George Anca – Ștefan Dimitriu – Octavian Soviany – Drăgulănescu Nicolae – Ecaterina Petrescu Botoncea – Ioana Popescu – Sorin Gherguț – Magda Botez – Serghei Esenin – Adrian Bucurescu – Ioan Miclău Gepianu – Nicolae Grigore Mărășanu – Daniel Corbu – Adrian Munteanu – Corina Dașoveanu – Moș Nelutzu G – Lora Levițchi – Mihaela Aionesei - Cristi Neacșu – Ștefan Silviu – Nicolae Nistor

George Anca

Tango Tagore

1 august – 22 iulie 2004/4002

Nimfa sură. Zen citizen. Milonga, marginea râpei. El rey de copas. Martin omoară negrul în şapte o pălmuie pe văduvă, pârnaie numai omor. Prima e a doua, Elena din Troia, cea dintâi fiică a lui Dumnezeu. Alb austral. Bal kabal. Basarabia, Argentina. Întors egal legendei sale, milonga s-a aprins.

Dodii d’edda, kenningar. Răutatea pelagus. Hronard (drumul balenei, marea) în Beowulf-Borges. Marinarii de pe Dunăre vâsli-vor din nou. La sud de oraşul povestirii sale curge un pârâiaş orb.

Umilint labirint dorm ieri tort(el). N-ar mai orbi Hamlet. Medeea de a psalmodia copii. Melanchton pansat. Atmosferă atma, ce-ai tu, fato, cu Botoşanii? Nu stai în ţara asta decât pentru Eminescu, era comunism. Camoens în Maputo. Cricket puritan. Buscaba un alma que mereciera participar en el universo. Departe de Vila Borgese. Heraclit Ponticul. Qaphqa. Funes el memorioso. Plinio el Viejo. De un laberinto a otro. En el Indostan. Mil y Una Noches. La Calle Rosetti. Los Dorna. Lămâine. Alma atma. Ayodhya non impugnando. Nympha Ashvinia. Das eigene selbst. Epitetul homeric, prepoziţie. Persistarea în reflecţiune, Verweilung b(ei) d(er) uberlegung. Uttara-uttama, intimus-extimus, emisie-imisie. Se leapădă vocalele finale ale pozitivelor , iar vocala silabei întâie se gunează. Cai albi, faţa Indra.

Apoia argo sin embargo buena casa blanca. Iar o fată prin Botoşani. Cămaşah. În ea, în poza de acum un an. Pictura pe piele de la halimă. Valhalla-Valahia-Alahia. Diplomat, nu te cunoşteai cu Schopenhauer. Ai somnului domnului în ficatul dorului pampa focului relativitate gauchească Borges ecou în Eco alb arabesc moş Albu plimbat cadavru ca-n Faulkner ca Vetala nonlectură alblând bibliotecari într-o orbire fadoină Marquez asasinat de căpşuna dintre buzele pistruiatei Tierra del Fuego via Maillane thousand nights and a night mille nuits et une nuit Arabian nights hoteluri şi alte ferme de animale.

Pasiunea argentiniană a prieteniei apud Lugones vide Borges in Dante. Mai multe stele în emisfera australă ca-n cea boreală. For ever and a day. Ultra auroram et Gangem. Nu mai sunt galele de altădată, s-a dus cheful de box. Tango în miring-milonga. Pe cărări de labirint bifurcate în grădina Babilonului.

22 mai – 31 iulie

Brusc brevitatea mă dansa. Telugu, de-ai fost asasinat, Shivaramaya. Vreun puşcăriaş, recunoaşterea la persoană. Marocasem. (Idee) (condor) (vlagă). Dar totuşi nu ştiu să vă spun cum aş acţiona dacă Lucifer ar fi să mă ispitească în mod direct. Contact, Ciorănescule, în Macondo. Svidrigailov este pedeapsa lui Raskolnikov. Nesocotita faptă a reginei l-a rănit profund pe tânărul Hamlet. Acestea sunt cuvintele care posedă moartea sa. Satan: mai bine domn în iad decât slugă în rai. Curtezana îl învaţă să nu mai facă unele lucruri. Ştiu că, de s-ar fi stins numele lui Orpheus, l-ai fi scris pe cer cu lacrimi de heruvim. Rănile sângerânde ale sufletului lui Orpheus, în loc să se închidă, se lăsau citite de fluturi neverosimili, asemeni poemelor lui Rilke pe câmpul de luptă şi răsfoite de vânt. În miracolul nopţii se aude plângând pagina admirabilă de singurătate povestită de curcubeul lui Shakespeare. Să ajungi la treizeci şi ceva de ani ca să citeşti Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (Trivium). Şi e doar primul an, al 60-lea. Euridicervantes. Swedenborges.

Calul pe deal, pe deal, dealul sub cal, sub cal. Demisie din apa glaciaţiei. Imprescriptibilitatea terapiei devanagari, scrisoarea divină. Lumina cerne ploaia întunecând amurgului nostrun cernirea devremelui. Ieşi oafo din coafor. Opponent mates. Mărimi non-psihologice. El monumento Cervantes. Te vrea realul. Ţiganca fostă evreică înfiată de legionari, pe despăgubire, mama lor de nemţi. Challenge yourself. Curteni glonţoşi. Dă-i bice. Eram mort. Iar un Vaslui, haideţi că şi de bombă vă veţi rupe, corupe, la zece, nu la vilă, cu procurorii. Scris pe linia moartă a vieţii mele, nici grea, nici rea, nici ea. De lipsă cărticea. Ba lupii, ba oile. Come împuşcate din toate părţile. Parcă n-ar fi existat frumuseţea atavică. Gura mică îţi face claustrofobie. Ce de mai cenzură, gaborilor. Ţări nu mai sunt, bale de gloabe. Fata sună de la greci, luptători, nu ca românii. Dispariţia personajului, nu numai în pictura lui Cilievici. Genele pierderii contra ale distrugerii. Indusă voluptatea de a fi strivit tehnologic.

Pârâie spaţiul sub hârtie, dacă mai cresc copaci, de s-ar scrie pe frunză. Câte case jefuite. La toamnă, voi vorbi iar literatură. Cum a fost distrus Eminescu pe eşafodul sufletelor neaoşe. Psihologia se regenerează, vorba lui Culianu. Interdicţie patriei şi patrioţilor. Fluture la vale, râpa crapă, n-ai unde te mai duce, eşti pus numai în situaţia de a pierde. Oricând îţi dispare căpăstrul. Spurcă lumea cap de peşte. La Stângăceaua, baba îi cântă din fifă lui babu. Mai dire mai. Şah orborg. Borges Aires. Aguşoaie. Mergea la consumul optim, la vale o scotea din viteză. Ce să strige şi el: România. Despreciativo. Cetinică cetnică.

Oniric bătrân. De origen ingles y portugues. Siente nostalgia por el glorioso pasado militar de sus antepasados. El tigre, base de su mitologia intima. Temas obsesivos, tales como el devorador tiempo circular, el laberinto, la creacion recurente, las simetrias y los juegos de espejos, la memoria y el olvido. 1941, El jardin de los senderos que se bifurcan, 1944, Ficciones, 1949, El Aleph. Director de la Biblioteca Nacional de Buenos Aires (1955). Entre sus ultimas obras citemos El otro, El mismo, El informe de Brodie, El libro de arena, y El Congresso. Jorge Luis Borges nace en Buenos Aires en 1899 (24 Agosto), muere en Ginebra el 14 de Junio 1986. Cât am putut fi de contemporani, şi-n India şi înapoi. En una voluntad de adecuacion perfecta entre los temas y su expresion, Borges se propone extraviar al lector en el doble laberinto de la estructura de la frase y de la estructura de la realto. El letor pierde tambien sus referencias de espacio y de tiempo, a semejanza de los protagonistas que se pierden en laberintos espaciales o temporales. Para ello, Borges opta, casi sistematicamente, por un vocabulario ya culto ya “orillero”, por palabras insustituibles cuyo frecuente sentido etimologico contribuye a confundir y a deconcertar al lector. El empleo privilegiado de ciertas figuras retoricas (en particular el hiplage) tiene la misma finalidad.(Bezault-Chambaut).

1956, medicii îi interzic să citească şi să scrie. 1975, Prologos con un prologo de prologos. 1976, Que es el budismo? Cu Alicia Jurado (cf. Schopenhauer, Eminescu). 1985, Los Cojurados. Moare pe 14 iulie (nu 14 iunie?) 1986.

Le cosmopolitisme de J.L.B. Versiones-reversiones-inversiones. La dialectica de la identidad. Art of Allusion. B. et la Kabbale. Cervantes y Borges: la inversion de los signos (cf. Semnul întors, la Eminescu). Una estetica del silencio. El juego transcendente. Irony in Joyce and J.L.B. (cf. iniţialele lui de Quencey & G.B.Show). El estilo de la eternidad. Realidad y superrealidad. Poetica de la prosa de J.L.B. (cf. E.A.Poe, Swedenborg). El laberinto del universo. B. y el pensiamento nominalista. El conocimento come invencion. De la duda a lo eterno dudoso. Poeta circular.

Acest Palermo din 1989.

Calle Cangallo, 131, Buenos Aires.

Vizualizam, vedeam , oblic, textul, în versuri, nu ştiam ce conţine, doar că e de Borges. În acea casă din Montserrat…Paradisul sub forma unei biblioteci… Groussac, orb ca şi mine…Un al treilea director al bibliotecii, de asemenea orb, Jose Marmol (cf. Perpessicius)…Orbirea ca un mod de viaţă…Homer, Tamiris, Milton… Grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, înainte de toate, auditivă (Oscar Wilde)…Eyless in Gaza, at the mill, with the slaves, en la noria, entre esclavos (Milton)… Joyce: din toate câte mi s-au întâmplat cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb… Atunci vor dispărea de pe planetă engleza şi franceza şi chiar spaniola. Lumea va fi Tlon… Însemnări despre 23 august 1944 (vestea eliberării Parisului)… Ehych asher ehych…Intellectus naturaliter desiderat esse semper (Toma din Aquino)… Nici un om nu a dus o viaţă mai reală decât Swedenborg (Emerson)… Întregul infern are forma unui demon, iar cerul forma unui înger (Swedenborg)… Este interesant că Herodot şi-a închipuit Dunărea ca o antistrofă a Nilului, corespondenţa lui inversă…

ZINA

iubind-o Aurobindo

printre vintre Savitri

auroră sculptată Zina

completase Alina

mai taci dracu’ şulfo

sulfului dulfului

violetă violată de vie

devi parcă în Jawlamukhi

taie-i născutei dublura

pe numele mămuchii

şi nu mă trezi travesti

ierbii dinanzi al Dio

Fură nunta tuturor nunţilor pe tremurată Zina, ziseşi. Lasă, ne prea ţinem de ea. Cult ocult. Scăpăm şi de păcate, dăm şi de aură.. No much longer. Zina pădure foc apa Carmen Sylva. Orgasmul marian în florile parcate. Nici tango. What brother? Numai în film, în vis. Ne ia dracu’ oricum. Oricâte, aceeaşi oricâtor, nici o fantezie, nici vrajă. Romanul are capitole din Swedenborges.

Imago mag. Pond ponderal. Zeiţă, zină, izână. Anatomia halucinaţiei. Ilie din Mărie.

8 iunie 2004 (Voi scrie o povestire cu titlul)

SCHIZOFRENIE

Nu pot spune că eşti un savant, scholar. Atunci, ce? Un comunicator, atragi femeile şi nebunii.

Poate şi pe ea, la concurenţă cu marijuana, de-am refuzat-o în Village, pe când în micul restaurant din Lisabona am mâncat peşte.

Fehresc e un virus. Vezi şi cartea mea Frica de Orient. Mă întrebase, după 20 de ani, dacă sunt cărţile mele cele pe care le aflase, across, în Toronto. Împuşcarea anticomunistului sanscrit Cassanova se anunţase, conjugal, din Teheran, pentru Bucureşti, pe replici la vorbe din Delhi şi Moscova, în zece ani, acum încă zece.

N-am mai trecut-o în colegiul Trivium. (După The Buddha nici nu-mi mai scrisese, pentru că: you wind up the letter in the novel).

Salcâmii aproape nu s-au văzut anul ăsta, iar albaştrii, poate de neam neem, s-au uscat. Albe pădurile spre Apuseni, via Râmnic, când duceam pianista la mănăstire, tunsă, întoarsă de la Pasărea care luase foc de îndată ce ea păşise acolo.

Ajung la subiect. Fumigaţii pe imnurile lui Orfeu. Primesc răspuns la versurile lui Shakespeare –

Orpheus with his lute made trees

And the mountain-tops that freeze,

Bow themselves when he did sing.

Nemaiavând ce-ţi scrie, plec în India să caut umbra ta. Până atunci, caută-mă acolo unde mă vei afla mereu: în străfundul propriei tale nelinişti, în tărâmul acela fertil al singurătăţii, cu magnifice corole şi miresme stranii pe unde rătăceam împreună în ceasurile de sâmbătă, reinventând filosofiile şi întregul melos al lumii.

Ştiu că de s-ar fi stins numele lui Orpheus, le-ai fi scris pe cer cu lacrimi de heruvim. Nu uita, cercetează adânc în sertarul unde-ţi pui condeiele şi, dacă găseşti vipera, sărut-o din partea mea.

Carmen, care refuză să meargă în India, pentru că un indian bătrâior o violase la ea în cameră, vizavi de gara Zagreb, îi spune, la telefon, Aliciei, sora mexicanului ei revoluţionar: George n-are unde sta în New York şi a venit la mine.

FUMBELL

Lângă bananierul din colţul lui D4, spre Chhatra, între pase, cu mingea, ţi-a spus că va pleca pe mare. Te îndrăgostisei de el. Aveai zece ani.

Chiar aşa important încât să fiu lichidat din zece în zece ani? Fata marinarului, la greci.

Top 100 Novels of All Time – Quijote-Crusoe-Gulliver-Emma-Frankenstein-Copperfield-Moby Dyk- Bovary-Alice-Karenina-Karamazov-Huck-Jekyll-Jude-Nostromo-Ulysses-Gatsby-USA-Plague-Solomon-Haroun-Austerlitz.

HOR-hai LWEES BHOR-hays. True/False: The first novel written by Jorge Luis Borges has never been published. (Liver cancer).

To have grown old in so many mirrors

and to have seen nothing, or almost nothing

except the face of a girl from Buenos Aires

a face that does not want you to remember it.

Oh destiny of Borges,

Perhaps no stranger than your own.

Borges was busy in the basement planting the seeds of postmodernism.

Fervor de Buenos Aires, 1923, Historia universal de la infamia, 1933-34, Historia de la eternidad, 1936.

Turismo tanguero. Argentine latst tango Paris. Todo tango. El lugar de la mujer en el tango. El hombre conduce pero la mujer non es una marioneta. Ist Tango ein Macho-Tanz?

Lunfardologia. Y veo Gandhi, Teatro San Martin.

Un pensamiento triste que se baila.

El cancionero de Gardel por 759 temas diferentes (entre ellos 514 tangos).

Payada, remarkably similar to the tenso and jocs partitz of the Provencal troubadours of long ago.

Borges famously wrote: “The composition of vast books is a laborious and imoverishing extravagance. To go on for five hundred pages developing an idea whose perfect oral exposition is possible in a few minutes! A better course of procedure is to pretend that books already exist, and then to offer a resume, a commentary… More rsonable, more inept, more indolent, I have preferred to write notes upon imaginary books” (10 November 1941). Hypertext “Borgesian Book review” contest. In the spirit of Borges’ remark, write a book review of an imaginary book. The book may be from any time period, it may be fiction or non fiction, and it’s author may be either an invention or an actual writer.

- ? Quien eres, solitario viajero de la noche?

- ! Yo soy el postrer gaucho que parte para siempre,

de nuestra vieja patria llevando el corazon!

Ruben Dario

Soy gaucho.

Mi gloria es vivir tan libre

Come el pajaro en el cielo

Jose Hernandez

To have seen things that men see,

death, the sluggish dawn, the plains,

and the delicate stars,

and to have seen nothing, or almost nothing

except the face of a girl from Buenos Aires

a face that does not want to remember it.

Oh, destiny of Borges,

perhaps no stranger than your own.

Jorge Luis Borges

“The original is unfaithful to the translation”. “Any writer creates his own precursors”. “Can you imagine that I not even know the date of my death?” “I have done my best to be a Jew”

Augustin: “Şi atunci am spus tuturor făpturilor ce-mi împresoară porţile simţurilor: vorbiţi-mi despre Dumnezeu, dacă voi nu sunteţi El, spuneţi-mi ceva despre El. Şi mi-au strigat cu glas tare: El ne-a făcut pe noi”.

Nos hes imposible satisfacer su pedido.

A secret pact killing Romanian course.

Los Japoneses saben mas de tango que nosotros.

Dame de lata de 1866. Lata Mankeshkar. Dolce tango. Falungong. Tango recreates Buenos Aires every day.

Mi Buenos Aire querido,

quando yo te vuelva a ver

no habra mas penas ni olvido.

Carlos Gardel – Alfredo Le Pera

duraran mas alla de nuestro olvido;

no sabran nunca que nos hemos ido

Jorge Luis Borges – Alina Diaconu

Copa a copa, pena a pena, tango a tango

Homero Manzi

El ultimo tango perfuma la noche,

un tango dulce que dice adios

Homero Esposito

y asi lleva el tango

a tierra nipona

Luis Alposta

Bailar el Tango es dar al alma al bailar,

quando la orchestra es como un pulso interior

Horacio Ferrer

Bandoneon/hoy es noche de fandango. Rifaste my virginidad. El fango hasta el altar. Petele pe soare să-l însoare pinguini pe gheaţă se îmbrăţişează. Tristezas de la calle Corrientes. Tu ansiedad de distancias. Botez petalelor ocean refren invern. Amores de estudiante, amores viejos. Ella es triste como un tango. Milonga di Martin Fierro. El tiempo pasa de largo / quando te abrazo en un tango. Bailando el tango in Buenos Aires asi, / un paso y dos y tres, la pausa y seguir. El primer tango en la gracia sacramental / de Eva y Adan del arrabal. Bailando el tango te encontre, / Bailando el Tango te perdi.

ALILUION

Fernando în lunfardo

coupa santa bardo

el la barba en el tango

Jorge Elenei seacă

lacrima ţigancă

mac pampa obrazul

azul pe brânci jazzul

bandoneon

banda lu’ Ion

tango în somn

bardo barba lui Tagore

en catalon y provencal

am mas în surul mas

milonga m-a ars

tânga m-a rămas

aliluion ale lu’ Ion

ghitara în Pantelimon

pe foxtrot & cancion

te sun la telefon

dintr-un cameleon

satyricon sanscriticon

îmi scoate cleiu’

Sergiu cu condeiu’

sanatana meiu’

VĂL

luna corabie

îneacă sabie

ah frică mi-e de lună

caravelă nebună

vălul dansa al

glonţului val

mireasă din mireasă

raza cuirasă

înoată inimă

anima minimă

fuga milonga

tangoul conga

pasul paşte

calule moaşte

iarba puşca

înghite duşca

nu mai dansa

valul sabia

potera simpatie

vitrion învie

în cetini luneta

iute Margareta

nu lăsa

gaucho opera

tânăr bătrân

amor îngân

ocheadă răsad

lunii în vad

vălul se lasă

iarbă pe coasă

SMEU

măturai scena

marea arena

perechi nisipul

neîndrăgitul

fato băieţii

smeilor feţii

nu te înamora

fătului ancora

dansează-te

versează-te

pe poante

combatante

muma află

nimfa ailaltă

ca măturată

talpa gealată

ţine-ţi răsuflarea

te respiră marea

omorâţi

smei oricâţi

în spaniolă

şi în creolă

prin cabaret

la concert

ANGEL

angel angeliono angelicatta portocalilor

pereche-şi dansează se cântă se rosteşte tango

haiku fără oameni ci cumparcita peste dictator

doctore nu degeaba asculţi Net King Khole

Maria Anghel ah Yamini Krishnamurti

tandava Raja Reddi muierea şi copila

la moară la Făgădău în Moulin Rouge

Mireio în Maillane Fausto în Colon

doctore nu degeaba asculţi Net King Khole

compune Rumi muzica nescrisei

îmbrăţişată icoană vergină

Vincent van Gogh d’Indy d’Onofrio

zamfirul violetei înfloreşte Parma

doctore nu degeaba asculţi Net King Khole

fă paşii Pasi vero pe hârtie milonga

inima Sicilia Tasmania Tierra del Fuego

piruetă ultimul infern tristeţe

abia acum prin angeli China

doctore nu degeaba asculţi Net King Khole

ÎN MILONGA

în milonga din Cobia

tangoul pubertăţii

cu fata mănăstire

din Buenos Aires

în braţele arenei

în rugetul măzărar

la culesul murelor

peste picior de spice

răsare soarele

mama tango

Orzari Ferentari Berceni

încolăceşte-mă tandră

cu ochii închişi amuţind

vechea şoaptă ochişoru-mi

acum numa’ tango

tango sat tango târg

tango mahala d’argint

ce ne-a mai văzut Parisul

ce ne-am vindecat de cancer

ce ne alipim La Plata

în milonga din Palermo

în galerie cu Sciascia

sub bunyanul calcuttan

în parolace în sânge

în tango Tagore

du calule du-mă

nebunule Thule

inimă de humă

şah amor hule

nu-mi rabdă

paşi de gaj

fătul ucigaş

din vechea gardă

su spinare

or dictate

nervozitate

sparte urcioare

dans pe picioare

cazi pe spate

calule

să rabde

lasou colosule

nemilosule

căsăpeşte-mă

rumegă-mă

mujercita

mioriţa

compune-mă

dansează-mă

dans pion

pe pol tron

re patron

port pe Rhone

om înflori aure

culege-ne maure

ne-om ofili tauri

cadavre de mauri

NEFERTITI & BORGES

piramida norilor

picură

faţa ploilor

pe faţa dumitale

ochii migdale

nefericiţii

Nefertiti

n-o fi ea n-oi fi tu

Jorge fără tigru

cal desfoliat

exorbitată faraoanca

pam-pam-pampa

iubito iubiţii

Nefertiti

te dansează spiral

parainfernal

beatrician

cin-cin ocean

ea o fi oi fi tu

olvido Ovidiu

retractil tactul

pasului actul

piramida picură

figură pe figură

nor pe nor

tango pe tango

când faţa ai spăla-o

de plâns Nefertiti

Jorge balaur

în milonga longa

Nefertiti & Borges

Tango

August 1 – July 2004/4002

The hoary nymph. Zen citizen. Milonga, the precipice edge. El rey de copas. Martin kills the Negro in the seventh and slaps the widow. Jail only for killing. The first is the second, Helen of Troy, the first daughter of God. Austral white. Kabbal ball. Bassarabia, Argentina. Returned equal to its legend, milonga flared up.

Edda’s dodii, kennigar. The malice pelagus. Hronard (whale’s way, the sea) in Beowulf-Borges. The mariners on Danube will row again. At South of his story’s town a blind rivulet flows.

Humbling labyrinth I sleep yeaster (s)pool. Hamlet wouldn’t get blind any more. Medea would psalmodize the children. Bandaged Melanchton. Atma-atmosphere, what do you have to do, girl, with the Botoshani? You stay in this country only for Eminescu, it was communism. Camoens in Maputo. Puritan cricket. Buscaba un alma que mereciera participar en el universo. Far from Vila Borgese. Heraclit of Pont. Qaphqa. Funes el memorioso. Plinio el Viejo. De un laberinto a otro. En el Indostan. Mil y Una Noches. La Calle Rosetti. Los Dorna. Lămâine. Alma atma. Ayodhya non impugnando. Nympha Ashvinia. Das eigene selbst. Homeric epitete, preposition. Persistence in reflection, Verweilung b(ei) d(er) uberlegung. Uttara-uttama, intimus-extimus, emission-imission. Se leapădă vocalele finale ale pozitivelor , iar vocala silabei întâie se gunează. (The final vowels of the pozitives are left out, and the vowel of the first syllable gets gunned. Bopp-Eminescu). White horses face Indra.

Apoia argo sin embargo buena casa blanca. Again a girl through Botoşani. Cămaşah. In it, in the photo of a year ago. The painting on leather fron the halima. Valhalla-Valahia-Alahia. Diplomate, you didn’t know with Schopenhauer. Of god’s sleep in longing’s lever fire’s pampa gauchesc relativity Borges echo in Eco arabesque old Albu walked corpse like in Faulkner like Vetala non/lecture softwhite alblând librarians in a fadoin blinding Marquez assassinated by strawberry between the lips the freckled Tierra del Fuego via Maillane thousand nights and a night mille nuits et une nuit Arabian nights hotels and other farms of animals.

Argentinian passion of friendship apud Lugones vide Borges in Dante. More stars in Austral emisphere than in the Boreal. For ever and a day. Ultra auroram et Gangem. No more the gallas of the old, the liking for box is gone. Tango in miring-milonga. On paths of labyrinth bifurcated in Babylon’s garden.

May 22 – July 31

Suddenly the brevity danced me. Telugu, as you have been assassinated Shivaramya. Some prisoner, the recognition at personam. I had had moroccoed. (Idea) (condor) (sap). Yet however I don’t know to tell you how should I act if Lucypher would be to tempt me directly.

Svidrigailov is the punishment of Raskolnikov. Reckless deed of the queen wounded profoundly young Hamlet. Theese are the words possessing his death. Satan: better lord in the Hell than servant in Paradise. The courtesan teaches him to don’t do any more some things. I know that, if the name of Orpheus would have extingished, you would write it on sky with tears of cherub. Orpheus’ bleeding wounds, instead of closing, let themselves read by improbable butterflies, like Rilke’s poems on battlefield and turned over by the wind. In the night’s miracle it is heared weeping the admirable page of solitude told by Shakespeare’s rainbow. To arrive at thirty years plus to read The skilful Hidalgo Don Quijote de la Mancha (Trivium). And it is only the first year, the 60^th. Euridicervantes. Swedwnborges.

The horse on hill, on hill, the hill under horse, under horse. Resignation from water of glaciation. The imprescriptibility of devanagary therapy, divine letter. The light siftes the rain darkening to our twilight the blakening of the early. Come oafo out of coafor. Opponent mates. Nonpsicological sizes. El monumento Cervantes. The real wants you. The Gipsy woman adopted by legionaries, on indemnification, to Hell with Germans. Challenge yourself. Bullet courtiers. Hurry on. I was dead. Again a Vaslui, come on that you will file, defile the bombe, at ten not at villa, with prosecutors. Written on the dead line of my life, neither heavy, nor bad, nor habeat. Missing little book. Now wolves, now sheeps. Comas shot from all sides. As if the atavstic beauty wouldn’t exist. The small mouth makes you claustrophobia. What much censorship, gabors. Countries are no more, crock’s froth. Girl calls from Greeks, fighters not like Romanians. Disappearance of the character, not only in the painting of Cilievici. The genes of loosing against those of destroying. Induced the voluptuousness of being crushed technologically.

The space cracks under paper, if trees still grow, if it would write on leaf. How many houses robbed. At autumn, I will speak again literature. How Eminescu was destroied on the scaffold of native souls. Psychology regenerates, Culianu told me. Inerdiction of country and patriots. Butterfly downward, the precipice cleaves, you have no more where to go, you are put only in the situatuion to loose. Any time your halter disappears. Fishhead spoils world. At Stângăceaua, baba plays fifa to babu. Mai dire mai. Blind chess, orborg. Borges Aires. Aguşoaie. He went at optimum consume, down he puts off speed. What he also to cry: România. Despreciativo. Cetinică cetnică/little leading needle leaf.

Oneiric old man. De origen ingles y portugues. Siente nostalgia por el glorioso pasado militar de sus antepasados. El tigre, base de su mitologia intima. Temas obsesivos, tales como el devorador tiempo circular, el laberinto, la creacion recurente, las simetrias y los juegos de espejos, la memoria y el olvido. 1941, El jardin de los senderos que se bifurcan, 1944, Ficciones, 1949, El Aleph. Director de la Biblioteca Nacional de Buenos Aires (1955). Entre sus ultimas obras citemos El otro, El mismo, El informe de Brodie, El libro de arena, y El Congresso. Jorge Luis Borges nace en Buenos Aires en 1899 (24 Agosto), muere en Ginebra el 14 de Junio 1986. How much conemporary we could have been, also in India and back. En una voluntad de adecuacion perfecta entre los temas y su expresion, Borges se propone extraviar al lector en el doble laberinto de la estructura de la frase y de la estructura de la realto. El letor pierde tambien sus referencias de espacio y de tiempo, a semejanza de los protagonistas que se pierden en laberintos espaciales o temporales. Para ello, Borges opta, casi sistematicamente, por un vocabulario ya culto ya “orillero”, por palabras insustituibles cuyo frecuente sentido etimologico contribuye a confundir y a deconcertar al lector. El empleo privilegiado de ciertas figuras retoricas (en particular el hiplage) tiene la misma finalidad.(Bezault-Chambaut).

1956, doctors interdict to him to read and to write.1975, Prologos con un prologo de prologos. 1976, Que es el budismo? With Alicia Jurado (cf. Schopenhauer, Eminescu). 1985, Los Conjurados. He dies on 14^th July (not 14^th June?) 1986.

Le cosmopolitisme de J.L.B. Versiones-reversiones-inversiones. La dialectica de la identidad. Art of Allusion. B. et la Kabbale. Cervantes y Borges: la inversion de los signos (cf. semnul întors/reversed token, at Eminescu). Una estetica del silencio. El juego transcendente. Irony in Joyce and J.L.B. (cf. initials of de Quencey & G.B.Show). El estilo de la eternidad. Realidad y superrealidad. Poetica de la prosa de J.L.B. (cf. E.A.Poe, Swedenborg). El laberinto del universo. B. y el pensiamento nominalista. El conocimento come invencion. De la duda a lo eterno dudoso. Poeta circular.

This Palermo of 1989.

Calle Cangallo, 131, Buenos Aires.

I was visualiying, seeing, oblicly, the text, in verse, I didn’t what it contained, only that it is by Borges. In that house from Montserrat… Paradise with form of a library… Groussac, blind, like me… A third director of the library, also blind, Jose Marmol (cf. Perpessicius)… The blindness as way of life… Homerus, Tamiris, Milton… The Greeks said that Homerus was blind in order to show that poetry must not be visual, but before everything, auditory (Oscar Wilde)… Eyless in Gaza, at the mill, with the slaves, en la noria, entre esclavos (Milton)… Joyce: out of all things happened to me I believe that least important is the fact that I remained blind… Then will disappear from the planet the English and the French and even the Spanish. The world will be Tlon… Notes on 23rd August 1944 (the news of liberation of Paris)… Ehych asher ehych…Intellectus naturaliter desiderat esse semper (Thomas of Aquino)… No man had a life more real than Swedenborg (Emerson)… The whole hell has the form of a demon, and the haven form of an angel. (Swedenborg)… It is interesting that Herodotus imagined the Danube as an antistrophe of the Nile, its inverse correspondence …

ZINA

loving her Aurobindo

among viscera Savitri

sculptured aurora Zina

Alina had added

quit to hell molly

of soul of dolphin

violet violated in Parma

devi perhsps in Jawlamuki

cut to the she born the double

on the name of mother

and don’t awake mock me

to the grass dinanzi al Dio

(He/she) steals all weddings on trembling Zina, you said. Leave it, we keep too much on her. occult cult. We get free also of sins, we reach also aura. No much longer. Zina forest fire water Carmen Sylva. Marian orgasm in parked flowers. Neither tango. What brother? Only in movie, in dream. Devil takes us anyhow. So many, same to as many, neither a fantasy nor magic. The novel has chapters from Swedenborges.

Imago magus. Ponderal Pond. Godess, Zina, dirt. The anatomy of hallucination. Ilie out of Maria.

June 8, 2004

(I will write a story with the title)

SCHIZOPHRENIA

I can’t say you’re a scholar. Then, what? A communicator, you attract women and madmen.

Perhaps she, too, at competition with marijuana, but I refused her in Village, while in the little resturant in Lisbon we ate fish.

Fehresc is a virus. See also my book Fear of the Orient. She had asked me, after 20 years, if books she came across in Toronto were mine. The shot of Sankrit anticommunist Cassanova had been announced, conjugal, from Teheran, for Bucharest, by replies to words in Delhi and Moscow, in ten years, now more ten.

I didn’t pass her in the collegium of Trivium. (After The Buddha, Carmen even didn’t write me any more, because: you wind it up in the novel).

Acacia trees almost didn’t show this year, and the blue ones, perhaps of neem kin, dried. White forests towards Apuseni/Western Mountains, via Râmnic, when we were bringing the pianist girl to the monastery, short-haired, returned from Pasărea, which was in fire as soon as she walked there.

I arrive to the subject. Fumigations on Orpheus’ hymns. I receive answer to Shakespeare verse -

Orpheus with his lute made trees,

And the mountain-tops that freeze,

Bow themselves when he did sing.

Having no more what to write to you, I go to India to search your shadow. Till then, you search me there where you will find me always: in the inmost depth of your own disquiet, in that fertile realm of solitude, with magnificent corollas and strange perfumes by where we wandered together in hours of Saturday, reinventing filosophies and all melos of world.

I know that if the names of Orbheus would get extinguished, you would have written them on the sky with tears of cherub. Don’t forget it, look deeply in the drawer where you keep your pens and , if you find the viper, kiss her on my behalf.

Carmen, who refuses to go India, because an oldish Indian had violated her in her room, opposite Zagreb station, tells at telephon to Alicia, the sister of her revolutionay Mexican: Jorge has no where to stay in New York and he came to me.

FUMBELL

Near by the banana tree in the corner of D4, toward Chhatra, between passes, with ball, he told you he will go on the sea. You had fallen in love. You were ten years old.

So important me that I must be liquidated from ten to ten years? The mariner’s girl, at Greecs.

HOR-hai LWEES BHOR-hays. True/False: The first novel written by Jorge Luis Borges has never been published. (Liver cancer).

To have grown old in so many mirrors

and to have seen nothing, or almost nothing

except the face of a girl from Buenos Aires

a face that does not want you to remember it.

Oh destiny of Borges,

Perhaps no stranger than your own.

Borges was busy in the basement planting the seeds of postmodernism.

Fervor de Buenos Aires, 1923, Historia universal de la infamia, 1933-34, Historia de la eternidad, 1936.

Turismo tanguero. Argentine latst tango Paris. Todo tango. El lugar de la mujer en el tango. El hombre conduce pero la mujer non es una marioneta. Ist Tango ein Macho-Tanz?

Lunfardologia. Y veo Gandhi, Teatro San Martin.

Un pensamiento triste que se baila.

El cancionero de Gardel por 759 temas diferentes (entre ellos 514 tangos).

Payada, remarkably similar to the tenso and jocs partitz of the Provencal troubadours of long ago.

- ? Quien eres, solitario viajero de la noche?

. ! Yo soy el postrer gaucho que parte para siempre,

de nuestra vieja patria llevando el corazon!

Ruben Dario

Soy gaucho.

Mi gloria es vivir tan libre

Come el pajaro en el cielo

Jose Hernandez

To have seen things that men see,

death, the sluggish dawn, the plains,

and the delicate stars,

and to have seen nothing, or almost nothing

except the face of a girl from Buenos Aires

a face that does not want to remember it.

Oh, destiny of Borges,

perhaps no stranger than your own.

Jorge Luis Borges

Augustin: “And then I told to all creatures encircling the gates of my senses: tell me about God, if you are not He. And they cried with strong voice: He made us”.

Nos hes imposible satisfacer su pedido.

A secret pact killing Romanian course.

Los Japoneses saben mas de tango que nosotros.

Dame de lata de 1866. Lata Mankeshkar. Dolce tango. Falungong. Tango recreates Buenos Aires every day.

Mi Buenos Aires querido,

quando yo te vuelva a ver

no habra mas penas ni olvido.

Carlos Gardel – Alfredo Le Pera

duraran mas alla de nuestro olvido;

no sabran nunca que nos hemos ido

Jorge Luis Borges – Alina Diaconu

Copa a copa, pena a pena, tango a tango

Homero Manzi

El ultimo tango perfuma la noche,

un tango dulce que dice adios

Homero Esposito

y asi lleva el tango

a tierra nipona

Luis Alposta

Bailar el Tango es dar al alma al bailar,

quando la orchestra es como un pulso interior

Horacio Ferrer

Bandoneon/hoy es noche de fandango. Rifaste my virginidad. El fango hasta el altar. Spots on sun to get him married pinguins embrace on glace. Tristezas de la calle Corrientes. Tu ansiedad de distancias. Baptism of petals ocean inverse refrain. Amores de estudiante, amores viejos. Ella es triste como un tango. Milonga di Martin Fierro. El tiempo pasa de largo / quando te abrazo en un tango. Bailando el tango in Buenos Aires asi, / un paso y dos y tres, la pausa y seguir. El primer tango en la gracia sacramental / de Eva y Adan del arrabal. Bailando el tango te encontre, / Bailando el Tango te perdi.

ALILUION

Fernando in Lunfardo

coupa santa bardo

en la barba en el tango

Jorge dries for Elena

the gipsy girl’s tear

poppy pampa face

azul on all fours jazz

bandoneon

band of Ion

tango in sleep

bardo beard of Tagore

en catalan y provencal

left in hoary wall

milonga burt me all

melancholy extol

aliluion all o’ Ion

guitar in Pantelimon

on foxtrot & cancion

I call you on phone

from a chameleon

satyricon sanskiticon

Sergiu by pen

extracts my cerumen

sanatana grain

VEIL

moon ship

drowns sword

ah afraid am I of moon

crazy caravel

veil danced

bullet’s weave

bride from bride

ray armour

swims heart

minimum anima

fugue milonga

tango conga

pace grazes

horse relics

grass gun

gulps down

don’t dance again

veil sword

posse sympathy

vitriol revives

in needles berreta

quickly Margareta

don’t leave awa’

gaucho opera

young old

amour I murmure

glance race

on moon’s cross

veil sets free

grass on scythe

DRAGON

you swept stage

sea arena

pairs the sand

with no love

girl boys are

dragons’ sons

don’t enamour

to son anchor

dance yourself

verse yourself

combatant

on the toes

mother hears of

other nymphet

as swept

tyrant sole

keep your breath

sea breaths you

kill any

dragon many

in Spanish

in Creole

in cabaret

at concert

ANGEL

angel angeliono angelicatta of orange trees

pair to self dances sings recites tango

haiku without people but la cumparcita over dictator

it’s in vain doctor you listen Net King Khole

Maria Anghel ah Yamini Krishnamurti

tandava Raja Reddi wife daughter

at mill at Făgădău in Moulin Rouge

Mireio in Maillane Fausto in Colon

doctor in vain you listen Net King Khole

compose Rumi the music for the unwritten

embraced icon vergin

Vincent van Gogh d’Indy d’Onofrio

sapphire violet blossoms Parma

Vincent van Gogh d’Indy d’Onofrio

doctor you listen in vain Net King Khole

make paces Pasi vero on paper milonga

heart Sicily Tasmania Tierra del Fuego

pirouette the last spiral inferno

only now through angels China

in vain you listen doctor Net King Khole

IN MILONGA

in milonga in Cobia

puberty tango

with monastery girl

in Buenos Aires

in arena’s arms

in bramble pea

brambleberry harevest

over leg of ears

the sun rises

mother tango

Orzari Ferentari Berceni

wind me tender

with closed eyes dumbing

old whisper my little eye

now only tango

tango hamlet tango townlet

tango silver suburb

what Paris didn’t see

how we cured of cancer

how we join La Plata

in milonga in Palermo

in gallery with Sciascia

under Calcutta’s bunyan

in parolace in blood

in tango

do bring horse bring me

mad Thule

clay heart

chess amour swell

he doesn’t bear

my paces forfeits

killing foetus

of old guard

su spina

or dictates

nervousness

broken jugs

dance on legs

you fall on back

horse

to bear

lasso colossus

pityless

mangle me

ruminate me

mujercita

mioriţa

compose me

dance me

dance pawn

on pole throne

re patron

port on Rhone

we will flower auras

you harvest us Moor

we will fade as bulls

corpses of Moors

NEFERTITI & BORGES

clouds’ pyramid

dribbles

rains’ face

your face

eyes almonds

unhappy

Nefertiti

may be not she

may be not you

tigerless Jorge

defoliated horse

exorbitated Pharaoh

pam-pam pampa

sweetheart

Nefertiti

you dance spiral

parainfernal

Beatricean

cin-cin ocean

she may you may

olvido

Ovid

retractile tact

pace the act

pyramid dribbles

figure on figure

cloud on cloud

tango on tango

when you’d wash

weep face Nefertiti

Jorge dragon

in milonga longa

Ștefan Dimitriu

AMINTIRI DIN RĂZBOI

Prima oară când am văzut Ploieştiul era într-o zi din martie 1944. Nu împlinisem încă şase ani. Războiul se apropiase primejdios de casa noastră din Ibăneşti, în apropierea Bârladului, şi tatăl meu, învăţător şi locotenent în rezervă, aflat într-o scurtă permisie de pe front, hotărâse să ne evacueze din calea prăpădului la o mătuşă de-a noastră, sora mamei, Marieta (Mieta) Haret, stabilită în capitala aurului negru. Aşa plecasem, pe nepusă-masă, într-o căruţă cu coviltir trasă de boi, până la Bârlad, însoţiţi de tatăl meu, călare pe mândrul, viteazul şi credinciosul Cazacu.

După o noapte petrecută în casa fierarului Mangu, cel care ne potcovea când şi când caii şi ne cercuia cu şină de fier roţile docarului, am pornit mai departe spre Ploieşti în maşina trimisă de unchiul meu, inginerul Valeriu Haret, directorul general şi principalul acţionar al Căilor Ferate Ploieşti-Văleni (CFPV). Ţin minte că era o maşină albastră, cu cocoaşă (după cum am aflat mai târziu, un Mercedes). Şi mai ţin minte că pe şofer – un bonom – îl chema Ilarie.

Pornisem la drum după o noapte grea, împreună cu mama şi cu sora mea, Olguţa, cu doi ani mai mare ca mine. Noaptea fusese grea, pentru că, în căruţă, mă trăsese probabil curentul şi mă alesesem cu o otită acută care mă făcuse să urlu de durere până spre ziuă când, în sfârşit, leacurile băbeşti ce-mi fuseseră administrate de mama şi de soţia fierarului (ulei încălzit şi căţei de usturoi, de asemenea calzi, introduşi în ureche) îşi făcuseră efectul. Drumul a fost anevoios, întrucât şoseaua naţională era plină de atelaje militare, nemţeşti şi româneşti – tancuri, camioane, tunuri tractate de cai, chesoane, bucătării de campanie, iar din când în când, pe deasupra noastră trecea în zbor de recunoaştere câte-un avion, cu motoarele turate la maximum, care ne umplea de groază.

Însă, la un moment dat, ca reacţie la toată răutatea acelei lumi, dar şi ca urmare a nopţii din ajun din cale-afară de zbuciumate, evadasem într-un somn atât de adânc, încât nici nu ştiam când ajunsesem la destinaţie. M-am trezit a doua zi dimineaţă în dormitorul din casa mătuşii ce ne fusese rezervat, într-un decor atât de nou, de plăcut şi de luminos, încât îmi părea că pătrunsesem într-o lume de vis. Niciun lucru din jurul meu – mobiler, perne, cearceafuri, bibelouri, dar şi pereţi, ferestre, tavan, podea cu parchet lustruit ca oglinda – nu semăna cu ceea ce credeam eu că trebuia să fie interiorul unei case.

Dar când a trebuit să cobor din pat, raiul ăsta a devenit dintr-odată extrem de ostil, din cauza parchetului care mă trântea la pământ la fiecare doi-trei paşi. Prinsesem atâta frică de el, încât nu mai admiteam să mă deplasez dintr-un loc în altul decât în braţele mamei. Aşa ajunsesem, încă din prima dimineaţă, în imensa cameră de zi de la primul etaj (vila mătuşii, de pe strada Poştei nr. 7, avea trei etaje, iar dormitoarele erau plasate la cel de al doilea), unde fusesem instalat la fereastra dinspre stradă, mare cât o vitrină, pe pervazul ei extrem de lat şi de confortabil.

Acolo mi-a adus mătuşa mea ceaşca de lapte cu cacao şi felia mare de cozonac cu stafide, pe care le-am primit, de asemenea, ca pe nişte noutăţi absolute. Războiul, care dura de-atâţia ani, diminuase în mod dramatic importurile de coloniale, astfel că stafidele şi cacaoa ajungeau mai greu până la Bârlad. Dar ceea ce mă impresionase chiar mai mult decât gustul acestor delicatese erau recipientele în care-mi fuseseră servite – ceaşca delicată, dintr-un porţelan subţire, aproape transparent, linguriţa de argint aurit, mică şi graţioasă, tăviţa strălucitoare, cu arabescuri complicate şi cu mânere de fildeş încrustat.

Spre deosebire de mama mea care, deşi orăşeancă, alesese să trăiască îndestulat dar modest, ca învăţătoare de ţară, mătuşa – căreia noi, copiii, îi spuneam Nana, pentru că ea se lepădase de Satana în numele nostru – cultivase această etichetă de casă mare, care-i venea de altfel foarte bine. Fără să mai spun că avea toate condiţiile şi, poate, chiar obligaţia de a trăi în acest fel.

În paranteză fie spus, unchiul meu, inginerul Valeriu Haret, ajunsese, prin strădanii proprii, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ploieşti. Imediat după absolvirea Institutului Politehnic din Bucureşti, construise timp de câţiva ani căi ferate în Congo, apoi lucrase la o mare uzină mecanică din Berlin, apoi la un consorţiu de armament din Praga, dobândind astfel nu numai o mare experienţă inginerească, dar şi mulţi bani şi preţioase relaţii. Întors în ţară, se stabilise la Ploieşti, iniţiase Căile Ferate Ploieşti-Văleni şi multe alte afaceri profitabile, cumpărase importante câmpuri de sonde şi, pentru plăcerea lui, înfiinţase şi susţinea material echipa de fotbal Unirea Tricolor, care făcea o figură onorabilă în campionatul ţării.

Să mă întorc însă la vitrina aceea dinspre stradă, unde mi-am băut cacaoa cu lapte în prima mea dimineaţă ploieşteană şi unde am rămas apoi ore întregi, cu ochii mari aţintiţi spre coloanele lungi de maşini militare ce se scurgeau într-un flux continuu către cine ştie unde. De la mine, din casa din Ibăneştii Tutovei, auzisem numai bubuiturile tunurilor, răzbind dinspre Prut, şi, ca pe un alt semn al războiului, îi văzusem numai pe cei câţiva prizonieri ruşi, în mantalele lor jerpelite, care lucrau pe moşia generalului Felix într-un regim de libertate deplină, din moment ce duminică de duminică veneau în gospodăria noastră, ca să cumpere câţiva litri de vin pe care-l beau acolo, la gura pivniţei sau pe prispa hambarului.

Pe drumul către Ploieşti, făcusem însă cunoştinţă şi cu aceste maşini înfricoşătoare de luptă, pe care acum puteam să le studiez în voie din locul de observaţie ce-mi fusese dat şi de unde cu greu putusem fi smuls. Pe de o parte, din cauza spectacolului fascinant al străzii, pe de altă parte, de frica afurisitului de parchet, care-mi aducea aminte de gânsacii furioşi din curtea noastră, ce-mi provocau grave nelinişti la fiecare întâlnire cu ei. Până la urmă, s-a găsit soluţia: mi-au fost cumpăraţi nişte pantofi cu talpă de cauciuc şi astfel, încet-încet, am luat în stăpânire întreaga casă. Aşa încât, neavând voie să ies în curte, cu atât mai puţin în stradă, mă lansasem în interminabile expediţii până sus, în camera-bibliotecă de la etajul al treilea, şi apoi până la demisol, unde se aflau bucătăria, sufrageria, spălătoria şi camera servitoarei.

Totul era nou pentru mine – şi baia, cu instalaţiile ei nemaipomenite şi, mai ales, cu maşina aceea cu miez de foc ce-şi înălţa flacăra bubuitoare de îndată ce deschideai robinetul de apă caldă; şi uşa glisantă, de la primul etaj, care dădea spre vestibulul de la intrarea principală; şi pianul şi acordeonul şi vioara pe care Nana i le cumpărase fiicei sale şi verişoarei mele, Simona (Monica, aşa cum îi spuneam noi), cu zece ani mai mare ca mine, în nădejdea – până la urmă zadarnică – de a-i trezi interesul pentru muzică; şi instalaţiile de inox de la bucătărie; şi sufrageria în care, atunci când luam masa, părea că participăm la o solemnitate aparte.

La masa de prânz, era întotdeauna prezent şi unchiul meu, Nenea Valeriu, venit pe fugă de la treburile lui. Totdeauna sobru, dar totdeauna corect. N-am simţit la el nicio urmă de respingere sau de rea voinţă, nici atunci şi nici mai târziu, dar n-am observat nici vreo încercare de a se apropia de inima mea de copil. Singura lui „drăgălăşenie” a fost atuncea când, după una din mesele astea, trecându-mi cu palma prin păr, mi-a spus cu o voce destul de moale, pentru a nu fi luată ca o insultă: „Mă, porcule!” Nana l-a certat, nu ştiu cât de serios, însă el s-a explicat de îndată: „Dar purceii sunt atât de simpatici!”

Şi disputa s-a încheiat aici. În clipa următoare, a sunat sirena de alarmă antiaeriană şi, aşa cum eram, am coborât cu toţii într-un suflet în adăpostul subpământean din spatele casei, pe care-l vedeam pentru prima oară.

Octavian Soviany

fragment de roman
Eu şi Maxime am ajuns la dineu în seara aceea binişor afumaţi. Înainte de a lua drumul spre rue de la Seine, luaserăm câteva rânduri de aperitive. Am sosit ultimii. Ceilalţi se aşezaseră la masă deja, iar apariţia noastră a fost salutată cu un ropot zeflemisitor de aplauze.
-Ce idee! Să veniţi deghizaţi în cloşarzi! – se auzi o voce ironică.
-Vă avertizez că avem şi păduchi! – mârâi Maxime.
Ceilalţi au luat-o în glumă, dar adevărul e că arătam amândoi jalnic. Iubitul meu purta aceleaşi haine ponosite cu care venise de la Charleville, care se boţiseră rău între timp şi se împregnaseră de mirosul tuturor locandelor prin care obişnuia Maxime să întârzie. Miroseau a fum de de tutun şi a mâncare de birt ieftin, mirosuri la care adăuga duhoarea de trup nespălat al protejatului meu, care nutrea un dispreţ suveran pentru apă şi pentru săpun. Dar, în loc să mă dezguste, mirosul lui Maxime începuse să mi se pară, la fel ca şi putoarea de la „Şobolanul mort”, excitant ca nu ştiu ce condiment exotic şi socoteam că se potriveşte nu doar cu felul lui de a fi, dar şi cu unele dintre poeziile sale, care mergeau aproape de ultimele limite ale grotescului şi dezgustătorului. Iar, nu după multă vreme, am început, inconştient, să-l imit. Nu mă mai spălam, nu mai îmi schimbam hainele, nu mai îmi primeneam lenjeria de corp, nu îmi mai tăiam unghiile, sub care se adunase un strat dezgustător de negreală.
-Ce se întâmplă cu tine, prietene? – mă lua uneori la rost Thérèse. Ai început să arăţi ca o sperietoare de păsări.
-Iar tu ai început să te transformi tot mai mult într-o muiere cicălitoare – îi replicam eu morocănos.
Din dragostea de odinioară nu mai rămăseseră nici măcar cioburile. Acum trupul şi sufletul meu îi aparţineau doar lui Maxime.
Îmi amintesc că la dineul din rue de la Seine acesta fusese aşezat între mine şi blândul şi îngăduitorul Léon Valade. S-a lăsat greoi pe scaun, s-a aşezat picior peste picior, apoi s-a întors către Valade şi i-a spus:
-Chiar dacă o să vi se pară că miros urât, va trebui să mă suportaţi. Ăsta e mirosul meu natural. Domnul V. s-a obişnuit.
Răspunsul lui Valade a fost un început de zâmbet timid.
Au fost aduse primele feluri.
Maxime se năpusti la mâncare şi băutură cu lăcomia lui obişnuită, fără să aştepte ca să fie servit sau să i se toarne în pahar şi folosindu-se mai mult de mâini decât de tăcâmuri.
-Tinere, văd că mănânci ca un căpcăun şi bei ca un templier – remarcă Edmond Lepelletier, care stătea pe scaunul de vizavi.
-Pentru că am un stomac sănătos – mârâi cu gura plină Maxime, iar de sub fundul său se auzi o pârţâitură puternică, pe care am bănuit că o slobozise intenţionat.
Edmond a întors dezgustat capul şi i-a spus ceva în şoaptă vecinului său de masă care schiţă un gest de încuviinţare.
Am simţit că roşesc. Gestul lui Maxime mi se părea de o insolenţă teribilă şi nu avea nicidecum darul să-l facă plăcut de lumea literară, de altminteri destul de slobodă în purtări, a Parisului. L-am călcat tare pe picior, dându-i de înţeles că trebuie să se potolească.
-S-a făcut, bătrâne! – zise tare acesta. N-o să mai scot niciun cuvinţel. Înţeleg că domnii nu mă găsesc pe placul lor.
Şi s-a ţinut într-adevăr de cuvânt, dar s-a repezit la mâncare şi băutură cu şi mai multă înverşunare decât înainte. Se făcea tot mai roşu la faţă, iar gesturile sale deveneau tot mai nesigure.
După ce au fost aduse lichiorurile şi cafelele, a început obişnuita lectură. În seara aceea îi venise rândul să citească sărmanului Jean Aicard. Acesta se ridică în picioare, scoase dintr-o mapă de marochin roşu un teanc destul de gros de hârtii şi înţepeni într-o atitudine plină de solemnitate. Era un bărbat arătos şi elegant, cu părul ondulat, cu ochi frumoşi şi plini de melancolie, umbriţi de sprâncene întunecate. S-a făcut linişte. Aicard îşi drese glasul, îşi luă o figură visătoare, şi începu să citească o poezie lungă şi proastă, prin care zburda în voie muza lui Lamartine şi în care, dacă ţin bine minte, era vorba despre un biet îndrăgostit, care-şi confesa suferinţele amoroase unei privighetori. Lângă mine, Maxime începuse să se agite. Îmi făcea tot timpul semne cu cotul, mototolea şervetul între degete cu nişte gesturi nervoase şi în cele din urmă strigă cu o voce batjocoritoare:
-Ce mai căcat!
Mai bine de o duzină de priviri indignate se opriră asupra lui.
-Linişte! – făcu cineva.
Aicard se oprise din lectură şi îşi bulbuca ochii a nedumerire, ca şi cum n-ar fi înţeles bine cuvintele lui Maxime.
Etienne Carjat, care era prieten cu nefericitul autor şi chiar îi aprecia versurile, se ridică în picioare, aprins la faţă, îşi întinse ameninţător mâna către prietenul meu şi strigă mânios:
-Dacă nu-ţi ţii gura, mucosule, o să te trag de urechi!
Maxime sări şi el în picioare.
-Aţi spus mucos, dacă nu mă înşel – făcu el pe un ton aparent calm, dar în care simţeam că mocneşte o mânie cumplită.
-Da, un mucos prost crescut, un ţărănoi obraznic, o haimana nespălată! – veni replica lui Carjat
-Domnilor! – interveni Lepelletier, încercând să potolească spiritele.
-Şi mi-aţi făgăduit c-o să mă trageţi de urechi – continuă interturbabil Maxime. Pe mine nu mă trage nimeni de urechi, nici măcar Dumnezeu. Pentru asta va trebui să vă iau puţin sânge! Mă pricep destul de bine la chirurgie!
Şi, sub privirile stupefiate ale asistenţei, sări de pe scaun, îl împinse cu umărul pe Valade, ce încercase să îl reţină şi se năpusti spre un colţ al localului, unde îmi lăsasem bastonul-sabie pe care mama mă obligase să-l port tot timpul la mine încă de la sfârşitul adolescenţei.
-Potoleşte-te, Maxime! – am strigat eu şi am alergat după el, încercând să-l împiedic de la cine ştie ce faptă nesăbuită.
Între timp, comesenii noştri se agitau, scoteau strigăte furioase de indignare, iar câţiva dintre ei au făcut un cerc în jurul lui Carjal, care luase de pe masă o sticlă goală de vin şi o învârtea furios, ca pe un buzdugan, pe deasupra capului. În vremea asta, eu mă luptam cu Maxime, ce apucase să scoată lama bastonului şi care, în ciuda staturii sale subţiratice, dovedea o forţă fizică neaşteptată. N-aş fi reuşit să-l răzbesc fără ajutorul pictorului Michel de l’Hay, un blond uriaş, nelipsit de la adunările noastre, a cărui statură herculeană te ducea cu gândul la vreunul dintre soldaţii lui Vercingetorix. Pictorul îl ridicase în braţe ca pe un copil pe Maxime, care se zbătea furios, şi îi spunea, pe un ton calm şi împăciuitor:
-Ai băut prea mult, frăţioare. Nu-i nimic. Câteva ore de somn bun şi-o să-ţi treacă. Ştiu eu un culcuş straşnic pe aici prin apropiere.
Vorbele lui Michel îl liniştiră în cele din urmă pe pretenul meu, care se arătă în curând dispus să părăsească localul. Era într-adevăr groaznic de beat, iar după atacul de mânie de adineauri, se muiase ca o cârpă, nu mai era în stare să articuleze niciun cuvânt şi nu putea să păşească decât susţinut de braţele viguroase ale pictorului.
-Îl duc să-l culc în atelierul meu – îmi spuse acesta. E aici la doi paşi. Iar mâine dimineaţă o să vi-l trimit viu şi nevătămat.
După plecarea celor doi, am încercat să bălmăjesc câteva vorbe de scuză, care au fost însă întâmpinate cu răceală şi ostilitate.
-Ai reuşit să ne oferi, poate fără voia ta, o seară de neuitat – îmi spuse Edmond Lepelletier. Oricum, încearcă să te descotoroseşti cât mai repede de junele ăsta. O să-ţi facă multe necazuri. Presupun că nu e în toate minţile.
-E un copil... Un copil care din nefericire în seara asta a întrecut măsura la băutură.
-Crezi că a fost doar din pricina băuturii? – se băgă în vorbă Mérat. Ascultaţi-mă pe mine: în flăcăul ăsta obraznic se ascunde un viitor Lacenaire. I-am citit pe faţă instinctele criminale. Şi mă tem c-o s-o sfârşească în piaţa Roquette.
-Lacenaire a fost un bandit care se amuza scriind versuri – am ripostat eu. Maxime are geniu, aşa cum aţi putut constata şi unii dintre voi.
-Geniul crimei! – mormăi dispreţuitor Carjat. Îmi pare rău că nu m-aţi lăsat să-i zdrobesc tărtăcuţa, aşa cum aveam de gând. Monştii ăştia trebuie stârpiţi încă de mici.
-Te păştea închisoarea, amice – zise Valade. Poate chiar ghilotina.
-Aiurea! – făcu fotograful. Doar eram în legitimă apărare.
Mă simţeam umilit, îmi era ruşine pentru purtarea nebunească a lui Maxime, dar în acelaşi timp, mi se părea că ceilalţi îl judecau cu prea multă severitate. El era într-adevăr altfel şi trebuia judecat după alte canoane decât oamenii obişnuiţi. Şi deşi îmi dădeam seama că, din cauza lui, legăturile mele cu amicii literari pe care îi frecventam nu vor mai fi acelaşi ca mai înainte, că Parisul era gata să mă ostracizeze, aşa cum îl ostraciza şi pe Maxime, îl iubeam pe acesta în continuare cu aceeaşi patimă arzătoare, ce nu voia să ţină seama de nicio lege şi nicio prejudecată.
Când am plecat din rue de la Seine nimeni nu mi-a strâns mâna, nici măcar Edmond Lepelletier.

Dragulanescu Nicolae

Aştept să fiu contrazis - de Andrei PLEȘU

România e, în multe privinţe, o alcătuire. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este!

Să dăm câteva exemple:

Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.

O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste.. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, “sistemul” te omoară.

Alt miracol: avem o mare concentrare de “atracţii turistice” şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că “străinul” trebuie jumulit.

Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.

Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.

Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.

Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinăritul limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.

Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.

Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.

Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.

În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nici o evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără…

Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica “milenară” a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de “din când în când”-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil.
Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă.

NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră…

Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii “profesionişti sau amatori” vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte. Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreşan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. “Relaţiile”, pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la conturile personale.

Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.

Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic.

Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări.

Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu! De-abia aştept să fiu contrazis.

Ecaterina Petrescu Botoncea

Ahhh, tăcerea mieilor...
Ce nedreptăți...
1-De vină pentru Colectiv sunt medicii... sau Johannis...! care era plecat în Moldova, să încurajeze relațiilor de bună frăție, și a visului de unire a micului stat cu Țara mamă... Nu o fi nici o legătură? Ce a urmat după Colectiv? Frânarea drastică a obținerii cetățeniei române de către moldoveni, și frângerea visului... parcă după un semn, sau un avertisment dur... !
2-Medicii români, înfrânți în luptă cu infecțiile de spital...
Dacă cineva crede că bacteriile nu au propria inteligență, agresivitate, cinism, organizare pe armate, strategii de asalt asupra corpului uman și împotriva antibioticelor care li se servesc, se înșală! Cea mai bună armură a corpului împotriva agresiunii bacteriene este pielea! În absența ei, totul este permis, iar spitalul, oricare, este un mediu septic, mai septic decât o locuință cu 20 de pisici...
Ca medic de circă, am tratat odată o arsură urâtă, pe aproape jumătate din corp, (cu apă fiartă), la domiciliu, pentru că pacientul a refuzat internarea! fără antibiotice...cu mijloace rudimentare, care... s-a vindecat fără urme, pentru că nu s-a infectat! Ei bine, noi, oamenii suntem mai ușor manipulabili decât bacteriile, acestea au niște principii ferme de supraviețuire, o inteligență ascuțită prinsă în programul lor ADN, pe care și-l ascultă, rapid reproductibil prin trecerea lor ușoară din corpuscul în undă și iar în undă, și iar în corpuscu! La fiecare jumătate de oră își dublează numărul...
Nu medicii sunt de vină pentru dezastrul din spitale, ci persuasiunea cu care le-au fost băgate pe gât antibioticele de vârf, foarte scumpe, care au ridicat spirala de selecție a celor mai agresive bacterii...
Desigur, la această slăbiciune a politicilor farmaceutice, s-au adăugat altele... dar cred că în cazul Colectiv... trebuie pus reflectorul pe întrebarea "cum a fost posibil?", căci unele nenorociri nu vin singure...

Ar fi cazul să ne smerim altfel... Nu suntem de loc în măsură să-i judecăm mereu pe alții! Ar trebui să recunoaștem că ne antrenăm mintea toată viața, pentru a descoperi în final că nu suntem mai inteligenți decât o bacterie! Smerenie ar fi dacă ne-am antrena mai mult spiritul și puterea de a descifra limbajul universului... El, tot timpul vibrează în urechile noastre, dar noi suntem mai sensibili la zgomote decât la vocea Lui Dumnezeu...
Cu bine!

Ioan Popescu

Eveniment editorial unic în România:
MAREA CARTE A PLOIEȘTILOR, IN FAZA FINALĂ

Marți seară, in sala Filarmonicii ”Paul Constantinescu” din Ploiești, in prezența unui public numeros, a avut loc lansarea vol. al III-lea al proiectului editorial ”Marea Carte a Ploieștilor”, proiect realizat de către ing.Constantin Trestioreanu, președintele Societății culturale ”Ploiești Mileniul III” – proiect unic unic in țară – cum remarca acad. Nicolae Noica, prezent la lansarea Monografiei.

Autorii cărții sunt prof. Dorin Stănescu și Paul Zorilă, coordonator: prof.Gheorghe Marinică.

La eveniment au mai fost prezenți actualul primar Adrian Dobre, Stelian Dumitrescu – fost rector al Universitatii Petrol-Gaze Ploiesti, dar și foști primari ai municipiului ”Aurului Negru”după anul 1989: Mircea Ionescu, ing. Romeo Hanganu, Horia Toma, Emil Calotă, Andrei Volosevici, precum și scriitorul-jurnalist Jean Groșescu, Claudius Dociu - președintele Filialei Prahova a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, prezentatorul manifestării.

Invitat de onoare: acad.Nicolae Noica – membru de onoare al Academiei Române. Cu acest prilej, Domnia sa a transmis, din partea acad. Ioan-Aurel Pop – presedintele Academiei Române, un cald salut ploiestenilor, in special Societatii cultural-istorice ”Ploiesti Mileniul III”, pentru realizarea grandiosului proiect ”Marea Carte a Ploieștilor”.

Au mai participat: Octavian Anghel – președintele Rotary Club Ploiesti, Mihaela Radu- director al Bibliotecii ”Nicolae Iorga” Ploiești, alături cu 12 dintre cei 30 de autori al Monografiei – prezentată în rândurile de mai jos de ing.Constantin Trestioreanu:

”Prin volumul de față, Societatea Culturală „Ploieşti-Mileniul III” finalizează proiectul „Marea Carte a Ploieştilor”, monografie la baza căreia se află o rodnică activitate de cercetare ştiinţifică şi publicarea a peste 90 de volume, în serii tematice circumscrise acestui proiect, care s-a desfăşurat pe parcursul a 18 ani.

Dacă primul volum este dedicat cinstirii memoriei marelui erou al neamului românesc, Mihai Viteazul, ctitorul oraşului Ploieşti, iar cel de al doilea petroliştilor, care au consfinţit renumele acestuia de „Capitală a aurului negru”, am considerat că este o datorie de onoare pentru noi ca, prin volumul al treilea, să omagiem pe genialul dramaturg, Ion Luca Caragiale, fiu al Ploieştilor, care, prin opera sa, consacră valoarea universală a literaturii române.

Şi, aflându-ne în anul în care sărbătorim un secol de la înfăptuirea Marii Uniri, închinăm întreaga lucrare, compusă din cele trei volume ale „Marii Cărţi a Ploieştilor”, acestui eveniment crucial al istoriei românilor.

După cum se cunoaşte, volumul I prezintă sistematic aşezarea, cadrul natural, istoria, în desfăşurarea sa de-a lungul a peste 10000 de ani, administraţia, de la începuturi şi până astăzi, evoluţia urbanistică şi funcţiunile vitale ale comunităţii, rolul de garnizoană militară şi instituţiile de apărare a ordinii publice, iar volumul al doilea – economia, cu toate ramurile sale: agricultura, comerţul, meşteşugurile, industriile, cu o parte specială rezervată petrolului şi importanţei sale în dezvoltarea pe toate planurile a oraşului, problemele privitoare la muncă şi protecţia socială, relaţiile de conlucrare cu societăţi comerciale de pe toate continentele, ceea ce ilustrează procesul unei creşteri continue a rolului său pe scena economico-socială a ţării, în pofida unor grele încercări şi distrugeri produse atât de factori naturali, cât şi de invaziile şi războaiele devastatoare.

Volumul al III-lea conturează tabloul vieţii spirituale, în toate componentele sale, demonstrând faptul că ploieştenii au avut şi au contribuţii însemnate la păstrarea tradiţiilor bisericii strămoşeşti, la dezvoltarea învăţământului de toate gradele, în sfera creaţiei cultural-artistice, în afirmarea internă şi internaţională a activităţii sportive, precum şi în lărgirea continuă a relaţiilor externe ale ţării noastre şi la integrarea în structurile şi valorile Uniunii Europene.

Aşadar, aşezate alături, cele trei volume, apreciate de specialişti ca fiind de proporţii enciclopedice, avem imaginea unei comunităţi umane foarte active şi creative în toate domeniile, infirmând părerile unor sceptici, conform cărora Ploieştiul, prin apropierea sa de capitala ţării, ar fi o „periferie” a acesteia, lipsită de valori şi de tradiţii în acest domeniu.

Or, după cum se cunoaşte, recurgând numai la câteva exemple, în această aşezare s-au scris pagini fundamentale ale istoriei naţionale, având şi rolul de reşedinţă domnească în anii prezenţei marelui Voievod-erou Mihai Viteazul, care a pregătit aici condiţiile diplomatice şi militare ale Unirii celor trei Ţări Româneşti. Aici s-au pus bazele prelucrării industriale a petrolului şi tot aici s-au format şi au creat opere nemuritoare genialul I.L. Caragiale, apreciatul poet Nichita Stănescu, cercetători şi inventatori de talie internaţională în domeniile chimiei, petrochimiei, proiectării şi construcţiei de utilaj petrolier şi chimic, ştiinţelor umaniste, de aici au pornit personalităţi politice care s-au distins prin iniţiative şi hotărâri determinante pentru dezvoltarea economică şi socială, precum şi pentru racordarea ţării la progresele lumii contemporane.

Autorii volumului au dovedit un remarcabil spirit de echipă, proiectându-şi contribuţiile personale în spiritul concepţiei de ansamblu a monografiei, acceptând şi valorificând sugestiile consultanţilor ştiinţifici – personalităţi de rang academic, şi conlucrând fructuos în scopul unei redactări unitare. Astfel, pentru realizarea părţii rezervate cultelor, autorii au efectuat vizite de studiu la toate bisericile ortodoxe din municipiu, la cele două protoierii, precum şi la celelalte culte, coroborând şi actualizând rezultatele acestora.

Capitolul rezervat Cultului Mozaic este scris de prof. dr. Laura-Cristina Geală, autoarea unor însemnate lucrări pe aceeaşi temă, precum: „Istoria Cultului Mozaic din Ploieşti”, publicată de editura noastră, şi „Istoria Comunităţii Evreilor din Ploieşti” apărută în Editura Hasefer din Bucureşti.

În paginile volumului sunt prezentate şi cimitirele tuturor cultelor din Ploieşti. Autorul acestui capitol, domnul Ioan Groşescu, pe baza unei temeinice documentări, a publicat anterior un volum special – „Cimitirele Ploieştilor”, în care descrie pe larg istoricul fiecăruia, fiind singura lucrare monografică pe această temă apărută până în prezent.

Autorii capitolelor privitoare la învăţământ au avut la rândul lor o misiune nu numai onorabilă, ci şi deosebit de solicitantă, ţinând seama de tradiţiile şi complexitatea sistemului, de la unităţile preşcolare până la cele universitare. Astfel, capitolul privind începuturile şi dezvoltarea acestuia în condiţiile înnoirilor moderne este opera apreciatului şi regretatului profesor Ieronim Tătaru, care a valorificat rezultatele unei excepţionale munci de cercetare, căreia i-a consacrat întreaga viaţă. Prin publicarea integrală a lucrării sale, îi aducem un sincer Omagiu postum.

Celelalte capitole care tratează învăţământul primar, gimnazial şi liceal în epoca contemporană au fost realizate de prof. dr. Dorin Stănescu şi prof. dr. Polin Zorilă, cercetători cu merite deosebite în studierea şi publicarea unor importante pagini ale istoriei locale, atât pe plan naţional, cât şi european. Aceştia reuşesc să prezinte amplul proces de dezvoltare a şcolii ploieştene, în context judeţean, funcţie de exploziva creştere demografică şi de racordarea acesteia la transformările continue şi la valorile învăţământului naţional.

Calitatea de centru universitar a Ploieştilor, începând din anul 1967, este prezentată, în stilu-i riguros, dar şi afectiv, de prof. univ. dr. ing. Stelian Dumitrescu, care a îndeplinit onoranta şi complexa funcţie de rector, încă de la începuturi. Autorul a publicat în ultimii ani o serie de lucrări monografice şi memorialistice privind complexul proces de aducere de la Bucureşti a Institutului de Petrol şi Gaze, justificat prin rolul important al Ploieştilor în aceste domenii de vârf ale economiei naţionale, ceea ce s-a dovedit a fi o măsură înţeleaptă, pe deplin demonstrată prin recunoaşterea pe plan mondial a valorii pregătirii profesionale şi doctorale a unor specialişti din peste 90 de ţări de pe toate continentele. Capitolul conţine, de asemenea, transformările produse după 1989, inclusiv în sfera ştiinţelor umaniste, care îi conferă rangul de Universitate.

În ultimele două decenii, ca urmare a deschiderilor produse la nivelul întregului învăţământ românesc, au apărut, la Ploieşti, şi alte instituţii de învăţământ superior, unele – creaţie a unor intelectuali locali, iar altele – filiale ale unor universităţi din Bucureşti şi Braşov. Prof. dr. Dorin Stănescu prezintă evoluţia acestora, de care a beneficiat un număr însemnat de tineri ploieşteni şi din alte localităţi.

O temă, urmărită cu interes de cetăţeni, care nu putea lipsi dintr-o lucrare de asemenea anvergură, este Justiţia, mai precis istoricul instituţiilor de profil care au funcţionat şi funcţionează la Ploieşti. Tratarea sa în această parte a monografiei poate contraria pe aceia care o consideră, exclusiv, o componentă de bază a sistemului cu rol coercitiv. Noi o plasăm aici cu convingerea că, alături de biserică, învăţământ şi cultură, acest domeniu de bază al securităţii societăţii umane are, în primul rând, un scop preventiv, educativ, formativ, iar apoi o misiune sancţională, cu rol reeducativ. Privite astfel, instituţiile apărătoare ale legii, împreună cu poliţia, jandarmeria şi celelalte organe care asigură liniştea şi ordinea publică, combaterea fenomenului infracţional, dar şi cu cele din sfera vieţii spirituale, îşi pot spori contribuţia la formarea şi întreţinerea unui climat profund umanizat. Autorul, avocat Mircea Grigore, valorifică o bogată şi fructuoasă experienţă profesională, precum şi o serie de surse arhivistice şi bibliografice.

Culturii şi artelor şi instituţiilor de profil le este rezervat un spaţiu însemnat în paginile volumului. Colectivul de autori, compus din intelectuali cu o bogată activitate profesională şi publicistică, prezintă tabloul încărcat de valori creative al acestui domeniu de bază al vieţii spirituale a comunităţii ploieştene, în context naţional şi universal. Astfel, domnul Nicolae Dumitrescu, coordonatorul acestei părţi a monografiei, a desfăşurat o intensă activitate de redactare a capitolelor privind creaţia populară de pe raza aşezării, în strânsă legătură cu valorile din judeţ şi din celelalte arii folclorice din ţară, subliniind faptul că tradiţia este încă prezentă în aceste locuri. De asemenea, autorul, care are la activ mai multe volume consacrate culturii şi artelor, acordă o atenţie deosebită creaţiei literare, personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul vremii în aceste domenii şi instituţiilor de specialitate.

Bibliolog cunoscut şi apreciat de specialişti la nivelul ţării, domnul Marian Chirulescu este autorul capitolului care tratează o temă ce presupune o muncă de documentare foarte minuţioasă şi anume evoluţia presei şi tiparului, de la începuturi şi până astăzi, care poate fi ea însăşi o lucrare de sine stătătoare.

Domnul prof. dr. Al. I. Bădulescu, militant neobosit pe tărâmul culturii prahovene, autorul unor valoroase lucrări privind istoria instituţiilor de profil din judeţ, muzicologiei şi personalităţilor cu merite deosebite pe plan naţional, contribuie cu experienţa sa, la alcătuirea capitolelor destinate acestora, precum şi artei monumentale.

Un tablou sugestiv al artelor plastice este prezentat de dl. I. Groşescu.
La conturarea întregului ansamblu de componente ale culturii, prof. dr. Polin Zorilă participă prin redactarea capitolului dedicat reţelei de muzee din Ploieşti, cu istoricul lor, cu valorile de patrimoniu, personalităţile cu merite deosebite în procesul de înfiinţare, dotare şi afirmare a acestora în viaţa culturală a ţării.

Instituţiile arhivistice şi rolul lor în viaţa comunităţii sunt prezentate, în evoluţia lor, cu valorile documentare pe care le tezaurizează, de către prof. dr. Mihai Rachieru, care a îndeplinit timp de zeci de ani importanta funcţie de director al Serviciului judeţean de resort.

Cultura fizică şi sportul se înscriu în mod firesc în tematica volumului, afirmându-se, atât prin rolul educativ-formativ al personalităţii tinerilor, cât şi prin succesele şi recordurile care plasează Ploieştii şi Prahova în rândul aşezărilor cu o bogată tradiţie. Societatea noastră culturală a încurajat şi sprijinit cercetarea în acest domeniu, soldate cu publicarea unor lucrări de referinţă, precum Enciclopedia sportului ploieştean, rezultat al pasiunii şi al unor îndelungate preocupări ale profesorului Constantin Neagu care, împreună cu prof. Marian Chirulescu, prezintă în capitolul respectiv evoluţia acestora de la începuturi şi până astăzi. Cititorii au astfel posibilitatea de a cunoaşte amploarea remarcabilă a mişcării sportive ploieştene, campionii şi recordurile acestora, la nivel naţional, balcanic, european, mondial şi olimpic, precum şi cadrele de specialitate, bazele sportive care facilitează aceste rezultate. Autorii prezintă, de asemenea, şi activitatea turistică, organizată de societăţile de profil, precum şi bazele turismului cultural oferite vizitatorilor din ţară şi din străinătate.

Aşa cum am menţionat şi în cazul zecilor de cărţi lansate până în prezent, în efortul de fundamentare ştiinţifică, de redactare şi publicare a monografiei „Marea Carte a Ploieştilor”, precum şi în organizarea unor manifestări culturale, înscrise în programele anuale, ne-am bucurat de colaborare şi de un sprijin preţios din partea unor prestigioase instituţii şi personalităţi.

Exprimăm şi pe această cale sincere mulţumiri Bibliotecii Academiei Române, Arhivelor Naţionale şi Serviciului Judeţean al acestora, Consiliului Judeţean, Consiliului Local şi Primăriei Municipiului Ploieşti, Protoieriilor şi slujitorilor bisericilor, Inspectoratului Şcolar, Bibliotecii „N. Iorga”, Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie, Muzeului Judeţean de Artă, Camerei de Comerţ şi Industrie, ziarului „Prahova” şi celorlalte publicaţii, pentru receptivitatea cu care au răspuns solicitărilor noastre şi pentru susţinerea şi încurajarea eforturilor Societăţii culturale.

Adresăm domnului academician Eugen Simion mulţumirile noastre pentru susţinerea proiectelor Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III” şi pentru aprecierile din Cuvântul înainte, privind valoarea muncii de cercetare şi redactare depusă de colectivul de autori în procesul de alcătuire a volumului de faţă.

Nu în ultimul rând, recunoştinţa noastră se adresează autorilor şi îngrijitorilor ediţiei, tehnoredactorului cărţii pentru substanţialul efort depus în cadrul acestui proiect.

Marea Carte a Ploieştilor, în forma sa finală, constituie mesajul nostru de suflet către generaţiile actuale şi cele viitoare de a rămâne uniţi întru păstrarea valorilor naţionale şi dezvoltarea pe toate planurile a României de azi şi de mâine”.

Sorin Ghergut

Se dau masina A si masina B. Notam cu:

X impactul asupra mediului al producerii masinii B
Y impactul anual asupra mediului al utilizarii masinii B
Z impactul anual asupra mediului al utilizarii masinii A (presupuse deja produsa)

Pt simplificare, ne raportam la un interval dat I in care utilizatorul va folosi succesiv ambele masini, inlocuind masina A cu masina B dupa un interval I’.

Relatia intre X,Y,Z, I si I’ astfel incit inlocuirea lui A cu B sa reduca impactul total asupra mediului (I’ < I sa “renteze”, i.e., dpdv ecologic) mi-a iesit dupa cum urmeaza:

X+(I’xZ)+[(I–I’)Y] < I x Z

Intrebare: (a) formula (b) enuntul pot fi simplificate/ajustate astfel incit daca repostez problema pe fb sa primesc mai multe like-uri decit voi primi acum?

Magda Botez

Tesutul delicat al timpului

In tesutul delicat al timpului absolut nu avem importanta,nu lasam in general in urma nimic,nici scrieri importante ,nici curaj regesc,nici descoperiri care sa rastoarne lumea.
Trecem cu zgomot auzit numai de noi si cei din jurul nostru.
Traim inghetati de frica de ce gandesc cei din jur,iar ei traiesc la fel si de gandit gandim ticalos de cei cei din jur.
Si asa se scurge existenta noastra lipsita de importanta pentru tesutul delicat al timpului.

Pentru Haralambie si Pasarica timpul imediat ,fizic,avea mare importanta,se intalneau la ora 9 fix,in fiecare joi la raionul cu peste din Piata Obor.
Haralambie venea primul si astepta cu ochii pe ceas sa o prinda pe Pasarica ca a intarziat.
iar ea inrarzia .
-Timpul este divortat de tine,relatia ta cu timpul este deficitara spunea Haralambie fericit ca ii gaseste nod in papura femeii .
-Ea se scuza si intrau la raionul de peste.
Pasarica avea o lista cu zagan,morun,scoici ,raci…
Pana la urma cumpara crap pe care-l pregatea splendid,era scolita la Paris de amantul ei de atunci/Paul .
Haralambie era nascut in Transilvania si ,asa cum spunea chiar el,nu prea le avea cu pestele...dar din dragoste si politete,ce nu face omul…

Incarcati cu peste,legume,capacul de closet,maturi si un mop se indreptau spre iesirea din piata,spre apartamentul Pasaricii unde depuneau prada de joi.
Apoi mancau si se odihneau pe canapeaua in forma de L.

Seara de joi era dedicata dansului,mergeau la un fel de camin cultural pentru oamenii in varsta si dansau salsa si tangou argentioan.

Si asa se desfasura ziua de joi in tesutul delicat al timpului.

Сергей Есенин / Serghei Esenin

Москва кабацкая / Moscova cârciumărească

*
Da! Gata de acum! Fără întoarcere
Natalele câmpuri le-am lăsat.
Nu-mi vor mai foşni mie plopii
Cu frunzişul lor înaripat.

Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.

Iubesc acest oraş plin de ulmi,
Chiar dacă e noroios şi şubrezit.
Asia de aur, tot moţăind,
Pe cupolele lui a adormit.

Iar când noaptea Luna luminează,
Când luminează... dracu' ştie cum! -
Pe ulicioară, cu capul plecat,
Eu merg spre crâşma plină de fum.

E vuiet în cumplita văgăună,
Şi noaptea, până în zori, în birt,
Eu le citesc versuri curvelor
Şi cu borfaşii mă adăp din spirt.

Inima îmi bate tot mai tare
Şi vorbesc aiurea: "Ca şi voi,
Şi eu sunt definitiv pierdut
Şi nu mă voi mai duce înapoi".

Fără mine, căsuţa s-a aplecat.
Bătrânul dulău demult a murit.
Pe strâmbele străzi ale Moscovei
Poate că Domnul să mor m-a sortit.

*

Din nou se bea aici, se caftesc şi plâng
Sub a armonicii tristeţe gălbenită.
Tot blestemându-şi nenorocul,
Îşi amintesc de Rusia moscovită.

Şi eu însumi, plecându-mi capul,
Îmi împăinjenesc privirea cu vin,
Ca să nu-mi mai zăresc faţa fatală,
Să nu mă mai gândesc la clipele ce vin.

Toate le-am pierdut pe vecie.
Albastrul meu Mai! Iunie de azur!
Poate că de-aceea fumegă putregaiul
Peste acest chef de rău augur.

Ah, dar azi aşa-s de veseli ruşii!
Trăscăul tare curge necontenit.
Cântă de Volga şi de Ceka
Armonistul cu nasul pleoştit.

Ce înverşunare în privirile nebune
Şi nesupuse, ca şi în glasul lor ascuţit,
Jelindu-se că, dintr-o toană, în tinereţe,
La mânie viaţa şi-au nenorocit!

Unde sunteţi voi, cei plecaţi departe?
Luminile noastre v-au mai încălzit?
Cu spirt armonistul îşi tratează sifilisul
Pe care în stepele kîrgîze l-a primit.

Nu! Ăştia nu vor fi striviţi, nici împrăştiaţi -
Gunoiul le-a dat curajul în vileag -
Tu, Rosseia mea... Raz... na...
Asiatic meleag!

Zi-i, armonică! Lehamite... Plictis...
Armonistul unduie din deşte bine.
Bea cu mine, căţea parşivă,
Bea cu mine!

Te-au iubit, te-au terfelit -
Prea de tot!
Ce te uiţi cu stropii albaştri?
Sau vrei să te ard peste bot?

Te-aş pune în grădină ca momâie,
Ciorile să le sperii.
Până în ficaţi m-ai chinuit
Cu prea multe mizerii.

Zi-i, armonică, zi-i pe gândul meu!
Bea, scoabă, bea!
Uite, aş lua-o pe-aia, ţâţoasa, -
Dar mai toantă e ea.

Nu eşti prima femeie pe care o am...
Sunteţi destule de tăvălit,
Dar cu una ca tine, cu o mortăciune,
Abia acum m-am pricopsit.

Ce dureros, ce asurzitor,
Când ici, când colo, nu ştiu cum
Eu cu mine nu pot s-o sfârşesc;
Du-te dracului acum!

Din haita voastră de câini
E timpul s-o cam tai.
Iubito, eu plâng.
Iartă-mă... iartă... hai...

*

Cântă dar, cântă! Pe blestemata chitară
Deştele tale joacă sprinten;
Te înăbuşi în această beţie scrântită,
Ultimul, singurul meu prieten.

Nu te uita la brăţările ei
Şi la umerii-i strălucind prin mătase! Vai,
Eu am căutat la muierea asta fericirea,
Dar, din greşeală, pieirea o aflai.

Eu nu ştiam că iubirea e molimă,
Că iubirea e ciumă n-am gândit.
A venit, şi cu ochii întredeschişi
Pe huligan l-a înnebunit.

Cântă, prietene! Spune-mi iar cum era
Dimineaţa noastră vijelioasă!
Lasă s-o râvnească alţii
Pe frumoasa şi tânăra ticăloasă!

Ah, stai! Eu pe ea nu o înjur.
Ah, stai! Eu de ea nu mă milogesc.
Hai, dă-mi să cânt eu,
Această strună de bas s-o ciupesc!

Se sparge cupola rozalie a zilelor mele.
O traistă de aur în inimă a mijit.
Multe femei am sărutat,
Multe femei prin unghere le-am înghesuit.

Da! E amar adevărul pe pământ;
De copil ochii mei au putut să vadă
Cum, pe rând, dulăii ling
Zeama prelinsă sub noadă.

Aşadar, de ce să fiu gelos,
De ce să sufăr eu oare?
Viaţa noastră - cearşaful pe pat,
Viaţa noastră - tinde spre vâltoare.

Cântă dar, cântă! În avântul fatal,
Mâinile astea fatale nenorociri arată.
Ştii ce? Ducă-se-n aia a mă-sii!
Eu, prietene, nu voi muri niciodată.

1922

Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

Adrian Bucurescu

Ghicitoarea
Din ciocurile toamnei cântă cocoșii.
Eu trag cu arcul în nori ca strămoșii.
Unu câte unu, câinii, ca nebunii,
Latră la gușa mărgelată a Lunii.

Nu mai vreau nori, vreau stele și Lună,
Chiar de e toamnă, să fie bună!
Vara mi-a fost destul de amară,
Razele ei alții le furară.

Mărturisesc că sunt subversiv,
Nici nu-mi trebuie un anume motiv.
Însă dacă e să fiu condamnat,
Cine mă poate afla vinovat?

Vinovat că am iubit România,
Vinovat că am tras cu toată mânia
Cu arcul în norii gata să vină
Pe datini curate, pline de lumină?

Am vrut să fiu viteaz ca străbunii,
Sub razele Soarelui și ale Lunii...
Ca la oricine, și la moartea mea
Va cădea în grădină o stea -

Că nu va fi stea, și nici logostea...
Ghici și ghicește ghicitoarea mea!

Ioan Miclău Gepianu

WILLIAM REDFIELD

”...Fiind un geniu Benjamin Franklin,

Avea scânteietoare mintea,

Și viața fără greu suspin,

Fiindu-i nobilă sorgintea!

El defini ciclonul și trăznetul din nori,

Eclipsele de lună și a furtunii căi;

Dar cauza acestor, secretele valori,

Rămase să le afle un simplu om din văi!

De la Conecticut la Ohio e cale,

Dar William Redfield o străbătu pe jos,

Așa, de dragul zilei, de codru și de vale,

Căci a iubit Natura și cerul ei frumos!

Citind la foc de lemne, căci n-a umblat la școli,

De fapt fiind frați multi, cine să-i finanțeze,

Iar văduva lor mamă neavând doi poli,

De unde capital pruncii să-și lumineze!

Dar, greul vieții este un dascăl ideal,

El șlefui din trudă un creier excelent,

Ce-avea să se ridice pe al științei deal,

Și ca o stea va apărea William Redfield

Nicolae Grigore Marasanu

Licoarna albă

Trece licoarna albă
spre fluviu să bea apă,
sublimă arătare
în blana ei de nea.

Atât de pură trece
tăcută pe cărare
de zici că e o zee
născută de o stea.

Ori poate e Poezia,
când ne-ncăpută-n sine
îşi caută Poetul
să-i fie mire-n crâng?

Dar dacă azi licoarna
mă caută pe mine...?
Fiorul nunţii noastre
cuprinsu-m-a. Nu plâng,

Că aş putea în albul,
în mistica licoarnei,
prinos din sânul toamnei,
în oameni să mă strâng!

Se-ntoarce-n mit licoarna
în pas de zee dulce.

Spre leagănul Pleromei
mă poartă, să mă culce!

Corbu Daniel

NOI VEŞTI DESPRE PASĂREA OARBĂ DALI

Motto: Primiţi-l cum se cuvine
pe călătorul străin, poate
că el poartă semnul!

Nu mă mai recunoşti poartă a liniştii
în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!
Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă
murdărindu-le
şi iată-mă oprit la jumătatea drumului
precum mîna lui Avraam la uciderea fiului.
Unde să mă mai răsfrîng
dacă şi întîmplările trecute mint?
Suflete aruncat în trup ca regele
într-un umbros sarcofag
la ora cînd viermele părăsea mărul putred al stăpînirii de sine
ţi-am cumpărat încă un CD cu hîrşîit de
valuri cu gîndul secret să te scap de ziduri
de arlechini mahorcă de creneluri şi de balul
de steaguri de făcătura ce-şi trăieşte
clipa de glorie.

NU MĂ MAI PRIMEŞTI POARTĂ A LINIŞTII!
A plecat şi Lenor cea frumoasă precum grădina
Ghetsemani la vreme de rugă
s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.
Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri
m-am întîlnit cu pasărea oarbă Dali
şi iar m-am întrebat: CE FEL DE PASĂRE
E ACEASTA CU ARIPILE ÎNLĂUNTRU ŞI
CU MORMÎNTUL PE UMERI CE FEL DE PASĂRE
E ACEST ZEU INFORM
PĂGUBITOR DE LIMITE?
Şi pe cînd cele şase întrebări mi se înghesuiau
la lucarne
ea mă opri înainte de primul cuvînt şi spuse:
Prea multe întrebări pentru cel singur
nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale vieţi
totul e clinic pînă şi risipirea
lungă lista proscrişilor frumoasă piramida
de capete.
Daniel CORBU

Adrian Munteanu

MUZICA CEREASCA

Din fiecare munte, din oceane
Se-nalţă şoapta fremătând aparte.
Un bocet viu pe toate le împarte,
Vârând în trupul norilor piroane.

Din foc, din aer, tainic se desparte
O undă vie ridicând coloane.
Profilul ei de linii şi canoane
Îl port senin din naştere în moarte.

Pământul scoate-un sunet să-ntregească
Făptura lui de înger desfrânat.
Din fiecare lume-mpărătească

O altă notă-cheie s-a-nălţat.
Astfel se-ncheagă muzica cerească,
Cu necuprinsul spaţiu înstelat.

Corina Dașoveanu

nu există o dramă propriu-zisă
a oamenilor de lemn,
plantați în orașul ăsta cu câteva minute înainte de a se usca.
primăria avea nevoie
pentru sărbătorile anuale ale plânsului
de niște cruci neacționate de sfori.

nici regia nu e necesară,
mișcarea aerului din în afară în înăuntru
și invers
se face în autobuze impersonale,
plătite rambursabil din bugetul urban,
nu au pănă la urmă
nicio legătură
cu jocul de cuvinte auto- și buze,
care ar putea sugera singurătatea
inspirației.

în decor,
detaliile nu comunică,
se aranjează singure pe trotuar
sau pe noptiere,
în funcție de locația învierii temporare
a toamnei din arbori,
pentru că, nu-i așa?,
cine mai e preocupat sub ceața pleoapei
de romantismul
unui gest la ușa altui gest?

sufleorul
dă cu mătura înaintea îngrijorării,
da, emoția își schimbă numele
când piesa e un pretext
doar
pentru rețeaua de socializare autohtonă
a acestor vii
prea urbani.

în ciuda absenței justificate
a aplauzelor,
doi copaci orbi
se țin de mână la rampă.

joia stângă și joia dreaptă,
replici
în dezechilibrul
provocat de un zâmbet.

caut un pântec
pentru fructul pe care mi-l înfășoară
în mila lui, îngerul.
probabil sunt
o livadă sălbatică și pradă,
cu soarele atârnat de un gard,
nu îmi vin toamnele.

ar trebui să fiu suport
pentru sâmburii rodului.
îngerul mi-a spus că ar fi ultima oară.
și mila e atât de frumoasă...

nu îmi găsesc nașterea,
ar trebui să îi copiez modelul,
dar și-a pierdut plânsul și sângele.

un zâmbet
ar putea fi pântec de fruct
și dezechilibrul,
leagăn de dragoste?
și care joi?
stângă sau dreaptă?

Octavian Soviany

rimbaud - traducerea mea

Mâinile Jeannei-Marie
Are mâini forţoase foarte
Jeannne- Marie, pal-sumbre ca
Mânurile unei moarte.
-Mâini de Juană-ţi pot părea?

În băltoaca voluptăţii
Iruri brune le-au negrit?
Iezerul serenităţii
Cu-a sa lună le-a spoit?

Oare calm, pe îndelete,
Pe genunchi cu şart au stat?
Au rulară ţigarete,
Diamante-au traficat?

La picioare de madone,
Au vărsat de aur flori?
Sângele de beladone
Să tot doarmă-n palma lor?

Mâini ce ulmecă muscoaie
Care zumzăie-n senin
Căutând nectaru-n droaie?
Mânuri decantând venin?

Ah, ce vis, cu a lui strînsoare,
Le-a cuprins aşa molcóm,
Vis venit din Khenghavare,
Sau purces de la Sion?

Nu vândură portocale,
Nu dădură osana,
Nici nu limpeziră ţoale
Pentru plozi fătaţi abia.

Nu sunt mâini cu pielea fină,
Dar nici fostu-le-a sortit
Soarele de la uzină,
Cu gudronu-i împuţit.

Multe pot să mai îndure,
Nu făcură-un rău măcar,
Ca maşinile-s mai dure
Şi mai tari decât un cal.

Arse parcă în cuptoare
Şi cuprinse de-un frison,
Cântă Marseieza tare,
Niciodată Eleyson.

Ce v-ar da la gât, cucoane
Rele, ce-ar pisa puţin
Mânurile-vă infame,
Numai alb, numai carmin.

O, aceste mânuri brune
Capul li-l sucesc la oi!
În falangele lor pune
Soarele-un rubin de soi!

Înnegrite rău de gloate
Ca un sân ce-a-mbătrânit,
Sunt pe dosul lor pupate
De oricare Răzvrătit.

Şi au tot pălit cu slavă,
Sub un soare-namorat,
Pe-a mitralierei ţeavă
Prin Parisul răsculat!

Uneori, o mânuri sfinte,
Ce le sărutăm, arzoi,
Cu o gură-n veci fierbinte,
Scârţâie un lanţ pe voi

Şi, o mâini de înger rare,
Ne simţim cutremuraţi
Când vă pierdeţi din culoare
Şi din deşte sângeraţi!

42 mins ·

O huidumă fură
Oul păsării
Cine-i acea ciumă?
Chiar Musiu Esprit

Peste cataracte
Dincolo de stânci
Vor pluti la vale
Frățioare bărci

Vezi acolo-s turnuri
Unde clopoți
Și cu pene-n creștet
Chiar Musiu Esprit

A strigat pescarul
/Frate dar mai mare/
Arde o lumină-n
Barca lui cutare

Pasămite mierla
Care triluri
Nici nu are știre
De Musiu Esprit

În grădină sub lăptucă
Dogul a-ngropat o nucă
Bâiguie culcat în șanț
Dintr-o trișcă bietul Hans

Maică-mea strângea pe-atunci
Părăluțele din lunci
Îmbrăcată crede-mă
Într-un sac de cânepă

-Ce e tac-tu? Căpcăun?
Da’de unde! E lăstun!
Ghionoaia-n trunchi bătu
Trece-o mie alta nu

Bătrânele mustăcioase
Scormoneau prin gavanoase
Câinele pe nume Șvarț
A mierlit-o într-o marți

Sus în scaune de piatră
O să stea întrega șatră
Drept zălog într-un urcior
Eu țin inimile lor

/Tu să vii la Hans
Isaiia-n sus
Și să-l iei la dans
Isaiia-n jos/

Mos Nelutzu G

Nucul

În mulţimea de necunoscuţi
Rânduită pe rânduri şi locuri
Câţiva încă ştiuţi
Mă privesc şi tac
Cu subânţeles.

Rândul cinci, rândul cinci
Îmi caut rândul, rândul
Vieţii de până azi...

Nucul! Iată nucul!
Atunci l-am salvat
Din ghearele buruienilor,
Punându-i la rădăcini pe mama,E mare acum. Presară
Nuci peste cruci.

Aici trebuie să fie
Să fiu. Nucul viu
Îmbrăcat în ciori
Îşi ţine ultima frunză
De subţiori.

Lora Levitchi

MĂCELUL LUPILOR

Lupii cei cu colţi de criţă, hulpav muşcă din a moilor pulpe de oi,
Rupt-au în bucăţi vreo nouă zeci şi nouă, urlă bucuria-n ei, aşa sunt de răi,
Nările-şi lărgesc, adulmecă măcelul în aerul ceţos şi rece- al dimineţii,
Boturile-s umede şi-mbibate în sângele răscolit pân' la măruntaie, de te înfiori,
Au călcat la crăpat de ziuă, stana de la poale de munte, sfâşiind din firul vieţii,
Când ciobanii şi dulăii, se-ntreceau la vise, aveau somnu-n toi.

Ce de hâd vacarm, ce debandadă, ce fantastică cruzime în lăcomia lor,
Pus-au în ţărnă fără de tăgadă, berbecii puternici, dar şi oiile vânjoase cu toţi mieii lor;
Ritualuri mult păgâne amintesc de sacrificii similare, săvârşite ca ofrande zeilor,
Însă acesta pare a fi genocid din lăcomie, spre alimentarea nebuniei lupilor.

Se zbat ultimele oi, ce-s căzute la pământ, amorţirea morţii, mult rugând,
Să vină cât mai degrabă să le ieie, durerea pe viu, s-aline din al colţilor lupilor,
Să le înalţe ca pe fulgi, din iadul pământului, în cerul cel plin de nori,
Izbăvite de a limitării trupuri, ochii prădătorilor pe veci să îi uite,
Iară sufletele-ncondeiate-n veşnicie, să atingă raiul, cu moartea pe moarte călcând.

În liniştea pădurii, gem morţii şi răniţii, fiarele-ncinse de clocotul de sânge,
Sfâşie din inocentele fiinţe, având gura plină de păcate, cerul a lor nume plânge,
Umblă- n roiuri ca turbaţi, ca să nimicească toată prada ce mai mişcă,
Un ţipăt sfâşietor, cel din urmă, e un miel proaspăt fătat,
Auzindu-l, inima în piept ţi-o frânge, din a lui venuţe crude, viaţa i se scurge,
Indurare de la bestii n-a primit, iară nenorocul, drum drept a săpat, către lumea veşnică.

De obicei un soare galben cât un car de sărbătoare, dimineaţa-n zori apare,
Astăzi soarele-i ascuns, neputând masacrul mare ca să-l vadă el de sus,
Umedă şi mohorâtă, pâcla densă a pădurii, peste trupuri de mioare, s-a depus,
Funerar veşmânt facut-au, priveghind ca sufletele oilor, zborul să îşi ia în zare.

Rece burniţă de toamnă, curge peste leşurile părăsite pe cămpul odat cu dor,
Natura doreşte durerea a spăla, cerul dă semne că plânge pe mocnite,
Cum oare inimă avut-a cineva, să pangareasca asemenea suflete neprihănite,
De vii le-au sfâşiat şi apoi n-au pregetat să le mănânce pe nepregătite.

Lupii sunt mulţumiţi nevoie mare,
La ei e bun festin şi mare sărbătoare,
Au prăduit cât au putut şi îmbuiba-tu-s-au prea mult,
Apoi plecat-au în pas tihnit la plănuit o măcelărire viitoare.

În parlament şi în guvern, lupii politici nicidata nu au stare,
Sunt renegaţi de Dumnezeu, majoritar-is falşi creştini cu suflet de ateu,
Ce iama dau la "oi", sărind la beregata acelor oameni simpli, făr de ajutor,
Prin răutatea, lăcomia lor, sunt puşi numai la prăduit,
Şi şi-au luat ca paravan popi cu-n întreg sobor.

În parlament şi în guvern, destinul fragil al "oilor",
E tras la sorţi, prin bile albe, negre, lăsând sărmana stână, în bătaia ploilor;
Păstrează aparent ierarhic o primitivă democraţie, rai al compromiselor,
E zarvă printre lupii cu ochi roşi, lupta acerbă se dă între ei, în contextul premiselor,
Cea mai înaltă funcţie în stat, pradă-i luată cu japca,
Toţi de la A la Z, râvnesc, scaunul preşedintelui lupilor,
Încăierarea se produce, în schelăieturi, muşcături amicale şi rânjete,
Manifestări anodice, polarizând zerourile vidului,
Destinul "oilor" pe următorii ani, e stabilit,
Plâng mieii, generaţia tânără, că sunt juraţi din faşă martirajului.

Mihaela Aionesei

Azi morții vin să mă întrebe
unde-i vinul cel bun
din cănile de lut
din care bând
să-și astâmpere
setea de viață.

În fântâna fără fund
mă scufund
să nu-i sperie
schimbarea mea la față.

Azi morții vin să caute
în străchini de lut
câmpul cu grâul avut
din care gustând
să-și îndestuleze
măcar o dată
pofta de viață.

În zăpada mieilor mă arunc
să nu mă vadă cum umblu
cu moartea mea în fașă.

Azi morții vin
și nu se mai satură
să rupă din mine
bucată cu bucată...
Cum să le spun
să priceapă
că de când ai plecat
eu sunt lutul
din care vor ei să bea
și să mănânce

mamă?

Cristi Neacsu

Și strâng în brațe fumul
”Când iubești, nu există nici unul, nici mai mulți, există doar dragoste.”
(Jiddu Krishnamurti)

ultimul vals
a fost posibil în secunda
când degetele alergau repezite
pe strunele alăutei captive
eliberându-ne.

pândeau nonpalpabil
înăuntrul păgânului
șoptindu-i muzica ireală
pe mătăsurile orientale
despre un singur timp
cu un singur spațiu
intersectându-se plasmatic
în castelul
cât acea secundă
dintr-o spirală secretă.

o singură secundă
răsucită cu excese gotice
într-un colț galactic
neștiut și stingher
unde nu mai existau
nici măcar stafiile
numărului doi
din ultimul vals
cu praf stelar.

holograma ne-a întâlnit
supra-ideatic
la capătul luminii
ferecate disperat
în singura lumânare
murindu-și focul straniu
pe albul pian.

dincolo de creneluri
prințesa harpei
lângă regele de inimă neagră
își ostoia palmele
pe aripile egretei vindecătoare
și îi povestea
ultimul vers volatil
despre umbrele din noi.

și atât mai suntem.

două năluci globulare
ca o impresie fadă
într-un fado nevalsabil
când milioane de galaxii
mor între noi și restul viu.

nici tu nici eu
nu știm cum să zburăm înapoi
unul fără altul.

și înainte de rouă
fado este întunericul
din nimic altfel
cu nimeni nicăieri.

cum spus-a hindusul
a iubi înseamnă a muri iubind
și strâng în brațe fumul..
strâng în brațe fumul..
fumul..

doar fumul.

‎Ștefan Silviu‎

to

Mă tem de ușile deschise
În unghiuri precise
De parc-așteaptă
Să strivească-n prag
Iubiri și vise
De om pierdut în dezbrăcare
De gânduri
Bătute de vânturi.
Mă tem de ochii suspendați
De partea aglomerată a lumii.
Mă golesc de straturi
De carne
Furate prin lucarne
Și las în urmă
Un gândac
Neînrudit cu Kafka...
Metamorfoza mea-i subită,
Grăbită
Și nedefinită
De valul concentric
Ce mă erodează lăuntric.
Mă tem
Că, în final,
Aștept
Să fiu uși prea deschise
Și ochi suspendați...
Să strivesc iubiri și vise,
Apoi să-ți spun
Că nu e personal...
Iar lumea mea
E doar despre șoareci și oameni.

Mă tem în unghiuri - Absurdul și...

Nicolae Nistor

to

LOCUL UNDE SPAIMELE TE FAC PUTERNIC

autor Nicolae Nistor

Când te naști între sat și oraș,

într-o improvizație a șantierelor uitate demult,

ești un fel de mutant al unui viitor mort,

conceput de comuniști ca fiind omul nou.

Dacă erai privilegiat, puteai deveni mutant de oraș,

locuind în cutiile de chibrituri cu difuzor,

radioul fiind privilegiul celui care te îndoctrina, cu programe patriotice!

Erai pierdut dacă nu creșteai un porc pentru partid,

pe bloc sau în cotețe plantate pe lângă “cutiile de chibrituri”.

Când te naști într-un asemenea loc,

pe lângă fabrica de chimicale,

aveai dreptul să devii mișcare vie

într-un grandios spectacol omagial.

Aici, femeia nu era casnică, era sacrificată,

făcând copii la normă, între spaime și chiuretaje,

ea se ducea să moară permanent!

Bărbații alegeau între beciuri și bodegă,

libertatea, împrejmuită în resemnare.

Când a murit primul conducător de atunci,

lumea plângea la comandă,

Și tata plângea privind tabloul acelui mort,

probabil își amintea că din cauza Conducătorului murise fratele mai mare,

care nu voia să dea pământul din dealul copilăriei.

Noroc că tata nu crea confuzii doctrinare,

discret, dar, eficient, evita beciurile de care nu scăpase tata-mare!

Când te naști într-o Colonie, niciodată nu vei avea un loc,

atunci, trăiești imaginând locul unde spaimele te-au făcut puternic!

George Anca

luni, 28 octombrie 2019

TANGO TAGORE

Nefertiti & Borges

May 22 – July 31

Octavian Soviany

Dragulanescu Nicolae

Ecaterina Petrescu Botoncea

Sorin Ghergut

Magda Botez

Tesutul delicat al timpului

Ioan Miclău Gepianu

Nicolae Grigore Marasanu

Corbu Daniel

Adrian Munteanu

Corina Dașoveanu

Octavian Soviany

Mos Nelutzu G

Lora Levitchi

Mihaela Aionesei

Cristi Neacsu

‎Ștefan Silviu‎

to

Nicolae Nistor

to

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog

luni, 28 octombrie 2019

TANGO TAGORE

Nefertiti & Borges

May 22 – July 31

Tesutul delicat al timpului

Ioan Miclău Gepianu

‎Ștefan Silviu‎ to

Nicolae Nistor to

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

‎Ștefan Silviu‎

to

Nicolae Nistor

to