină, Noica povestind despre Hegel.

         

          Din Rugă pentru pâine de Ştefan Vlădoianu:

Frângă-Ţi-se trupul, danie,

pentru om, pentru gânganie,

săturând şi foamea sfântului

şi pe-a lighioanelor pământului,

câinii şi măgarii şi plăvanii

şi boierii lumii şi golanii,

păsărelu-nvolburând stihiile

şi, slăvească-mi-Te, puşcăriile!

          Am vorbit (sotto-voce?) despre poetul Ştefan Vlădoianu la lansarea cărţii-restituire Sângele lui Nessus  sau într-o comunicare la Biblioteca Academiei. Întemniţat 22 de ani, şi-a “gândit” (a compus-o în gând) poezia la Aiud, în minele din Baia Sprie şi “Valea Nistru”, în izolarea de la Gherla. Ar fi fost, în argou, un avatar al lui Villon dacă nu i-ar fi fost destinat să transfigureze “la polul plus” represiunea şi moartea în puşcăriile comuniste, în tot alt pelerinaj imaginar, cu o dicţie şi muzicalitate de neexplicat.

          Din Isus în celulă de Radu Gyr:

-         Unde eşti Doamne?... am urlat prin zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit şi pe rănile mele

Am găsit urmele cuielor Lui.

          Până la moarte, Constantin Bucescu a recitat fabulos, în cheie religioasă, dar şi de cult al martirilor întemniţaţi, versurile lui Gyr, împreună cu ale lui Crainic (îi ştia şi “proza”, eseurile), Voiculescu, Ciurunga, parcă spre a reelibera dintre zidurile puşcăriilor, sunetele nemuritoare circulate prin alfabet Morse şi învăţate în taină de fiecare deţinut.Cine mai recită acum acele rugăciuni pe viaţă şi pe moarte?

          Din Rugăciune pentru pace de Nichifor Crainic:

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,

Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,

În arena morţii, Dumnezeul meu,

Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!

          Din Doamne de Vasile Voiculescu:

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vămile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.

          Dela Valmiki la Eminescu, marii poeţi transformă soka (durerea) în sloka (stanţă), melancolia în vers. Dar în puşcăriile comuniste din România secolului XX a izbucnit un filon poetic neverosimil, de explicaţie mistică, oarecum coral, sub un miracol al rugii ca expresivitate religioasă, narativă, mântuitoare, uneori cu nume, alteori semnate de stele (pseudonime ale deţinuţilor.) Sunt rugi-sonet, rugi-balade, rugi-bocete, antologabile, recitabile – Tudor Gheorghe a făcut-o muzical -, dintr-un anonimat al suferinţei într-o glorie a sacrificiului-vers-libertate.

            Rugăciune de Grigore Zamfiroiu:

Ridică-te în pulbere de soare

La treptele de aur, în genunchi,

Şi du-i-Te cu mâinile mănunchi

Uşernică şi geamăt la picioare!

Că ne-a-ndoit istoria de trunchi,

Şi sufletele nu mai dau licoare,

Că biciuie blestemul şi ne doare

O canceră avană pe rărunchi...

Aceluia ce-Nalturile ştiu-L

(Şi forfota de-aicea... şi pustiul...)

Privirea Ta cu lacrimi o îndreaptă

Să-ndărăptezi mânia-i înţeleaptă -

Că ne-au adus căderile lăcată...

Şi graţie... şi beznă... - Preacurată!

          Din Rugă de Emanoil Paraschivaş:

Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.

Vroind să ştiu cât e de-adâncâ marea,

luai valu-n piept, purtat de lumânarea

negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.

          Rugă de Fronea Rădulescu:

Deschide Doamne poarta minţii mele

Ca să cuprind tot ce e necuprins.

Dă-mi flacăra din focul Tău nestins

Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.

Îngăduie ca sufletul meu prins

Din când în când de pasiuni rebele

Să fie dezlegat de orice rele

Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins

Cuminecând fiinţa mea firavă

c-un singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.

Purificat astfel, Te rog, Părinte,

Ascultă-mi cea din urmă rugăminte:

SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE DOAMNE FAŢA

Şi ia-mi ca preţ al rugii mele viaţa.

          Din Rugăciune de Eugen Măgirescu:

De-atâta timp, că nu mai ţine seamă,

Plângea aşa, când candela s-a stins,

Şi din icoana veche s-a desprins

Un înger alb, în glas cu vorba “mamă”.

Trecu uşor prin vis, cu faţa tristă

Parcă purtase lanţuri pân-aci,

La revărastul zorilor găsi

Un strop de sânge, mama, pe batistă.

În noaptea-aceea, slujba Învierii

Se săvârşise-n mii de răstigniri,

Cu preoţii nebuni de travestiri,

Ai neputinţei noastre şi-ai durerii.

Martirizat, cu rănile deschise,

Pe lespezile goale, trupul drept

Ilumina cu mâinile pe piept.

În noaptea-aceea Serafim murise.

          Rugăciune de Mihai Buracu:

Întorşi de departe, cu inima frântă,

ni-e gândul la cei ce s-au dus,

Rugămu-Te, Doamne, aduni-i de sus,

părtaşi pentru ziua cea sfântă.

Cu Duhul vor trece în chip de lumină

prin ţara cu cântece multe

şi-n ceasul acesta vor sta să asculte

la veacul ce încă suspină.

Şi-n zborul albastru de peste morminte,

prin ţarini cu gropi fără nume,

durerea din ochii bătrânelor mume

vor şterge-o cu palmă fierbinte.

Şi-ntorşi întru tine sub bolta-nserării,

ca-n mâini nevăzute de-arhangheli,

va arde lumina din sfintele candeli,

umplute cu lacrima ţării.

          Rugă de Viorel Gheorghiţă:

O cruce ridicată în hotar:

Stindard care să apere belşugul,

Acolo unde osteneşte plugul

Şi inima cinstitului plugar.

Cununa lui Isus era din grâu,

Ca de ţăran, obrajii arşi de soare.

Spărturile, ca de măceşi în floare.

În gene, stropi şi volbură la brâu.

Ţâşnea parcă din reavănul pământ,

Ca un trimis al ţarinei spre slavă,

Sau cobora din cer, într-o zăbavă,

Ca o suflare paşnică de vânt.

De multe ori, în umedul apus,

Privind cum crucea-şi alungeşte pata,

Pe lemn mi se părea că-l văd pe tata,

Iar mucenic în brazdă, pe Isus.

Trudeau, parcă transfiguraţi de zări,

Nevolnicul cu Domnul dimpreună,

Să pună răstignirii lor cunună

Şi trepte unei alte înălţări.

O cruce ridicată în hotar,

La umbra ei, acelaşi pas te-njugă,

Isus, rămas şi el pe-aceeaşi rugă,

Se va-ndura, cinstitule plugar!

          Din Rugă de Virgil Mateiaş:

Aş vrea să facă veacuri

De soare-aceşti flăcăi,

Să calce ca pe trepte

Pe ele paşii Tăi.

Şi dac-o fi Părinte

Pe schelă, sus, să mor,

Ridică peste mine

Împărăţia lor!

          Din Rugăciune de Simion Giurgeca:

Şi noi Te aşteptăm

Aici între păgâni, umili, plini de păcat,

Nădejdea-n Tine-am pus,

Ca să ne scapi de ură,

Şi trupul de dureri...

Să-nnobilezi în inimi patimile crude

Şi să ne mântui şi pe noi, Iisus!

          Din Rugăciune, căinţă pentru neamul meu de Ilie Imbrescu:

Iisuse, plâng ogoarele sărace

Şi toate visurile Ţării plâng,

De când în lanţuri neamul nostru zace.

Şi-a ridicat urgia braţul stâng

Şi-şi şterge pumnul lângă scăfârlie,

Rânjind când închisorile ne frâng.

          Din Ruga din urmă de Gheorghe Năstase:

Acum, când de lut ne dezlegi,

Lasă măcar unul să supravieţuiască,

Spre mărturie lumii întregi

Despre Golgota noastră, românească.

          Din Doamne, numai tu de  Dumitru Oniga:

Pe cât ne-au urât oamenii,

Pe atât ne-ai iubit, Tu, Doamne,

Căci ai vrut să câştigi sufletele noastre,

Pentru că Împărăţia Ta

Nu este din lumea aceasta.

          Din Rugă subterană de Vasile Pânzariu:

Răniţi de tăioasele prunduri,

cu ultimul glas te-am strigat,

coboară în negre străfunduri

şi dă-ne puteri de răbdat.

Surse:

Poeţi după gratii, I, II, Arhiva Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din România, 1993, III, Editura Ramida, Bucureşti, 1995

Ştefan Vlădoianu, Sângele lui Nessus, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995

Victor Săhleanu, Cosmos uman, Pelerin, Bucureşti, 2009

Cheorghe Constantin Nistoroiu

         

MIRCEA ELIADE – PROFET AL ETERNITĂŢII 

    „Mircea Eliade trebuie gândit în triunghiul:

   Dumnezeu, om şi natură, în care domină

   Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza

   unică a tuturor lucrurilor.” (Petre Ţuţea)

    Mircea Eliade s-a născut la 28 Februarie 1907 în Bucureşti. Ioan Petru Culianu consemnează data de 9 Martie 1907, în familia căpitanului de armată Gheorghe Ieremia care din admiraţie pentru marele lingvist, poet şi om politic Ion Eliade-Rădulescu şi-a schimbat numele în Eliade. În şcoala primară apar clar semnele luminoase ale unui copil precoce, iar în cea secundară pe care a absolvit-o la Colegiul „Spiru Haret”, deja ard licăririle scânteilor în fascinantul domeniu al literaturii cu primele povestiri în 1919, un prim jurnal în 1921, primele romane, Memoriile unui soldat de plumb, Romanul adolescentului miop în 1922, şi deschiderea Drumului spre orientalistică, Calea care îl va consacra în eternitate, cu primele articole în 1924. Din anul 1925, a  urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1926, a intrat ca redactor al faimosului cotidian Cuvîntul condus de filosoful Nae Ionescu, înteţindu-şi atacurile împotriva profesorului-istoric Nicolae Iorga prin articolele sale, când acesta se abătea de la Destinul imperial al românismului. În anul 1927 a călătorit în Italia unde i-a cunoscut pe Giovanni Papini, V. Macchioro şi G. Gentile. În anul 1928, tot în Italia şi-a pregătit documentarea despre Filosofia Renaşterii italiene pentru susţinerea tezei de Licenţă în Filosofie. Primind o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar şi-a continuat studiile La Calcutta-India (dec.1928-dec.1931), unde i-a audiat pe marii filosofi Rabindranath Tagore şi Surendranata Dasgupta, autorităţi în Filosofia indiană şi în Istoria religiilor. În ţară, în 1929 i-a apărut primul roman, Isabel şi Apele Diavolului. În 1930 au început în India frământări civile care au dus la închiderea Universităţii din Calcutta. Mircea Eliade a locuit în casa profesorului său Surendranata Dasgupta, dar apoi s-a produs o ruptură între mentor şi discipol, probabil cauza a fost efectul care a dat naştere ulterior romanului de mare succes Maytreyi, astfel că Mircea Eliade a fost nevoit să peregrineze pe la mănăstirile Hardwar şi Rishikesh (în Svargashram-ul lui Shivananda) din Himalaya. În anul 1931 s-a întors în patrie, iar în anul 1932 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea Bucureşti cu o teză despre Yoga, publicată la Paris-Bucureşti în 1936 sub titlul, „Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne. A predat cursuri de Filosofie şi Istoria Religiilor la Universitatea Bucureşti, între 1933-1940. În anul 1933 i-a apărut romanul de succes Maytreyi, parţial autobiografic şi documentar indian. Ediţia critică apărută la Fundaţia pentru Literatură şi Artă – B. P. Haşdeu – Scrieri literale, morale şi politice, i-a adus în 1937 premiul Societăţii Scriitorilor din România. La alegerile parlamentare din anul 1937 a fost ales deputat. În 1938 devine editorul revistei Zamolxis (1938-1942). După instaurarea dictaturii regale de către Carol al II-lea la începutul anului 1938, Mircea Eliade v-a fi arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde v-a fi întemniţat şi mentorul său, filosoful Nae Ionescu. Activitatea sa publicistică a fost prodigioasă în cadrul revistelor: Calendarul, Credinţa, Cuvîntul, Criterion, Gândirea, Buna Vestire, Tinerimea Română, Vremea, Sfarmă Piatră, susţinând şi celebrele conferinţe la Radio România: „Secretul Indiei”, „Eseul european şi eseul românesc”, „Mesaj cultural de 6.000 de ani”, „Arta şi tehnica criticii.” În anul 1940-1941 a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra, iar din 1941-1945, tot ca diplomat cultural la Lisabona. S-a stabilit la Paris, unde a predat Istoria Religiilor la Ecole des Hautes, între 1945-1948, apoi la Sorbona între 1948-1956. Între 1956-1957 a ţinut cursuri la „Haskell Lectures”, iar din 1957-1985, devine titularul catedrei de Istoria Religiilor la Universitatea Chicago, devenită din 1985, Catedra „Mircea Eliade.”

   Opera sa erudită este eminamente covârşitoare, cât un Everest de creaţie spirituală.

    Spunea odată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că: „Nici un Profet nu este cinstit în cetatea sa!” Din nefericire şi nenorocire în Patria noastră-Ţara Profeţilor, acest Adevăr divin a căpătat cetăţenie veşnică.

     Opera Profetului Mircea Eliade a însumat, „peste 1500 de cărţi, eseuri şi articole de specialitate, dedicându-i-se peste 500 de lucrări omagiale. Celebru şi respectat în Occident, Eliade a fost denigrat în România de pe poziţii marxist-leniniste de către Oscar Lemnar, Zaharia Stancu, Pavel Apostol ş.a.” (Rost-manifest românesc, an I, nr. 2, aprilie 2003)

   

   A fondat revistele Luceafărul, la Paris în nov. 1948, apoi cu Ernest Junger, Antaios (1960-1972), colaborând intens şi la publicaţiile româneşti: Fiinţa Românească, Cuvântul în Exil, Revista Scriitorilor Români, Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg), Caete de dor, co-editor la revista History of Religions din 1957.

   „Mircea Eliade a primit titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din Franţa, SUA, Anglia, Belgia, Argentina, precum şi mai multe premii din partea unor instituţii prestigioase; a devenit membru al Academiei belgiene şi a fost decorat cu „Legiunea de Onoare” în anul 1978.” (ibid., Rost-manifest românesc, an I...)

   Cea mai mare parte a lucrărilor sale au apărut în ediţii consecutive fiind traduse în limbile de largă circulaţie universală. „Faima internaţională a lui Eliade este confirmată de o lungă serie de distincţii, doctorate honoris causa etc., pe care nimeni nu poate prea lesne să le enumere (probabil că nici măcar el însuşi...). Una dintre primele este DHC la Universitatea din Yale, în timp ce ultimele sînt DHC la Universitatea din Lancaster (august 1975), DHC la Sorbona (14 febr.1976), catedra oferită de Academia Regală din Belgia (20 febr. 1977) şi altele. (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978/ Ed. Polirom, Bucureşti-2004) 

    OPERA – lucrări filosofice şi ştiinţifice:

   Solilocvii (1932); Fragmentarium (1939); Ifigenia (1939) dramă în trei acte şi cinci tablouri cu premiera în sala „Comedia” a Teatrului Naţional din Capitală în 12 Februarie 1941; Mitul reintegrării (1942); Traite d’histoire des religions (1949); Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase (1951); Images et symboles (1952); Das Herlige un das Profane (1957); Birth and Rebirth (1958); Nuvele, Madrid (1963), From Primitives to Zen (1967); Religions australiennes (1972); Histoire des croyances et des idees religieuses I-III (1976-1983); Mircea Eliade/ Ioan P. Couliano, Dictionnaire des Religions, Editions Plon-1990.

  Ioan Petru Culianu care a colaborat timp de patru luni, în 1975 cu Mircea Eliade ca cercetător postdoctoral la Divinity School, Uniersitatea Chicago, i-a dedicat o monografie în anul 1977, prezentând o listă mai vastă a Operei savantului, astfel:

   a) Operele lui Eliade  

   Alchimia asiatică; Cosmologie şi alchimie babiloniană; Mitul reintegrării; Comentarii la legenda Meşterului Manole; Insula lui Euthanasius; Amintiri I. Mansarda; Le Yoga. Immortalite et liberte; Techniques du Yoga; Traite d’histoire des religions; Le Mythe de l’eternel retour; Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase; Images et symboles; Forgerons et alchimistes; Mythes, reves et mysteres; Naissances mystiques; Patanjali et le yoga; Mephistopheles et l’Androgyne; Aspects du mythe; Le Sacre et le profane; De la Zamolxis a Gengis-Khan; La Nostalgie des origines; Religions australiennes; Fragments d’un journal (I); Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions; Histoire des croyances et des idees religieuses; Myths, Rites, Symbols; From Primitives to Zen.

   b) Lucrări despre Eliade

   Altele în afara celor 500 de lucrări omagiale: Dialectic  Altizer, M. E. and the Dialectic of the Sacred; Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978, la care se adaugă cu cinste şi venerarea adusă de Petre Ţuţea în, Mircea Eliade, ed. îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj-Napoca, Eikon-2007.

   Profetism Românesc al lui Mircea Eliade care îmbrăţişează în cele două volume: Itinerariu spiritual * Scrisori către un provincial *Destinul culturii româneşti şi România în eternitate sunt o împletire de idei geniale, presărate ca nişte safire strălucitoare pe broderia regală a unor eseuri fascinante. Cele două volume de Profetism Românesc sunt elaborate astfel: în primul volum au fost adunate primele două părţi din Cuvîntul, revistă de prestigiu a generaţiei de aur, condusă de filosoful gîndirist Nae Ionescu, Itinerariu spiritual şi Scrisori către un provincial, apărute între 1927-1928, iar partea a III-a Destinul culturii româneşti este o chintesenţă a gândirii sale răsfrântă pe aripile unui sfert de veac, prin care generaţia sa îşi asuma viitorul de aur al culturii române, luptând cu patima patriotică, cu flacăra spiritului, cu focul credinţei, cu jarul jertfei lor împotriva Cosmosului şi Timpului pentru a rezidi TOTUL.

   „Totul pentru împlinirea personalităţii lor!/ Totul pentru aşezarea României în eternitate! Şi într-adevăr au dat totul! În 1953, când Marea Generaţie era decimată – cu program, planificat, satanic – Magul ei – cum l-a numit încă de tânăr Victor Stroe – ştia, cu siguranţă şi seninătate, că orice s-ar întâmpla şi oricât de mari vor fi încercările la care poporul său va fi supus, El nu va mai putea fi scos  de pe orbita pe care „tânăra generaţie” - a lor – reuşise să-l aşeze. Aceasta, pentru că orbita poporului şi culturii româneşti a fost şi este însăşi orbita Europei. Mircea Eliade este cel dintîi care a cunoscut acest adevăr!” (Precizări cu privire la Ediţia de Faţă,/ Mircea Eliade,  Profetism Românesc, Vol.  1, p. 157)   

   Menirea Profetului creştin ortodox, dacoromân dincolo de nemărginita sa iubire întru Dumnezeu şi nemăsurata dragoste pentru Neamul său, trebuie să împlinească Destinul poporului său descifrându-i viitorul naţiei, dându-i prin slujirea, jertfa şi iubirea sa infinită un sens mesianic, consubstanţial cu Voinţa Mântuitorului Hristos.  

   Neamul nostru a fost ales şi hărăzit de Dumnezeu dintru început cu geniul profetic, a cărui dimensiune spiritual-religioasă a rămas neîntreruptă de-a lungul timpului milenar prin şirul de Profeţi Aleşi ai diverselor naturi de creaţie-slujire-jertfire-iubire, privind o reîntrupare a omului ca Om, o renaştere a creştinului ca mistic ortodox.

   „Profetismul lui Mircea Eliade a implicat, de la început, acest mesaj, şi este secretul gloriei lui mondiale. Nu istoricul religiilor, nu savantul, nu exegetul mitului omenirii a fascinat pe contemporani, ci profetul Eliade, păşit din „pustiul” ţării natale pe scena mondială o dată cu cea mai teribilă catastrofă ce-i lovise neamul. În acel moment, profetismul românesc al lui Mircea Eliade se implică în destinul umanităţii întregi, aşa cum profetismul lui Cantemir devenise european în urma catastrofei din 1711... Dar în măsura în care suflul profetic al culturii româneşti, de la Cantemir-Eminescu-Iorga, se continuă în opera sa, profetismul mondial al lui Mircea Eliade este o prelungire a culturii române în universalitate.” (Dan Zamfirescu, Mircea Eliade – Profet al Neamului Românesc, în Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol.1, p. 7)

   Să ne amintim că unul dintre cei mai mari PROFEŢI ai Neamului dacoromân Părintele ieromonah ARSENIE BOCA, după ce s-a împărtăşit din Universul Ortodox al Teologiei creştine, a survolat înălţimile Cosmologiei prin scrierile lui Rudolf Steiner şi cele ale compatriotului său Mircea Eliade, pe care şi-l aminteşte cu recunoştiinţă în autobiografia scrisă în vremea arestării sale în temniţele securităţii din Râmnicu Vâlcea. „...Aveam problema voinţei şi stăpânirea simţurilor. Mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare... Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte din studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.” (Iovu Mihuţ, Copilăria Părintelui ARSENIE BOCA – Documentar.  Ed. Icoana, Arad-2012, p. 11)

   Părintele Profet ARSENIE BOCA avea harul înainte vederii, care conştientiza peste vreme sensul unei împliniri, miracolul unei întrupări, edificiul unei zidiri, ctitoria unei înnoiri spirituale, profeţia care îi era hărăzită lui Mircea Eliade spre a o împlini întru Destinul Neamului său urmând Calea mesianică a Profetului absolut IISUS HRISTOS.„Importanţa capitală a profetismului eliadesc decurge, pentru noi, din faptul că nimeni nu a ştiut mai bine ca el să întrevadă şansele pe care însăşi catastrofa istorică sub care se prăbuşise ţara şi cultura română le oferea poporului român şi spiritualităţii sale. În destinul altui popor ce transfigurase catastrofa în mesianism, el a ştiut să discearnă o cale de mîntuire şi înălţare a neamului său. În acel moment, profetismul românesc a păşit într-o nouă vîrstă, s-a plasat pe o nouă orbită, mondială. Geniul profetic al lui Mircea Eliade nu numai că a prevăzut un viitor devenit prezent, dar a şi contribuit esenţial la împlinirea profeţiei!” (Dan Zamfirescu..., p. 8)

    Volumul 2, Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, a fost cules de Nicolae Georgescu, articol cu articol, piesă cu piesă din revistele în care Profetul creştin ortodox a publicat sub aura strălucitoare a erudiţiei şi a naţionalismului său, ferindu-le atent de ochii injectaţi de ură ai detractorilor, de foarfeca editurilor însetate de amputări generoase, de prăvălirea stâncoasă a „materialului critic”, „atît de stufos încît să fie capabil a umbri (ascunde) bine, dar bine de tot, textul rămas „viu” !” (în Cuvîntul de Prezentare, p. 6)

   La „plinirea vremii” volumul a văzut lumina în Lumina României în eternitate, arzând în Rugul aprins al monumentalului moment CRITERION, când grupul Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, care au supus  analizei lor rolul intelectualului român creştin în istoria naţional-universală.  „Este o încercare de fixare a unor coordonate ale civilizaţiei româneşti la răscruce de ani, de viziune şi previziune a destinului României în perspectivă imediată şi mai îndepărtată, de definire a identităţii naţionale.” (Nicolae Georgescu, Mircea Eliade sau „Nerăbdarea Creaţiei”, în prefaţa volumului 2, Profetism Românesc..., p. 10)

   Intelectualul creştin trebuie să tindă permanent spiritual, spre omul cult ortodox, vocaţional, clarvăzător, misionar, profetic, transcedental prin activitatea sa continuu creativă, astfel încât în plenitudinea sa să se situeze de ce nu, chiar deasupra geniului. „Un geniu absoarbe lumea lui şi-i redă suflul său vital; un intelectual este, în schimb, capabil a face legăturile interioare dintre toate domeniile timpului său. Geniul distruge, oarecum, pentru a re-crea; intelectualul surprinde sensul creaţiei, îl explică şi-l continuă.” (ibid., p. 12)

   Ca orice mare personalitate, geniu, ori profet, Mircea Eliade s-a ocupat, s-a preocupat, s-a îngrijorat de destinul Culturii, într-un stat care s-a dorit, naţional, organic deci, legat mai întâi de problemele spiritualităţii religioase ale Neamului. Numai că statul presupus pro cultural a rămas la stadiul de teorii, de promisiuni care s-au transformat cu uşurinţă în diabolicul bir pe scris, pe scrisul de excelentă creativitate care apără, ocroteşte, mărturiseşte, propăvăduieşte, răspândeşte geniul creator al acestui popor milenar, profetic, care justifică, continuă, fiinţează unitatea sufletească a dacoromânismului, care certifică misiunea istorico-religioasă a Neamului întru pantheonul universalităţii.

     Statul acultural în timpul guvernării liberale, în anul 1935 a reuşit performanţa liberalismului celei mai sinistre farse prin impozitul pe scris. „Începând cu acest an (1935) – anul cînd nouăzeci şi trei de scriitori bulgari sînt ajutaţi să-şi ridice case, plătind aproximativ trei mii de lei pe an – scriitorii români vor da bir 9 la sută din magnificele lor venituri literare. În anul cînd Ungaria a votat credite speciale pentru <<ajutorarea oricărui intelectual care poate încă să scrie>>, în anul cînd Kemal Paşa a inaugurat premiul Kopruluzade Mehmed Faud pentru literatură, în anul cînd Mexico studiază legea pentru <<evitarea şomajului lucrătorilor intelectuali>> şi acordă fără umilinţe ajutoare scriitorilor şi gazetarilor loviţi de criză – în acelaşi an, Statul Român obligă pe scriitori să plătească impozitul de 9 la sută din drepturile lor de autor! Stai şi te întrebi dacă nu cumva toţi oamenii care cîrmuiesc astăzi ţara şi-au pierdut minţile.” (Mircea Eliade,  Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, p. 45-46)

    Să fie doar întâmplare că alergând pe spirala istoriei ajungem la adevărul anului 2020 și constatăm că impozitul pe venitul din drepturile de autor este de 10% minim?!

   Statul acultural a trudit mai cu seamă pentru uriaşele cenzuri culturale interne, răsfrânte nefast şi în afara ţării, ca o cenzură înspre universalitate, cheltuind anual sute de milioane pentru „propaganda” românească, cu articole consistent plătite în presa străină, în buzunarele cui oare, iar capodoperele Naţiunii rămase sechestrate, ca în momentul de faţă, arc peste timp din 1936, prin „bravura de merit” a Academiei din România, a Institutului Cultural Român etc.

      

   „Ungurii, cehii, polonezii şi finlandezii îşi lansează cărţile la edituri bine cunoscute – iar guvernele româneşti plătesc milioane unor gazetăraşi străini ca să ne laude în „presa mondială”. O propagandă nu se face cu articole şi discursuri cumpărate; se face cu opere de artă, cu expoziţii şi cărţi. Spiritul creator românesc se afirmă prin opere de artă şi de ştiinţă, iar nu prin interviuri şi articole de gazetă.” (Mircea Eliade,  Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, p. 58)

    Niciodată România nu a avut un stat acultural, mai proeminent în incultură ca cel care s-a aşezat în urma loviturii de stat din Decembrie 1989, până astăzi. Niciodată cultura românească n-a mai înregistrat atâtea valuri migratoare de neoproletcultişti care se complac într-o exasperantă platitudine unde se zbate mentalitatea lor de semidocţi, ori, vorba lui Nicolae Iorga, de „sfertodocţi”, sau altfel spus de inşi jumătăţi, sferturi, cîtimi..., care atentează permanent prin scrijelirea lor „literară”, la Neamul dacoromân, la Biserica lui Hristos, la Tradiţia poporului creştin, la Educaţia morală, la Şcoala românească îmbâcsind până la refuz vitrinele librăriilor cu exponatele lor cronico-acefale. 

    Crizele politice sunt create întotdeauna de incompetenţa guvernanţilor, de reaua lor voinţă, de necunoaşterea specificului etnic, tradiţional, cultural, religios al naţiei, de nerecunoaşterea valorilor creatoare ale poporului creştin ortodox, de grabnica lor înavuţire, crize care devin apoi sociale, culturale, economice, spirituale, religioase. Într-o astfel de prăpastie a crizelor toţi cei care nu cunosc mai nimic, discută despre toate. Aşa s-a ajuns în vremea Generaţiei de aur a lui Mircea Vulcănescu-Mircea Eliade să se discute de către neromâni, falşi români şi răi români despre Românism, asociindu-l cu ideologiile totalitare ale epocii, fapt care l-ar fi umplut de mânie pe orice om cu bun simţ de pe oricare treaptă socială. Momentul denigrării celui mai de preţ renume Românismul, al Neamului l-a consternat pe pe marele ROMÂN Mircea Eliade. „Românismul nu se discută; el se afirmă – pe toate planurile vieţii. Nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Sîntem români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi naţionalist... Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a României, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia Eminescu – Iorga – Pârvan. Ar fi necomplet, alminteri. Ar fi anorganic...Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români şi de a rămâne român, oricum ne-ar bate vînturile. Îmi închipuiam, că nimeni nu poate renunţa la Eminescu decît cu riscul de a muri spiritualiceşte.” (ibid., p. 60-61) 

   

   Mircea Eliade s-a născut din plămada acestui Neam dacoromân binecuvântat şi prea mult încercat, s-a format din aluatul profetic străbun, a format o cultură vastă, răsfrântă în universalitate, s-a asumat geniului creator, a vegheat credinţa, cuminţenia, curajul ţăranului omenos, valah, talentul şi înţelepciunea intelectualului responsabil, a omului cult împlinit, s-a definit permanent prin spiritualitatea sa creatoare la menţinerea, la restaurarea, la afirmarea demnităţii românismului, respectiv a dacoromânismului, prin libertate spirituală şi prin creaţie haric spirituală.

   Mircea Eliade a observat atent, a cercetat profund, a analizat raţional şi a înţeles metafizic că în România modernă singurele grupuri fundamentale cu adevărat creatoare sunt ţăranii şi intelectualii. „Grupuri creatoare, şi grupuri care verifică puterea de rezistenţă a neamului românesc. Vitalitatea şi eroismul ţărănimii – care apără libertatea şi forma pământului şi a vieţii româneşti, căreia îi corespunde instinctul de apărare şi de creaţie al intelectualului.” (ibid., p. 118)

   Eternitatea României creştine este o continuă creaţie în care viază fenomenul de reînnoire, de renaştere, de desăvârşire a culturii, a cărei spiritualitate îşi arde flacăra creaţiei continue numai în Rugul permanent aprins al naţionalismului ortodox, în care odrăslăşte tainic dragostea pentru veşnicia Neamului. „Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici, în istorie, legat şi păstrat de pământ... Şi mi se pare că nu există decît un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor.” (ibid., p. 127)

    Creativitatea este blazonul intelectualului cult şi efigia ţăranului simplu, curat, profund prin care se distinge şi se defineşte chipul umanităţii în universul ei religios.

   Aura creativităţii ortodoxe te renaşte în cel mai fidel fiu al Naţiunii creştine, înfiindu-te totodată şi culturii universale, deasupra oricăror noime, norme, tipare sau legi.

   Axa creativităţii creştinului ortodox este însăşi libertatea profetică a creatorului!

  

   Saltul monumental dincolo de istorie, mesianic, în transcedental al unui popor ales, al unei naţiuni binecuvântate se face prin Aleşii săi, prin Elitele creatoare în comuniune divină cu Duhul, care întrupează toate virtuţiile Neamului dacoromân promovându-le prin creaţia spirituală, dincolo de timp şi spaţiu, în eternitate.

„Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gînd...Naţionalismul nu face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sînt axele şi premisele sale. ” (ibid., p. 127-128)

   Metafizic, Naţionalismul creştin ortodox este temelia, stâlpul, axa, sensul existenţei dacoromâne de a puncta eternitatea prin creaţia mistică a nemuririi sale spirituale.

   „Cei mai glorioşi <<naţionalişti>> nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi <<naţionalişti>> sînt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămân în eternitate.” (Mircea Eliade, România în eternitate, în „Vremea”, 13 octombrie 1935)

   Mircea Eliade s-a împlinit chintesenţei sale metafizice: şi-a depăşit Magistrul Nae Ionescu, pentru ca la rându-i să fie modelul discipolului său, Ioan Petru Culianu.

  

   MIRCEA – îşi are rădăcina adânc înfiptă în MIR, iar corola ţâşneşte din sufixul CE, dând astfel frumuseţe sublimilor termeni: celebru, ilustru, lume, mare, pace.

   De la MIRCEA cel Bătrân-marele NUME Voievodal intrat în eternitate, nimeni nu i-a mai adus atâta cinstire, ca MIRCEA VULCĂNESCU şi MIRCEA ELIADE!

Viorel Roman

Dacă tot m-aţi deranjat, vreau să rămâneţi cu ceva de pe urma acestei discuţii. Stiţi cine au fost primii nemulţumiţi de politeism? Evreii. Şi au inventat iudaismul. Şi cine au fost primii nemulţumiţi de iudaism? Evreii. Şi au inventat creştinismul. Şi cine au fost primii nemulţumiţi de creştinism? Evreii. Şi au inventat marxismul ... și bolșevismul. Şi cine au fost primii nemulţumiţi de marxism? Evreii. Să vedem ce mai inventează, că sunt poporul cu cea mai puternică vocaţie a spiritualităţii, născător de religii. Ar fi bine să mergem cu ei, că de câte ori am mers împotriva lor, ne-am ars.

*

Dupa 30 de ani

tarile din Lagarul ortodoxo-comunist respira usurate ca au scapat de cosmarul marxist-leninist din spatele Cortinei de Fier ermetic inchise, dar a aparut o frustrare si nemultumire in est. Cu Revolutia din 1989 revine „normalitatea“, ea n-a schimbat brutal mersul omenirii ca cea Franceza,1789, sau Rusa, 1917. N-a fost o Revolutie adevarata, a fost furata? Nici unda, nici alta, renuntarea pasnica la Imperiul minciunii, la Secretizarea esecului modernizaraii fara occidentalizare, e revolutionara.

Tarile catolice revin la valorile si normele lor „normale“, chiar daca Polonia si Ungaria uneori se razvratesc. Insa in cele mai mari tari ortodoxe, in Rusia si Romania, imitarea valorilor, legilor si institutiilor straine lor, e o umilinta, atentat la demnitate, iar invazia in Europa/ UE a musulmanilor si idolatrilor afro-asiatici, casatoriile intre homosexuali, basca political correctness din USA, pune bomboana pe coliva, dispare admiratia fara margini pentru statul liberal din vest.

Putin, capul statului si bisericii, revine la traditia imperiala a celei de a „Treia Roma“, Chestiunea Orientala. Rusii se ridica astfel din genunchi, la ortodocsii moldo-valahi, frustrările și dezamăgirile, antioccidentalismul lor atavic, iese la iveala in Marsul camasilor albe (la legionari erau verzi, nazisti brune, fascisti negre) asupra Bucurestiului, dar fara succes si Dragnea ajunge in „Beciul Domnesc“. Cu PIB/pe cap de locuitor, nivel de trai, mai mare ca in Rusa, Romania l-a ales recent inca cinci ani pe Iohannis si merge pe calea „normalitatii“ europene. “It’s the economy, stupid!”

*

Asteptand revolutia.

Pasoptismul si vocile sale, ed. Humanitas, Bucuresti 2019, de Ioan Stanomir e răspunsul unei necesități. Cum ne integram in Europa / UE romano-catolica, ca greco-ortodocsi fara a luat act de existenta si experienta Biserici Unite cu Roma din Transilvania, care din 1698 nu trece Carpatii teologic, ci numai cultural, 1948-1989 a fost interzisa, prigonita si e azi e margnalizata? Este suficienta imitarea tehnico-stiintifica (China o foloseste cu succes) sau institutionala, pe linia culturala, pasoptista, masonica, avand in vedere ca acquis-ul comunitar, codul canonic catolic e clar inaccesibil ortodocsilor moldo-valahilor si astfel statul lor in criza? Continuam „Forme fara fond“ si „Zicem ca ei si facem ca noi“? La Limes, care e optiunea fundamentala? Orient sau Occident?

Dupa desfiintarea Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana, Gott ist tot! Gott bleibt tot! Und wir haben ihn getötet! / Dumezeu e mort! Dumezeu ramane mort! Si noi l-am omorat! Nietzsche. Ramase astfel fara Dumnezeu si Imperiu națiunile europene se reinventează în romantism (urmeaza nationalism, socialism, fascism, comunism …), ca pasoptistii in Principatul Romania. Dar si sub dinastia catolica, adusa tot de ei, pentru ca Unirea lui Cuza si Kogalniceanu si cu Roma trena si Moscova protesta, si cu monstruasa coalitie, se merge neabatut pe linia culturala, masonica si dupa Marea Unire, Cântarea României a lui Ceaușescu, de fapt pana azi.

Menajand devalmasia stramoseasca si a „Treia Roma“, mesajul nationalist si chiar antisemit al pașoptiștilor e folosit in propaganda de partid și de stat pana la Revoluti, 1989, da ea e furata si statul e in criza. Cinci milioane, tineri si talentati, ca pasoptistii, fug in occident, dar nu-s romantici, nu revin cu entuziasm si sacrificiu de sine sa faca legatura baronilor moldo-valahi cu vestul, ca pasoptistii. Diaspora denunta duplicitatea, obligand conducerea superioara de partid si de stat in simfonie cu BOR, la masuri discriminatorii la vot, bataie, gaze lacrimogene si organizarea unui mars al camasilor albe (ale fascistilor erau negre, legionarilor verzi …) asupra Bucurestiului.

Bineintales ca eseul lui Statomir, moldovean, profesor la Bucuresti, pleaca de la vocile de sirena pasoptiste, culturale, umaniste, masonice, dar informatiile sunt bogate si pot fi transpuse, citite, fara efort, si in cheia politico-religioasa de azi. Asteptand revolutia.

 Romanii in laboratorul european / 29 / cu mentalitati si viziuni

ce difera de la o tara, cultura la alta. Prejudecati. Viziunea …

1. Franceza : Ai două vaci, faci grevă pentru că doreşti să ai trei vaci.

2. Italiana : Ai două vaci, dar nu ştii unde sunt. Pleci în pauza de prânz ! 

3. Germana : Ai două vaci, le reproiectezi să mănânce o dată/lună şi să se mulgă singure.

4. Elvetiana : Ai doua vaci, nici una nu-ţi aparţine si facturezi celorlalţi cheltuielile.

5. Britanica : Ai două vaci, amândoua sunt nebune. 

6. Americana : Ai două vaci, vinzi una şi o forţezi pe cealaltă să producă cât patru. 

7. Ruseasca : Ai două vaci, le numeri şi afli că ai 5, 10 … deschizi altă sticlă de Vodka.

8. Japoneza: Ai două vaci, le reproiectezi să fie de 10 ori mai mici şi să producă fiecare cat 10.

9. Chineza : Ai două vaci, 20 le mulg, productivitate înaltă şi arestezi reporterul ca publica asta.

10. Indiana : Ai două vaci, te închini la ele.

11. Romaneasca : Ai doua vaci. Costuri cât de zece, mulgi numai una, alergi bezmetic printre ele, mai aduci rude, personal pentru alte doua (care-s sterpe!), dai faliment şi dai vina pe bou.

12. Olteneasca : N-ai nici o vacă. Cumperi doua cu împrumut de la stat, accesezi fonduri structurale UE şi-ţi faci vila pe care o declari grajd. Reziliezi contractul (regiunea e calamitată!) te muţi in Banat şi o iei de la capăt. Ceilalţi se uită "ca viţelu' la poarta nouă" a vilei, pardon .. a grajdului.

In capitalism ai 2 vaci, vinzi una, cumperi un taur, cireada creste, vinzi şi ieşi la pensie. din Internet

 Corina Dașoveanu

(n-a mers poem)

cât de murdară de frig o fi fost lumea pe afară azi nu știu, cum nu știu nici dacă se mai ține post de încredere pe facebook, dar de câteva minute știu cu siguranță că există, teoretic mai întâi și apoi (fuck) practic încercat pe pielea mea (deși habar nu aveam că așa se numește), termenul de "inseparabilitate cuantică". asta înseamnă că dintr-o singură chestie, 2 particule separate cuantic pot comunica indiferent la ce distanță (monstruoasă) ar fi. adică astea două (normal că) seamănă până la identitate și dacă particula 1 e la mine în mansardă, citește, fumează, se duce până la bucătărie și uită de ce, se întoarce și pac! o pocnește dorul de particula 2, aflată la mama dracului în marginea ultimului univers posibil, asta, particula 2 știe, pentru că paradoxal face și ea același lucru, inclusiv dorul. (o să-mi sară acum toți poeții neopostmoderniști în cap că folosesc acest cuvânt desuet, dar ei sunt primii (ha, ha, ha, eminamente) leșinați din cauza lui, wtf, mă încearcă o răutate...).
cuantic vorbind, voi lua un algocalmin, cred că pe particula 2 azi a durut-o ceva, o idee, nu știu.

Adrian Bucurescu

   Smanda, Fata Crivățului
     În românește, Crivăț vine din geto-dac. KARPIS, atestat și ca nume de râu spre Dunărea Mijlocie. KAR PIS se tălmăcește prin ”Care înțeapă; Care (se) bate; Care (se) lovește; Care se zbate; Care (se) smucește; Care (se) pornește”; cf  rom. care; bici; a biciui; a pisa; vâj; a vâjâi; a (se) buși; băț; pas; a păși; grapă; hârb;:corbaci, gârbaci ”bici”; grabă; a se grăbi; crupă. Ca nume al unui trib getic, este atestată și varianta CROBYZI.
     Ei bine, într-un basm românesc, Crivățul era împărat.  În ”Cântecul lui Bruiaman Pașa”, fiind provocat la luptă de generalul turc, în toiul iernii, Crivățul afirmă că forța lui i se datorează acestui anotimp:
Vântul Crivăț ce-i zicea?
- Nu știu, frate, de-i putea!
La război să fi ieșit
În Postul Sân-Petrului,
Vremea seceratului.
Eram slab și odârlit,
Poate m-ai fi dovedit.
Dar acuma nu-i putea,
În luna lui Cărindari,
Când sunt gerurile tari,
Zile de-a lui Făurari.
     Basmul spune că împăratul Crivăț se războia cu alt împărat de 18 ani. La sfaturile împărătesei Crivățoaia, nevasta primului, Crivățul îi propune celuilalt pace, în schimbul ”nădejdii de acasă” a aceluia. Zis și făcut. Ajungând acasă, celălalt împărat găsește un prunc, pe care împărăteasa lui îl născuse de curând. Când se făcu de șapte ani, îi aduse aminte tatălui său că i-a promis Crivățului, în schimbul păcii, nădejdea de acasă, adică pe propriul lui copil. Cu toată împotrivirea părintelui său, băiatul, care se numea Făt Frumos, plecă spre împărăția Crivățului. Crescuse într-un an cât alții în trei. Smanda, fata Crivățului, de cum îl văzu, se îndrăgosti de el. La rându-i, și Făt Frumos se îndrăgosti de domniță. Numai că voinicul, după obiceiurile de atunci, avea de trecut câteva probe foarte grele. Prima dintre ele a fost să prefacă într-o noapte o leasă de mărăcini într-o holdă de grâu. Făt Frumos se întristă foarte tare. Întâlnindu-se cu Smanda, aceasta îi zise:
- Făt Frumos, Făt Frumos,
Cât te-ai urcat de voios
Și ce trist te cobori jos!
- Smando, Smando, fată mare,
Cum să nu fiu la-ntristare
D-o muncă ce seamăn n-are?
     Și-i spuse cum i-a poruncit Crivățul să prefacă leasa în holdă de grâu, iar a doua zi să-i aducă pâine caldă pe tavă. Atunci fata îi zise:
- Nu mai purta griji, fârtate,
Că de mine sunt purtate!
Hai, mai bine, de prânzește
Și de drum te odihnește!
     Și-l duse în odaia ei, unde masa era întinsă și paharele pline.
Acolo mâncară
Și se ospătară
Până dete în deseară.
     După ce fata îi spuse că mama ei e mare fermecătoare, dar că nici ea nu se lasă mai prejos, Făt Frumos îi dete o sărutare, în semn c-o place, apoi se culcă să se odihnească.

Smanda adăstă până să se înnopteze și să se culce toată lumea,
Și adună toate cheile
Din toate odăile:
De trei ori le zdrăngăni
Și casele ocoli,
Strigând încet și pe nume
Din patru colțuri de lume:
Zgripțuroii taichii,
Zgripțuroii maichii!
Zgripțuroii taichii,
Zgripțuroii maichii!
Zgripțuroii taichii,
Zgripțuroii maichii!
Zgripțuroii taichii,
Zgripțuroii maichii!
Cât mai mulți vă adunați
Și aici vă-nfățișați!
     Zgripțuroii săvârșiră munca, în locul lui Făt Frumos. Crivățul îi mai dădu voinicului încă două porunci, la fel de grele, dar Făt Frumos, de fapt Smanda, le înfăptui. Dar Crivățoaia, care nu putea să-l sufere pe feciorul împărătesc, îi ceru acestuia să-i aducă de la mama ei, moartă de 49 de ani, inelul, cerceii, condurii și basmaua! Fata chemă iar duhurile întunericului, și, cu chiu cu vai, acestea nu aduseră decât inelul și cerceii, întrucât condurii și basmaua putreziseră. Atunci, Smanda și Făt Frumos se hotărâră să fugă.

     Trimis de nevastă, Crivățul se luă după ei, dar cei doi izbutiră să-l păcălească, prefăcându-se o dată într-un cioban bătrân și o oaie plăviță, iar a doua oară într-un călugăr și o mânăstire.

     Văzând că bărbatul ei nu e în stare să-i prindă, Crivățoaia plecă ea însăși după ei, dar, nefăcând nici ea mare ispravă, o blestemă pe fiică-sa să se prefacă în stană de piatră vreme de trei ani. După acești trei ani, fata învie și se mărită cu Făt Frumos. Însă Crivățoaia auzi, și prin mijlocirea unei surori de-a Smandei, îl făcu pe Făt Frumos să se taie într-un brici cu 12 limbi otrăvite. Smanda izbuti, cu 12

capete de pui de șarpe și cu 12 parale de argint, să-și tămăduiască soțul. De necaz, Crivățoaia căzu moartă, și, de atunci, Smanda și Făt Frumos au trăit fără griji.
     Așadar, conform basmului, Smanda este o mare fermecătoare. Numele ei neobișnuit trimite la onomastica strămoșilor noștri, anume la SMINTHEOS, un supranume trac al lui Apollon-Zalmoxis. Acest teonim vine din S-MINTHEOS, care se tălmăcește prin ”Care prevede; Care (se) salvează; Care (se) tămăduiește (întremează); Care apără (ocrotește); Care (se) sprijină; În Creștere”; cf. rom. se; minte (subst.); a (se) mântui; mantie; mentă, mintă (bot.) ”izmă”; mânz; munte.
     Numele a pătruns și în folclorul occidental, unde, de la legendele despre vrăjitoarea Samantha, a fost creat un serial de mare succes în urmă cu ani, ”Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”.

Liliana Popa

natură moartă

iubiri răscolind
posibile linişti

trăiri cromatice
pulberile timpului încremenit

aroma pădurii
după furtună

picuri de rouă
sub cerul nimănui

foșnetul sufletului
ars de soare

picur de lumină
în leagănul înserării

culori plecate
vitraliile mării

zefirul adună
cenuşa vorbelor

 Jorj Maria

pierd propria-mi față
nu las nimic în urmă
între mine și tine
interdicțiile
au fost încălcate
nimic nu mai poate fi ocolit
nimic din ceea ce poate fi
atins de cuvinte
tentaculele
morții lente
intră în sânge.

Sorin Ghergut

(homo hypofaber)

ca să-ncep ceva e ca și ca cum aș avea de mutat un munte
ca să continui, ca și cum aș avea de băut un ocean
dar ca să-nchei, ca să termin e
e ca și cum aș avea de băut un munte și de mutat un ocean
e ceva inuman

Nicolae Grigore Marasanu

Ziarele despre scrisul cu sânge pe ziduri
Poem întru Unire

Am tăiat degetul dreptei
şi am scris cu sânge pe ziduri –
Iubirea de patrie -
merindă a sufletului este!

Ei au râs de mine,
de patriotismul meu naiv,
vetust, declarativ, spuneau.

Am scris mai departe cu sângele meu pe ziduri -
te iubesc oricât de hulit aş fi;
de renegată ai fi,
de jefuită ai fi,
merindă a sufletului, patrie!

Ei au zis că sunt vorbe la îndemână,
că nu sunt versuri,
de parcă eu am zis că sunt versuri.

Şi să râdă mai mult,
au înmuiat degetele în sângele meu,
să se contamineze, spuneau,
şi în derâdere au scris cu sângele meu pe ziduri –
te iubim, merindă a sufletului, patrie!

Dar sângele în care îşi înmuiau ei degetele
nu se lipea de ziduri,
şi ca beutorii de sânge au beut sângele,
să se contamineze, spuneau.

Dar sângele în care se îmbăiau
şi scriau cu el pe ziduri tot nu se lipea de ziduri.

Şi atunci au tăiat degetul dreptei lor
de au scris cu sângele lor pe ziduri.

Şi au scris…

Şi plângând au adormit.

Adelina Patrichi Scala

I'm Gigio DeLacy
Giuseppe Casey
Gigio O'Malley
Gigiolley, the alley cat!

I've got that wanderlust,
Gotta walk the scene,
Gotta kick up highway dust,
Feel the grass that's green.
Gotta strut them city streets
Showin' off my eclat, yeah,
Tellin' my friends of the social elite
Or some cute cat I happen to meet...

That I'm
Gigio De Lacy
Guiseppe Casey
Gigio O'Malley
Gigiolley the alley cat

Why, monsieur, your name seems to cover all of Europe...
Well of course, I'm the only cat of my kind!
I'm king of the highway,
Prince of the boulevard,
Duke of the avant-garde...
The world is my backyard
So if you're goin' my way
That's the road you wanna seek,
Calcutta to Rome or home, sweet home
In Lessinia, magnifique, you all!

Ecaterina Petrescu Botoncea

E soare
tulpinița albă ca amiaza
stă aplecată
să-și ridice floarea căzută în disgrație
un șoricel zelos ronțăie o fotografie
suntem o lume de șoareci flămânzi după tratatele de istorie
de ce înfloresc magnoliile iarna
de ce
e atâta freamăt în zborul cărăbușilor
cu iarba din palme netezesc spinarea câinelui care îmi adulmecă umbra
nici urmă de zăpadă
el știe că voi fi odată o frunză sau o literă din tastatură pe care omizile o vor devora și o vor transforma în primăvară
nimic nu se pierde
doar sufletul poate îngheța într-o floare de magnolie...

*

Reverberații...

Ah, câtă trudă
să urci
muntele singurătății
între caudine furci
cu care lași pe poteci
urme întoarse de lut
spre azimut
și câte o lacrimă
din a cerului călimară
seară de seară
seară de seară
câte piei de zimbri
haihui am rupt în picioare
câte copite de căprioare
cu ochi de bovină
am plâns
am plâns
si am privit orizontul mirat
de povara mea
un zdrențăros săcuștei
cu inima mea
atât de grea
atât de grea
dar cu sufletul
aerisit și catifelat
peste piscul părelnic
tot mai îndepărtat
de neatins
câți ochi obosiți
privind spre zenit
cu mâna mea
am închis
am închis
și câte pleoape lăsate
mi-au sărutat degetele
mioape
vise de-o clipă
stinse sub cojile de portocale
ale înserărilor milenare
un tulnic cântă mereu
prohodul zilei de ieri
atât de trist
atât de trist
plânsetul din clopoței
purtați
de treizeci și trei de miei
pudrați
am străbătut în mâini bolta cerească
capelă de sfinți
cu fața spre mine întoarsă
din luna zăludă
mi-am făcut rudă
poate o mătușă trufașă
sau poate o fiică poznașă
să mă zeflemisească
când plâng
când plâng
peste cimitirul de paradise
închise
pentru inventar
la fiecare sâmbătă
din calendar
încet
încet
ca un melc
sub o cochilie
din coarne de cerb
mă îndrept spre vârful montan
anotimpul în care
totul îngheață
totul îngheață
și de unde voi privi
dintre stele
Tu una
și alta Luna
schimbarea
Schimbarea la față!

Gabriela Tanase

În orașul de gheață
nebunii devin foarte cuminți
ascund un gând hipnotic
în aburul lunecos de tristețe
apoi prind cu o mană răsăritul
cu cealaltă apusul
și plutesc pe deasupra lumii
îngeri ar fi
dacă picioarele nu li s-ar lipi
ritmic și dureros de asfalt.

‎Vişan Dragoş‎

în

Doamne bun
.
Doamne I-i-su-se cel bun,
ruga pe care astăzi Ți-o spun
vine în gând din ruptul blestem:
Ți-am greșit atât, da, mă tem!
.
Dă-mi voie, Îți sărut mâna,
vina-mi deplâng scrâșnind dinții,
nu mai am nevoie întruna
să execut doar "zisa" minții...
.
Cred povestea mântuirii
după cum Ți-a fost crucea,
Tatăl Te lăsa sclav urii,
toți uitam lumii răscrucea.
.
Sosi iarna în valea seacă,
n-avem zăpada căinței,
fă ca focul verii să treacă,
prindem noi ritmul credinței!

*

Silvicul mir... epigonic de azi zis "ipoteștean"
.
Ceapa verde-a pădurii
leurda cu frunze lanceolate
cât surlele Ierihonului
răsare în locul știut
pe prispele însorite
dinaintea Botoșanilor
sub lungi mese cu descărnatele coaste
ale fecioarelor despletitelor versuri de astăzi
prin care își trec ghearele și bocancii
convivii în draci
.
Pașii celor imprudenți
din jurul Ipoteștilor
ocolesc ițitul firav
al ghioceilor sălbatici
ceapa-ciorii din mărțișor
până-n sfârșit de cuptor
gata să vestească orice licornă
că-i acolo capcană
săpătură proaspătă
ca de groapă comună
infamului ritual "literar"
.
Gropile acoperite de braconierii
șefi ignari de filiale useriste
cu crengi uscate de lauri
adâncească-se subtil cu prăbușiri în neant
frunze putrede picurate cu sânge menstrual
țăruși înfiorători printre picioarele desfăcute
albăstrelele viorele scoată căpșoare unite
pe-o dimineață geroasă
ajungă în depresiunile carpatine
seceta cu aerul fugii
sonatei "Appassionate"
a unei Sahare cu vântul Boreu
.
Crape-se-n patru jurați muschetari toate pietrele
străzilor asfaltate din munți luate sub pneuri
de mașinuțe tunate cu portierele aripi
beduinii cărăușii păcatelor
și al molimelor exotice
înmulțească-se neîncetat
fie transformate în Detunatele
drumurile largi forestiere
potecile cu "tampoanele"
laureatelor prin brusturi jnepeni-
scoată muza lor deocheată
mulți trandafiri de sub cozile
mândrelor iele... înfierbântate
după moroi scriitori
.
Să nu se usuce
chiar toți brazii tineri tăiați
pentru alte obraznice noi cărți
ci mare minune -
să plângă mireasa rănită-a pădurii
cu tot mirul moliftului ginerică
pe cămașa scoasă
și la cravată pătat
risipitorul cu premii bine știute de dinainte
aruncătorul pe spate al unui buchet
de rășini și de ace
mai bogat în derogările
de la romanele legilor cinegetice
încălcate chiar de drogații boemi
șefi ai bandelor vânătorești
.
Dispară vânatul cornut
pădurea Snagovului
deja parcelată
dată baștanilor din naștere
dispară litoralul
apele teritoriale maritime
granițele cu țări umilite
fie România un imens porto franco
plutească pe la poalele dezastrelor
un volumaș cu versuri
porno bulversant
Eminescu răsucească-se
către el din sicriu
răsfoiască-l în grabă
lovit de-un impuls suicidal -
spasmul său stomacal
de ultim romantic samurai
și de-o comoție cerebrală
c-a apucat să-l arunce
departe de-al său raft
.
Îl întreabă Sara pe deal
pe eul liric eminescian
bardul Petruț pe Struț:
"-Iar ai limbrici în fund?"

Îi răspunde pe dată molcom
stăpânul injuriilor spontane
Petruț Pipăruș:
"-Ce-i aia... `brici în fund`?"

*

 o Nosferatu sărăiman sărăiman
.
aproape de foarte departe moarte vie
îți faci de cap cu tinerii pe-a mea glie
deschide-mi să-ți văd un pic strategia
cum scăpași prin Sarmizegetusa Regia
.
stai deoparte uite vezi crucea Caraiman
cu munții sfințiți conte Dracula de Sakai
mai nasc oameni buni în neamul de vlahi
frații romi te vor devora Saraiman Saraiman
.
ai arta în sânge de fiară
ci arta iubirii te pierde
țăruș în piept capul piară -
cu sabia mireasa-ți de verde

*

Altamira - pulsul creației
.

Pictură străveche văzută în 1879
într-o prea joasă grotă
cu tavan incredibil de neted
de îndrăzneața fiică
a lui don Marcelino Sanz de Sautuola
cu bourii enormi ghemuiți energic
moțăind cu ochii întredeschiseși
trasați de-o mână sigură
peste torțele aprinse
culcate la pământ
.
În jurul lor
cald aur prin nări
purpuriu abur din boturi
frunți și spinări redate cu sierra arsă
demonic și hristic legământ totemic
.
Presupuși vânători ce-i călăreau
măcar contemplativ admirativ
pe-un țărm înalt de ocean
să alunge leii mediteraneeni
și mamuții tembeli
.
Gata de-a te prăvăli-n prezent
din inspirația transei
într-un răsărit
al magiei
privirii umane
.
Apus al terorii de necunoscut
găsirea răgazului
de a ne mai liniști
după contactul stresant
cu atâtea încă neînțelese stihii
.
Siluete enorme
turbine bovine odihnite
cu puii zvelți precum cei de bizoni
de la sfârșitul erei glaciare
nu sunteți voi nicidecum
rodul falsului grosolan
nici farsă de bâlci
un vopsit din bravadă
.
Boeme sălbăticiuni
eternizate de mâini iscusite
sunteți o veritabilă creație artistică
pulsul marii creații
măsurat riguros științific
.

Pictură din Altamira
redai simțul grandiosului
pictorilor de mai târziu
Gauguin Van Gogh Picasso
susuri ca izvor primordial
și pentru Rodin Gaudi
minune frescă în peșteră
mai veche decât civilizația
comuna primitivă statele sclavagiste
războaiele ce au ucis libertatea
de-a picta - de-a ne întreba
.
I-ai orbit cu vechimea ta
zeci de mii de ani
pe trufașii oameni de știință
pe raționaliștii pozitiviști dintr-un congres
ai fost batjocorită drept "mâzgălitură vulgară"
deși fuseseși admirată de Alfonso al XII-lea
.
Cartailhac și-a făcut "Mea culpa a unui sceptic"
abia după două-trei decenii de la contestarea ta
negase vehement că arta zugrăvirii vieții
ar fi sora bună a științei picturale de astăzi
savanții ți-au recunoscut vechimea de 35 000
te-au autentificat în 1901
pictură rupestră genială
de patrimoniu mondial
.
Conflictul stârnit în două generații
sângerând în ocru roșu
prin anatemizarea
lui Don Marcelino de către Biserică
și neînțelegerea acestor picturi
de către darwienii arheologi antropologi
s-au stins imediat după moartea sa din 1889
.
Creaționismul creștin rigid în concepții
cu raționalismul de tip idealist și materialist
s-au unit căzând la pace grație bourilor
.
Fiică de nouă ani a lui Don Marcelino
tu ești prima persoană
privitoare atentă uimită
a celui dintâi tablou
făcut cu pigmenți naturali
din rocile și plantele din Cantabria
la 30 de kilometri de Santander
.
Tu fiică ce ai înțeles iraționalul
devenit rațional -
măreția boltei înclinate
a primordialei "Capele Sixtine"
a omenirii înzestrate
cu mâini lungi cântec al degetelor
prin culori
semiîntuneric
și forme aproape reale
preschimbate
în plastice închipuiri

*

(poemul unui raptor* sau al unui loverboy travestit)

.

Mi-am zis să desfac bagajul

ude îmi amintesc că wow

erau boarfele mele

figurine africane traficam droguri din Congo

hotelul din Pescara era ultra

dar i-am pus recepționerei ce mi-a dat cartela

amortizorul spre ea în ziar

nicio șpagă nu i-am dat

am mușcat din mărul roșu și am nimerit

de la un vierme galerie neagră

i-am azvârlit-o tușind în paharul cu apă

ea a intrat în galerie plângea

.

Nu mai plânge uite acum te droghezi

inhalează cât poți n-are nimic nu-i nimic

uite colega

dă-i acest neglije

fă-i ce-i faci

trec în cealaltă cameră

dă-mi un joint din ăla știi care

că iar m-a enervat tâmpitul ăla de Dragoș Paul

scrie despre noi ca despre ultimii nesănătoși

cică noi am fi plecați din vară-n Africa și Italia

urmăm traseele de cuibărit

ale flamingilor și cocorilor

între timp ne mai luăm gratis

artifacte din triburile masailor

mai scoți tu un hit Kevin Wolf

mai scriu eu un roman

pe Liza ai pus-o

să scrie pe laptop în locul tău

dar îți mai trebuia o voce de fată

pentru înregistrări live

și ți-am adus-o în studio

pe Umberta

----------

*raptor = pasăre de pradă (nu e din limba noastră)

Daniel Vorona

m-am ascuns în legea mea fața în față cu Dumnezeu învăț să mă înspăimânt
peștele are ochii rotunzi n-am încredere în el mă împunge mă împinge la mal

-- a treia zi mi-am reglat ceea ce un
popor nu are dreptul să uite
nivelul de zahăr din jetul de urină --

oh de-ați ști cât de mult cât de sincer v-am urât atunci când
m-ați împiedicat s-ajung acolo unde ar fi trebuit să ajungem

ps

până la răscruce am mers în genunchi pe o scară am mestecat toată anafura
ca orice sinucigaș port cu mine o femeie oh ce n-aș da să platon să republica

*

:victimă a acestui secol ocupat de adolescente care cresc invers port șapte

cămăşi una peste alta --- într-un oraș banal am iubit o călugăriță
foarte banală care traducea din polifosfați
rig-
veda yajur-veda sama-veda atharva-veda
și care după ce îmi omora toate păsările le turna vopsea pe gât ---

mănânc argint și
beau 75%
pilitură de argint

crucea ta verde a putrezit pe umerii mei am redevenit un șapte suprarealist

*

 indiferent de anotimp reprezentăm trei puteri ale statului conțopist
dimpreună cu Dumnezeu facem carieră chiar dacă acesta e mort
îl voi desena în blană de miel vom schimba toate fețele oamenilor
-- noi daniel vorona
și El suntem reverie
și suntem mișcare de translație ---- vom răspunde pentru acestea

👑

corul:
unirea nu este o femeie care se pisicește și
de care nu avem nevoie unirea
este o mireasă obligată să umble în doliu👨‍👩‍👧‍👦

🤸‍♂️
ecoul:
dacă îți este sete vino cântând
cântarea
cântărilor să ne luăm la trântă

ps

ca o armată de ocupație mă retrag în vechiul testament și în ocară
--- strig sunt aproape
orb până la capăt voi
sta cu fruntea lipită de pragul ușii ---- tu te întinzi pisică după somn

pps

demult nu va fi marți ne vom întoarce ca niște numismați cu sângele
nemătăsos al ministrului sănătății într-o mână ne vom rescrie regula

Corina Dașoveanu

de-ndrăgostire ne învinuiam
(fiecare îl bănuia măr pe celălalt),
apoi
cerurile s-au deplasat,
am dat peste trupuri.

și
pentru că locuiam goi,
ne-am înviat ca pe lazări,
ne-am ridicat lumile în dreptul sângelui
și-am pășit.

la fiecare rotire lunară
în jurul acestui bulgăre de dragoste
pe care trăim,
construim un pronume
cu o singură cameră,
să-l umplem
cu multiplul comun al amănuntelor
care ne-or aparține.

când îl vrem și mai înalt
și nu mai putem ține în mâini aspirația,
ne e nevoie de păsări căzătoare
și ele ne schimbă
în primii oameni albaștri,
făuritori,
de pe facerea asta rotundă.

nu vom termina niciodată pronumele,
de aceea nu vrem să ne iubim,
ne ținem îndrăgostiți.

Spiridon Maleficul

TRECUTUL CARE VINE

O nouă dimineață,
un alt trecut care vine,
luptând pe un drum prea aproape,
sau mult prea departe,
pentru astăzi îmi amintesc
lacrimile amare de cădere,

Ți-am văzut ochii în frunze de chihlimbar,
ți-am auzit plânsul în repaos,
mi-am băut lacrimile cu apă,
am simțit urmele tale în carne,
toate aceste momente
atunci când confortul a trecut,
iar lumina zilei îndepărtate
mă încântă cu melodiile ei goale,

Și amândoi știm
că durerea ar crește prin mine
dar ne-am preface că solurile vor înflori
din momentul în care ne întoarcem spatele...

*

OF MAN AND EAGLE

Zborul în cercuri mari al condorului,
prin mintea mea complet dezacordată
și toate aceste frumoase armonii în cuvinte
risipesc truda omului și plânsul lui,

S-a ridicat femeia cu buze roșii, îndoliate,
trupul ei voluptos e măreția lumii în lacrimi,
a răsărit din spuma mării ca Afrodita,
a strălucit ca Persefona-n dogoarea zăpezii,
acum e dorință și vis, deopotrivă

Un condor bătrân, rătăcit pe un cer dezgolit,
și lamentarea frunzelor căzute-n dizgrație,
vor putea să compună imaginea omului
și plânsul lui...

*

ARDEREA MEA

Coboară
spre arderea mea,
sunt treaz în somn
legănat de vise pofticioase,
am nevoie de combustibil
pentru a-mi hrăni focul din interior,
picături de sânge în benzină,

Mă scufund în neant
ca într-o cochilie spartă,
prin fluxuri de magmă arzătoare,
peste acest iad viu,

Nu-mi găsesc cuvintele pentru a-ți spune
că-mi vei lipsi oricum,
pentru că nu voi mai aștepta o altă zi,
nu mai am nevoie de mântuirea mea,
tot ce vreau este să-mi hrănesc
iubirea...

Lacramioara Stoenescu

MI-E DOR.

Mi-e dor de vremea de atunci,
Şi-mi amintesc cât de frumos
Era când ne priveam duios,
Dar, în trecut, nu poţi s-ajungi…

Aveam jupon şi pantofi cui,
Pletele îmi săreau în vânt,
Erau doar zâmbete şi cânt
În ochii mei, în ochii lui.

Şi singuri alergam noi doi,
Juponul se-nfoia uşor,
De timpu-acela mi-este dor,
Când mi-atingeai umerii goi…

Zburam ca fluturii-n zăvoi,
Tot liberi ca şi ei eram
Şi păsări ne cântau pe ram,
Albinele treceau în roi,

Iar florile cântau şi ele,
Petale s-aşterneau pe jos
Era atâta de frumos…
Zburam spre cer până la stele

Şi-mi recitai poeme zeci
Din Eminescu şi Shakespeare,
Spuneai că eu chiar te inspir
Că-s Veronica ta, pe veci

Şi stam în luncă până-n seară,
Era doar vremea de iubit
Atunci, povestea ne-am trăit,
Întâia dragoste sprinţară…

O zi întreagă colindam,
Până uşor se înnopta.
Luceafărul ne alinta,
Privindu-ne cum ne iubeam,

Iar luna ne urma sfioasă.
Din raza ei, coborâtori,
Noi ne credeam nemuritori,
Agale, lunecând spre casă

Natura, toată numai cântec,
Ne însoţea sub clar de lună,
Când lumea-ntreagă se adună
Să cânte nopţii un descântec.

Iar noi speram în nemurire,
În tinereţea veşnic vie,
Credeam că viaţa o să fie
Doar tandră clipă de iubire…

……………………….

Acum, în prag de toamn-amară,
Ascult cum suflă printre ramuri
Un vânt puternic şi, prin geamuri,
Văd chipul tău de-odinioară…

Icoana tinereţii mele,
Pierdută-n ani, apare iar,
O văd şi mi se pare-un dar,
Şi îl privesc privesc printre perdele

Imagini din copilărie,
Surâsul tău în prag de seară,
Iubirea noastră de o vară,
Frumoasă e şi încă vie …

Dar viaţa-mi este la apus
Când gândurile zboară-n urmă
Şi fericirea mi se curmă,
Că tinereţea mi s-a dus

Scotnotis Luminița  

 un azi despre mâine
un ieri despre azi

sun ceea ce ființa mă inundă
arsura întregirii în risipă
sub cer senin când zborul mi se-afundă
și cad în rai de crâncenă ispită

cătun de cruce vie-n răsucire
umbrit de-al sinelui anume neștiut
că dau sau că primesc e moștenire
în toate-a sevei mele atribut

privesc ninsorile în ochi și sânger teamăt
de zbuciumul pălitelor grădini
dar muguri se ivesc în verde geamăt
când dă s-atingă cerul rădăcini

și-atunce mă întreb de ce-aș fi eu
în drama vieții doar o întâmplare
ci nu copac pe care Dumnezeu
și-a plâns tăcut durerile în floare

cum mugurii se sparg un anotimp
în floare dați de dor și suferință
mă sparg și eu în dări din al meu timp
de veșnică dividere-n credință

deși-mi port ochii grei de-nstrăinare
în lacrime ce curg din gând curat
într-adevăr aceasta-i lumea care
mă naște și mă moare decodat

Viorel Ionita

Grimase

Sufletul, să râd'ar vrea,
Chiar și chicotește-un pic,
Dar, de tot, gura nu poate
Să hlizească sănătos,
Și se-ntrece în figuri,
Exersează și-n oglindă,
Străduindu-se că poate-poate,
I-o ieși de-o strâmbătură.
Dar nu-i iese, se 'nervează,
Se-ntrisrează și mai rău.
Bântuit de suiciduri,
Și scârbit de tot ce vede,
Potrivește de-o sudalmă,
Iar de-o palmă-i sărăcit.