ASUMAREA RĂSPUNDERII

George Anca – Vasile Nanea – Florian Pitiș – Adrian Bucurescu – Petru Doru – Daniel Vorona – Octavian Soviany – Liliana Popa – Radu Sergiu Ruba – Corina Dașoveanu – Lora Levițchi – Constantin Ciucă – Gina Zaharia -

George Anca

„Recunoaşterea”, la Eminescu şi Calidasa

„Recunoaşterea” este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este totuşi ora 16⁰⁰ şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.

Aşadar, am convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir William Jhons – prima  mare autoritate modernă în descoperirea Indiei pentru europeni - , l-a numit pe Kalidasa „ Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa al Angliei” sau al Europei.

Vorbim despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este Shakespeare pentru europeni.

Aveam de gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.

„Abhijnana” reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.

Piesa nu se numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”, recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi „abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui Kalidasa.

Aş face o comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”, care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis” ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu „abijnana” ar putea  să ofere destule surprize.

De exemplu, „anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o  „natya” acesta este termenul pentru dramă în sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că tragedia presupune şi moarte.

La indieni, moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin. Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii, de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.

Piesa lui Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită   poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.

Eroul, un semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice, lirice, a relaţiilor de iubire.

Eu am mai tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din „Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate, celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte exemplificări – este evocată în această piesă.

Şapte sunt piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este „Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic, gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic, acestui preot hindus – pandit.

Acesta este subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi de gazelă  - şi toate aceste unice epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în general.

Îndrăgostirea lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti. Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.

Există cel puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie. Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre cei doi parteneri.

Eroul nu-şi dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă, plecând singur la palat înapoi.

La indieni, poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.

Regele avea soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis „abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.

Regele uită de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe toate feţele.

În realitate, Sakuntala nu i-a dat tot respectul unui alt „pandit”, vecin cu tatăl ei adoptiv şi - pustnicul murise între timp -, pentru că nu l-a respectat, el o blesteamă pe Sakuntala în aşa fel încât să fie uitată.

Sunt versiuni şi interpretări cum că regele o uitase înainte de a fi blestemată.

Acum există o concurenţă între formule dramatice şi religioase. Ea naşte copilul. Merge cu copilul la palat, este respinsă, nerecunoscută, neprimită de soţ. Ea îl face ingrat. Între timp, când ea este respinsă, un pescar prinde un peşte, cum se întâmplă în literatură. Şi găseşte în burta peştelui, inelul, pe care i-l dăduse regele şi ea nemaiavându-l n-a mai cunoscut-o. Ea îl pierduse, îl scăpase în apă, dar uite că peştele l-a găsit. Eu povestesc puţin amuzant, nu e aşa de amuzant, acesta este atât de des invocatul motiv al peştelui care înghite un inel şi îl găseşte un pescar norocos şi îşi pune nişte dorinţe.

Se găseşte şi în această piesă, ca şi în alte piese ale lui Calidasa şi în basmele indiene.

Se spune că 90% din motivele epice din toată lumea şi-ar avea originea în epica indiană.

Văzând inelul îi vine şi memoria, o mai şi crede că a văzut-o şi o recunoaşte. Finalul

reprezintă iubirea cu uitare. Urmează naşterea copilului. Acest copil a fost Bharata. Numele Indiei este Bharat. Deci numele Indiei vine de la copilul Sakuntalei cu Dushyanta, cu regele fondator, marele rege, unificatorul, cel care a făcut India, care seamănă cu ceea ce reprezintă pentru chinezi „Shun”.

Pe scurt, spunând lucrurile astea, povestindu-vă piesa într-un fel, am vrut să subliniez că această recunoaştere este una chiar ca la o instanţă, în care însuşi regele este şi detectivul, dar este şi făptuitorul. Cam aşa este şi Dushyanta, cel care, nerecunoscând-o, o respinge şi face un act de justiţie ca pe urmă el însuşi să fie vinovatul.

Eu aş vrea să rămân mai ales la această situaţie a iubirii condiţionate de naşterea unui copil, care nu este aceeaşi lucru ca în cultura europeană. Aici aproape că iubirea respingea copilul. Nu că era o iubire sterilă, dar copilul era o materializare, aproape o urâţire a iubirii. Exagerez, fapt e că la Kalidasa iubirea înseamnă naşterea copilului fondator, cum ar veni în cazul Indiei, dar nu numai neapărat fondator.

Există o mare dragoste a lui Mihai Eminescu pentru Kalidasa, pentru opera lui, pentru Sakuntala. Comparaţia a făcut-o Amita Bhose în legătură cu „Venere şi Madonă” sau „Înger şi Demon”, ea a mers pe nişte comparaţii mistice.

Kalidasa s-a închinat lui Shiva, Shiva este distrugerea, Shiva este zeul dansului, care dansând distruge şi recreează lumea. Distrugerea lumii nu înseamnă Apocalipsa, înseamnă că, paralel, se reface, e o distrugere ca o creaţie, e o formă a creaţiei. Distrugerea lui înseamnă şi distrugerea credinţei şi creearea ei într-o nouă formă.

Aici apare referirea la Eminescu. Amita Bhose face o hermeneutică a operelor lui Eminescu foarte faimoase, inspirate din „Vede”, începând cu „Scrisoarea I”, cu trimitere la facerea lumii, geneza preluată din „Imnul originii” din Rigveda. Chiar „Luceafărul” are legătură cu operele sanscrite.

Dar mai este un poem, „Călin, file din poveste”. Toţi îl ştim. Şi toţi îl iubim. Toţi îl simţim foarte familiar. Foarte protector.

Şapte ani am lucrat în India cu studenţii şi am discutat „Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Nirvana”, care s-a numit aşa şi a devenit „Rugăciunea unui dac”.

Dacii credeau în nemurire aşa cum credeau indienii. Comparaţii cu religia indiană apar în tratatele lui Mircea Eliade.

Călin este Călin dar este şi „Kali”. Eu am scris o carte în nouă volume şi le-am oprit fiindcă mi-a fost frică. „Apokalipsa” indiană reprezintă apocalipsa Kali.

Kali este pentru India ceea ce este pentru noi Maica Domnului, a comparat psihologul Jung. Dar ea este soţia lui Shiva. Noi trăim în Bucureşti, ceea ce înseamnă bucurie. Ne referim la India, la un popor care e trist. Poporul indian. Şi prin Kali, această forţă înspăimântătoare înseamnă credinţă mistică.

Vă spuneam care ar fi fost metoda mea în materie de recunoaştere, şi de apropiere de Kalidasa. Gramatica sanscrită este scrisă de Eminescu, de mână, în trei caiete. Textul se referă tot la această „recunoaştere”, la forme diverse ale conceptului de recunoaştere.

Daţi-mi voie să vă reamintesc câteva formule de recunoaştere din creaţia lui Eminescu.

Întâi aduceţi-vă aminte că nu s-a scris nimic mai profund în limba română despre naşterea lumii. Vă reamintesc versurile

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

 Când nu s-ascundea-n nimica,deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns…”.

În sanscrită aceste conceptele poetice sunt cuprinse în  se cheamă ştiinţa „alamkara”

Comparaţia între textul vedic de acum câteva mii de ani şi textul eminescian tradus în sanscrita modernă: era cu totul altceva, dar era şi acelaşi lucru. Se putea recunoaşte în această (re)traducere firul gândirii iniţiale.

În acest text există cel mai puternic punct de recunoaştere la Eminescu şi care e unul social mai degrabă. Iată versul:

„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l,

 Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?”.

Această rimă condiţională şi condiţionată a dascălului la Eminescu este similară cu forma superbă de imperativ (recunoască-l/ recunoaşte, foarte savantă, dar asta este Eminescu). Vă spun asta pentru că am mers pe „abijnana”, „anagnoresis”, acuma mergem pe „recunoaştere”. În varianta probabil culeasă de Eminescu în proză se spune aşa: „Când a ajuns el la casa tătâne-său, era un palat straşnic, iar alături, un cârd de porci pe care îl păştea un băieţel cam de şapte ani”…, e vorba de „Călin nebunul”.

Recunoaşterea acestui copil apare în basmul eminescian. Nu se mai spune că s-a mai văzut cu mama copilului.

În „Strigoii” nu apare vreun copil. Este dragostea stelelor, care renasc. Dragostea este mai mult decât procreaţie.

În această operă kalidasiană, odată cu recunoaşterea băiatului, a copilului, se întâmplă ceva cu totul excepţional. Şi la Kalidasa şi la Eminescu, nunta.

O nuntă este cu totul mistică la Kalidasa întotdeauna. Aşa este şi la Eminescu. Nunta de la sfârşitul acestei poeme este ca şi la Kalidasa. Eu îl suspectez pe Eminescu de a fi citit şi cunoscut foarte bine şi această naştere a feciorului, similară celei a copilului, „sambhava”, din Shiva şi Parvati.

Aş vrea să vă spun simbolul albastrului. Adică mireasa apare la un moment dat. Se sperie când o recunoaşte, o recunoaştere diferită de a lui Kalidasa. Ea este foarte fericită de a fi recunoscută de mirele ei. Ea apare la nuntă îmbrăcată în albastru şi are numele de Viorica. Această floare albastră care vine din romantism, din Novalis, se uneşte cu Sacuntala lui Kalidasa.

Am vrut ca această întâlnire cu dumneavoastră şi această temă pe care am ales-o să ajute în viaţă. Aş vrea să vă mai exemplific una–două situaţii de „recunoaştere”.

 Shiva îl omoară pe Zeul Dragostei, Kama, pentru că el fiind pustnic nu vrea să audă de iubire. Singura soluţie a salvării lumii era să se îndrăgostească de Parvati sau Kali sau alte nume, şi să facă acel copil, Kumara, ca să salveze lumea de demoni. Şi atunci se supără şi-l distruge pe zeul iubirii, spre a-l reînvia la implorările a tot ce era viu.

Vă mai dau un exemplu de o recunoaştere din Eminescu. George Călinescu a intitulat un mare scenariu al lui Eminescu „Avatarii faraonului Tla”. O dată va fi un mare film cu aceste avataruri… Povestea se mai poate compara mai desluşit cu „Adam şi Eva” a lui Liviu Rebreanu, în care sunt tot şapte avataruri. Descrierea nu este terminată de Eminescu, ceea ce este un avantaj. Este deschis drumul unor interpretări…

Toată povestea asta cu recunoaşterea este în fiecare persoană. Ştim ce avem de făcut, spre ce tindem, ce tentăm. Adică e bine să reiasă şi o ambiţie de aici, m-am temut că plictisesc şi că o să vă displacă, m-am temut şi că o să vă placă. Nu: ideea este că astăzi am venit foarte serios, în fine fără teamă, la dumneavoastră. E prima oară când vin la Interne. Această întâlnire eu o trec pentru mine ca pe o întâlnire serioasă cu Eminescu. Adică eu am venit să fac caz de Eminescu prin Kalidasa. Şi de India.

Vasile Nanea

Să ne ștergem întâi pe picioare!

Nu „știrea zilei”, ci a ultimelor zile: polonezii vor intra în Statele Unite ale Americii fără vize! Felicitări polonezilor, merită, și nu trebuie să înegrim hârtia virtualului cu argumente.
Aud pe ici, pe colo, voci de-ale noastre care se tot întreabă: dar noi de ce nu ne bucurăm de același tratament? Unii sunt nemulțumiți, alții revoltați. Cum e posibil așa ceva? Ce e cu discriminarea asta?
Îmi amintesc că încă de pe vremea președintelui Iliescu s-a pus aceeași problemă, în același mod. Și ceilalți președinți ai noștri, dar și premierii de rigoare au avut pe agenda discuțiilor cu partenerii americani, printre altele, aceeași problemă.
La întoarcerea de la Casa Albă toți mințeau. Da, am discutat, spuneau ei, se analizează și există promisiuni că această chestiune se va rezolva în scurt timp. Adăugau diverse de la ei, ca să dea bine în fața electoratului. Da, se discutase chestiunea arzătoare la ordinea zilei, dar răspunsurile americanilor erau pur protocolare, gen „vom analiza cu atenție, sunt șanse să se rezolve...”.
Oare noi nu ne uităm în oglindă niciodată, mai ales în asemenea situații delicate, deosebite? SUA nu au o ambasadă aici care înformează instituțiile americane cu tot ce se întâmplă în această țară? Separat de acest lucru, serviciile secrete americane nu sunt prezente peste tot, ca și cele ruse, ca și...toate?
Oare SUA nu cunosc în amănunt faptul că în Europa au năvălit milioane de români, unii la muncit și câștigat bani mai mulți ca în țară, dar alții la violat, la omorât, la furat etc? Dacă 50% din prostituatele Occidentului sunt din România, oare americanii nu sunt la curent și cu derularea acestui fenomen de-a dreptul îngrijorător?
Cum ar arăta cerșetorii români, mai ales colorați, pe străzile americane? Să-i primească Europa, noi nu! - spune unchiul Sam.
Avem o imagine externă șifonată rău de tot, mai ales după aproape trei ani de guvernare pesedistă! Aceasta n-a guvernat țara cu capul, ci cu cizmele, dar și acelea pline de noroi marca Teleorman.
Cum să intrăm noi într-o țară curată cu acest noroi pe picioare, mai ales după ce o parte din liderii noștri au dat numeroase semnale că ar vota mai mult cu rușii decât cu partenerii noștri strategici?
De ce nu recunoaștem că am exportat mereu, inclusiv în SUA, doar scandaluri de corupție și nesiguranță?
Se întreabă cineva acest lucru când se miră că americanii ne așează mereu la coadă în legătură cu vizele? Atitudinea politicienilor, dar și a altor românași este următoarea: să ni se dea, ce noi adică suntem mai proști?
Poate suntem și nu ne dăm seama! Să ne punem țara cât de cât la punct, apoi să avem și pretenții, aș zice mai apăsat!

Florian Pittiș 

Ultimul mesaj

Vă salut,
Mă numesc Florian Pittiş şi vă anunţ că am cancer la prostata. Am 63 de ani, sunt director la un radio şi de curând cea mai mare bucurie pe care am avut-o în viaţa mea a fost concertul Roling Stones. Doctorii m-au avertizat că sunt prea slăbit, că poate o să agravez ce a mai rămas din boala mea participând la concert!

Viaţa mea a fost extraordinar de frumoasă. Am fost rebelul cu plete în vânt, am trăit viaţa, intens ca pe o minune şi nu îmi pare rău de nimic din ceea ce am făcut. Aş vrea să vă aduceţi aminte de mine... şi tind să cred că pentru voi am însemnat ceva. Să fredonăm împreună: „Hei tramvai, cu etaj şi tras de cai/ Hei joben cum veneai la Mon Jardin/”. Ce tânăr eram atunci şi plin de viaţă...

Cum am primit vestea? Ei bine dragilor, rău! Există un moment în viaţă când fiecare trebuie să îşi ia rămas bun. Toţi veţi fi în locul meu cândva... Chiar tu care citeşti aceste rânduri cândva va trebui să îţi înfrunţi propria moarte. Pe de-o parte mă înspăimântă! Cum ar fi să nu mai fiu cu voi cei care aţi ţinut la mine, să nu vă mai văd 100 de ani, 1000 de ani, 1 miliard de ani, o eternitate, o veşnicie, un infinit, un neant?

Eu Florian Pittiş nu voi mai fi! Copiii voştri poate nu vor apuca să asculte „Pasărea Colibri”, nu vor apuca să vadă emisiunile la „Teleenciclopedia” titrate de mine... Încet, incet voi fi uitat de toţi, sau sper eu nu chiar toţi.

Ce mesaj să vă transmit acum?

Nu ştiu dragilor! Trăiesc într-un vis rău şi mă gândesc că toate astea nu mi se întâmplă mie... Marea trecere spre neant, spre nefiinţă. Trebuie să am curaj... O singură dată în viaţă treci într-o altă etapă! Aş vrea să vă spun... să vă iubiţi mai mult, să preţuiţi fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima... Eu vă iubesc pe toţi şi se pare că EL mă va chema în ceruri... Îmi pare rău că nu am realizat tot ceea ce îmi doream. Îmi pare rău că am lăsat atâtea lucruri neîmplinite... Dar nu! NU îmi pare rău de viaţa ce am trăit!

Îţi multumesc Dumnezeule pentru viaţa ce mi-ai hărăzit, pentru iubirea ce mi-ai dăruit! Îmi pare rău că mă chemi aşa curând la tine... Vroiam să fac mai multe Doamne! Vroiam să fac mai multe... Neantul mă cheamă şi mă înspăimântă în acelaşi timp...

Eu să nu mai fiu? EU? Să nu mai exist să dispar pur şi simplu în bezna uitării? Ce înseamnă Doamne să nu mai fiu?! Mă pui la grea încercare! Ultima din viaţa mea... Dumnezeule ma ia o frica mare! Oare exişti? Doamne nu mă lăsa în bezna nefiinţei!
Eu vreau ca să mai fiu!
Teeee rooog!
Nu vreau să fiu doar o cruce într-un cimitir...

 

Adrian Bucurescu

Mitologie daco-română 

Alunul, arbustul lui Zalmoxis

     În mitofolclorul românesc, alunul este un arbust fermecat. Denumirea geto-dacică de APOLLON, ca Însuși Zeul Luminii, vădește că avea un rol de frunte în datinile Daciei. Legătura între Zeu și arbust va fi lămurită mai la vale.
     Alunul (Corylus avellana), căruia Românii îi mai spun și tufă, este un arbust din familia Betulacee și crește prin tufișuri și păduri. A avut și mai are foarte multe întrebuințări magice, medicale și casnice. Lemnul frumos, elastic și ușor, se folosește pentru cozi de unelte. Cu crengi despicate se cercuiesc și pereții caselor de lemn, iar din nuiele desfăcute în fâșii se fac coșuri. Ca lemn de foc, arde foarte iute, cu o mare putere calorică și dă un mangal de bună calitate. Din alun se mai meșteresc diferite obiecte casnice și de uz personal: furci de tors, bâte, fluiere etc. Fructele, comestibile, conțin amidon, zahăr și sunt întrebuințate dulcețuri și produse de patiserie. Scoarța și frunzele conțin tanin, ulei eteric și quercitină.
     Alunul era foarte întrebuințat în medicina tradițională românească. Astfel, cu un bețigaș de alun verde, înfierbântat în spuză, se ardeau păduceii de pe talpă. Împotriva bubelor dulci, eczemelor și pecinginei se întrebuința seva ce iese prin capetele verzi, când sunt puse pe foc, ori se spălau cu decoctul din coajă și din frunze. Prin județul Brăila, alunele se pisau, se puneau în rachiu de drojdie cald, amestecat cu untdelemn, și se dădeau împotriva vătămăturii. Prin unele ținuturi ale Moldovei, se făceau copiilor slăbănogi băi de alun, ca să se întărească. Prin Vâlcea, ceaiul din floare de alun se întrebuința în boli de piept. Cu alune arse și muc de lumânare de seu se ungeau copiii pe sprâncene, ca să le crească mari și negre.

     În descântece, alunul este invocat mai ales împotriva șerpilor. Astfel, împotriva mușcăturii de șarpe, femeia descântă cu o crenguță de alun, zicând:
S-a suit Gargalău într-un alun.
Alunul s-a uscat
Și Gargalăul a crăpat
Și N. s-a desumflat
Și a rămas curat,
Luminat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat.
     Într-un descântec, șarpele este amenințat cu un băț de alun:
Codăule,
Ce stai pe ghizdurele
Trist și mâhnit?
Ori ai mușcat pe cineva?
Taci, proclete de câine,
Că eu oi lua un ban de argint
Și uin băț de alun,
Și te-oi lovi în cap
Și tu oi muri
Și N. s-a înzdrăveni!
     Într-un alt descântec, alunul este ”nașul șarpelui”:
Sfântă Troiță,
Pasăre pestriță
Calcă-n piatră.
Piatra a trăsnit,
Șarpele a plesnit
La un loc cu nașul,
Nașul-alunașul.

     Nu degeaba, în credințele românești, alunul ucide șarpele. La Geto-Daci, purtând același nume ca Zeul, zis astăzi și ”Cavalerul Trac”, arbustul i se substituia Acestuia, care doborâse un șarpe uriaș, adică un balaur. De multe ori, Apollon apare în basoreliefurile tracice ucigând acel șarpe blestemat.
     Puterea magică a alunului se vădește în multe alte credințe ale Românilor. De pildă, pentru a abate grindina, Solomonarii amenință norii cu un băț de alun și cu un topor, mânându-i spre păduri.
     Cu varga de alun se pot descoperi comorile și izvoarele subterane, căci vârful i se apleacă unde se află acestea. Steagul Călușarilor este susținut de obicei de o prăjină de alun. Colăcerii, vorniceii sau vătășeii, care cheamă oaspeții la nuntă, poartă în multe locuri  bețe de alun, împodobite cu funde, basmale etc. Cu un băț de alun, lung de un stânjen, se spune că trebuie rupt pe furiș vârful de iarba-fiarelor. În Oltenia, din crengi de alun se fac bețișoarele cu care copiii pornesc la urat. În Banat, femeile fac focuri pentru morți, zise focurele sau luminușe, în curte sau la cimitir, cu surcele de alun.
     Cum spuneam mai la deal, acest arbust se numea în graiul geto-dacic APOLLON; cf. latin. abellana, avellana ”alună”. În românește, evoluția fonetică a termenului a fost așa: APOLLON > * AVOLLON > *AUOLON > ALUN.
     Să vedem acum și amănunte privind misterioasele legături între Zeu și alun. Când S-au născut Cei Doi Gemeni Divini, băiatului i s-a pus numele APOLLON, iar fetei, ARTEMIS sau DIANA. A POL LON însemna și ”Pui (Soi; Vlăstar; Neam) de Leu”; cf. rom. a - art. hot. adj.; pui; fel; arom. pulu ”pui”; latin. pullus ”micuț; pui de animal sau de plantă; vlăstar; ramură”; alban. bule ”mugure”; latin. leo, leonis, alban. luan ”leu”; latin. felinus ”felin; de pisică; de jder”.

     Sintagma A POL LON se mai tălmăcește și prin ”Cei Ocrotiți (Apărați; Salvați) de Leu; Sub Protecția Leoaicei”; cf. rom. a; ăi; văl; a înveli; latin. leo, leonis, alban. luan. Un grup statuar de bronz, descoperit la Năieni, județul Buzău, Îi reprezenta pe Maria, călare pe o leoaică, însoțită de Copiii EI,i, de-o parte și de alta. Unul dintre Ei a fost desprins din grup și a dispărut.
     Complicata limbă tracă mai avea un tâlc pentru A POL LON, anume ”În Cetatea (Fortăreața; Sălașul) Leoaicei  (Leoaicelor)”; cf. rom. a; latin. villa ”casă la țară; gospodărie la țară; fermă; conac”; alban. balle ”frontispiciu”;  grec. polis ”cetate; oraș”.
     Ei bine, acest ultim tâlc trimite tocmai la AMAZONES ”Amazoane”, care își avuseseră capitala exact pe locul unde Maria I-a născut pe Gemenii Cerești, pe malul de Apus al lacului SARATOKOS, actualmente Sărățuica. O vestită regină a lor a fost LEUK IPPE ”Slăvita (Admirata; Admirabila) Leoaică; Slăvita (Admirata) de Leoaice; Conducătoarea (Doamna) Leoaicelor”; cf. rom. leoaică; ava ”titlu onorific al membrilor clerului monastic”; Eva, Iova (mit.); latin. abbas ”abate; egumen”;
     Nu-i alt chip, povestea trebuie lungită. De altminteri, acest blog este și unul de inițiere.
     Așadar, cum am scris și în serialul ”Istoria Atlanților”, Amazoanele se închinau Soarelui, iar vecinii lor din dreapta Dunării, la Lună. Din unirea celor două popoare a rezultat prima federație din lume, dezvoltată ulterior în Imperiul Atlant. Lasă că AT LAN TIS se mai tălmăcea și ”Cu Putere de Lei”; cf. latin. ad ”de la”; leo, leonis; alban. luan; rom. des; tisă ”arbore cu lemnul foarte tare”; Tisa (râu); latin. athleta ”atlet”.
     Cum s-a văzut în serialul ”Istoria Atlanților”, Egiptul era al optulea regat din Imperiu, adorând aceleași divinități ca primul regat, ce-și avea centrul la Nordul Dunării de Jos. În acest chip, LEUKIPPE a devenit la Egipteni Zeița Sekhmet ”Cea Puternică”, divinitate luptătoare a Egiptului de Sus. Este descrisă ca având trăsături de leu, cel mai crud prădător cunoscut de Egipteni.

     De la demnitatea reginei Leukippe de Mare Preoteasă a Soarelui, Sekhmet era considerată fiica lui Ra, Zeul Solar. Se spunea că este respirația de foc a Ochiului lui Ra. Era văzută ca protectoare a faraonului, fiind cea care îl îndruma în război.
     Dar să ne întoarcem la divinitățile trace. A POL LON se mai traduce și prin ”Cel cu Plete  Strălucitoare; Cel cu Coamă Bogată; Cel căruia îi crește Părul”; cf. rom. a; băl ”alb; de culoare deschisă”; bălai; polei; fală; a se făli; foale; val; lână; blană. De la A POLLON ”Cu Blană” s-a creat legenda, transmisă de Porphyrius, că, la naștere, Zalmoxis a fost acoperit cu o blană, dar de... urs!
     În fine, acum se lămurește de ce și alunului i-au zis Geto-Dacii A POLLON ”Cu Peri; Cu Perișori; Cu Firișoare”; cf. rom. a; blană; latin. pollen ”polen; fruntea făinii; făină fină; praf de făină; praf fin; pulbere”. Ei bine, mugurii alunului sunt și ei acoperiți cu peri fini, fiind numiți popular mâțișori, adică ”pufoși”. Nu doar atât: fața dorsală a frunzelor arbustului este și ea acoperită cu peri. Iată de ce Geto-Dacii i-au zis și alunului APOLLON!

Petre Doru

"Am fost în Japonia, și nu ca turist.
Am stat în Tokyo zi de zi, m-am plimbat pe străzi, pe bulevarde, pe străduțe.
Am văzut și copii mici japonezi care făceau nazuri. Dar imediat părinții îi certau, nu le permiteau să se dea în spectacol.
Cu cât erau copiii japonezi mai mici, cu atât erau mai gălăgioși. Cu cât erau mai mari, cu atât erau mai disciplinați, politicoși, civilizați.
Copiii japonezi NU se nasc educați. Sunt copii, ca toți copiii de oriunde de pe planeta asta.
Educația face diferența. Iar educația este darul părinților pentru copiii lor.
Dar... de unde copii educați, fără părinți educați?
Copiii japonezi sunt educați de părinți să fie tăcuți, liniștiți, cuminți, respectuoși, manierați, modești chiar. Și mai ales să nu-i deranjeze pe cei din jur. Să-i respecte pe ceilalți și mediul în care trăiesc.
Să nu facă gălăgie și să nu facă mizerie.
Părinții japonezi se străduiesc să-i facă pe copii să se descurce singuri cât mai devreme posibil, să-i responsabilizeze. Este preocuparea părinților să formeze cetățeni educați, civilizați.
Pentru noi este șocant că în Japonia toată lumea face curățenie acolo unde trăiește, că nu au femei de serviciu.
Nouă ni s-a părut ieșit din comun că la campionatul mondial de fotbal din Brazilia galeria echipei japoneze de fotbal a făcut curat în tribune. Japonezii fac asta automat, fără să-și de seama, pentru că așa au fost învățați toți de mici la școală. Mai ales că pierduseră partida. La noi se rup scaunele pe stadioane! Se incendiază!
În epoca comunistă și la noi copiii făceau curat în clasă. Era un gest de civilizație. Acum vrem doar să fim liberi.
Libertatea fără educație nu valorează nimic. Și animalele din junglă sunt libere.
În școlile japoneze, de stat sau private, elevii fac curățenie ÎMPREUNĂ cu profesorii, chiar și la toalete. Pentru că sunt ale lor, ei le folosesc! Asta îi face să păstreze curățenia.
Nu e nimic înjositor! Așa ar trebui să facem și acasă.
Când exista armata obligatorie, asta făceam toți. Curățenie acolo unde trăiam.
La noi, acum, în școli, copiii nu mai șterg nici tabla ecologică.
Mai grav, copiii noștri NU POT nici măcar să se îmbrace și dezbrace singuri! Sau să-și facă ghiozdanul.
Nu-și pot căra ghiozdanul! Știu și eu că au ghiozdane foarte grele, dar nu trebuie să care TOT! Simbolic doar, ar trebui să-și care măcar o parte din cărți și caiete! Că sunt ale lor. Asta i-ar responsabiliza, i-ar face mai atenți cu lucrurile lor, cu ei înșiși, să nu-și mai piardă lucrurile și capul, să fie atenți pe unde merg pe stradă.
Noi ne înfofolim copiii, să nu cumva să răcească, să nu avem bătăi de cap cu ei bolnavi. Și tocmai pentru că sunt îmbrăcați prea gros, tocmai d-aia răcesc. Copiii japonezi sunt învățați să reziste la frig. Asta îi călește, îi întărește fizic și psihic.
Copiii japonezi sunt OBLIGAȚI să mănânce SĂNĂTOS, pește și legume și fructe. Așa mănâncă toți. La noi nu poți să-i pui la pachet la școală pește sau legume și fructe, pentru că ar râde ceilalți copii de el. Asta pentru că părinții nu cunosc mai nimic despre alimentația sănătoasă! E mai comod să îi dai 20 de lei să-și cumpere junk food, chipsuri, dulciuri, cola.
Copiii din Japonia poartă uniforme și le poartă cu mândrie. Noi tratăm uniforma de școală ca pe o uniformă de pușcărie.
Copiii din Japonia citesc foarte mult. Citesc cărți, nu pe telefon sau tabletă.
Copiii din Japonia fac sport, mult sport, și la școală și în timpul liber.
Copiii japonezi și mai ales adolescenții japonezi sunt foarte disciplinați în public, în societate, pe stradă. La noi ți-e și frică să te întâlnești pe trotuar cu un grup de adolescenți, parcă sunt cete de maimuțe.
Pe stradă japonezi nici măcar nu privesc la necunoscuți.
Japonezii au un cult pentru părinți și pentru profesori și un respect deosebit pentru aceștia.
Așa părinți, așa copii.
Așa copii, așa părinți.
Profesorii, educatorii, ar trebui să fie MODELE, să fie competenți, să fie interesați, interesanți, motivați, educați.
De obicei găsim ce căutăm."

Daniel Vorona

5 hrs · 

:de zmeură de brad de muşcată sunt buzele tale când îmi strigi răzbunare
prin arșiță prin
secetă -- ești tu
nu îți cer și eu -- toate anotimpurile au gust de magnet și de carul cel mare
.
ai ochii căprui şi inima arcuită ca o roşcovă sub cămaşa de tablă ondulată
sub care împărțim
puterea ca fiarele
zic rugăciuni pentru bucuria ta te ascunzi toată de la glezne până la noadă
.
-- sânii tăi au aceeași temperatură retrogradă iată mâinile mele nu
mai
sunt mâinile mele suntem păsări abstracte sunt pasăre de pradă --
.
(la fereastră în obor dinadins
ca în africa
de sud bate pustiul din picior)
.
tu ai mers de călugăriţă care flutură ca o lege izvorâtă din păcat de
sub acoperişuri -- fenomen locuit exterior
și
nenorocit în interior -- opoziție la opoziție
lumea asta crede că sunt şarpe în grumaz cantemir strâns pe ziduri
.
după ce îmi beau cafeaua tu te transformi într-o linie într-o cale ferată devii
albastră ca un triunghi renăscut după ce a fost îngropat într-o roată pătrată

ps

ca să nu îmi rănesc amorul propriu mă întorc din nou la tine mă ascund să
mor odată cu
mine odată cu
moartea pe partea cealaltă predanie şi identic cu acel răstignit nu ca o apă

Octavian Soviany

Te-ntâmpină sub bolte strane grele
De abanos cu aurit spătar
Dulapuri sprijinite de atele
În care-s puse hârci de chihlimbar

De unde poți să treci pe pasarele
Ca un frumos și trist vlăstar de zeu
Spre lumile de fildeș paralele
Întocmai ca pe vremea lui Tezeu

Prin ceața care crește violetă
Când /ridicând obrocul greu de fier/
Ignori că-n chip de spartă amuletă
Porți firul Ariadnei la rever

Căci apăsând cu degetul pe clampe
Se deslușește dincolo de uși
Un minotaur chinuit de crampe
Ce-n loc de prinți înfulecă păpuși

Ducându-ți însă mâneca la gură
/Massicul face spume în pocal/
În gotica ta sală de lectură
Tu totuși bei în cinstea lui Dedal

Liliana Popa

 Caneluri

Copacul ăsta se uită la mine de câteva ore.
Îmi tâmplărește gândul de acum,
Se uită la mine, la tine, la toate.
Degeaba mai sorb din gândul cu tine
În seara asta nu freamăt
.
Nu mai am foame, nu mai am sete
Mi-e teamă să adorm, să nu alunec.....

Canelurile copacilor păstrează umbre
Și surîsul vîntului de seară
Iar scoarța contururi, lumina
Mîngîierea foșnetelor de vară

Tot cad frunze din teiul înalt
Sus, pe o creangă ferită de aștri
O frunză a prins forma inimii tale
A inimii mele sau a altcuiva.

Se apleacă ușor, tot mai mult spre pământ

 

 Radu Sergiu Ruba

ISCĂLITURA

Aici
La noi
La ghişeu
Nu vreau să vă jignesc
Dar nu aveţi voie!

Trebuie
Ştiţi
Să existe un contact direct
Între om şi coala de hârtie.

La dumneavoastră nu se poate decât cu degetul.
Uite
Vi-l iau eu
Îl dau prin tuş
Şi-l apăs aici.

Aţi atins hârtia
Aţi semnat
Fără nicio mijlocire
E fiinţa dumneavoastră acolo
Cu toate amprentele.

Pornind de la ele
Puteţi fi găsit oriunde
Salvat din orice.

Nu
După semnătura scrisă
Nu se poate.
O faceţi de fiecare dată altfel
Nimeni nu vă mai găseşte.

Când
Ştiţi
Eu l-am mai citit pe Noica
Când fiinţa dumneavoastră atinge hârtia
Dimensiunea lucrului în sine se schimbă.

Sunteţi acolo.
Între eu şi semnătură
Se face un arc violet
Iscălitura-i o emisie a fiinţei.

Nu mă contraziceţi!
Şi la ceilalţi oameni e la fel?
Ei ating pagina din ochi
Semnătura lor de fapt
E chiar amprenta unui iris.

Pot fi găsiţi oriunde
Nu vă faceţi griji
Atâta doar că semnătura lor nu are stil
Ca asta cu degetul
Din care se uită la noi,
Priviţi, doamna Vali,
Ca să-nţeleagă şi dânnsul,
Un bot de şacal.

Corina Dașoveanu

jurnal - 7 chestii de ură tânără de dragoste

ziua întâi -
azi am pălmuit dimineața,
nu i-am lăsat curiozitatea analfabetă
printre coastele noastre nerușinat
dezbrăcate de pijamale.
doar apa de la duș a înțeles
de ce sunt atâtea pete de dragoste
de spălat de pe urletul pielii.

ziua a doua -
nu îmi e sete,
îmi e de ajuns sângele lui aburind
în locul cafelei.
țigara de după își amintește
de povești mușcate sălbatic.

ziua a treia -
azi ne-am iubit sonor într-o fotografie,
apoi ne-am certat
pentru că sunetele mișcaseră
prin stomac din aripi
și era neclară.

ziua a patra -
ne rănim pe podea,
împărțim casa în zone de război,
intrăm în fiecare cu sărutul
înarmat până în inimă.

ziua a cincea -
azi am plecat unul prin altul
și nu ne-am întors decât târziu
ca dintr-o vacanță la tropice.

ziua a șasea -
spre seară
am observat că ne plâng genunchii,
am adormit neiertați.

ziua a șaptea -
azi am desenat pe tălpi un dans picant
și toate papilele sentimentale s-au iuțit.
din ultima zi-cifră
nu mai avem multe lumini de trăit,
doar știm
că a muri-ul nostru
e dragoste.

înainte de somn i-am zis da

Adian Bucurescu

Patimi superbe

Nu-mi pomeni de neliniște, nu,
plop argintiu!
Săgețile albe ale Lunii
pe mine mă caută.

Nu-mi pomeni de broboane de sânge, nu,
mac plăpând!
Vântul sălbatic
pe mine mă strigă.

Nu necheza haiducește, nu,
mânz de Bărăgan!
Frâul în pietre scumpe
e pe măsura mea.

Nu mai lătra așa furios,
câine-lup suplu și mândru!
Biciul de mătase și plumb
pentru mine se zvârcolește.

Nu mai bate așa nervos,
inimă chinuită!
Lama curbată a curcubeului
ne aduce liniște.

Nu! Nu mai ritma a tristețe,
inimă chinuită! Nu!

Lora Levitchi

LACUL DE FOC

Mi-e trupul rupt din catedrala,
În care Sacre Coeur a renăscut,
Când sufletul a început să doară,
Tumultul lumii a răbufnit;
S-a prefăcut în curcubeu,
Într-o încăpere cu podele de-andazit
Creştinul a devenit ateu,
N-a mai ştiut, de el, de timpul cel de la-nceput,
Când totul pur a fost creat,
Pe-acest pământ, de D-zeu.

Ceru-i bătut în malahit,
Un vis ciudat mi-a fost sortit,
Şi sufletul mi s-a cutremurat;
Când două porţi sculptate de stejar,
A catedralei prinsă-n nori de-un mal,
Decis-au în imensitatea lor,
Pe colbu-n-durat a-l lua-n aval;
Nu avea preoţi si nici sobor,
Porţi uriaşe, păzeau-năuntrul din pridvor
Aveau belciuge mari de fier,
S-au declanşat de un-le singure într-un scrâşnit pătrunzător,
Au început a se închide-n-grabă, făr a întreba,
Pe cei ce înăuntru au cutezat a se afla.

Eram mai mulţi în catedrală,
Participăm, la pământeasca, liturghie Duminicală,
Când groase caiere de fum,
Au început-n vârtejuri dinspre altar a-şi croi drum,
Spre lumea care se-nchina,
Cu toţii, cu mic cu mare, ţipam cât ne ţinea gura,
Unul pe altul început-am în picioare a ne strivi,
Cătând a fuge de negura funinginii, ce gurile ne vor lipi.

Cădeau icoane cu zgomot din altar,
Pereţii zugrăviţi cu sfinţi erau acoperiţi de fum pân' la tavan,
Un foc ce tot mai aprig cu furie se întindea,
Pe draperii, pe sfeşnice, bisericeşti letopiseţuri şi ceasloave,
Pe ale altarului de lemn frumos sculptate coloane,
Un iminent sfârşit pentru noi toţi, se anunţa.

Urlam de spaima, să iesim mai repede afară,
Din catedrala ce ne prinse ca-ntr-o ghiară,
Nesaturate limbi de foc vesteau,
Că ne-or mânca pe toţi, de vii.
Fie că eram tineri, fie adulţi, copii,
Cu toţii fost-am a pieri, de flăcări groase mistuiţi,
Vedeam în ceaţă cum unii oameni se zbăteau,
În chinuri groaznice, a lor trupuri în pară se parjoleau,
Creata din senin imensa busculadă,
Facea din catedrala o scena a mortii deliranta.
De fumul înnecăcios, ingenunchiata am cazut,
Deasupra-mi lumea în picioare,
În îmbrânceli şi ţipete de disperare,
Purta în braţele propria corvoadă,
Ochii le-au încetat ca să mai vadă,
De-atâta fum şi negură-mprejur
Pe brânci, din inerţie, împinsă de mulţime,
Am început pe dedesubt a-nainta,
Simţeam cum zboară-n aer corpuri,
Funiginite, arse haine, de corp ni se lipeau.
Câteva trupuri calde, de fum asfexiate,
Deja decis-au pe lumea cealaltă a pleca;
Nu au mai suportat atata suferinta catre moarte;

C-a fost o oră, c-au fost vreo nouă,
Nu ştiu, oroarea ce-n vis mi s-a-ntâmplat,
Fusese scrisă să se-ntâmple apoi, cu adevărat,
Iar eu, ca prin urechile de ac, ca prin miracol , am scăpat,
Târându-mă pe coate, printre ale mirenilor picioare
Ieşit-am mai făr de suflare, când porţile cu zgomot,
În urma mea, cu huiet mare s-au închis ,
Oprind dezlantuirea unui iad.
Rămas-am preţ de minute bune,
În faţa porţilor imense şi m-au cutremurat,
Se auzeau de după ele, halucinante urlete,
A sufletelor ce-au rămas să piară,
De ce, tu, Doamne, ai lăsat pe focul fiară,
Să ia cu el pe langa cerberi şi mişei,
Pe cei curaţi creştini la suflet,
Ce-ţi poartă veşnic Crucea Ta in ei?!

Constantin Ciuca

FACEREA. A DOUA

Și cum cădeam eu așa
de la pământ înspre cer,
prin nori
m-am întâlnit cu Dumnezeu de câteva ori.

Aha!
zicea El,
te duci la femeia
care o să-ți sară pe piept din ochiul unui
ghepard în alergare
să se facă toată
sărutare
învârtitoare
în viața ta.

Mergi
la ea,
iubiți-vă în vise de catifea,
prin ploi mărunte de toamnă,
și camere de hotel.

spunea El.

Ține-o de mână
până
vi se lipesc degetele
și sângele din ale ei o să curgă prin ale tale,
topește-ți în ea fierul din tine,
oțelul
și celelalte metale.

Du-te,
fii ție însuți erou,
spunea Dumnezeu făcându-mi cu mâna prin nori,
iubește-o cum mă iubești și pe mine

pentru că ea, după ce te-am făcut eu o dată,
se îndură de tine
și te face acuma din nou.

Gina Zaharia

scrisoarea umbrei mele
.
se așezase pe iarba uscată se prefăcea că stă la soare dar sigur medita
de la o vreme refuza să mă însoțească peste tot
părea derutată dar nu avea încotro
purta aceleași haine cu mine
uneori ceva mai decoltate așa încât năvălea primăvara în sân iar gerul părea un trecător amețit
în pantofi de culori diferite
uneori se asorta cu luminile din las vegas
alteori adormea într-un fagure de mătănii
atunci mă făceam că n-o văd
era doar o umbră
umbra mea
îmi plăcea s-o știu îngândurată avea ceva din copila munților
în căutarea ierburilor de leac
privea insistent balansoarul care-mi legăna zilele
până într-o zi când
s-a îndrăgostit
.
am simțit-o îndată ce s-a spălat pe față cu stările mele
avea ochi oceanici adânci cât să te pierzi în ei
pas domol și
culmea
cânta fantastic
asta mi-a dat de furcă am auzit că hoții de note înalte au sfori pe tot cerul
fusesem convinsă că nu iese din vorba mea dar de unde
mai întâi a plecat vreo două ceasuri apoi a devenit iscoadă
- spionul dragostei -
fir-ar să fie
se ascundea prin toate colțurile inimii și mirosea a iasomie
era cochetă
și străină de bucuria mea
pentru lucruri mărunte
.
odată am văzut-o într-un parc lângă un soldat de piatră
de la el a învățat să imite șuieratul vântului
dezbrăcând copacii
de la el a aflat că așteptarea e doar o față a răbdării
acum stă mai mult la tine îți deretică prin casă se așază la un pahar de vin cu tine
gustă din glumele tale și vorbește despre mine la timpul trecut
știu sigur
mi-a trimis o scrisoare
auzi
scrisoarea umbrei mele
am citit-o de câteva ori era caligrafiată cu sufletul
sufletul ăla pe care-l ferisem de rele sau așa credeam eu
zicea că-i mândră când pășește pe podium mai ales dimineața
or eu o duceam peste calea ferată o treceam dealul până spre asfințit
apoi o legam la ochi
să-i fie noaptea albastră
.
e clar
de când te-a întâlnit e alta
zadarnic i-am spus că toate poveștile frumoase urcă pe rug
cred că era puțin geloasă
de unde să știi tu
îmi zicea printre dinți
cum e să te înalți pe vârfuri să adulmeci parfumul pe care îl vrei doar al tău
și refuzi să înțelegi că tot se mai găsește câte un cocor
care să evadeze dintr-un tablou celebru
să ți se așeze pe umăr
te încăpățânezi
văd
te-ai trezit înaintea mea
dar casa asta cu acoperiș de pădure a strâns toți cărbunii
în palmele tale

      Gheorghe Constantin Nistoroiu            

   JIPA ROTARU- ASUMAREA RĂSPUNDERII

        „Antonescu! Regele, mai mult ca oricare altul în

        această ţară, ştie cât îţi datorează România Mare!”

                             (Regele FERDINAND I)

         „M-am străduit să dau Ţării onoarea şi dezrobirea

         şi să şterg petele neiertătoare ale trecutului, fiindcă

         fără onoare şi drepturi, fără încredere şi dreptate,

         un Neam nu poate trăi.”  (Mareșal ION ANTONESCU)

   Recentul studiu ASUMAREA RĂSPUNERII, al prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru – Comandor (r), istoric militar, trage cortina celor 7 pagini ale Prefeţei, pornind în marşul Asumării răspunderii pe aliniamentul altor 7 pagini, trecând apoi cutezător la asaltul Resorturilor asumării slujirii cu responsabilitate a intereselor ţării şi neamului, desfăşurat pe elaborarea strategică a celor 32 de pagini încărcate de cercetare, sârguinţă, abnegaţie, spirit, tenacitate ştiinţifică şi disciplină academică militară.

   Documentele inedite ocupă cele 106 poziţii ale Listei bibliografice de 4 pagini, iar Anexele completează Divizia Memoriei Documentelor pe următoarele 239 de pagini.

   ASUMAREA RĂSPUNERII se adaugă şirului mare de lucrări elaborate minuţios, migălos, preţios, testamentar, Pantheonului naţional spiritual, impunându-se ca un studiu de referinţă, mai ales că s-a ţesut şi pe ASUMAREA CURAJULUI autorului.

   Istoricul militar Gheorghe Jipa Rotaru nu aduce un cult al personalităţii Mareşalului Ion Antonescu, pentru că însuşi personajul colosal ION ANTONESCU şi-a clădit pe temelia Destinului vieţii lui, altarul persoanei sale creştine, respectiv cultul unicităţii personalităţii sale, care îl aşează de la sine, ca Icoană a Eroului – Martir în lumina Apoteozei Adevărului.

   Cultul personalităţii nu este o persiflare politicianistă a demagogilor parveniţi, a slugarnicilor Ocultei, a vrăjmaşilor de Neam, a urâtorilor de Biserică, a celor care fug permanent de Adevăr, ci o cunoaştere, o recunoaştere, o cinstire a persoanei şi memoriei celui care şi-a întrupat viaţa întru Destinul Neamului, venerândul.

   Cultul personalităţii nu este altceva decât arderea FIINŢEI metafizice în flacăra mistică a PERSOANEI care dă strălucire şi lumină sieşi şi celor din jur!

   NERECUNOŞTIINŢA este unul dintre cele mai grele păcate, strigătoare la cer, asemănătoare celor împotriva Duhului Sfânt, care se plăteşte de către toţi politicienii şi toţi factorii de răspundere care o slugărnicesc. NU SE IARTĂ NICIODATĂ!

   Orice început începe cu Începutul. Purcederea din sânul Mamei sale, distinsa aristocrată BARANGA, apoi răsfăţul din braţele alintării, l-a făcut pe copilul Ionel să ţâşnească din îmbrăţişarea Dumbravei minunate a Copilăriei, ca o predestinare prin descendenţa ostăşească spre memoria Marilor Comandanţi Români şi străini.

   Se poate spune fără nici o ezitare că naşterea viitorului Mareşal a avut ca prim botez, auspiciul RĂSPUNDERII, ţesătură tainică prin care s-a urzit întreaga sa viaţă, dar în mod plenar VOCAŢIA şi MISIUNEA sa de Conducător, de Voievod ales.

   Spiritul RĂSPUNDERII naşte şi renaşte cea mai nobilă ASUMARE!

   Celor sortiţi să călăuzească DESTINUL Neamului, sunt hărăziţi de Dumnezeu, de la naştere până la moarte să crească viguros întru virtute, să se desăvârşească deodată cu ASUMAREA RĂSPUNDERII în toate etapele vieţii, slujirii şi slăvirii, devenind astfel, Alter-egoul moralei sale creştine pe care se dăltuieşte caracterului ONOAREA  demnităţii alese cofiinţiale, eterne întru Dumnezeu şi Neam.

   „Onoarea, spunea marele filosof evreu-german Artur Schopenhauer (1788-1860), este conştiinţa exterioară, iar conştiinţa este onoarea interioară.” (Th. Simenschy, Un dicţionar al Înţelepciunii, Ed. Junimea-Iaşi, 1979)

      De la ciclul primar până la Şcoala Superioară de Război, paşii copilului, zelul adolescentului, bărbăţia adultului, autoritatea oştenului, demnitatea conducătorului au parcurs doar calea EXCELENŢEI. Dincolo, însă, de toate aceste cunoaşteri, urcări, înălţări, deasupra meritelor sale, ION ANTONESCU rămâne în Istoria naţional – universală, UN MARE CAVALER AL ONOAREI, nobleţe atinsă de puţini bărbaţi militari ori civili în Istoria lumii, precum marele Duce francez Henri de Rohan.

   Când era comandantul armatei franceze în aliata sa Elveţie, a rupt intrigile cardinalului-premier Richelieu prin care îi cerea să-i trădeze pe elveţieni: „Dacă nu mi se dă posibilitatea să fiu totodată un francez şi un om de onoare, atunci prefer acest din urmă lucru, chiar dacă ar trebui să rămân fără patrie!” (Generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi ambasador la Berlin 1940-1944, Mareşalul Antonescu – Un Dictator Nefericit, Ed. Machiavelli, Bucureşti-1996, p.343)

   În aceeaşi notă de demnitate se aude şi strigătul de la Pavia al onoarei regelui FranciscI I: Tout est perdu hors l’honneur!

   Onoarea este Efigia demnităţii Cavalerului Valah prin excelenţă!

   Poate aud şi larvele politruce cum inspirat le numeşte Generalul aviator (r) Radu Theodoru, „speţa viermiformă de ordonanţe ale intereselor străine”, colecţionară de  „acuze şi teze preluate şi încornorate de vicleimul bacşişarilor din presa finanţată de ocultă... Scribi cumpăraţi astăzi ca şi în timpul ocupaţiei bolşevice, politicieni acefali, subordonaţi intereselor străine, după asasinarea Mareşalului, înrolaţi sub flamura kominternului, astăzi sub cea a Noii Ordini Mondiale condusă de oculta financiar-militară occidentală, au dus şi duc o campanie nemernică de profanare a memoriei naţionale, a reprezentanţilor emblematici care au ilustrat conştiinţa de sine a românilor; sub dictatul kominternist prin holocaust cultural, adică prin spălarea memoriei colective scoţând momente cheie ale istoriei şi personalităţile care le-au exprimat din circuitul învăţământ-cultură, sub dictatul ocultei-suprastatale prin denigrare şi minimalizare, de la aşa zisele manuale alternative până la marile campanii de presă susţinute de misiţii ocultei.”  (Radu Theodoru, Mareşalul, Ed. Lucman, Bucureşti-2012, p. 7-8)

   Clarviziunea generalului Constantin Prezan, viitorul Mareşal, unul din braţele mari şi tari ale Înfăptuirii Daciei Mari, respectiv România Mare, a determinat apropierea, cunoaşterea, colaborarea, prietenia, fidelitatea, camaraderia, eroismul şi martiriul dintre conducătorul Statului Naţional, ION ANTONESCU şi ministrul său de Război, generalul CONSTANTIN PANTAZI.

   Aprecierea generalului Constantin Prezan, privindu-l pe ofiţerul Antonescu, apropiatul său colaborator este destul de grăitoare: „... este un ofiţer de o mare valoare, cu cunoştinţe, vederi limpezi, energie, conştiinţă, forţă de lucru şi mult caracter. Merită cu prisosinţă pentru binele Armatei, a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei.” (c.f. Jipa Rotaru, Asumarea Răspunderii, Ed. Ro.cart, Bucureşti, 2019, p. 10)

   Citatul ales cu grijă, non multa sed multum a fost aproape neîntrerupt. „Vrea să cunoască şi să priceapă în adâncime resortul acţiunilor marilor căpitani ai timpului: Alexandru Macedon; Hanibal, Scipio Africanul, Cezar, Gingis Han, Napoleon, Moltke. A meditat serios la portretele lui Plutarh şi a intrat în toate amănuntele ştiinţei, artei şi vieţii lui Foch, Ludendorff, Petain, Hindemburg, Napoleon.” (General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii. Ed. Publiferom, Bucureşti-1999, p. 10)

   Format în lumina, prestanţa, geniul şi autoritatea generalului Constantin Prezan, ofiţerul de excepţie a devenit unul dintre MARII OSTAŞI ai PATRIEI, dăruindu-se cu trup şi suflet Naţiunii şi lui Dumnezeu, de la războaiele balcanice, cel de întregire şi cel de reîntregire, până la demnitatea cu care a sfidat moartea trimisă de devotatul ei regal, monarhul mişel – Michail I, în Valea Piersicilor de la Jilava.

   Privit prin câteva dioptrii socio-psiho-politico-raţionale TRĂDAREA regelui Michail I de la 23 August 1944 apare astfel:

   Iuliu Maniu, la puţin timp: „Ziua de 23 August este o zi de biruinţă şi un izvor de propăşire naţională.” (Vasile Niculae, Ion Hincioiu, Stelian Neagoe, Doctrina ţărănistă în România. Antologie de texte, ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, doc. 81,p.269)

   Avocatul de Bădăcin şi lider ţărănist ultradilematic uitase de recunoştinţa afirmată în 18 Iulie 1941, după eliberarea marilor cetăţi româneşti Cernăuţi şi Chişinău de sub sovietici: „...Recunoştinţa ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru Dv., Domnule General, Comandantul de Căpetenie, va fi eternă.” (Ion Calafeteanu, Iuliu Maniu-Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, p. 78-80; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – editori, Pace şi Război (1940-1944), Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi-2008, p. 489)

   Corneliu Coposu, după 1989: „23 august 1944 a fost salvator pentru România.” (Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 53)

   Iată şi părerea Mareşalului faţă de liderii ţărănişti, datată după 16 Septembrie 1940:

   „Partidul naţional ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema: Dr. Lupu – nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu roşească. Dilema: Dl. Maniu, când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate.”

  (ANIC, fond Ion Antonescu, dosar 4/ 1929-1942, f. 144)

   Ioan Scurtu: „După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul Sănătescu, generalul Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsonyi-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudinea ce trebuia adoptată... În acest scop, garda Palatului a fost pusă în alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa Creţulescu, pe unde urma să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede că, în fapt, obiectivul fundamental al regelui Mihai era arestarea mareşalului.” (Universitatea Spiru Haret – Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2003), Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2003, p. 100)

  

   Pamfil Şeicaru la câţiva ani din exil: „La nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a renegării naţionale. Nu numai că s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostaşi oţeliţi în trei ani şi două luni de război, dar s-a surpat rezistenţa morală a naţiei prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor găsi titluri la recunoştiinţa învingătorilor.” (Pamfil Şeicaru despre 23 august 1944, citat de Constatntin Hlihor, Armata Roşie în România, ed. Pro Universitaria, Bucureşti-2012, p. 30)

   Drama Mareşalului s-a contopit cu DRAMA României, care a îndurat, a suferit, a pătimit TRAGEDIA unui DESTIN, impus, împroşcat, urgisit, profanat mai întâi de un  rege  corupt până în măduva oaselor, trădător şi ucigaş, de fiul (?!) acestuia, mişel – Michail I, care l-a depăşit în tot răul prin trădare, vânzare, laşitate, minciună, de camarila Palatului dirijată de mama sa, grecoaica prinţesă Elena, de iresponsabilitatea liderilor politici istorici, neasumaţi RESPONSABILITĂŢII istorice şi de primul aliat, Horia Sima, alias Iuda Iscarioteanu al românilor.

   Fatalitatea a venit şi ea peste noi şi prin faptul că Mareşalul, Conducătorul Statului Naţional n-a avut şansa colaborării cu unul dintre cei mai curaţi, curajoşi, cavaleri şi mistici ROMÂNI, mai ales că îl preţuia într-un mod deosebit, camaraderesc.

   „Regimul politic, consemnează autorul Jipa Rotaru, instaurat de Ion Antonescu în toamna anului 1940 a fost un regim de autoritate personală, colaborând într-o primă şi scurtă perioadă (Septembrie 1940-Ianuarie 1941) cu Garda de Fier, bazându-se apoi pe o serie de generali, ofiţeri, economişti şi oameni politici puşi la dispoziţie de partidele istorice.” (pag. 12)

   Cu privire la Garda de Fier, trebuie menţionat faptul că ea nu mai exista atunci. Elita ei (peste 250 de lideri), fusese ucisă din ordinul lui Carol al II-lea în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, cu complicitatea uzurpatorului Horia Sima, un alt mişel, un parvenit, un orgolios exacerbat, trădător pus şi plătit de  serviciile Ocultei. Golul rămas, prăpastia adusă Mişcării a fost astupată cu secături, iresponsabili, străini de crezul Mişcării, de inima şi sufletul românului, urâtori de adevăr, de dreptate: „Netrebnicii, care s-au ascuns în Mişcarea Legionară slujind scopuri străine de dărâmare a Ţării, ca şi vagabonzii şi resturile odioase ale periferiei în care au căzut.”

   (75. Comunicat către români după înăbuşirea rebeliunii legionare)

   Când Conducătorul Statului l-a ales, în urma refuzului tuturor partidelor politice, Vânzătorul Horia Sima în loc să meargă alături de general pe drumul Onoarei, al construirii unui stat nou, naţionalist creştin a călcat pe cărările infamiei cu atacuri teroriste: „...Cazul este patologic şi el a atras în jurul lui toate cazurile patologice, fiindcă numai descreieraţii (36 de adepţi cu care a declanşat rebeliunea n.a.) pot urma orbeşte un astfel de om.” (Mareşalul Ion Antonescu, Secretele guvernării, p. 59)

   Niciodată o ţară cum a fost ROMÂNIA noastră creştină în 1940, sfârtecată de duşmanii externi şi vitregită de vrăjmaşii interni, nu putea fi salvată de un regim democrat, fie el destul de popular, ci doar de un regim autoritar sau dictatorial.

   În acest sens se pronunţă şi marele savant Constantin Rădulescu – Motru: „În afară de Ion Antonescu nimeni altul nu putea să salveze România de la prăbuşirea determinată de cedarea a mai mult de o treime din teritoriul patriei şi nenorocirile care au urmat: evacuarea întregii administraţii de stat cu mii de funcţionari, şi zeci de mii de familii gonite din căminele lor, dezorganizarea economiei agricole şi industriale a ţării. Împovărarea bugetului peste măsură şi pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească din rândurile armatei care era pe cale de descompunere şi care se văzuse mutilată prin ordin de retragere necondiţionată de pe hotarul Nistrului, şi, mai ales, aş zice eu, haosul din sufletul tineretului nostru care îşi vedea viitorul lăsat la voia întâmplării. Niciodată, în istorie, nu a mai fost atâta urgie adunată pe capul unui singur popor, şi în aceste condiţii cel chemat să înlăture această urgie nu putea fi om politic.” (pag. 16)

   Plaiul argeşean, hărăzit de cer şi de legende, ca – Ţara de Argint a Neamului protodac a dat mulţi fii de aur, între care şi pe Ion Antonescu, care a excelat prin rare virtuţi în plan social, moral, religios, militar, naţionalist, politic, diplomatic.

   În plan militar s-a depăşit pe sine, situându-se la înălţimea tuturor crucilor, răscrucilor, cerinţelor, măsurilor, hotărârilor, strategiilor, misiunilor extrem de importante. Debutul în Campania din Bulgaria a fost destul de impunător. Participarea la Războiul de Întegire a Neamului a fost răsunătoare printr-un covârşitor efort, devotament, energie, sacrificiu, dar în mod expres prin strategia sa de excepţie: „Planul de operaţii al ofensivei din iulie 1917; Planul defensiv şi întreaga activitate de conducere pe timpul bătăliilor de la Mărăşeşti şi Trotuşi; Proiectul de dezarmare a armatei ruse care părăsea în dezordine frontul dedându-se la jafuri, violuri şi crime împotriva populaţiei civile româneşti; Proiectul de operaţii al Armatei române în Basarabia în sprijinul unirii şi pentru menţinerea ordinii; Proiectul de organizare a armatei după armistiţiul de la Focşani.” (Asumarea..., pag. 26)

   Generalul Antonescu a savurat cartea marelui general Von Seekt, <<Gedanken eines Soldaten>> - „Cugetările unui soladat”, un veritabil catehism al gândirii şi strategiei militare, tradusă şi dăruită de colaboratorul său colonelul Gheorghe Magherescu şi pusă în practică de general.

   Istoricul militar Gheorghe Jipa Rotaru, plin de vigoarea pe care ţi-o cere şi ţi-o dă modelul militar, încărcat cu spirit fin de observaţie al oşteanului permanent de veghe la hotarele Patriei, ataşat de luciditatea cromatică a continuei cercetări, peste care presară infuzii masive de elocinţă, îşi ctitoreşte lucrarea pe o temelie de nezdruncinat, peste care se ridică cupola documentară doldora de evenimente, aşezată pe pilonii grei, masivi, fixaţi de resorturile scopului şi sensului care le-au declanşat, reliefând apoteoza marelui său şi totodată al nostru EROU-MARTIR.

   „Prin misiunile îndeplinite în funcţiile ocupate pe toată perioada războiului, Ion Antonescu s-a înscris pentru vecie, alături de ceilalţi mari comandanţi ai armatei române din Războiul de Întregire, precum: C. Prezan, E. Grigorescu, Al. Averescu, D. Praporgescu, C. Cristescu ş.a., dar şi a ţăranilor – soldaţi patrioţi în panteonul făuritorilor României Mari.” (Asumarea..., pag. 10)

   În plan diplomatic, militarul de carieră s-a impus la fel de strălucitor, participând în 1920 la Conferinţa de Pace de la Paris, militând pentru drepturile fundamentale, milenare ale Naţiei sale, argumentându-le şi înfierând samavolnicia vrăjmaşilor-ciocli care au smuls provinciile româneşti din Trupul Ţării, ca odinioară hunii-maghiari care sfâşiau carnea din trupul martirului Gheorghe Doja, legat pe tronul înroşit de foc.

   Ştiind de la istoricul Gheorghe Brătianu că, după ce Armata română a salvat şi a impus victoria Antantei în 1918, „puterile aliate nu numai că nu recunoşteau integral revendicările teritoriale ale României conform prevederilor Tratatului din 1916, dar îi negau şi calitatea de aliat”..., Colonelul Ion Antonescu a prezentat şi dezbătut Conferinţei, faimoasa broşură: „Românii, originea, continuitatea, drepturile şi obligaţiile lor”, publicând-o apoi într-un studiu aprofundat de 87 de pagini şi 11 anexe, ca prima sa lucrare: Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor.

   Alături de mentorul său, generalul Constantin Prezan a pregătit cu succes campania din Ungaria, după eliberarea Ardealului, fiind admiraţi magistral de faimosul mareşal Foch: „Când, după o istorică masă în patru (Francher d’Esperay, Berthelot, Prezan şi cu mine) la Capşa, mareşalul a lansat ca rezultat al pledoariei noastre de a fi lăsaţi să trecem Mureşul, faimoasa frază: <<Allez-y!>>, am fugit la Marele Cartier General şi am cerut comandantului trupelor din Transilvania să elaboreze şi să înainteze imediat spre aprobare proiectul de operaţii. Reamintesc că lupta de la Tisa (1919) a debutat cu un dezastru. Dacă generalul Prezan şi cu mine nu am fi alergat cu disperare – intrând odată la Orozhaza, chiar în mijlocul inamicului – de la un capăt la altul al frontului, dacă nu am fi întors în această goană trupe şi comandanţi din drumul retragerii... dacă nu am fi luat pe loc măsuri de ordine operative, am fi înregistrat cea mai ruşinoasă dintre înfrângeri... Generalul Mărdărescu (comandant al frontului) aflându-se la Sibiu cu întreg comandamentul său... ordinele erau trimise trupelor prin intermediul Sibiului... atât pentru menţinerea intactă a unui prestigiu, cât şi din delicateţe.” (Asumarea ...pag. 27)

   Contribuţia ofiţerului Antonescu în cadrul Marelui Stat Major a fost rapidă, radicală, profundă, decisivă, măturând după spusele generalului Ion Gheorghe: „praful aşternut timp de decenii pe întregul organism al armatei române.”

    A reprezentat cu stimă şi excelenţă Regatul Român ca ataşat militar între 1923-1926, în marile capitale Paris, Londra, Bruxelles.

   Devenind Conducător al Statului Naţional, a reorganizat armata, a reformat sistemul militar de învăţământ, impunându-şi cuvântul autoritar, de ordine al comandantului: „o armată mică dar puternică, cu perfectă încadrare şi dotare, disciplină şi instrucţie... Reorganizarea armatei pe baze impuse de realităţi etnice, financiare, politice şi doctrinare.” (Asumarea ..., pag. 236-237)

   Voinţa sa de fier i-a întărit crezul de militar împlinit şi de politician în devenire: „Eu vreau să răstorn arbitrajul de la Viena..., de aceea, între primele noastre griji este pregătirea armatei pentru a deveni un instrument cât mai perfecţionat de război care să fie în stare să susţină efectiv politica revendicărilor noastre naţionale.” (81. Preşedinţia Consiliului de Miniştri; generalul Ion Antonescu, artizanul reorganizării armatei române în vederea participării la Războiul de Reîntregire Naţională)

 

   Poziţia Ţării noastre geo-politică de a se situa între doi urşi uriaşi: unul brun, Germania, celălalt roşu, U.R.S.S., mereu flămânzi şi continuu însetaţi după Patria noastră, o pune în situaţia diplomatică, să nu spun perfidă, de a se alia când cu brunul ca să scape de roşul, când cu roşul  ca să scape de brunul urs.

   Primul aliat, ursul brun, chiar dacă ne admira, ne exploata totuşi nemilos. Celălalt, deşi ne exploata la sânge, ne şi ura visceral, mai ales că aliatul intern, laş, trădător era proletariatul comunist prin uneltele lui continuu vânzătoare.

   Din fiinţa lui oţelită în strălucita carieră militară, flutura Crezul marelui Ostaş: „rostul unui adevărat român este nu de a-şi crea o situaţie personală, ci de a lupta pentru ca întreaga naţiune să nu se rezeme decât pe caractere, pe competenţe şi pe valori de muncă, iar statul să fie condus decât cu autoritate şi prestigiu.”

            (Asumarea răspunderii..., p. 39)

   În fiinţa lui dârză, vegheată de un caracter puternic, de o demnitate aleasă, pulsa iubirea de Oştire: „Primul meu gând se îndreaptă spre oştire – reazemul naţiunii. Nu aveam pe nimeni lângă mine, doar Armata, în momentul în care totul ameninţa să se prăbuşească.” (Asumarea răspunderii..., p. 39)

   Cu ajutorul Armatei va lupta pentru două ţeluri fundamentale, refacerea fiinţei morale a poporului creştin şi a ţării sale ortodoxe: „Întâi ridicarea morală a acestui popor din mocirla în care s-a zbătut atâţia ani, cum şi unirea tuturor românilor împrejurul ideii de cinste, muncă şi dreptate. În al doilea rând, repunerea ţării în drepturile ei veşnice. Credinţa, dreptatea, legea şi munca, cinstea şi conştiinţa, ordinea şi omenia vor fi de azi înainte, de la cel de sus până la cel mai de jos servitor al patriei, cartea sfântă a îndatoririlor noatre.” (ibid., p. 39)

   Asumarea conducerii Statului venea ca urmare a salvării naţiei sale din sfâşierile duşmanilor externi şi scoaterea din putregaiului intern în care o aruncase regele străin de neam, la care se adăga competenţa sa militară, dar mai presus de acestea, dragostea sa aprinsă de ţară şi poporul care a îndurat prea mult şi multe. Inimosul Locotenent Popescu Deveselu, care şi l-a ales ca model pe general, îi scria acestuia în 29 Mai 1935: „D-le general, viaţa oamenilor care au fost înzestraţi de Dumnezeu cu însuşirile de mari conducători, aparţine celor ce se cer conduşi. Păcatul îl poartă ei dacă nu conduc  sau iau conducerea un ceas mai târziu.” (46. Scrisoare adresată generalului Ion Antonescu de locotenentul Popescu Deveselu)

   Conducătorul şi-a pregătit ajutorul extern prin aderare la Axă: Berlin-Roma-Tokio, singura putere care corespundea cerinţelor de reîntregire a Ţării, impunându-şi spiritul naţionalist alături de cei 24 de generali capabili şi viteji, punând astfel să sune ceasul luptei de izbăvire naţională: „Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, pentru virtuţiile şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre! [...] Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici de strajă dreptăţii şi zid de apărare creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc!” (Asumarea..., p. 48)

   Mareşalul Ion Antonescu a fost deasupra vremii sale istorice, dar timpul menirii, împlinirii, înfăptuirii sale naţional-creştine, i-a fost sugrumat de regele-iuda vânzător.

     Trădarea augustului la 23 August 1944 este egală cu înfigerea unui pumnal regal în inima României.

   Mareşalul, după ce Apusul i-a întors spatele şi Anglia i-a cerut capitularea necondiţionată şi-a pregătit în bucolica atmosferă de la OLĂNEŞTI – VÂLCEA elaborarea Armistiţiului cu sovieticii, mai ales că generalisimul Stalin susţinea că „singurul om cu care se poate sta de vorbă în România este Antonescu.”

   Acolo, scăpat de vigilenţa nemţilor a primit în secret ataşaţii militari privind negocierele cu ruşii. Pe 4 August a plecat la Rastemburg la întâlnirea cu Hitler. „Rostul acestui refugiu de la Olăneşti nu este greu de înţeles: un loc ferit de indiscreţii. Aici Mareşalul a dus cea mai intensă activitate diplomatică, pentru urgentarea armistiţiului. Toate auspiciile erau favorabile.” (Centru European de Cercetări Istorice Veneţia, Antonescu – Mareşalul României..., op. cit., p. 121, 147)

   În 20 August 1944 a plecat pe front. Ca bun doctrinar şi strateg renumit s-a impus situaţiei frontului. Dacă sovieticii atacă în prag de armistiţiu, Mareşalul şi armata sa trebuia să-i oprească pentru a trata cu ei de la egal la egal. În 21 August s-a impus aliaţilor cerând fixarea unei pietre de hotar. În dimineaţa lui 22 August a transmis ordinul ca Armata română să se îndrepte spre Sud, despărţindu-se de aliaţii germani.

   Restul se ştie. Augustul monarh s-a desăvârşit prin augusta sa trădare.

  

   Consider că Maniu, marele dilemantist care a primit plicul prin mişelul de Niculescu-Buzeşti şi a citit acordul lui Stalin de acceptare a Armistiţiului, apoi l-a dosit, spunându-i lui Gheorghe Brătianu care-l rugase să-l dea Mareşalului este artizanul trădării: „Lasă drăguţule, poate ne mai trebuie cu altă ocazie!” (Centru European de Cercetări Istorice Veneţia, Antonescu – Mareşalul României..., op. cit., p. 173)

   Liderii politici, mai puţin istoricul Gheorghe Brătianu, i-au dat tot sprijinul. Se pare că generalul Sănătescu a fost totuşi victima regelui care, aliat cu latura comunistă, hotărâse definitiv arestarea Mareşalui indiferent de poziţia lui, fiindcă Armistiţiul cu sovieticii îl dezavantaja complet pe rege. Când şi-a venit în fire, după riposta Mareşalului: „Luaţi mâna de pe mine, nemernicilor! Sănătescule, ce înseamnă asta?” Sănătescu a strigat subofiţerilor: „Luaţi mâna de pe domnul Mareşal, cum aţi îndrăznit?” Dar Sănătescu fusese deja dejucat. Atunci banditul de Emilian Ionescu a rezolvat radical situaţia în favoarea regelui ticălos, arestându-l pe Mareşal.

   Culmea culmilor este că Mareşalul Antonescu a participat la propria sa arestare.

   „- Ce căutam eu în seiful Palatului, când aprobarea condiţiilor puse de mine pentru armistiţiu venea pe numele meu? Se va şti cândva că ziua de 23 august a fost de mine înscrisă în istorie!” (ibid., p. 120)

   Nu un război pierdut distruge puterea morală a Naţiunii, ci Trădarea Ţării.

   După evenimentele sângeroase ale loviturii de stat din Decembrie 1989, în prima fază a nedumeririi, a răvăşirii, a revenirii aceloraşi proletari, a aceloraşi slugarnici, cuprinşi de isterii şi vibraţii la strigătul Ocultei, care i-a pus la cârma ţării, în plină campanie de distrugere a economiei naţionale, respectiv satanica privatizare, Eroul, Martirul, Legendarul Ion Antonescu s-a reîntrupat luminii aurei sale aprinse de evoluţia istoriografiei româneşti şi străine prin cercetători de marcă: Platon Chirnoagă, Constantin I. Kiriţescu, Iosif Constantin Drăgan, Gh. Magherescu, Constantin Pantazi, Ion Gheorghe, G. Barbul, Aurică Simion, P.P.Panaitescu, Andreas Hillgruber, Percy Ernst Schramm, Hans-Adolf Jacobsen, Larry L. Watts, la care s-au adăugat noi temerari ca Gheorghe Buzatu, Jipa Rotaru, Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, Ion Calafeteanu, Florin Constantiniu, Radu Theodoru, Mihai Pelin, Florin Şandru, Alex Mihai Stoenescu.

   Ciocoii vechi şi noi, după ce au secătuit ţara, au bulversat instituţiile fundamentale ale Statului întorcându-le împotriva Naţiei şi Bisericii Ortodoxe naţionale, de frica învierii istorice a Mareşalului Antonescu şi a altor Fii Aleşi ai Neamului, noua INCHIZIŢIE democrat - populară a trecut la Arderea pe rug, a MEMORIEI celor mai de seamă PERSONALITĂŢI naţionalist - creştine dacoromâne: Mihail Eminescu (Scheletul din debara !!!), Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Traian Brăileanu, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Demostene Andronescu, Mircea Eliade, Vladimir Dumitrescu, George Manu, Alexandru Ghica, Gheorghe Cantacuzino – Grănicerul, Constantin Papanace, Faust Brădescu, Pamfil Şeicaru, Ion D. Vulcănescu, Ion Antonescu ş.m.a.

   „Eroii care s-au jertfit pentru idealul sfânt al românilor – reîntregirea naţională – ucişi, îngroşând cu trupurile lor ţărâna străină, alţii dispărând în adâncuri de Siberii sau schingiuiţi în închisorile comuniste din ţară, după o judecată sumară şi strâmbă, nu numai că nu şi-au găsit până acum locul cuvenit în cartea sfântă a neamului, dar, mai mult, au fost daţi uitării, sau, şi mai grav, stigmatizaţi ca trădători de ţară, ori criminali de război.” (Asumarea ..., pag. 18)

   Este o crimă monstruoasă ca nişte pigmei politici, fără scupule, fără coloană vertebrală, inşi acefali să se pronunţe, să condamne, să înfiereze figurile reprezentative ale spiritualităţii-religioase ale Neamului daco-român!

   „Este de-a dreptul năucitor să constatăm, că la 30 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989, preşedintele ţării a promulgat sub directa impunere a unor forţe oculte, o lege criminală – Legea 217 din 23 iulie 2015 - <<pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/ 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni căntra păcii şi omenirii>>, apărut în Monitorul Oficial nr. 558/ 27 iulie 2015.” (p.18)

   Constituţia României se pronunţă pentru toţi clar şi fără echivoc în acest sens:

   „Libertatea gândirii şi a opiniilor nu pot fi îngrădite SUB NICI O FORMĂ!”, alin. 1, art. 29, iar în alin. 2, acelaşi art. 29, garantează că: NIMENI NU POATE FI CONSTRÂNS SĂ ADOPTE O OPINIE CONTRARĂ CONVINGERILOR SALE!

   Sfidând grav Constituţia, „Legea Antonescu-Iohannis interzice oricărui cetăţean să judece cu mintea lui evenimente consemnate în unele hotărâri judecătoreşti din perioada stalinistă, chiar dacă istoria a condamnat acea perioadă neagră, definită ca adevăratul genocid împotriva poporului român!” (Rodica Smaranda Vulcănescu, Istoria ca o Pradă, Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2018, p. 193-194)

   Cine are dreptul să hotărască, să stabilească, să incrimineze, să legifereze vinovăţia unor persoane, care şi-au dat sângele şi viaţa pentru Neam şi Dumnezeu?

   Laşii, trădătorii, dezertorii, fariseii, vânzătorii, calomniatorii, uzurpatorii, vrăjmaşii viscerali ai Ţării, ai Istorie ei şi ai lui Dumnazeu, neo - migratorii, N.K.V.D. – ul, Tribunalul poporului sau Tribunalul de la Nurnberg?!?

   De unde atâta ură a Ocultei Inchiziţionare, împotriva Neamului român, permanent prea omenos, împotriva Ţării creştine care i-a adoptat, împotriva Mareşalului care i-a protejat şi ocrotit continuu?

   Conducătorul Statului Naţional s-a opus categoric politici discriminatoare a lui Hitler, salvând cazarii polonezi şi pe cei din Ardealul ocupat de Horthy. „În anii în care un milion de români îşi sacrificau viaţa pe câmpul de bătălie, Evreii Cazari – spre a fi puşi la adăpost de către Mareşalul Antonescu – au fost mobilizaţi pentru servicii civile, dându-li-se calificarea de <<soldaţi fără uniformă pe frontul intern>>, şi asimilaţi cu soldaţii ce luptau pe frontul extern, pentru a nu fi scoşi din efective de oamenii SS – ului.” (Centru European de Cercetări Istorice Veneţia, Antonescu – Mareşalul României şi Războaiele de..., op. cit., p. 34)

      Antisemitismul  Mareşalului era de fapt filosemit. Fusese logodit pe rând cu două surori evreice, la un pas de a se căsători pe când se afla sublocotenent în garnizoana Tecuci. Prima s-a căsătorit cu un evreu de al ei, cealaltă n-a fost pe placul mamei. General Pantazi aminteşte de o domnişoară Mendel, iar Larry Watts, care plasează evenimentul în anul 1915, susţine că e vorba de Mitzi Goldberg. (Larry Watts, O cassandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 315)

    Anticarul favorit al Generalului era evreul enciclopedist Julius Pach, care i-a procurat 5 lăzi de istorie şi ştiinţă militară de autori străini, lăsate de colonelul Gh. Magherescu Academiei Naţinale. Rabinul Şavran era cel mai frecvent în audienţe la Mareşal, de aceea a şi mărturisit că n-a fost pogrom în vremea lui Antonescu. Când un ziar din Israel a scornit şi l-a informat pe rabin că se vor abate măsuri severe asupra unei categorii de cazari, alarmat Şafran l-a sunat pe Mitropolitul Ardealului Bălan, care alarmat a venit la Bucureşti, l-a sunat pe Mareşal şi a cerut audienţă. Conducătorul Statului l-a invitat la masă, rezolvând totodată şi plângerile rabinului întristat. Şi câte alte probleme de orice gen apărute ulterior, până la cele mai grele au fost rapid şi definitiv rezolvate. (ibid., p. 153-156)

   Editorul cotidianului săptămânal politic „Der Spiegel”, Rudolf Augstei se întreba întrebându-ne şi pe noi cum rămâne cu cei Trei Mari vinovaţi: „Winston Churchill, premier al Marii Britanii, pentru distrugerea barbară a oraşului Dresda, Harry Truman, preşedintele SUA, pentru bombele de la Hiroshima şi Nagasaki, iar Iosif Stalin, conducătorul absolut al URSS, pentru crima de la Katyn?”

  

    Rudolf Augstei l-a omis însă pe marele ucigaş hun condus cu funeralii naţionale de către poporul şi politicienii săi, amiralul-regent Horthy, „nazist feroce, cel care a exterminat evreimea din Ungaria şi teritoriile ţărilor vecine, date de pomană lui Hitler, drept recompensă pentru ultranazismul regimului horthyst?” (Radu Theodoru, Mareşalul, ed. Lucman, Bucureşti-2012, p. 10)

   Atitudinea redactorului şef al prodigioasei reviste de cultură naţională ART-EMIS, profesorul Ion Măldărescu care a pus la stâlpul infamiei fără-de-legea 217/ 2015: „strâmbul ucaz strecurat pe sub preşul parlamentului României, votat <<discret>> şi la grămadă în unanimitate de nevrednicii aleşi ai neamului, dornici şi cu gândul la vacanţe şi promulgată, nu <<pas cu pas>>, ci în pas alergător de ocupantul vremelnic al tronului de la Cotroceni, constituia un inacceptabil abuz şi o ruşine chiar pe obrazul Uniunii Europene” (pag. 21)

      

   Ieşirea din rând, din grosul turmei norodului, din uniforma generală, aspiraţia elitistă, purtarea în sufletul arzând a stindardului naţionalist, asumarea Liniei întâi, ţăşnirea către Eroism sau înălţarea întru Martiriu sunt TREPTELE VOCAŢIONALE pe care se instaurează MISIUNEA Omului chemat, de Onoare, ales de Providenţă.

   Omul Ales, Omul Providenţial este chemat de Destinul tainic al Neamului, al Bisericii sale Ortodoxe, să-şi asume RĂSPUNDEREA vremurilor de cumpănă ale PATRIEI, care devin de altfel şi deopotrivă propria sa CUMPĂNĂ.

   „Personalitate creatoare de istorie formată în Armată, desăvârşită în Războiul pentru întregirea Neamului, reîntregind o parte din România Mare prin eliberarea Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutul Herţa de sub samavolnica stăpânire bolşevică rusească, Mareşalul Ion Antonescu sintetizează, în destinul lui tragic, constante fundamentale ale destinului poporului român.” (Radu Theodoru, op. cit., p. 7)

   O viaţă încununată prin martiriu este întotdeauna biruitoare şi nemuritoare!

   Întru Enigmă şi Miracol, întru Mister şi Taină, întru Onoare şi Datorie, întru Demnitate şi Eroism, întru Patrie şi Cruce, întru Autoritatea conducerii şi Asumarea Răspunderii, întru Jertfă şi Martiriu s-a circumscris VIAŢA şi OPERA Mareşalului ION ANTONESCU, călăuzitoare de CONDUCĂTOR al Ţării, de „ULTIM VOIEVOD”, cum inspirat sublinia răspicat marele istoric GHEORGHE BUZATU, la una din Sesiunile de comunicări Ştiinţifice – RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI, la Şcoala de Toamnă – JIPA ROTARU – MAIA CATARGI.

   După cum se cunoaşte de către cei doritori ai Adevărului, aproape toţi marii VOIEVOZI  ai Neamului au căpătat CUNUNA NEMURIRII prin Crucea martiriului lor.

   Nu este un paradox, atribuirea perfidă, mişelească, asupra Celui care a pregătit şi declanşat Războiul de Re-reîntregire a Neamului, să fie catalogat de laşii şi trădătorii Naţiei, drept „criminal de război”, ci este cea mai infamă ticăloşie pentru cei care au pronunţat-o/ promulgat-o şi pentru cei care încă o mai pronunţă/ promulgă.

   Este o profanare adusă Eroului, respectiv EROISMULUI!

   Este o stigmatizare adusă Martirului, respectiv MARTIRIULUI!

   Este o ofensă gravă adusă Oşteanului, respectiv STINDARDULUI naţional!

   Este o înjosire adusă Conducătorului, respectiv NEAMULUI!

   Este o erezie adusă Crucii biruitoare, respectiv BISERICII lui HRISTOS!

   Şi mai este culmea stupizeniei fariseice să-l numeşti „criminal de război”, pe cel care a suferit, a plâns, a îndurat, s-a bucurat, s-a rugat, s-a înrolat, s-a frânt, s-a luptat până la ultima picătură de sânge pentru Neamul său, îmbrăcând Cămaşa Morţii lui Hristos, cea dătătoare de viaţă!

   Erorile Omului ÎNSEMNAT (de seamă) sunt cimentate în treptele pe care păşesc faptele de virtute ale EROULUI, încrustate în APOTEOZA cerească a Neamului, în PANTHEONUL său spiritual – religios.

   Cultul său devine un nimb de legendă peste voia tuturor vrăjmaşilor şi duşmanilor.

   După eliberarea ţinuturilor străbune Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţa, de sub neobarbarii muscali, Conducătorul Statului Naţional Creştin, ION ANTONESCU s-a întrupat întru CULTUL PERSONALITĂŢII SALE RESTAURATOARE DE NEAM.

   CULTUL PERSONALITĂŢII APARŢINE DOAR MÂNDRIEI DE A FI ROMÂN!

   Cultul personalităţii sale a fost cinstit în Iulie 1941 de 114 personalităţi române, între care amintim pe patriarhul Nicodim, mitropoliţii Nifon Criveanu, Irineu Mihălcescu, Nicolae Bălan, Gurie Grosu, Tit Simedrea, Ion Găvănescu (1859-1949), pedagod, prof. univ. supranumit „Nestor al pedagogiei româneşti”, Radu Gyr, Ion Minulescu, prof. univ. Horia Hulubei, rectorul Univ. Bucureşti, prof. univ. Traian Brăileanu, savantul C. Rădulescu-Motru, prof. univ. Traian Herseni, prof. univ. P.P.Panaitescu, Constantin Papanace, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru, Petrache Lupu-Maglavit, părintele-arheolog nemţean Constantin Mătasă, pr. Ion Dumitrescu-Borşa, Corneliu Georgescu, Elena C. Zelea Codreanu,  generalii Gh. Avramescu, Corneliu Dragalina, Roadu Korne, Ramiro Enescu (1891-1949), general comandant-aviator, mareşalul Constantin Prezan, Ion Agârbiceanu, Elvira Popescu, amiralul Zaharia, comandorul Jienescu, Alexandru Marcu (1894-1955), comandor al Coroanei Italiene, dr. în Litere la Florenţa, decan al Facultăţii de Litere al Universităţii Bucureşti, italienist de prestigiu, biograf/ traducător a lui Dante, Machiavelli, Carducci, D’Annunzio, Papini, Ion C. Petrescu (1892-1967), pedagog, prof. univ. ministru al Educaţiei, Emil Haţieganu (1878-1959), dr. în drept, prof. univ. ministru la Justiţie, Sănătate, Dr. Iuliu Haţieganu, rectorul Univ. Sibiu, Ion Simionescu (1873-1944), prof. univ. academician, dintre care s-a desprins frumoasa Principesă Ileana cu înflăcăratele cuvinte regale: „Mândră ca româncă de Generalul şi Armata noastră, vă felicit călduros pentru frumoasele cinstiri. Ileana. (202 Bran 57 29 24/ 8 20,00)

  

   Celor 114 personalităţi române li s-au alăturat multe şi mari personalităţi străine: papa Pius al XII, Hitler, Victor Emanuel, regele Italiei, Mussolini, prinţul Konoe, premierul Japoniei, Mareşalul Baron Mannerheim al Finlandei, Mareşalul Petain al Franţei, Mohamed Amin Fouad, ministrul Egiptului, Vojtech Tuka, premierul şi ministrul de externe slovac, generalul S. Fudzitsuka, ataşat militar japonez,  feldmareşalii Keitel şi von Brauchitsch, general-colonel Alfred Jold, Franklin Mott Gunther, ministru american, Principele Friedrich de Hohenzollern cu grăitorul mesaj de la Sigmaringen în 30 August 1941: „Domnule Mareşal,

   După ce nepotul meu, M.S. regele Mihai, v-a înălţat la gradul de Mareşal al României şi v-a acordat cea mai înaltă distincţie militară, Marea Cruce a Ordinului „Mihai Viteazul”, îmi este, ca şef al Casei a cărei dinastie ocupă tronul României, o necesitate de inimă de a vă înmâna Dv., Conducătorul Statului şi Comandantul de Căpetenie al Armatei Române de campanie, un semn deosebit de mulţumiri şi recunoştinţă.

   Vă acord, Domnule Mareşal, în calitate de prim ofiţer al Armatei Regale Române:

CRUCEA DE ONOARE CLASA I A ORDINULUI CASEI MELE CU SPADE

   ...al Dv. devotat ss/ Friedrich, principe de Hohenzollern

   Tot în Cultul personalităţii sale i s-au conferit înalte medalii şi distincţii:

   „Virtutea Militară” de aur (1913 dăruită de Carol I), „Steaua României de Război” (1913, propus de gen. Averescu şi oferită de Carol I), „Proprio Motu” (1916, decorat de Ferdinand I), „Mihai Viteazul” (1919, oferită tot de Ferdinand I, la Tisa), „Mihai Viteazul” clasa a II-a (atribuită în 30 Iulie 1941, de cel care 3 ani mai târziu îl va trăda), Crucea de Cavaler cu Crucea de Fier, clasele I şi II (conferită de Hitler în 6 August 1941 la Berdicev-Ucraina), titlul de „Doctor Honoris Causa”, ca „omagiu pentru înaltele Domniei Voastre calităţi de om de Stat şi ca recunoştinţă pentru înfăptuirea Reîntregirii şi Reînălţării României, acordat de Senatul Facultăţii de Drept şi înmânat de Horia Hulubei-rectorul Universităţii Bucureşti)

 Mareşalul ION ANTONESCU a fost şi a rămas SABIA Oştirii, STÂLPUL Statului Naţional, SCEPTRUL Naţiunii monarhice şi CRUCEA Bisericii Ortodoxe Luptătoare!

   Istoricul militar, Comandorul (r) Gheorghe Jipa Rotaru, prof. univ. dr., dincolo de cutezanţa sa ostăşească se impune prin smerenie, bun simţ, onestitate, datorie moral-creştină, prin educaţia călăuzită de renumiţii săi dascăli şi de falanga marilor Comandanţi care i-au aprins flacăra mândriei, credinţei şi demnităţii, iar profesia şi vocaţia militară ca o datorie de căpetenie căreia i-a închinat şi dedicat totul, marcând figurile cele mai reprezentative, din care se desprinde Mareşalul Ion Antonescu-cea mai ilustrativă personalitate.

   Bucuraţi-vă de Asumarea Răspunderii Mareşalului ION ANTONESCU!

   Bucuraţi-vă de Asumarea Curajului Comandorului JIPA ROTARU!