Colocviu
– Mircea Vulcanescu – George Anca – Mihai Sora – Magda Ursache – Flori
Balanescu - Stefan Dimitriu – Cornel Moraru – Teodor Mesina – gds – Cristina Cretu
– Dragulanescu Nicolae – Magna Botez – Ioan Miclau-Gepianu – Daniel Verona –
Octavian Soviany – Streche Nicolae Florentin – Serghei Esenin – Adrian
Bucurescu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Gabriela Tanase – Visan Dragos –
Corina Dasoveanu – Marcel Visa – Lora Levitchi – Dana Logigan – Alexia Ema Ema
– Anca Hirschpek – Lazar Magu – Mihaela Borzea – Stefan Silviu - Doina
Boriceanu – Cezar C. Viziniuk – Melania Briciu Atanasiu
Centrul Cultural
MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39
29
octombrie 2019, 5 pm
Anul
XI nr. 8 (114)
Recital Vali Pena in
memoriam Puși Dinulescu
Intervenții:
Corneliu Zeana: Schimbare
George Anca: Tehnologia recunoașterii
Streche Nicolae Florentin: Eliade profanat
Vasile Menzel: Nicolae Iorga despre muzica
românească
Anca
Fanea: Sate disparute din Baragan
Viorel Speteanu: Codrul Cosminului 1497
Andreea
Fanea: Valori bibliofile ale
Mitropoliei Târgoviștei
Teatru de poezie: Vali Pena, Liliana Popa, Gabriela Tănase, Bianca Michi Nema, Elena Armenescu, Doina
Boriceanu, Ecaterina Petrescu Botoncea, Constanța Popescu, Vasile Menzel,
Corneliu Zeana, Dragoș Vișan, Alexandru Leu, Ioan Rațiu,
Lansare de carte
Labiș, 100 poezii, Editura Academiei, 2019, editor
Mircea Coloșenco
Grigore Grigore, Te văd urcând, Zven, 2019, recită Vali
Pena
Otilia Zaharia, Iubirea un ecou îndepărtat,
Arefeana, 2019
Coordonator: Dr. George Anca
MIRCEA VULCĂNESCU
Psychological element (soul)
Existing studies – Drăghicescu (imitative apriorism)
- M. Ștefănescu (decretive apriorism)
Dynamic
precipitations of history into actuality: (Iorga)
Theory of temptations
– temptations as possibilities to be
- temptations as impulses and minimal
resistances
Ethos: Sui-generis structure
of temptations; catalysis of historic evolution.
Poland – contrary
synthesis of Slavs with Rome;
Catholics – Slavs – Poles
Latins – Ortodox – us.
National temptation:
Aron Pumnul. Pârvan. Blaga. Revolt of non-Latin basis.
Iorga. Crainic. Botta.
(Scepticism, balance,
obstination, patience.)
Roman temptation:
legality, character, constancy, Jesuitism: Blaj. ([Iuliu]
Maniu).
Mountains. Latinists.
Byzantine temptation:
(Iorga, Hașdeu, Eliade).
Politics, glamour,
ostentation, intrigue, robberies, altruism,
tolerance.
Slavonic temptation:
(Stere – “Viața românească”).
Religiousness,
carelessness, softness, excitement,
adaptability,
delicacy.
French temptation:
The ’48 generation. Expression.
Getting out of self as character
passage (imitation).
German temptation:
Junimea members. Eminescu.
Metaphysics. Return to self.
(odd aspect of German influence).
Not dislocation, but colocation.
Jewish temptation:
Modernists. (Time. Now or never). Art.
Getting out of self; dislocation, no
modality: trends (vide) (?).
Hungarian-Polish
temptation : form of Roman temptation, combined
with a Byzantine one.
(Greek-Bulgarian)
Balcanic temptation:
new form of trivial Byzantine temptation
Gypsy temptation:
(excitement, tenderness, noisy attitude, charm).
Syntheses: mahalatta.
Groups (the rest):
Eastern temptation (contemplation, shameless, passivity,
balance, scepticism).
Western temptation (of the city) (’48).
(Activity, organization,
social mysticism etc.).
Temptation of the North (of the
mountain).
Temptation of the South (of the plain,
the water, the field and the
Danube).
Representative
Romanians: synthetic.
French (logical)
statement
German metaphysics
Slavonic
religiousness
Jewish – Gypsy art
Byzantine politics
Balcanic modern life
Native – German
thought
Slavonic – Gypsy
feeling
French – Jewish
expression
Balcanic – Byzantine action
but with Roman criterium.
1. Slavonic – Gypsy
(deep, tender) feeling
2. Tracian – German
(hard, substantial) thinking.
3. French – Jewish
(relational) statement.
4. Balcanic –
Byzantine performance (individualism), but with Roman criterium (which
is cared for by the community).
We like or we do not
like,
These are the real
characteristics that we bear in ourselves.
As synthetic elements
of the Romanian:
- the substantial
Romanian dimension (qualitative) and the relational French one
(quantitative)
- the limits of
assimilation of “Slavonic soul”
(does not dislocate the self).
Operation of
quantitative stubborness.
- Byzantine glamour
and Romanian glamour.
Predilaction for
“forms”. Ritualistic sense.
- Byzantine balcanism
and slavonic – Gypsy sensivity (its limits against peasants' sobriety.
Easiness of dislocation and total amorality
(as criteriality) of the dislocated.
- Getting out of
himself of the Romanian (Water disturbance).
Capitalist economy
and Jewish ethos.
Jewish ethos in art.
Therefore, within the soul of this
people, there is a temptation of Rome, one of our non-Latin basis, a
Greek-Byzantine temptation, one or maybe two Slavonic temptations: a
Slavonic-Balcanic one, another of Dostoievski’s Russia. There are also so
strong French and German temptations, that they could alienate us. A
Polish-Hungarian temptation of pride – especially in Transylvania.
All these temptations historically
materialized into political and cultural currents that are important in
different times.
And which continue to polarize.
The Rome temptation which generated
Romania’s modern cultural history provided us with chronicle writers, religious
unity and Latinist school; today it is present in Blaj, with its endless row of
canonicals.
The Greek – Byzantine temptation
welcomes the Bucharest citizen as well as he reaches Mogo]oaia.
The Slavonic – Byzantine temptation
gave us the monasteries.
The revolt of our Tracian basis gave us
Lucian Blaga, Vasile P@rvan, Nae Ionescu, the nationalists.
The French temptation? The land ’48
dimension of our whole culture.
The German temptation gave us the
Junimea political reaction.
The Russian temptation – the people
current and partly, Semănătorul current.
George Anca
RAMA, HANUMAN, AND US
George
Anca, Romania
Sri Raam, Jaya Raam, Jaya Jaya Raam
The Ramayana comes into any
child’s ear, in school, in Romania, as perhaps everywhere, as a musical name,
something so old, primordial, endless tale and prayer, as well as an euphony of
the country, of Rome, of Sanskrit beautful ramanya
itself. A novelist, Mircea Cojocaru, may have written his second novel, Ramayana, name of a girl in love, with
that rememberance of his schooling, but, very probable under some deeper spell,
from various lives of his ancestry. His first novel, actually, was entitled The Lie. Ramayana may be the truth, with
nama Rama.
Rajagopalachary’s retold Ramayana, in translation, was widely spread and
read in Romania, otherwise in parallels to prohibition of spiritual message of
India, under Soviet command, pushing only class struggle against zamindars,
and, at best, singing Avara. Even
before Communism burnt-washed lives-mindes, for 50-60 years, the Vedas, Upanishads, Gita seemed
to be closer to Romanian soul and sears than Ramayana, if one doesn’t see in Kamadeva/Eminescu’s
arrows also those of Rama, as do I. For Ramleela Ground in Delhi gave me, for
some seven years, the simple show of saintness on earth of India and all
countries, while tall effigies of Ravana burnt all over India at Dusshera.
Discovering divine Rama is to be discovered by Rama, perhaps by grace of mother
Sita, with assistance of god Hanuman.
Some Christian monks, entering by chance and curiosity praying Hindu
groups, change the name of Rama with that of Jesus, feeling all right in their
own law. Professor Satya Vrat Shastri lectured in Ramnicu Valcea on Christ in
Sanskrit translations being blessed by local Christian Bishop, Gherasim. I have
recited Hanuman chalisa, in Romanian,
at Tulsi Ghat in Varanasi, in Trinidad-Tobago, Mauritius, South Africa, but
especially in my own country, as a start, with Indologists, students, and any
other people. When taken with other jobs, Ramayana
conferences, included those unattended, recalled me on right path of Rama, and
immediately after 26th January 2004 tsunami, I heard about Andaman
Island as being Hanuman’s Island, how damages were less there as under our
powerful protector’s care. Dr. Kirinde Assaji, from Gangaramaya Temple in
Colombo, who lectured in National Pedagogical Library in Bucharest on Theravada
Buddhism, saw the tsunami also as a lesson on impermanence, and, privedely,
evoked a mountain in Sri Lanka belonging to Hanuman, while Ravana was imposed,
according to him, only recently as a real king whose pallace to be found by archaeologists.
Visiting Bharatiya Vidya Bhavan in Bombay, I was presented by the
president S. Ramakrishnan Kamba Ramayanam
– an English prose rendering by Dr. H. V. Hande, a disciple of Rajagopalachari
(Rajaji), published there in 1996, adding it to Ramcharit Manas, by Tulsidas, I received during Ramayana Conference in India, 1999.
Professor Satya Vrat Shastri presented me, in Bucharest, his Sanskrit Mahakavya
on the Thai Ramakien, Sriramakirtimahakavyam, published in
1990, closing the circle of time back to Valmiki, with episodes not to be met
with in Valmyki Ramayana. Beyond
books, I was attracted by the inner universal appeal of Ramayana – “truly Asian epic”, yet to be reminded by genial
writing starting with adikavi (fisrst poet) Valmiki (5th century
B.C.), in Sanskrit, followed by kavichakravarti (poet emperor) Kamban (9th
century) in Tamil and saint Tulsidas (16th century), in Hindi, by
poet-saints of India and of the world, for “As long as the mountains stand and
the rivers flow, so long shall the Ramayana be cherished by mankind and save it
from sin” – Lord Brahma.
Rama
“I consider myself to be a human being”, says Rama in Valmiki’s Ramayana, and Sita tells him in the
XXIVth Canto: “Even if my life will be in heaven, without you, O Raghava, / O
man-tiger, I will not like it.” According to Rajaji, translator into English in
verse from Ayodhya Kandam of Kamban’s
Ramayana, “Kamban sang the story of
Rama, as of God come down on earth to suffer, chasten, upflit, help and guide
men”. And so does Tulsidas in Ramcharitmanas:
“By his name of Rama do I worship Vishnu,
lord of all worlds
The all-knowing, calm and sinless,
endless peace to all souls giving,
Served by Brahma, Shiv and Shesh-nag,
known in scripture as all-glori’us,
Lord of angels, in illusive human form the heir of Raghu
(Sundarakanda – Invocation)
Here are some of poetical visions of Kamban:
“When Ganga was able to touch the
entire body of Rama, how can any wordly being bathing in Ganga go to hell?”
(Ayodhya Kandam. Mother Ganga).
“‘If there is dharma in this world, let Lakshmana be born as my elder
brother in our next birth’. Uttering these words, Rama got ready to kill
himself with a sharp sword” (Aranya
Kandam. Ayomukhi)
“The one who is standing before us
with a bow in his hand is God Himself in Human form with none above him”. (Kishkinda Kandam.The slaying of Vali).
“Hanuman had reached Lanka with the speed of Rama’s arrow. As a result,
Rama’s fame crossed the sea, crossed the forest, and entered all parts of
Lanka, like the moonlight!” (Sundara
Kandam. Hanuman explores Lanka.)
“If the grief of a woman separated
from her noble lover were to attain a human form, that was Seeta” (Sundara Kanda. Seeta seen.)
“If Rama does not save you from this big prison within a month, then let
it be understood that the sins of Rama will transform him into Ravana; and
Ravana will be transformed into Rama”. (Sundara
Kandam. Choodamani).
“Like karma on one side and
enlightenment acquired at the end of yoga on the other, like ignorance on one
side and great wisdom on the other, like mighty sinful vices on one side and
steadfast dharma on the other, Ravana and Rama opposed each other. It seemed as
if the thousand hooded serpent, Adisesha, and the mighty, divine Garuda were
facing one another. While Ravana resembled the night, Rama resembled the day.
Like victorious handsome regional elephants standing furiously before each
other, they confronted one another. Rama and Ravana looked like Lord
Narasimhamurti and Hiranyan engaged in battle. They could be compared to Lord
Tirumal and Lord Siva trying to find out – prompted by the Devas – whose bow
was superior! Lor Siva and Lord Brahma, witnessing the fierce battle between
Rama and Ravana from the sky, found their hands trembling. Ravana blew the
conch which, during his earlier visits to the eight regions, used to silence
the exultant Devas. Though they were still afraid of that sound, they were
pleasantly surprised when they suddenly heard the self-generated blare of Lord
Tirumal’s divine white Conch, ‘Pancajanyam’. The five weapons of Tirumal, the
Disc, the Conch, the Sword, and the Kondandam were waiting on earth to serve
Lord Rama! Just as the scriptures could
not comprehend the trutful Rama, Rama did not see the weapons though he was the
true substance of all the celestials. (Yuddha
Kandam. The slaying of Ravana).
Hanuman
Hanuman, abode of strength unequalled,
prince of monkeys,
Body like a golden mountain,
storehouse of all virtues,
Well-known as the Son of Wind,
with truly wise ones counted,
Fire devouring demons,
serving Rama, him I honour.
(Tulsidas, Sundara Kanda)
Depicted by Kamban as mighty, sagacious, incomparable, “this is not a
monkey” (Lanka Devi). Rewritten in Sanskrit by Satya Vrat Shastri, from Thai Ramakien, the first words addressed by
Rama to Hanuman are (in author’s English version): “My wife has been carried
off by the vile demon Ravana. In this matter render help to me”. (Sriramakirtimaha kavyam.Canto VII – The
episode of meeting with Hanuman).
Us
“There is only one amongst us who can do it and that is Hanuman.”
(Kamban, Kishkinda Kandam. The Mahendra
Mountain). “Are you Hanuman?” I was asked in Durban, by a young man, as my
Romanian version of Hanuman Chalisa was evoked publicaly.
We are, indeed, in the situation of Hanuman, waiting to meet God Rama,
to serve him, and to be asigned by him to look after our fellows, like in
Kamban’s lyric Ramayana. “Tulsi, one
never knows any more if the Ganges still
feels the taste of the ashes”.
I asked a few students to speak on ‘Rama, Hanuman, and Us’. Among
answers noted on the spot: also we are Rama and Hanuman, Sita and Hanuman; Rama is God, Hanuman is human power, Sita is
the mankind, we are the part which makes
whole the whole (Claudia Gurau); God the
Father can be seen as Rama, and Hanuman as Christ or Mohamed (Augustin
Mitcu); we may all wish to reach ‘the
profound spiritualisation of the human’, the crown of divine aura (Minodora
Milea); Is it the removal of light on another face of divinity due to the
arrow? (Sorina Vissarion).
Sources (in order of quotations):
A.K. Warder, Indian Kavya
Literature, vol.2 (XII – “The Earliest Kavya
Literature in Sanskrit (c. -400 to -150); Valmiki), Motilal Banarsidas, Delhi,
1974, ISBN 0-8426-0734-X.
Dr. H. V. Hande, Kamba Ramayanam –
an English prose rendering, Bhartiya Vidya Bhavan, Mumbay, 1996, ISBN
81-7276-047-7
Sundarakanda by Tulsidas, Richa Parakasan, New Delhi, ISBN 81-87062-31/2
Satya Vrat Shastri, Sriramakirtimahakavyam,
Moolamall Sachdev Foundation, Amarant Sachdeva Foundation, Bangkok, 1990, ISBN
974-8358-51-8.
George Anca, Sanskritikon.Apokalipsa indiană V, Biblioteca
Pedagogică Naţională, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002,
ISBN 973-8306-02-7
Ex tempora works of the IIIrd year
studens, Faculty of Theology-Letters, Valahia University, Târgovişte
Mihai Sora
Magda Ursache
Jogging prin mass-media
Poezia: Prinţesă sau Cenuşăreasă?
În primul rând, ţin să-i urez
„Cafenelei literare” mulţi ani , după cei 16 de apariţii lunare, din ianuarie,
2013, în 200 de înfăţişări, dar cu un singur chip. În ce mă priveşte, optez
pentru revistele cu amprentă etnică, supravieţuind cu greu în „estimea” (vocabula
lui Noica) noastră. Virgil Diaconu taxează permanent abuzul de valorizări
(recent, lista celor o sută de presupus canonici
sau canonizabili), care împlu câmpul poetic, dar şi negările violente ale
valorilor sigure, de termen lung. Cum am mai spus, Nu-ul ionescian s-a multiplicat, însă şi Da-ul, în cazul
non-valorilor recente, umflate cu pompa de bicicletă de critici cu
sensibilitate receptivă pentru şefi USR.
Petru Ursache îi dispreţuia pe cei
care acceptau fără control spusele „atotştiutorilor” care au tot vorbit (şi
încă vorbesc) despre „găunozitatea” culturii române, de România ca deşert
cultural, ca Siberie culturală sau ca zonă calamitată, un soi de Cernobâl
toxic, deşi în Grădina Maicii Domnului au scris Voiculescu, Gyr, Crainic,
acuzaţi iarăşi că ar fi „cauţionat” legionarism, fascism, fundamentalism
ortodox şi alte etichetări ivite din sămânţa proletcultului. Ne despărţim
huiduind de clasici, cărora le prevestim amurgul, amurgul clasicilor,
îi de-clasicizăm răzbit sau am dori-o. Se găsesc pete-n soarele lui Eminescu.
În replică, Virgil Diaconu scrie o poezie înaltă, în numărul unu al „Cafenelei
literare”de ianuarie, 2019, sub titlul simplu, după vorbă, după port, Eminescu:„Deşi nu este un munte de om, /
el îşi pune muntele în tot ce face.// El îşi astupă uşa casei cu un cântec, ca
să nu intre frigul,/Poate de aceea, căutându-l de multe ori, /nu mi-a răspuns
nimeni./ De pe pământ – nimeni. Din subpământ/ nimeni!/ Îmi spuneţi voi unde
este? // Fără-ndoială, singurul loc/în care poate fi găsit Eminescu/ este
Poezia. Altă casă nu are.// Numai cine este în Poezie îl întâlneşte pe
Eminescu./ Stau faţă în faţă în aceeaşi întunecată faţă,/ pahare cu cenuşă
ciocnesc.// Nu bea cu ei! Ei beau întunecime...”
Poezia nu stă pe o listă ori într-o
listă. Suntem obligaţi să
nu-l închidem pe Eminescu în debara, chiar dacă pâcla ideologică (a
corectitudinii politice) coboară iarăşi, cum am spus, peste literatura cu
amprentă etnică. Eminescu, cel mai puternic contrafort al literaturii române, e
declarat „totalmente nul” de analistul politic Cristian Preda; Coşbuc şi Goga
îi stânjenesc pe avangardişti; Voiculescu e „nul stilistic”, Crainic
dezamăgeşte, ca inert şi suficient. Călinescu e considerat nul ca poet, dar şi
demonetizat ca istoric literar, monedă calpă, calpuzan de Istoria literaturii
române, Arghezi e o nulitate, „marele zero”. Caraion? Un colabo. Andrei
Ciurunga? Omul lui Antonescu. Pe mine, un istoric de şcoală nouă m-a mustrat că
l-aş ţine sub pernă pe „fascistul” Vasile Militaru, mort martiric în puşcărie,
la Ocnele Mari, dar mi-l recomanda, din ignoranţă pură şi simplă, pe ...Ezra
Pound, cel pus şi purtat în cuşcă pentru convingeri fasciste. Şi asta într-o
publicaţie intitulată „Revista Română”.
Mai ieri, s-a încercat înlocuirea lui
Eminescu cu A. Toma şi cu Dan Deşliu, „naş Eminescu”, aşa cum îi spunea
Novicov, în româneasca lui stricată. Acum au apărut şi mai mulţi înlocuitori,
stând la coadă pentru primul loc. Ni se spune că întâi vin înnoitorii Fondane,
Tzara (despre care o domnişoară critic literar spunea că e „tzara mea”) şi
Voronca, abia pe urmă Eminescu; nici Bogza nu scapă de epitete ca grandilocvent, teatral, deoarece punea o floare pe soclul lui Eminescu. I-am scos
din manuale pe Coşbuc şi pe Goga (doar Mircea Platon are curajul reabilitării
lui Al. Vlahuţă, cu riscul de a fi declarat un patinat de sămănătorism).Se
elimină din curricula şcolară valori fundamentale; o pulbere (şi nu de aur) se
aşterne peste nume cu adevărat mari.
Critica de întâmpinare e un focar de
negări şi enervări; invectivele şi contestările sunt extrem de violente, mai
ales valahiadele Centrului nu mai contenesc. Putem vorbi de trădarea criticii de întâmpinare, care a cedat locul criticii
piaristice, „critifictorii” (mulţumesc, A.D. Rachieru!) făcând portrete inexacte, începând cu autoportrete iremediabil penibile. „Criticii aiurează uneori mai
rău decît poeţii”, scria Radu Voinescu, tot în „Cafeneaua literară”.
Dar câte scrisori pierdute şi
găsite n-a publicat CNSAS! Doinaş a fost „demascat”, s-a iscat apoi cazul Cezar
Ivănescu, pentru ca inconvenabilul polemist să devină failibil şi să fie împins
în moarte. Până şi Blaga a fost incriminat că a adresat un memoriu la CC. A
făcut-o şi Andrei Pleşu, la ceas greu, am fost şi eu gata s-o fac, îl scrisesem
chiar, dar s-a opus Petru: „Lasă-l încolo! N-o să-ţi facă dreptate CC-ul lui
Iacoban.”
M-am gândit de multe ori de ce toate
astea. Ca să se dovedească golul cultural de la Est de Vest sau să rămână
locuri goale pe liste de „canonici”? Demolăm ierarhii în numele ierarhiilor
noastre, îi contestăm pe consacraţi în numele celor consacraţi de noi, în
numele canonului revizuit, al nostru. Dar care noi?
E greu când revizuirea (normală) dă
în revizionism absurd; cu siguranţă, reabilitările sunt necesare, dar nu şi
când se transformă în răşluirea unora în favoarea altora. Ethosul, nota
postsocialist Sami Damian, e „antiintelectual”; pe timpuri, ca lampadofor
comunist, susţinea că Blaga era „antiproletar”.
Da, toate pornesc din aceeaşi
sămânţă, proletcultismul, şi mă tem că şansa de a intra în normalitate etică şi
estetică se tot îndepărtează. Cât pe ce să demolăm statuia lui Kogălniceanu,
cum a fost demolată cea a esteticianului Maiorescu: aruncată în curtea lui
Nădejde, apoi topită, ca bronzul să se prefacă în clanţe de uşi rectorale. Iar
Maiorescu a fost o instituţie. Despre aplecarea lui Alecsandri spre poezia
populară a scris elogios: „Cu această mlădiere a
pătruns poezia populară în sufletele noastre. Eminescu s-a inspirat de-a
dreptul de la ea, Coşbuc şi Goga se dezvoltă pe urmele lui, iar miile de
şcolari şi studenţi ai generaţiei de astăzi lucrează mai departe formele
acestor poeţi astfel învioraţi, şi încetul cu încetul rădăcina populară
împlântată de Alecsandri creşte şi rodeşte în toate direcţiile.” (Critice, III).
Nichita Stănescu se află în topul
celor injuriaţi, făcut de 2 lei la legătură cu Cezar Baltag şi cu Tomozei.
Brumaru e ceva mai subtil în denigrare: „Foarte mulţi au avut nenorocul să-l cunoască pe Nichita.
Este fascinant. Chiar când te momeşte (verbul
detectivului Arthur, subl. mea), când nu spune nimic formidabil.” Numai că
Nichita şi nu Cărtărescu a făcut primul reverenţă lui Anton Pann, „tată de
cuvinte”. Iar Şerban Codrin, cu Baladierul, concurează
serios Levantul.
Să mai spun că marile valori sunt
puncte de rezistenţă? Eminescu rezistă. şi Arghezi. şi cei trei B: Blaga,
Bacovia, Barbu. Iar cultura noastră, mică, dar nu minoră, cum am tot repetat şi
eu, şi Petru Ursache, le are. Avem ce traduce. Christian Schenk are parte de
admiraţie şi de iubire pentru munca de deschidere a poeţilor spre Vest, prin
cele două antologii, chiar dacă unii îl sfătuiesc să nu-i mai traducă pe
români. Se traduc singuri pe ei înşişi spunând asta. Neîncrederea zâmbăreaţă în
cultura noastră înseamnă neîncredere în noi înşine. Cu curaj, încă ne putem recăpăta
stima de sine. Asta dorim? Derută axiologică, ocultarea şi negarea valorilor?
Nihiloliteratură ? Cei vechi, de care vrem să ne descotorosim, i-au spus
patriei moşie, adică pământ, cu
moşii dedesubt, iar noi dispreţuim eroi şi morminte; nu le acoperim cu ale
laurilor foi, ci cu pungi negre, destinate gunoaielor menajere, ca în Valea
Uzului.
„Dacă nu impune o recitire (Bloom, în
decupajul lui Adrian Dinu Rachieru), opera nu poate dăinui”. Totuşi, generaţia
mea nu l-a avut în programa Facultăţii de Filologie din Iaşi pe Lucian Blaga.
şi uite că a rezistat. După ce a plecat în SUA, timp de opt ani, mai pomenea
cineva de Mihai Ursachi? A rezistat. Au rezistat şi marii exilaţi, marii
evacuaţi din ţara RPR, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Horia Stamatu...
De ce e canonic Jebeleanu? Pentru că
a fost un canon să învăţăm, în liceul anilor 50, În satul lui Sahia? Remus Furduian opinează, în „Cafeneaua literară” nr. 8, că
sunt canonici pentru că i-am învăţat la şcoală. Generalizare greşită. În plus,
nu-i mai învăţăm. Ministrul Educaţiei, Pavel Năstase, ne-a liniştit: cică n-ar
exista pericolul dispariţiei clasicilor din programa şcolară, deşi sunt cadre
didactice care se laudă că i-ar fi scos deja (martie, 2017). Dar cum s-a ajuns
la problema asta, nătărăilor? Iată cum: prin distorsionarea istoriei adevărate
(că n-am avea istorie mare, doar bătălii pierdute); prin generalizare
reductivă: românii sunt laşi (nu-l mai citez pe Patapievici cu urina seculară,
sub care ar fi stat permanent poporul), au caracter instabil; însăşi formula
lui Iorga, Bizanţ după Bizanţ, a fost interpretată negativ (ah, levantinii!). Asupra
românilor s-a abătut constant şi concertat potop de circumscrieri negre,
conotări depreciative, ba despre munteni, ba despre moldoveni, ba despre
transilvăneni. Basarabenii aproape că nu mai intră în discuţie. Ce-i drept,
s-au găsit destui duplicitari (pouvoir-ul ţi se urcă la cap ca un alcool
contrafăcut), dar nu sunt de acord că toşi românii ar avea un instinct de
autodistrugere.
Cât despre absenţa notorietăţii
(chestia cu vitrina), iarăşi e discutabilă. Altfel am putea crede că Mihaela
Rădulescu, prima „vitrinieră” şi filosoafă în chiloţi roşii pe acoperişe, e cea
mai cea, uzitând limbă dă limbă română.
Ce a mai rămas din prea vizibilii
oficiali ai proletcultismului, Tulbure, Frunză, Porumbacu, Brad, adevăraţi lupi
de stepă, hăpăind premii de stat şi subvenţii pe timpul tuturor posibilităţilor
pentru cei aliniaţi doctrinei comuniste? Zero virgulă zero, cât cifra din buget
pe care ar merita-o, după guvernanţii actuali, cultura. Numai că politicienii
trec, poeţii rămân. Fireşte, nu „şarlatanii care se dau drept poeţi şi nu-s
decât versificatori”, cum le spune Leo Butnaru, disperat de „conspiraţia
grafomanilor”. De ce nu le-am spune mitomani impostori, cu un orgoliu sans rivages, găşcari care se laudă şi se interpremiază colegial,
desigur, confratern şi consororal. Atitudinea tranzacţionist-concesivă
(laudă-mă să te laud!) a criticilor de succese fabricate este de-a dreptul
iresponsabilă.
Din păcate, în folosul lui Beniuc,
MRP, Banuş, Cassian, autori de „ode pâcârâului”, cum ortografiază Vladimir
Udrescu, au fost diminuaţi poeţi importanţi. Fără proletculţi, Şerban Foarţă
era pe prima coloană şi tot acolo Gheorghe Grigurcu şi Mihai Ursachi. Cum or fi
ajuns doar în coloana a
treia? ICR a dat Ninei Cassian destule prime de reparaţie, ca să nu mai ocupe
şi un loc pe lista imposibil canonică a navei amiral „România literară”, în
fapt o listă a poeţilor buni, nu canonici. Din prima coloană lipsesc Coşbuc,
Goga, Sandu Tudor, Vintilă Horia (buni şi Horia Stamatu şi Ştefan Baciu). Din
coloana a doua, puteau lipsi Zaharia Stancu, cel care declara generaţia lui
Eliade „praf şi pulbere”, Ion Horea, N. Prelipceanu (dar n-ar fi trebuit să
lipsească Denisa Comănescu), Sorin Mărculescu (dar n-ar fi trebuit să lipsească
Paul Aretzu); din a treia coloană, Alexandru Miran (absent: Daniel Corbu) ,
Gabriel Chifu (absent: Nicolae Dabija), Florin Iaru (şi cârtitor USR , şi
canonic nu-i cam mult pentru Iaru?) şi mai ales vărul lui Shakespeare. Nu m-a
convins admiraţia lui Ştefan Ion Ghilimescu pentru „creaţia gârbiană”. I-o fi
plăcut criticului o mostră din Celălalt ţărm: „femeile/ din oraşul cu luminile
stinse/ au în loc de sex o gură cu buze umflate de silicon/ în loc de gură un sex
femeiesc roşu/flămând...”; „urechile sunt sexuri deschise”, „coapsele – butelii
de aragaz” etc. etc. Doar dacă m-ar cuprinde un întuneric total mi-ar fi plăcut
şi mie. În contrapartidă, trebuia listalizat (nu pe lista canonicilor, repet,
ci a poeţilor buni) Claudiu Komartin: „şi uite-mă încă scriind poezie, sau ce o
mai fi asta/ în timp ce în lume prin poezie se înţeleg/o mie de lucruri/şi
uneori parcă nimeni nu mai înţelege nimic”(Moon Ribas). Titlul său, Nichita Sorescu, m-a câştigat definitiv, deşi nimic nu este absolutamente
definitiv în poezie. Poate că pegasul va întrece dragonul roşu; poate că
ţestoasa va atinge linia de sosire înaintea iepurelui, iar melcul lui Vasile
Gogea va ieşi câştigător. Asta peste 20 de ani, când vom fi altundeva şi vom vedea.
Mai ştii?, se întreabă şi un poet de re-citit, Dan Anghelescu: „...nu ştim
nimic/ şi parcă totuşi// am şti/ neştiind”.
În ce mă priveşte, nu-i gust pe
scriitorii de metrou, uşor de răsfoit, spre care aspiră douăzeciştii. Eu i-aş
adăuga pe listă (nu, nu canonică, e prea devreme pentru asta, doar o listă de
lectură, atât) pe Horia Zilieru, pe Emil Nicolae-Nadler, pe Liviu Antonesei, pe
Gellu Dorian (da, îi părtinesc pe moldavi), neapărat pe Radu Ulmeanu, pe Andrei
Zanca, Aura Christi, Daniel Corbu, Tzone Magnificul, Eugen D. Popin, Octavian
Soviany, Robert Şerban şi Şerban Codrin, iar lista ar rămâne aperta, ca şi opera lor. Ei, nu-s
enumeraţi chiar toţi cei pe care îi citesc! Eu îi prefer, ca Ioan Moldovan, pe
inseriabili: Lucia Negoiţă, Vladimir Udrescu, Octavian Doclin, Radu Cange,
Virgil Diaconu, Lucian Alecsa, Nicolae Grigore Mărăşanu, Alexandru Ovidiu
Vintilă... Mai ales pe Adrian Alui Gheorghe, şi el e inseriabil, eliberat de
canoanele momentului literar, chit că se vrea de gen postmodernist, deşi e de
gen poet de mare talent.
Liste vor fi câtă frunză, câtă
iarbă, fără ca vreuna să mulţumească în întregime pe toată lumea.
Postsocialist, am cam devenit „listaţi”. Am listat pentru Punctul 8 de la
Timişoara, care ar fi rezolvat multe (scriitorii iliescani, emilişti, băsişti,
iohannişti ar fi înţeles lecţia despre l’indignité des intellectuels a lui
Ignatio Silone, din Pen-Club, 1947 şi nu s-ar fi lăsat orbiţi de politicieni;
Gellu Dorian a înţeles-o şi-l citez din memorie: Puterea nu-l face, ci-l des-face pe
autor). Am mai listat pentru o televiziune liberă şi uite cu câte canale ne-am
ales. Aşa cum avertiza „Vatra”, hă-hăt, în decembrie 1991, red. şef Cornel
Moraru: incultura conduce cultura. Şi ce ironizat a fost poetul Marin Ifrim,
autorul unui „curent marin”, pentru că lucra la o Casă de cultură a
sindicatelor! Va fi ruşine oare, peste puţină vreme, să lucrezi cu cartea,
într-o librărie sau într-o bibliotecă sătească?
Sper să nu devină un „sacrilegiu”
să-ţi spui punctul de vedere. Doar nu-i vorba de Tezele din iulie ’71 sau
de cine ştie ce mangalii (mangaliţe) comuniste de direcţionare. N-om fi
condamnaţi la frică sau la vreo listă de indexaţi, ca aceea a lui Ali (Al.I.
Ştefănescu), puişorul de tigru al Ninigrei Cassian sau la lista macabră a lui
Oscar Lemnaru, intitulată Morţi la 23 August. Numai că
toleranţa pentru cei care gândesc diferit e minimă. Reconciliere? Iată ce scrie
H.-R. Patapievici în Omul recent: „Căci, în definitiv, de ce să nu
extermini câteva gâze limbute care se agită inutil?” Şi-i posibil, cum merg
lucrurile, ca tăcerea impusă în forţă să răsune mai tare decât cuvântul. Să
devină asurzitoare. Mă aştept ca un băiuţel cu
iz de aroganţă, care nu vrea să îmbătrânească la clasici (deşi ei nu
îmbătrânesc, oricât ar dori-o junii primi) să mă amendeze: „Du-te-n poezia ta!”
Mă duc.
Ce-i ofensator în ancheta lui Virgil
Diaconu? Nimic. Doar că opinia ofensează pe unii care au alta. Evaluatorii – 35
la număr – au şi ei dreptul la judecăţile lor. Nu şi Horia Gârbea, aflat în
juriu, dar şi ultimul pe listă. Cam nu dă bine asta, cam nu-i onest să fii şi
jude, şi judecat, să fii doi în unu, precum nessul cu zahăr. Gheorghe Grigurcu
nu s-a dorit în juriu, deşi este cel mai fin şi afin comentator al poeţilor cu
adevărat importanţi, dar, în acest caz, din disputa poet-critic a câştigat
poetul. Şi ce Imagini iveşte
în „Acolada” de april, 2019: „a ars o mare şi-a rămas fumul ei”; „aripa
fluturelui s-a ascuţit ca un brici”; „o carte stă cu gura deschisă”...
Nu cred că ar fi pledoarii
competente pentru exigenţă estetică acelea venite dinspre critici neexigenţi cu
sine, ce nimic nu au a spune în propria-le operă. Şi-i mai confortabil să scrii
convenabil despre toţi, să ai numai listă albă sau roză, să elogiezi fără
răspundere şi fără măsură, să fii nu critic, ci un soi de agent literar contra
cost. N-avea dreptate Arghezi spunând, în discurs academic, la 80 de ani: „e de
preferat înjurătura cu zvâcnire şi stil oricăror elogii mălăieţe”? Ba da.
Ce înseamnă poet canonic? Grea
întrebare! Mai degrabă aş răspunde la întrebarea ce nu este. Nu este opera unui
singur critic, oricâtă autoritate ar avea.
Închei cu un vis al
eseistului Vianu Mureşan (în opinia mea, ar fi trebuit să figureze în juriul
celor 35), vis care este şi al meu: criticul să fie independent, să depindă
numai de carte.
Flori
Bălănescu
Unii
intelectuali români, creatori de opinie, lideri de curente etc. sunt de un umor
apăsat penibil. Se pare că suntem blestemați să mâncăm rahat (dar cu lingurița
de argint, așa, distins, elegant) și să bem apă rece, să mai cerem, că așa
impune ceasul "istoric", asta e necesitatea materialist-dialectică e
epocii, de noi avânturi blabla.
Cu speranța că la un moment dat li se va face și rușine, mai zic doar atât: Ei,
ce o să facă dl Tismăneanu (după ce a făcut tot posibilul să nu fie Goma în
Comisia prezidențială pentru condamnarea - hă, hă, hă! - comunismului), o să
pună mâna pe kalașnikov și o să-i dea o mână de ajutor domniței care-și
sacrifica viața pentru ilustrul soț? O să-i execute pe cei care nu respectă ce
iubește el/ea sau o să-i asasineze "doar" principial, pe ici-pe colo,
cu o etichetă funcțională-două?
"Pentru mii si mii de oameni cinstiti din România, numele lui Mihai Șora
inseamnă sperantă. A-l murdări este un gest obscen. Un sacrilegiu. Să nu se
mire pângăritorii de mânia noastră. Să știe că nu au dreptul moral să insulte
un om de o cinste exemplară. Nu cu aprobarea noastră. Nu cu consimtământul
nostru! O spun direct, tranșant si limpede: Nu vom uita! Credit: Luiza
Șora"
Pe doamna
Șora nu o putem lua în seamă, am văzut că recent e preocupată de
"puțele" contracandidaților lui Barna. Țara arde și
"luptătorii" joacă-n filme comerciale. Se spetesc pentru binele
cetățenilor.
LECȚIA LUI PETRE PANDREA
(1904-1968)
Prin mărturiile sale
de un curaj aproape sinucigaș, ca niște transmisii
în direct de la locul supliciului a milioane
și milioane de oameni – sute de mii dintre ei,
intelectuali eminenți, asasinați fără vină în
închisorile comuniste –, Petre Pandrea răscumpără
într-o oarecare măsură lașitatea confraților
săi, care fie au tăcut vinovat, fie au pactizat pur
și simplu cu asasinii. El s-a dorit doar mandarin
valah, dar pilda sa este de-a dreptul voievodală.
El este conștient că, prin suferința lui, va birui
peste veac. Ne-o spune, de altfel, fără echivoc:
„Mandarinul preferă înfrângerea ca pe o premisă
a victoriei de mâine. Un deceniu sau două
sunt clipe în rotația universală.” Ce lecție de
morală! Ce lecție de istorie!
Într- o „lume de amurg și viermi”, când „pe
un umăr se uită Securitatea, pe altul istoria”, el
poate să se retragă, la nevoie (ceea ce, de altfel,
și face), nu numai în „paradisul” său vegetal de
la Periș, dar și în Turnul său interior de ivoriu,
de unde are privilegiul să privească departe,
dincolo de granițele timpului său, pentru a ne
striga cu durere, de-acolo, de la înălțimea
conștiinței sale de trist învingător: „Sunt singurul
și ultimul om liber din țara valahilor!”
Cornel Moraru
Comentariile și însemnările critice
ale lui Ion Predescu, adunate în vol. Stil, scriitură, sentiment livresc
(Scrisul Românesc, Craiova, 2014), dincolo de marea diversitate a temelor în
discuție, se remarcă printr-un mod de a scrie mai puțin obișnuit. La primul
contact, deși nelipsit de o reală originalitate (sau, poate. tocmai de aceea),
autorul îți lasă impresia pe care probabil o produceau latiniștii ardeleni la
vremea lor, prin distanțarea voită de limbajul comun, colocvial. După ce te
obișnuiești însă, îți dai seama că propensiunea pentru neologism și pentru
demersul critic conceptualizat este la Ion Predescu ceva natural, firesc: un
exercițiu intelectual nelipsit de substanță, exersat poate încă din adolescență
(sub influența bunicului său, asistent o vreme al esteticianului Mihail
Dragomirescu). În spatele acestui limbaj exegetic, destul de ermetic prin
aglomerarea de concepte și abstracțiuni pe spații restrânse, se deschide însă
un orizont cultural vast, parcă încercând să cuprindă simultan toate cărțile și
teoriile accesibile la un moment dat. Rar întâlnești atâta erudiție critică și
teologică (în unele articole), risipită generos până și în cea mai banală
pagină de foileton literar. De fapt, totul pare o replică, un mod ostentativ de
a refuza însăși banalitatea. Autorul experimentează cu fervoare „eseul ca
jurnalism” și nu se teme de riscul „suprainterpretării” sau al ipostazierii
„livrescului” ca entitate autonomă, de contemplat în sine. El ia totul în
serios (poate, prea în serios uneori), orice lucrare sau eveniment artistic la
care participă (lansare de carte, expoziție de pictură, spectacol de teatru).
Scrisul pare să aibă pentru I. Predescu o miză uriașă, decisivă în planul
existenței. Patosul aprecierilor, oricât de pretențioase și supralicitante pe
alocuri (ținând seama de context), și mai ales temperatura înaltă a trăirii
interioare însuflețesc fiecare rând pe care-l așterne pe hârtie. Scara de
valori după care se ghidează este una la fel de generoasă, la înălțimea ideilor
și conceptelor pe care le invocă, nu pentru a coborî, ci pentru a ridica la un
nivel cât mai convenabil faptul de cultură (fie și unul mai modest în
realitate). De aici impresia că autorul e, nu o dată, mai exigent cu sine decât
cu alții. Intervențiile lui jurnalistice (nu tocmai ușor de receptat) aduc un
aer tonic de încredere în sensul și rostul înalt, de excepționalitate, al
spiritului creator în cultură.
Nu lipsesc, firește, nici formulările concise și limpezi, mult mai la îndemână
în exercițiul foiletonistic de zi cu zi. Iată ce scrie despre bunicul său,
care, sub înfățișarea de rapsod popular de odinioară (mi-l amintesc de la
serbările școlare de prin anii 50 - 60, îmbrăcat în straie țărănești și însoțit
de nelipsita vioară), descopăr acum cu surprindere figura unui intelectual
rasat, întors prin cine știe ce accident al vieții și al istoriei, înapoi la
vatră, renăscând parcă din indistincția matricială a satului tradițional:
„Peste 40 de ani la catedră, Gheorghe Bobei înseamnă coerență, metodologie
exemplară, erudiție și informație. Dar informația, la asistentulul
esteticianului M. Dragomirescu, se structurează într-o umanitate profundă. A
creat zeci de generații, scriind o operă exemplară, literară și filosofică.” La
fel de inspirat se pronunță în legătură cu profesorul Gibescu, un alt posibil
model din anii formației sale din liceu: „Crezând în «celula românească»...
Constantin Gibescu producea un discurs într-o retorică elocventă, persuasivă și
memorabilă, care năștea sensuri și generații”. Aprecierile despre cel care ne-a
fost multora dintre noi dascăl (pentru unii, poate, de-a dreptul providențial)
sunt prilejuite de apariția volumului postum antologic, Profesorul de ideal,
îngrijit cu devoțiunea fostului discipol, dar și cu exemplară acribie
filologică de colegul Gh. Deaconu.
Asemenea exemple am mai putea spicui destule - din aceeași culegere de articole
sau din volumul cu profil aproape identic Metamorfozele fișei de lectură. Eseul
ca jurnalism (Editura Rotipo, Iași, 2014). Titlul acesta din urmă ne atrage o
dată în plus atenția asupra jurnalisticii de tip eseistic (de care aminteam și
mai înainte) pe care o practică neobosit, cu tenacitate, de câteva decenii Ion
Predescu, prezent cândva și în paginile revistei Vatra din Târgu-Mureș, oraș în
care și-a făcut o parte din studiile filologice. Formule precum „morfologia
interculturalității”, „retorica privirii”, „politropia mitului”, „civilizația
ochiului” etc., folosite ca titluri pentru scurte, dar dense fișe de lectură și
analiză critică, spun totul despre statura intelectuală a celui căruia nu-i
scapă nimic important din ce se întâmplă în viața cultural-artistică a urbei în
care trăiește. Toți scriitorii vâlceni se bucură de atenția lui echidistant
valorizatoare. Am putea reproduce aici multe pagini din comentariile sale critice,
mai întotdeauna aplicate și nelipsite de pătrundere intuitivă, pe care le
publică de regulă în presa locală. De astă dată toate acele formule teoretice
(de tipul celor de mai sus), având un suport exemplificator consistent (cei mai
avantajați fiind poeții din care citează abundent), se închiagă într-adevăr
într-un stil distinct. Altfel spus, prind viață, nu râmân doar niște locuri
comune, simple poncife izolate ale criticii și eseisticii teoretice.
Mult mai în largul lui se simte Ion Predescu în eseul monografic Cezar Baltag,
conceptul și privirea (Scrisul Românesc, Craiova, 2013). Poate că la bază e
vorba și de unele afinități spirituale, dacă avem în vedere caracterul prin
excelență epifanic al poeziei lui Baltag, criticul intuind – pe cât ne dăm seama
- revelația transcendenței sensului și a semnului divin în imanența stilului și
a imaginii poetice. Pe acest fundament intuitiv el construiește o exegeză
credibilă, coerent articulată, deși alege să comenteze fiecare volum în parte
al poetului, în ordinea editării textelor. Excepție face capitolul Discurs
sintetizator asupra operei lui Cezar Baltag, un fel de concluzie, spre finalul
volumului. De remarcat încercarea de a schița pe parcurs un cadru teoretic
adecvat, comprehensiv, care cuprinde aproape tot ce poate fi relevant în
materie de critică, istorie literară, poetică, estetică, filosofie - „pentru a
fi în acord, cât se poate, cu erudiția poetului Cezar Baltag”. De unde, o
oarecare ostentație în alcătuirea bibliografiei finale atotcuprinzătoare, peste
necesitățile subiectului, la care se adaugă aparatul de note și referințe
critice (destul de selectiv, totuși), însă cu deplină acoperire de astă dată,
credem noi, în valoarea operelor comentate, scrieri aparținând unui poet
contemporan de primă mărime, pe nedrept trecut în plan secund (de nu, chiar în
uitare) în vremea din urmă. „Poet al fervorilor abstracte”, cum l-a definit
Mircea Martin, autorul „răsfrângerilor” (spirit mai degrabă cerebral) scrie o
poezie cu tentă ermetică, intelectualizată, de o tensiune spirituală intensă,
fără limite, pe fondul unei religiozități difuze, subtil mascată pe alocuri în
ludic, într-o notă grațios manierizantă (cu ecouri lesne identificabile din
lirica românească și universală). Toate acestea convin – putem spune - unui
exeget experimentat ca Ion Predescu, capabil să perceapă „magia” care face să
fuzioneze în poem conceptul și intuiția, abstracțiunile cu imaginea („conceptul
și privirea” – sintagma cu iz barbian din titlul cărții). Nu e deloc simplu să
ai acces la un asemenea univers de teme și modalități lirice de un rafinamet
incontestabil. Pe cât se vede, miza demersului critic întreprins de Ion
Predescu nu e doar una de natură didactică. Autorul aspiră, cu îndreptățire, la
mult mai mult... El se angajează într-o cercetare serioasă, realmente dificilă,
inițial teză de doctorat (sub conducerea lui Eugen Negrici, care semnează și
prefața cărții), probând certe calități de fin analist de texte, precum și
mijloacele necesare unei realizări exegetice de ținută. Meritorie ni se pare
încercarea de a identifica și semnala în mod explicit elementele de
religiozitate din lirica lui Cezar Baltag (multe trecute cu vederea, din varii
motive, în comentariile critice anterioare). Ion Predescu nu are nicio reținere
în acest sens. El scrie fără echivoc despre „bucuria poetului de a descoperi
cosmosul, om și natură, ca expresie a creației divine”, despre „vizionarismul”
consubstanțial mai tuturor poemelor, despre „un limbaj al revelației, un sens
criptic” din unele texte, despre „un complex tematic esențial: jertfa, imitatio
Christi spre translatio Christi”, despre „poezia ca Logos, o formă de
revelație” în concepția lui Cezar Baltag, alături de multe alte elemente
recurente și configurații metaforice, de sugestie mitică și religioasă, culminând
cu „idealitatea goală și idealitatea transcendentă” (cu referire fără dubii la
Hugo Friedrich, cel care vedea în Baudelaire, în esență, un poet al
„transcendenței goale”). La o privire de ansamblu, Ion Predescu a realizat un
studiu temeinic, util despre opera lui Cezar Baltag, poet mai puțin frecventat
astăzi. Se pare că cercetarea este mult mai amplă, deocamdată autorul ne-a
oferit editorial doar o selecție din lucrarea propriu-zisă. Destul însă pentru
a ne forma o imagine exactă asupra posibilităților criticului, fie atunci când
scrie scurt și concentrat în articolul de ziar (cum am văzut în celelalte
cărți), fie în exegeza de tip academic de mari dimensiuni. Riscul de a
contraria uneori bunele intenții prin exagerare și aprecieri excesive, hiperbolice,
e atenuat în bună măsură de justețea intuiției și calitățile analitice
dovedite, dar mai ales de pasiunea intelectuală ce întreține viu entuziasmul și
interesul constant pentru cultură.
Despre Caritate și Puritate
Cuvântul latinesc „Caritatem”
înseamnă dragoste.
Thomas D’Aquino (sec. XIII) spunea despre „caritate” că „… nu este doar iubire
față de Dumnezeu, ci prietenie cu El, și asta înseamnă iubire și cooperare
reciprocă”
Un precursor al fericirii este „caritatea”, în nici un caz binele suprem care,
după opinia lui Aristip, se manifestă prin satisfacerea plăcerilor particulare,
suma lor definind fericirea.
Caritatea este iubire, este un sentiment altruist… Caritatea ne îndepărtează de
principiile filozofului francez Claude Adrien Helvétius care era de părere că
„egoismul constituie resortul principal și unic al faptelor omenești. Egoismul
reprezintă o pasiune omenească obștească, a-l înăbuși înseamnă a extirpa din om
forța creatoare de progres și rafinament pe linia vieții. Egoismul ca și viciul
sunt condiții indispensabile ale progresului omenesc. Fapta în aparență
dezinteresată constituie și ea doar un egoism deghizat…
Marie Anne de Vichy-Chamrond, marquise du Deffand, o ferventă patroană a
artelor, spunea despre egoism că este „secretul lumii întregi”.
Medicul și filosoful francez Julien Offray de La Mettrie era împotriva
independenței sufletului, considerându-l dependent de stări corporale. Susținea
că senzațiile sunt materia de bază a cunoașterii. „Unde nu există senzații,
acolo nu există nici idei” Mobilul tuturor acțiunilor omenești este plăcerea.
La Mettrie a fost adeptul hedonismului.
Benjamin Solomon Carson, neurochirurg și scriitor american, a spus: „Cu toții
ne dorim fericire, dar poate nu toți știm unde să o căutăm”
Iluminismul poate fi delimitat de cele două revoluții, engleză din anul 1688 și
cea franceză din anul 1789. Amândouă revoluțiile au evidențiat burghezia
orășenească în ascensiune. Această clasă socială a preluat puterea politică.
Secolul luminilor, revoluționar, umanitarist a fost și progresivist, dar… nu a
punctat principii mântuitoare. De unde putem concluziona că uneori progresul
poate fi un regres, depinde din ce unghi privim. Doar Puritatea este
mântuitoare. Puritatea este nevinovăția copilului din noi. „Iar Iisus, văzând,
S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a
unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va
primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Marcu 10:14,15)
Noi, oamenii, putem acționa doar între extreme, între frumos și urât, între
bine și rău, dincolo de ele este dificil să ne menținem.
Unii oameni se rezumă doar la intenții. Intențiile pline de puritate nu sunt
mântuitoare. Ca în anecdota cu cele trei broaște ce stăteau pe o buturugă pe malul
unui lac. Una a vrut să sară în apă, întrebarea este: câte au mai rămas?
Răspuns: Trei. Una e să sari și alta e să vrei…
Veșmântul orgoliului ne face neputincioși să ne vedem nimicnicia. Uneori,
cultura ne îmbogățește mintea în dauna inimii atunci când tot ce facem nu punem
în slujba lui Dumnezeu. Puritatea inimii se poate estompa până la dispariție.
Cu discernământ, nu este incompatibilitate între duhovnicie, puritate și
cultură.
Unii sunt de părere că Sfinţii Apostoli, Ucenicii lui Iisus, au fost ignoranţi.
Inteligența, cultura, nu pot coexista cu puritatea? Sfinţii Apostoli şi
Evanghelişti Matei şi Ioan erau de o cultură deosebită. Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan avea preocupări filosofice. Sfântul Pavel avea o minte
strălucitoare. Epistolele Sfinţilor Apostoli Petru şi Iacob sunt rezultatul
celor mai subtile cugetări filosofice.
Cultura nu i-a oprit pe Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut ca Vasile cel
Mare, pe Grigore de Nazianz sau pe Ioan Gură de Aur să-și păstreze puritatea și
să urce pe treptele cele mai de sus ale desăvârșirii… Cultura reală, adevărată
și temeinică ne ajută să vedem că în cunoaștere este o limită, dar asta nu ne
împiedică să ne păstrăm puritatea sufletului. Dumnezeu ne-a îngăduit să gândim
la ce se poate gândi dar nu la tot ce se poate gândi. Doar casnicilor Lui,
având sufletul pur, le-a revelat multe adevăruri pe care noi cu greu le-am
purta
Fericirea nu se găsește în ce adunăm, ci în ce dăruim. Când vom găsi plăcere
mai mare în a oferi, aproapelui, ajutor pentru existența lui fizică dar și
spirituală, mai mare decât în a ni se oferi nouă (mai ales plăceri senzuale),
vom păși pe calea mântuitoare.
Caritate, milă, milostenie…
Milostenia să fie făcută din dragoste pentru Dumnezeu. „Căci flămând am fost și
Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și
M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat;
în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25:35,36)
Mila este de două feluri: trupească și sufletească. De multe ori este mai
importantă mila spirituală. Ca să avem forță de a hrăni sufletul aproapelui
nostru trebuie să fim noi înșine bine hrăniți. Întâi să hrănim sufletele
noastre cu rugăciuni și fapte bune, pentru ca din prea plinul lor să avem ce
oferii aproapelui. Să oferim iertarea celor care ne-au greșit. „Atunci Petru,
apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele
meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție
până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.” (Matei 18:21,22)
Celor milostivi li se oferă miluire de către Dumnezeu!
„Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”
(Matei 6:12)
Din păcate, noi ne raportăm doar la lumea văzută. Unii oameni spun: „Noi suntem
mici, trăim într-o lume mare.” Nu este chiar așa. Dacă ne gândim la lumea
nevăzută, vom constata că omul e mare și lumea e mică. Lumea nu are rațiune
proprie. Omul e grandios prin înzestrarea lui de către Creator. Omul are:
Rațiune, voință și sentiment! Puritatea nu este o iluzie. Puritatea stă în
nevinovăția gândurilor. Puritatea este iubirea care nu pizmuiește. Prin Pronie,
Dumnezeu ne ajută să ne regăsim puritatea pe care am continuat să o menținem
pierdută, interpretând pragmatic „Liberul arbitru”. De la păcatul lui Adam,
noi, oamenii, ne naștem cu înclinația spre păcat. Dumnezeu i-a alungat pe Adam
și Eva din Rai pentru a nu înveșnicii păcatul. „Păcatul este o infidelitate si
o nedreptate fată de Dumnezeu și semenii noștri.” Tot ce este negativ poate fi
conștientizat și controlat cu ajutorul harului Duhului Sfânt.
„Psihologul repară silogismul, preotul vindecă sufletul!” Cu ajutorul
preotului, prin Spovedanie și Împărtășanie ne recăpătăm puritatea, dar din
păcate… pentru foarte puțin timp. Omul, de cum a pășit în lumea laică,
tentațiile îl inundă și robotizarea lui, căpătată de tehnica ce pretinde
ușurarea vieții — de fapt, este doar o îndepărtare de firesc, de natural — îl
face vulnerabil.
Sfinții Părinți, Asceții, care au trăit în concordanță cu Legile Divinității au
demonstrat că puritatea nu este o iluzie, doar că e greu de atins...
Unii oameni, pur și simplu, nu vor. Alții, își doresc a fi inundați de razele
Dumnezeirii, dar pentru că nu reușesc să descopere în inima lor, adevărul, sunt
dezamăgiți și uneori renunță, fără să conștientizeze că Razele se lovesc de
multele straturi opace ale păcatelor care le împiedică sfințirea. Alții, nu
numai că renunță, dar învinuiesc emițătorul de inexistență, luând ca aliat
știința… fără să caute cauza la ei, la receptor, și devin egocentriști. Unii
oameni nu sunt capabili de a discerne mișcarea interioară a lor, a gândurilor,
a dorințelor, a iubirilor ce le manifestă cu toate simțurile. Dacă toate
sentimentele sunt pline de mirosuri pestilențiale, sunt îmbibate cu egoismul,
cu răutatea și cu pragmatismul exacerbat, nu se va crea o cale liberă spre
inima lor până nu le va converti la generozitate.
Iubirea de aproapele nostru se poate exprima în două feluri: iubire sentimental
platonică și iubire ziditoare. Autoritatea Iubirii milostive este recunoscută
în cea de a doua formă de manifestare.
Caritatea trebuie să fie însoțită de discernământ spre a nu dăuna. «Sfântului
Ioan Gură de Aur a spus: „să asude banul milosteniei în palma ta” Acest sfat nu
intră în contradicţie cu îndemnul Mântuitorului: „Celui care cere de la tine,
dă-i;…” (Matei 5:42) Trebuie să-l ajutăm pe om, dar să ştim pe cine ajutăm. Să
ne interesăm un pic de situaţia lui, să vedem dacă într-adevăr are nevoie şi
merită efortul nostru.»
Să dăruim ceea ce trebuie nu ceea ce se dorește. Cine stabilește trebuința?
Dacă e vorba de cele materiale, logica poate stabili prioritățile. Dacă e vorba
de cele sufletești, morala creștină este diriguitoare.
Puritatea la fel ca și Harul sunt greu de câștigat, dar ușor de pierdut.
COMUNICAT DE PRESA - GRUPUL
PENTRU DIALOG SOCIAL (GDS)
Dragă Laura Codruța Kövesi,
Când sute de mii de oameni au strigat pe străzile din România pentru dreptate,
dumneavoastră erați - pentru cei mai mulți dintre ei - imaginea dreptății.
Era incredibil pentru noi, cei din stradă, că se poate construi, într-o Românie
a nedreptății instituționalizate, ceea ce ați construit dumneavoastră: o
instituție a dreptății.
Această uimire admirativă a făcut posibil un slogan precum DNA / Să vină să vă
ia! - împreună cu România, trezește-te! și de PSD / Ciuma roșie!, au rezumat
cel mai fidel ceea ce simțea intens strada: că motorul prim al răului era
politica PSD împotriva justiției; că DNA, instituția condusă de dumneavoastră,
are forța să oprească acest motor prim al răului; și că, abia astfel, România
se va trezi.
Răul, la rândul lui, a intuit fără greș că forța dumneavoastră simbolică e cea
care dă deopotrivă străzii și încredere, și eficiență; și, în consecință, v-a
îndepărtat - printr-un gest de o mizerie care va rămâne în istoria marilor
noastre rușini instituționale - de la conducerea DNA.
Însă, când crezi până la capăt în dreptate, dreptatea există - și funcționează.
Așa încât acum sunteți - grație acestei balanțe eficiente a dreptății - primul
procuror-șef al Parchetului European.
E, pe de o parte, un precedent istoric absolut pentru România - și vă felicităm
din toată inima pentru că, prin înzestrările dumneavoastră profesionale și
umane, l-ați făcut posibil.
E, în același timp, șansa de a face pentru Europa ceea ce ați făcut deja pentru
România: anume să dați speranță că dreptatea există - și că ea poate fi
eficientă.
Aceasta a fost, de altfel, și semnificația Premiului Grupului pentru Dialog
Social pe care l-ați primit în 2014.
Vă mulțumim, așadar, pentru toată speranța construită până acum în România - și
vă suntem alături în construcția speranței viitoare pentru Europa.
Grupul pentru
Dialog Social
Cristina
Cretu
Femei necăjite
În vale, lângă gârlă, se afla
cazanul. Cumpăna fântânii, ridicată spre cer, părea o săgeată uriașă a unui arc
nevăzut. Puțin mai încolo, lângă Câlniște, se vedea fruntea de stuf a unei
căsuțe de lut, cu un singur ochi de geam. Căsuța Stănuchii. Stănuca era o
țigancă bătrână, puțină la trup, încălțată cu niște calevri grei, pe care-i
târșâia ridicând praful uliței. Fața îi era brăzdată de riduri, iar ochii
fumurii își pierduseră aproape de tot lumina. Umbla îmbrăcată în haine negre,
care, de la atâta spălat, deveniseră gri ca apa Câlniștei. Peste fustă, purta
un șorț creț cu un buzunar, cu trei pliuri spre tiv, cusut la mașină.
-Buna ziua, dadă Stană! Ce mai faci? o întreba vreo femeie.
-Să trăiești, mămușoară! Să trăiești, fetița mamii! răspundea blajin bătrâna,
ducându-și mâna streașină la ochi.
-A cui ești? Că nu mai văd…, și odată glasul îi da în plâns. Am să mă duc la
domnu’ doftor Cal Bălan, (numele adevărat era George Calalb), și-am să-i cer o
doftorie de ochi, să mai văd și eu, mămușoară …
-Păi, să te duci, dadă Stană, să te duci.
Avusese un fecior, Ionel, pe care-l iubise mult, dar murise. Și-l amintea când
fusese mic.
- Avea părul bălai ca raza soarelui! Ionelul mamii!
Ochii săi nu mai puteau să plângă.
Bătrâna trăia din amintiri, era săracă, dar nu cerșea, iar în acele timpuri
lumea parcă era mai bună, mereu găsea un ajutor sau poate că ea se mulțumea cu
puținul pe care îl avea, singura dorință fiind să mai vadă oamenii lângă care
trăise.
*
Fana, o femeie curată, cu părul des,
acoperit cu o basma înflorată, îmbrăcată cu un fâș decolorat, venea câteodată
la noi. Stătea pe marginea patului, mai mult sprijinită, de parcă nu voia să
deranjeze. Mama îi da mălai, făină, de-ale casei, ce putea, iar ea mulțumea și
pleca precum o umbră, de parcă nici nu fusese la noi. O bătuse bărbatul și de
la atâta bătaie, uneori vorbea în dodii. Mama, chiar dacă nu înțelegea tot ce
zicea, o aproba din cap. O priveam cum i se lumina fața că un om o ascultă, un
om o înțelege și o vede om intreg…
*
În gară, o bătrână cu ochi albaștri
întindea mâna teafără către vreun bărbat:
-Boierule, dă-mi și mie un franc, se ruga ea.
Care îi da, care nu îi da.
- N-am, Fănico, n-am! îi zicea vreunul.
- Să dea Dumnezeu să ai, boierule, să dea Dumnezeu să ai! repeta bătrâna aceste
vorbe ca o binecuvântare.
Fănica nu se supăra pe nimeni și călca anevoie peste dalele de mozaic,
târându-și piciorul paralizat.
Trenul venea de la Giurgiu și pleca spre București. În urma lui, bătrâna cu
basmaua legată cu un nod pe creștet rămânea în gara pustie, așteptând ceasuri
bune să mai vină alți boieri și un alt tren să mai treacă prin satul de câmpie.
Top
10 cele mai bune școli din București la Evaluarea Națională (EN) 2019 după
criteriile de performanță - de Mihai Peticila
Clasamentul celor mai bune școli
gimnaziale din Capitală, după criteriile de performanță, s-a modificat față de
anul trecut, potrivit raportului ISMB din 2019, consultat de Edupedu.ro. Pe
locul I a rămas Colegiul Vianu, dar pe locul al doilea a urcat Colegiul Grigore
Moisil, iar Școala Ioanid, care era pe 3 anul trecut, în 2019 nu a mai prins
top 10. Analiza arată și căderea Colegiului Gheorghe Lazăr de pe locul al
doilea în 2018, până pe locul al IV-lea în 2019, precum și intrarea Colegiului
Caragiale pe locul al V-lea în acest clasament realizat de Inspectoratul
Municipiului București și CMBRAE. În top 10 se află o singură școală
particulară - Liceul Teoretic Școala Europeană București.
În TOP 10 școli gimnaziale din Capitală nu se regăsește nicio unitate de învățământ
din Sectorul 3 al Capitalei, potrivit raportului citat. Sectorul 1 are 4 școli
în clasament, Sectorul 2 are 3 școli, Sectoarele 4, 5 și 6 câte o școală.
TOP 10 Școli gimnaziale în București
după analiza EN 2019
1. Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” 4,94 (Sectorul 1)
2. Colegiul Național „Grigore Moisil” 4,93 (Sectorul 6)
3. Liceaul Pedagogic „Anastasia Popescu” 4,92 (Sectorul 2)
4. Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” 4,83 (Sectorul 5)
5. Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” 4,73 (Sectorul 1)
6. Liceul Teoretic Școala Europeană București 4,66 (Sectorul 1)
7. Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” 4,61 (Sectorul 2)
8. Școala Gimnazială nr. 79 4,60 (Sectorul 4)
9. Colegiul Național „Spiru Haret” 4,56 (Sectorul 2)
10. Școala Gimnazială „Ioan Heliade Rădulescu” 4,56 (Sectorul 1)
Clasamentul este bazat pe analiza unor criterii de performanță, după cum le
numește raportul ISMB. Aceste criterii sunt detaliate la finalul articolului.
Anul trecut nicio școală din Sectoarele 3 și 4 nu se afla între primele zece
din Capitală. Iată care erau școlile din acest clasament în 2018:
TOP
10 Școli gimnaziale în București după analiza EN 2018
1. Colegiul Național de Informatică “Tudor Vianu” 4,94
2. Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr” 4,89
3. Şcoala Gimnazială ”Ioanid” 4,88
4. Colegiul Național ”Grigore Moisil” 4,75
5. Liceul Teoretic ”Școala mea” 4,72
6. Liceul Teoretic ”Șfinții Trei Ierarhi” 4,72
7. Liceul Pedagogic ”Anastasia Popescu” 4,71
8. Colegiul Național Bilingv ”George Coșbuc” 4,65
9. Colegiul Național ”Spiru Haret” 4,65
10. Colegiul Național ”Cantemir Vodă” 4,63
Punctajele
sunt obțiunute din corelarea a șapte criterii numite ”criterii de performanță
și succes” la fiecare școală în parte.
Criteriul 1 – Rata de promovare la Evaluarea Națională – adică numărul
candidaților cu media la Evaluarea Națională mai mare sau egală cu 5 raportat
la numărul de candidați prezenți.
Criteriul 2 – Rata de succes a absolvirii. Asta înseamnă numărul candidaților
cu media la Evaluarea Națională mai mare sau egală cu 5, raportat la numărul de
candidați înscriși în clasa a VIII-a.
Criteriul 3 – Rata de absolvire – Nr. absolvenților clasei a VIII-a raportat la
numărul de candidați înscriși în clasa a VIII-a.
Criteriul 4 – Rata de prezență la Evaluarea Națională de clasa a VIII-a –
Numărul absolvenților prezenți la Evaluarea Națională raportat la numărul de
candidați înscriși.
Criteriul 5 – Rata mediilor între 9 și 9,50 – Ponderea mediilor mai mari sau
egale cu 9 și mai mici decât 9,50 din numărul candidaților prezenți
Criteriul 6 – Rata mediilor între 9,50 și10 – Ponderea mediilor mai mari sau
egale cu 9,50 și mai mici decât 10 din numărul candidaților prezenți
Criteriul 7 – Rata mediilor de 10 – Ponderea mediilor de 10 din numărul
candidaților înscriși prezenți
CARE SUNT SI CUM SUNT FORMULATE ASTAZI
CELE MAI IMPORTANTE DREPTURI SI OBLIGATII ALE ELEVILOR/ SCOLARILOR
Fiecare elev ar
trebui sa stie care sunt drepturile sale, dar
si obligatiile pe care trebuie sa le respecte intr-o unitate de
invatamant.
Va prezentam mai jos
un Top 5 obligatii ale elevilor.
1) Invatare
constanta
Una dintre cele mai importante indatoriri
ale elevilor este "de a frecventa
toate cursurile, de a se pregati la fiecare disciplina de studiu, de a dobandi
competentele si de a-si insusi cunostintele prevazute de programele scolare”,
dupa cum precizeaza art. 14 (a) din Statutul Elevului.
2) Atentie la
folosirea telefonului mobil
Elevii au obligatia sa nu foloseasca telefonul mobil in timpul orelor, examenelor si
concursurilor. Interdictia folosirii telefonului mobil se aplica doar
in aceste cazuri amintire anterior, in
rest elevii pot purta asupra lor telefoanele mobile la scoala.
3) Tinuta decenta
Elevul trebuie sa respecte deciziile
unitatii de invatamant preuniversitar, sa aiba un comportament civilizat si de
a se prezenta la scoala intr-o tinuta vestimentara decenta si adecvata si sa
poarte elemente de identificare in conformitate cu legislatia in vigoare
si cu regulamentele si deciziile unitatii de invatamant.
Totusi, chiar
daca aceasta obligatie nu este respectata, elevilor nu le va fi refuzat dreptul
de a intra in scoala.
4) Informarea
dirigintelui
Atunci cand elevii se imbolnavesc si nu merg la
scoala, ei au obligatia sa informeze dirigintele si sa mearga la medic.
Mai exact, elevul trebuie sa anunte, in caz de
imbolnavire, profesorul diriginte, direct sau prin intermediul parintilor,
tutorilor sau sustinatorilor legali, de a se prezenta la cabinetul medical si,
in functie de recomandarile medicului, mai ales in cazul unei afectiuni
contagioase, sa nu puna in pericol sanatatea colegilor sau a personalului din
unitate.
5) Respectarea
regulamentelor si deciziilor unitatii de invatamant
Aici intra multe aspecte, de la faptul
ca elevul trebuie sa respecte curatenia, linistea si ordinea in perimetrul
scolar, pana la faptul ca trebuie sa foloseasca in mod corespunzator,
conform destinatiei stabilite, toate facilitatile scolare la care are
acces. Mai mult, elevul va plati contravaloarea eventualelor
prejudicii aduse bazei materiale puse la dispozitia lor de catre
institutia de invatamant, in urma constatarii culpei individuale.
Elevul mai are si obligatia de a sesiza autoritatile competente despre orice ilegalitati
in desfasurarea procesului de invatamant si a activitatilor conexe acestuia. De
asemenea, are obligatia sa sesizeze
reprezentantii unitatii de invatamant cu privire la orice situatie care ar pune
in pericol siguranta elevilor si a cadrelor didactice.
In situatia in care nu sunt de acord cu
deciziile unitatii de invatamant, elevii au drept la protest, insa doar in
afara orelor de curs.
Va prezentam un Top
5 drepturi ale elevilor, intens dezbatute in scoli.
1. "Iesi afara" - au profesorii voie sa
dea elevii afara de la ore?
Daca elevii deranjeaza ora, sunt cazuri in
care profesorii vor sa ii dea afara. Au voie? Raspunsul este "nu".
"In
unitatile de invatamant sunt
interzise masurile care pot limita accesul la educatie, cum ar fi […]
interzicerea participarii la cursuri”, este mentionat in Regulamentul-cadru de organizare si
functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar.
2. "Stai
inauntru" - pot fi tinuti elevii obligatoriu in scoala?
Prin urmare, minorii nu vor fi lasati sa iasa din scoala, insa elevii majori pot iesi cand vor din petrimetrul scolar, iar paznicii sunt obligati sa
le permita parasirea scolii.
3. Ora de religie - este obligatorie?
Ora de religie este optionala. Conform
Legii Educatiei Nationale, art. 18 (2), "inscrierea elevului pentru a frecventa orele de religie se face
prin cerere scrisa".
De asemenea, este mentionat faptul ca
"elevilor care nu frecventeaza ora li se vor asigura activitati
educationale alternative in cadrul unitatii de invatamant".
4. Pedepsele - cum pot fi pedepsiti elevii?
Elevii primesc note doar pe evaluarea
cunostintelor – scaderea notei la o anumita materie ca mijloc de pedepsire
a elevilor este interzisa.
De asemenea, nu pot primi absenta
decat in cazul in care nu sunt prezenti la ora – absenta nu poate fi
trecuta ca pedeapsa.
Sanctiunile care pot fi
aplicate elevilor sunt:
- observatie individuala
- mustrare scrisa
- retragerea bursei
- mutarea la alta clasa
- preaviz de exmatriculare
- exmatriculare
5. Temele - li se pot da teme excesive elevilor?
In 2016 a fost emis un ordin privind temele
pentru acasa.
"Timpul
necesar realizarii temelor pentru acasa este de cel mult 2 ore [pe zi],
insumand toate disciplinele", prevede art 1 (3) al ordinului.
De asemenea, art. 9 precizeaza ca "se interzice utilizarea temei ca instrument
de pedeapsa (cantitate mare de teme, exercitii repetitive)".
Varsta a
4-a/relatiile extraconjugale la romani
Vorbesc cu un bun prieten care si-a inselat nevasta din ziua 1-a.
Incerc sa inteleg dece.
El imi explica rar,asa cum explici la idioti,este o logica intrinseca..daca o
cauti cu lumanarea.
Prima explicatie ar fi...ca un barbat cauta la alta femee ceea ce nu gaseste
acasa.
Asta ar fi o explicatie cat de cat plauzibila,daca infamia nu s-ar fi produs
din prima zi.
Inteleg ca (inselatul) este un sport national.Barbatii vorbesc intre ei si se
falesc cu cuceriri in dreapta si in stanga.
Femeile pe de alta parte trebuie sa stea cuminti acasa,sau eventual sa se vada
cu prietene,nici pomeneala sa se angajeze in relatii sexuale cu barbati (altii
decat cei oficiali)
Aceasta “practica” este atat de raspandita si impamantenita incat multe femei
ridica din umeri….asta este...barbatii ...de cand lumea si pamantul sunt
asa...etc
Avem prin urmare jumatate din populatie care are cu entuziasm si avant relatii
extraconjugale in timp ce cealalta jumatate sta la cratita.
Asa sa fie oare?
Nu cumva barbatii zburdalnici isi insala nevestele “cuminti” cu alte neveste
“cuminti”...?
Greu de spus...
Ioan Miclău-Gepianul
Stimate
Domnule Dr. GEORGE ANCA
Bună Dimineața din Australia!
Domnule ANCA,
Iar m-am entuziasmat în inspirațiile mele
literare,
de aceea doresc această ”Restituire” de versuri sub
titlul
”Atlantis și Sahara” să o trimit prestigiosului
Blog al Dumneavoastră.
Eu citesc/scot deseori din subconștient(nebun nu
sunt,cred) teme care vin
deseori de departe, din vremi. Zic asta fiindcă,
citind studiul istoric
atât de documentat dar și extraordinar al dlui.
Adrian Bucurescu,
mă duc cu gândul la Mihai Eminescu, ce numea țara
sa ”Dulce Românie”,
apoi vede cum ”Nilul mișcă valuri blonde”, vede
India cu Vedele începute
a fi scrise cândva în Carpați, vede barbarismele
moderne, adevăruri pe care
istoricii le-au ocolit! Dece oare? Scriind Eminescu
despre Cavalerii Danubieni,
cu ziguranță că Poetul ca autodidact, avea studii
enorme, pentru care a plătit
ca un Hristos fiindcă își recunoștea măreția
istoriei neamului său Românesc!
Dar ”Drumului de mătase” oare care i-o fi fost
menirea, nu cumva tot a servi
interesele unui imperiu? Că mai spre vremile
moderne se zicea cum ”toate
drumurile duceaula Roma”, iată că cu zeci de mii de
ani în urmă ”toate drumurile duceau spre Dunărea Dacilor”. Am și eu voie să-mi
contemplu frumusețea de Neam,
chiar dacă sunt legat de surse folclorice și
mitologice, căci aici se găsesc cheile
dezlegării multor adevăruri demult trecute sub
praful planetar și celestial, de unde încă
ne străbate acea voce frumoasă /universală al
Limbii noastre Românești.
Mult ași dori să savurez scrierile de
protoistorie a dlui. A.Bucurescu.
Poate ajung să le citesc acum la ai mei 80,
înainte de a mă duce și eu acolo unde
s-au dus strămoșii strămoșilor nostrii ROMÂNII!
Cu drag și multă prețuire,
Ioan Miclău Gepianu
10/24/019
ATLANTIS ȘI SAHARA
Când era Sahara o grădină,
Și-n râuri răsfrângea a cerului lumină,
Când lacul și izvorul cu fețe cristaline,
Șopteau un basm idilic în tainice suspine,
Atlantis spre adâncuri porni să se încline.
Sahara grațioasă privea cu ochi gingași,
Netulburată încă, de-ai sorții vitregi pași,
Ce apăsau spre moarte Atlantisul voios,
Cum large guri de ape de sânge însetate,
Sorbeau viața dulce a unui stat frumos.
”O, tu Sahara verde, când lacrimile mele,
Seca-vor la izvor, stingând și-al nopții stele,
Acoperindu-mi fruntea cu-al apei greu suspin,
Din cerurile-nalte un foc dogorâtor,
Va coborî să-ți ardă gingașul chip vergin!”
”O, tu Atlantis, zău, de ce mă mai blestemi,
De ce-n al tău păcat vrei azi tu să mă chemi?
Doar tu ziceai că-n viață mă vei iubi mereu;
Și cât e universul ce astăzi ne înghite,
Nu văd de ce-aș putea să fiu de vină eu?
Din neștiute adâncuri, prin gură de vulcani,
Țâșnea magma topită de milioane de-ani,
Și înspre cer zvârlea sinistre limbi de foc,
Cutremure porniră să crape continentul,
Trăgând spre fund de ape geograficul său loc.
Sahara pârjolită de foc și uscăciune,
Privea spre cerul galben cu multă amărăciune!
Iar ploile musone opriră-ncet, încet,
Pân-ce câmpia-i verde cu râuri cristaline,
De vânturi năpădită, devine un deșert!
Daniel Vorona
:într-o zi am dormit într-un câine de lemn care
dormea la umbra unor păsări
care se aflau la un pas de a fi repede prinse în lanț ----- le-am stins
clopotul
----
trezește-te
să adormi în acest moment medicul
infirmiera ateul procurorul târfa tâlharul pescarul
numărătorul de păsări și cântărețul la mandolină
protestează în fața ministerului afacerilor interne
trebuie să fim duri și să nu ne lăsăm
călcați pe cap ----
sistemul e compus din vapoare de
carton ----- eu am fugit zice un copil piele
și os în betleemul meu cineva are nevoie de transfuzii și de furnici și de jazz
*
:nu exista nici bine nici rău suplimentar aveam buzele
mușcate de molii
în familia
noastră copiii și animalele
nu poartă izmene de pomană și nu
au gură de aceea nu ne este rușine
ne-am născut bătrâni bărbile albe le-am schimbat cu unele sau cu
altele
*
:a vrut să îmi rupă capul dar m-a lovit cu pumnii după
ce am adormit am văzut
alt nebun
care mergea întins pe o parte pe fundul unei ape cu o țigară aprinsă
în gură
--- altcineva dintr-o țară aproape străină
a ridicat
din aer
un mare
semn de întrebare --- când m-am trezit
din somnul meu n-am zis uite un mort care până la vârsta de treizeci și trei de
ani nu a vrut să lupte n-a ridicat un perete pentru o casă a primit viața
veșnică
*
am ieșit din foc mi-am luat crucea şi am venit să-mi
ating stratul inferior
.
azi mâna
mea dreaptă
nu mai
știe să te ucidă
.
sentimente fanatice mă însoţesc nu este retorică și nici nu a început să
plouă ca prin minune am scăpat de ideologia
unui stat boșorog --- un pește cu mustăți și copite căruia i
se zbate ochiul drept atunci când cântă doine și balade ---
tatuat pe dos --- este rândul meu să fac daruri ---
am deschis umbrela cu spiţe de argint parcă aș fi un sihastru şi nu sunt
*
:să îmi
amintesc prima dragoste mi-am dat cu gel am plantat o sută de cruci
și încă una care era rătăcită și avea o formă nedefinită (luna este casantă?)
există un
popor răcoros ale cărui granițe au un caracter preerotic
acolo morții se îngroapă unii
pe alții în
a șaptea zi vin toți grămadă
la cină și stau dezbrăcați doar lângă femeile care nu se piaptănă
ps
ieșind de sub
piatră alta zice am hotărât vreau să cobor vreau să mă doară
iartă-mă acolo nu plouă niciodată și uite-mă îmi apune o vulpe printre pulpe
Ca Nimrod odată
Îmbrăcați în blăni
Dincolo de Tigru
Mergem să vânăm
-Haideți sus în nuc
Fluieră un cuc
Scara asta are
Șapte stinghioare
Stau
la pândă șerpii
Pe sub foi de mentă
Și s-au luat cu Iacov
Îngerul la trântă
Cucul
sus pe cracă:
-Raiul e-o prisacă
Matca face scară
Fetelor din ceară
Ne
privesc stăpânii
Stați și pașteți spânz
Noi la Turnul Vavel
Am șezut și-am plâns
Cucul
dintre ramuri:
-Nu veniți cu flamuri
Scara vă va duce
Până sus pe cruce
Se
zbicesc pe masă
Azimele-n pripă
Iar stăpânii-și vâră
Pliscul sub aripă
Noi
primim la vamă
Sulițe de-aramă
*
rimbaud - traducerea mea
Vârsta
de aur
Câte-un glas cu vorba-i
Veşnic îngerească
Vrea – de mine vorba-i –
Să mă lămurească.
Întrebări o mie
Ce mi te-au robit
Duc doar la beţie
Şi la bolunzit
Vesel
şi uşor e
Să tot cânţi aşa;
Sunt doar unde, flore
Şi sunt stirpea ta.
Cântu-i
se aude:
-Vesel şi uşor,
Lesne de văzut e –
Cânt cu ea în cor
Vesel
şi uşor e
Să tot cânţi aşa;
Sunt doar unde, flore
Şi sunt stirpea ta.
Încă-un
glas cu vorba-i
-Iarăşi îngerească-
Vrea – de mine vorba-i –
Să mă lămurească.
Şi-o
dă-n cânt pe dată,
Asudând puţin,
Cam nemţeşte, iată,
Dar focos, deplin.
Lumea-i
vicioasă:
Şi-asta îţi căşună!
Focului îţi lasă
Neagra infortună.
Mândru
e castelul!
Soarta-ţi este clară!
Din ce veac vii oare,
Fire princiară
De frăţân mai mare? etc...
Cânt
şi eu în cor:
Mii de voci-surori
Dar nu oarecare
Îmi dau slava lor
Plină de pudoare.
NU VAD NIMIC, NIMIC IN JURUL PEISAJULUI - Salvador
Dali
Lui
Ferrán și Mayoral, Salvador Percarnau și
Manuel Brunet; cu respect.
"Câte, câte lucruri sunt la
prânz în peisaj
atât de multe că nu se pot povesti
unele într-un loc, celălalte în altul, toate sunt acolo
dar toate aceste lucruri, mici și mărunte,
se află în pietre
și în măslinele nemișcate uscate gata de a adormi sau a zbura
și în bastoane uscate
și în alge uscate
și în fiarele uscate
și în rahaturi uscate
și în mucus uscat
și in muste uscate
și în tangouri uscate
și în valencieni uscati
și în muzicieni uscați sub o iarbă mică
și în coafurile uscate sub un stilou
și în degetele uscate atrase de largul mării
și în nasuri uscate aliniate
și în sardine uscate subțiri ca un fir care ar dori să meargă
[undeva
dar ochii lui sunt pe un baston uscat
solzii din fundul unei bălți uscate
spinii ridurile nasurile și prepelițelr
pierdute într-un mic anus uscat purtat de adiere
ca o broască țestoasă
sau ca o sămânță.
Anus mic
ai trăit aproape de sexul unei frumoase înotătoare tinere
te-ai jucat
ai citit romane instructive
ai plecat si ai venit
te plimbai
te rătăceai pe drumuri
iar acum ești uscat și adierea te poartă ca o sămânță."
*
Pieritul nu-i un capăt - Nick Cave & the Bad
Seeds
Când
eşti trist şi fără sprijin,
şi nimeni nu îţi este prieten,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Si când tot ce-ai mai sfânt,
se năruie şi devine vânt,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Când
eşti la o mare răscruce
ce n-o poţi clar înţelege,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Si când visele s-au făcut pulbere
şi nu desluseşti ce te poate ridica,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i
un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Cand
nori sumbri te-nconjoară
si ploi din plin coboară,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Si
nimeni nu-i acolo pentru tine,
sa-ti dea o mană de ajutor,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Căci
pomul vieţii creşte
unde spiritul va fi mereu viu,
şi lumina caldă a mântuirii
străluceşte în zări goale, cenuşii,
când oraşele-s vâlvătaie
şi cu trupurile aprinse de oameni,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Şi
când îţi cauţi, în zadar, dreptatea printre oameni,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i
un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt."
Сергей
Есенин / Serghei Esenin
"Я обманывать себя не стану..." / "Să mă înşel pe mine nu
încerc..."
Să mă înşel pe mine nu încerc,
Ascunzându-mă-n ceaţa inimii grijuliu.
De ce-oi fi trecut drept şarlatan?
De ce-oi fi trecut drept scandalagiu?
Nu sunt ucigaş şi n-am prădat în codru,
N-am împuşcat în temniţi niscai nenorociţi.
Cel mult sunt numai un ştrengar,
Zâmbindu-le-n faţă celor întâlniţi.
Sunt un moscovit zburdalnic şi chefliu.
Prin toate împrejmuirile din Tversk,
Toţi câinii de pe ulicioare
Mersul meu sprinten îl ghicesc.
Fiecare cal răpciugos
Dă din cap când mă întâlneşte.
Pentru vite sunt un prieten bun,
Orice vers din sufletul meu le lecuieşte.
Mă port cu joben nu pentru femei -
Patimi prosteşti inima nu pricepe, -
Mai bine din el, cu oarecare tristeţe,
Ovăz auriu dau la iepe.
Între oameni prieteşuguri nu am,
Altă împărăţie am cucerit.
Oricărei iepe cravata mea cea mai bună
La gât să i-o leg sunt pregătit.
Şi de-acum n-am să stau să bolesc,
În ceaţa inimii mi-a sclipit un foc viu,
De aceea am trecut drept şarlatan,
De aceea am trecut drept scandalagiu.
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
Floare de țară
Astăzi
mi s-a părut
că am cunoscut
o floare de țară...
m-am salutat cu parfumul ei
și am întrebat-o cum o cheamă,
Floarea Răului,
mi-a spus,
apoi s-a uitat în ochii mei lung,
cum se uită Luna la Demiurg,
punându-mi din mișcarea petalelor
aceași întrebare,
Floarea Binelui,
i-am răspuns.
Am mirosit-o-ndelung,
iar ea, obosită și fericită
că mi-a trimis atâtea esențe și doruri
din ființa ei plăpândă și otrăvitoare,
s-a închis în propriul ei cerc...
Tristă de despărțire,
mi-am șters ochii de lacrimi,
și mi-am văzut limpede,
imaginea mea în oglindă...
Se veștejesc coroanele de sfinți
sub pașii mult prea repezi
hăituiți ca două holograme însingurate
pășim absenți pe frunzele brumate
Strivim sub tălpi culorile de jad
ca niște ochi hipnotici frunzele tot cad
pe două umbre turnuri de mătase
ce se ating din când în când sfioase
Culori
incendiate dispar sub pașii reci
și știu acum că ai dori să pleci
s-a stins în frigul toamnei ca-n sicriu stelar
toată căldura clipelor de jar
E
frig și-aș vrea să intru-n umbra ta încet
dar se deschide ochiul meu secret
și când sa-ți spun că ai miros de frunze
mi-apasă toamna degetul pe buze.
Vişan Dragoş
to
Un nebunesc do
.
Cel mai nebunesc do
l-am simțit imediat
după ce-am revenit de prin Moldo
"va fi a urmașilor" of course
mei? asta nu mai știu deloc
mai precis din Suceava Putna
Sihăstria de Neamț a lui Ilie Cleopa
Tg.Neamț Târgu Frumos Iași
.
V-aș aminti de acel de sus do
căci i se spune și Țara lui do de Sus
.
Do de ce e mai curat
do de munții cei mai lați și neumblați
do de rătăciri prin sihlele bătrâne codrii veșnic tineri
do de primul care m-a afurisit pe bune
.
Eram prea satiric la 19 ani
și scrisesem un pamflet în "Infractorul"
apoi prea cuviosul părinte Ignatie
cel dintâi duhovnic de la Putna
m-a iertat dezlegat înnoit
pentru că găsisem plânsetul cel sincer și amar
pe do prelungit
de jos
pentru neiubiți
ar trebui să se inventeze creditele de dragoste. s-ar elimina pe o perioadă
fixă
singurătatea.
vrei sentimente?
împrumută din viitor. trebuie eradicată tristețea prin trucuri, chiar și
bancare.
da, aveți dreptate,
pentru câți prăpădiți de suflet sunt, o bancă de dragoste trebuie să aibă
rezerve substanțiale.
firește,
ar face profit din dobânzi. vă dați seama câtă iubire ar trebui dată înapoi în
plus?
paradoxal,
nu s-ar înghesui nimeni.
există proasta aia de frică: dacă nu sunt în stare să achit creditul? dacă îmi
falimentează inima între timp?
de fapt
principala problemă la o astfel de bancă, e că nu ai ce să pui
gaj.
(așa
că rămânem săraci.
taci și rabdă de foame.
și eu am buzunarele pline de vânt)
Marcel Vişa
to
Sara pe deal
Umbrele imită prin corturi acte
sexuale
Plec la marginea pădurii ca să mă
rog,
sau să mi-o frec.
După două zile put și sper să plouă
Berea căpătă gust de timbru,
e caldă și te piși mult după ea.
Noaptea mi-e frică să ies,
am pregătită o sticlă goală.
Pastorul a luat o dușcă bună într-o
dimineață
crezând că e alcool.
La doi pași de mine e cortul Sarei
Are o păpușă cu ochi albaștri care
spune MAMA
enervant de des
(citesc în cort, iar păpușa aia
mizerabilă repeta MAMAMAMAMAMAMA)
Când eram copil le ridicam fustele,
eram dezamăgit de faptul că le lipsea
sexul,
reparam greșeala cu lama de ras a
tatălui.
Uneori le desenam penis.
Sor’ mea mă pâra că i-am „stricat”
păpușa,
sau mă dădea cu capul de pereți (în
funcție de stare)
Ne împăcam atunci când tata și mama
se certau iar,
plecam la câțiva pași distanță de
casă
și desenam cu degetele în nisip o
liniște mare.
Când plec în tabără mă trezesc
devreme să prind
trenul de 5 AM,
în rest dorm mult,
sunt un leneș, iar asta îi irită pe
ai mei.
Fug departe de certurile lor (și asta
îi irită)
acolo unde se vorbește mult despre
Dumnezeu,
iar sexul păpușilor nu contează
doar cine le trage de sfori.
Tot ce îmi doresc aici e să plouă
torențial,
iar Sara, înfricoșată de tunete, să
mă cheme la ea în cort
și, ca să nu plec, să mă lase să-i
privesc sexul
până când, obosit, adorm cu mâna
între picioarele ei
(dimineața participăm cu pioșenie la
ora de rugăciune).
Niciodată nu facem mai mult de atât,
nu vrem ca Dumnezeu să se supere pe
noi și să ne ucidă.
El te iubește până când faci sex
apoi ești pe cont propriu.
TRANSCEDENTALUL FLORILOR
Florile,
dragă pelerinule, nu plâng în faţa ta,
Doar capu-şi pleacă-ndurerate când, cu nepăsarea ta,
Le iei din a lor viaţă, le calci cu-a ta cruzime în picioare,
Şi uiţi de-a Domnului făgăduinţă,
Că, Om şi Animal şi Floare,
Sunt dăruite să vieţuiască-n armonie, nu în umilinţă,
Să fie unul pentru celălalt spre ocrotire şi-nţeleaptă folosinţă.
Florile,
dragă pelerinule, nu ştiu pe ele a se apăra,
Fragilitatea lor le face de-o frumuseţe transcedentală pe pământ,
În miezul lor sunt puse chei sublime, de înălţare către D-zeu,
Ateul nu-ntârzie însă a le blasfemia,
Iară, creştinul, le rupe să isi satisfacă al său crud ego.
Florile,
poartă- a pământului genetic cod de regenerare,
Multiplicand sămânţa cu mult rod a noilor vlăstare, de sacru ADN sunt
purtătoare,
Prin vântul care le ridică polenul într-o ploaie de aur pân' la soare,
După săruturi îndelungi în ale sale braţe de fuioare, le lasă să-nflorească
gingaşe pe pământ.
Florile
sunt mici răvaşe de la Dumnezeu,
În care poţi citi-n lumina lunii, mesaje hieroglifice a lumii din mormânt,
Poartă şi simbolistică a dragostelor ce apar ca pătimaşe,
Pe coapse de poiene scăldate-n aur, când mândrii feciori şi frumoase Cozânzene,
Curate suflete-şi unesc, în candoarea lor, prin sfânt legământ.
Florile
au prinse-n ele vise reîncarnate, ce s-au preumblat în vânt mereu,
Şi -asteaptă salvatorii de suflete, să fie puse-n sfere de cristal, ferite de
cel rău,
Ascunse între a lor petale, parfumuri strânse de milenii din vremi cu Zeus,
Cronos, Prometeu,
Pun dulce mir în aer, apă, sfinţesc cu trăinicie oceanele-n imensitatea lor,
îmbălsameaza pământul,
S-aducă aminte că pe-acolo trecut-a Dumnezeu.
Florile,
aceste magestice regine ce în tăcere ne privesc,
Cum strâmb în îngâmfarea noastră, călcăm pe alţii, ne-impiedicam, tot noi
cădem,
Ne-arată calea spre mântuire prin a lor covor multicolor plin de iubire,
Ce imprumutat-a curcubeului din cer culori,
Pentru a ne fi spre învăţare aicea pe pământ.
Margaretele,
dragă pelerinule, sunt flori ce poartă-n ele sfinţi,
În puritatea lor, mirese-au devenit în cer, în ele au argintul sigiliului lui
Dumnezeu,
Iar macii roşii de pe câmpuri, poartă în ei martiri ce au păstrat făgăduinţi,
Rupti in bucati -au fost de fiarele de oameni, ce-au sufletul recunoscut ateu.
Florile
sunt cântece de sărbătoare, doinite prin păduri şi prin livezi,
Zăvoaiele-ar fi sterpe, reci, neprimitoare,
De n-ar fi trandafirii cei sălbateci, lumânărelele şi albăstrelele cu brâie
verzi;
Păşunile-ar fi pale, molcome şi monotoane,
De n-ar şti ruga florilor ce -nvie dimineaţa,
Când poţi prin roua- sticlă a cerului să vezi,
Că viaţa şi cu moartea au taine şi mistere, dincolo de ochii nedeschişi ai
lumii,
Iar tu, un pelerin pe-acest pământ,
Eşti temporară "sămânţă", de "floare",
Adusă pe-a timpului de foc ireversibil aripi
Caci D-zeu crezut-a-n tine si mi te-a pus la "incolţit".
Dana Logigan
to
Puf alb, puf gri
bunica
ştia că eu voi fi visătoare
şi-mi dăruia la fiecare pumn de zmeură
coaptă în toată dragostea ei
câte un pumn de puf
puf alb smuls de pe piepturile gâştelor
ce-şi uitau gâgâitul la ascuţirea cuţitelor
bunica ştia că visele sunt imagini
care ies noaptea din pernă
şi mi le dorea pe toate cu aripi albe
aripi de îngeri
de porumbei
de fluturi
iernile
albeau acoperişurile cu păcură ale bunicilor
noi îngrămădiţi pe cuptorul unde moşul cocea poveşti cu Ulise
albeam închiderea genelor
Ene ne colinda în fiecare seară
adus de acel uriaş pe braţele-i vânjoase
care mai lesne căra bolovanul şi butoiul cu vin spre gura peşterii
decât pe moşul viselor de copii
chicoteam până la ultimul trosnet al focului din vatră
atunci
bunica scotea coşteiele albe din lăzile de zestre
cu miros de levănţică
şi de ţigări fără filtru
moliile nu puteau să-mi atingă visele
aşa credea bunica
ochii
albaştri
mâinile de filofteie
adunau în patru firele de aţă albă
şi cu semnul sfintei cruci
îndesa pentru visele mele
puful acela alb
în coşteiele apretate
la
primele pâlpâiri de candelă
din perna bunicii ieşeau inorogi
şi zâne şi cai de lemn
copilăria îmi curgea prin puful acela alb
ca spuma laptelui
mulţumind bunicii
………………………………………………..
acum bunica e cel mai frumos vis
puful pecetluit de ea în pernă nu mai e alb
timpul l-a înrobit în purtarea griului
bunica
nu ştie acum
visele mele odată ninse
s-au ponegrit cu aripi
de molii
de cuci
de corbi
nici anul acesta
nu m-ai invitat de ziua ta
și totuși voi veni îmbrăcată obișnuit
cu mici riduri apărute chiar
în dimineața asta
intru în piața de flori
și cumpăr un trandafir negru
nu-i
tăiați spinii doamnă
lăsați-l să se apere de mâna mea
îl voi duce în cimitirul trandafirilor
acolo
unde
fiecare trandafir are un mormânt
sau fiecare mormânt are un trandafir
tăcerile
se amestecă cu toate tăcerile
singurul
loc
unde mi se face milă de mine
și nu-ți pot spune cum aș vrea
că am învins
nici măcar nu știu exact ce trebuie să învingă
un învingător
poate
pe tine
poate pe mine
poate chiar lupta asta pe care o duc
cu nimicuri care construiesc
ce tu ai pierdut.
Anca Hirschpek
to
Golul
Când
vine,
deschide
larg usile
și nu te grăbi să-i dai nume.
Vezi,
deja a dispărut
iar
tu nu simți nici măcar un vânt în celule.
Auzi
doar un tir, un oarecare visând cu putere-n volan,
mai
târziu, pe autostradă, va accidenta mortal.
Înșir-te
păstăi goale de oameni, e toamna,
se-aruncă-n
borcane diverse și cerul ne trage de limbă,
e
vin derizoriu sub lucruri, clipim și pe vârfuri
nu
punem decât până la coșmarul înghițit următor.
Toti
suntem medici la primele ore, sau poate arhitecți,
strivind
în buzunare mecanica viciatului aer
unde
nitriții îngână oxigenul iar blândețea-i păgână
intră
în alveole cu armuri sfintițe
și
urlă tăcerea printre dinți.
Doamne
miluiește, șoptim, legănând biserica
pe
genunchi,
e
făcută din cranii la fel ca al nostru în care simțim
lungindu-se
oase fără folos și-o lungă arcadă.
Până
la urmă înalta geometrie este totul-
spațiul
dintre atomii dragostei și-ai morții,
dintre
molecule fecunde și altele răsucite
ca
o paiață
debilă.
Și-atâția
descifrând mirajul înghesuit între artere și vene,
cu
degetul arătând obrazul obtuz, mângâind pe el goluri
și-un
puls derizoriu împletit
ca
în fire de paing.
Mama
se ghemuiește în pântecul meu
și
mă crește de-acolo,
ademenitor,
sunt
doar cu un copil mai mare,
un
prunc tot mai neglijent, bătând step,
sărind
șotronul înțelepților,
lovindu-și
zalele greu identificabile
de
alterarea orașului
înverzit
până la putrefacție
doar
în jurul acelor albe dreptunghiuri
în
care nu se mai petrece nimic.
hornul
de
fumul toamnei mi se umplu ochii,
sunt ca un horn zidit în două lumi.
leg lumea mea de frunze și cărbuni
de cerul lui - un bărăgan cu dropii.
privesc în sus, și cât de blânzi sunt
norii,
nu se agită, nu se enervează...
și dorm adânc, dorm ziua în amiază
iar noaptea varsă apă-n scocul morii.
cad
frunzele - vremelnice cocarde
ce-au strălucit cândva pe piepturi late.
cărarea plânge de singurătate,
frunzișul toamnei fără flăcări ărde.
și
fumul lui se urcă-n cer prin mine.
LĂCRĂMIOARE ROŞII
- poezie adamică -
Mă
troienesc zăpezi în agonie
Şi-mi pun pe tâmple colţi de Perseide,
Se-mbolnăveşte clipa-n veşnicie
Şi-un ultim zeu, râzând, se sinucide.
Odaia se dezbracă de-aşternuturi,
În ea lumina seva şi-o goleşte,
Iar farmecul eternelor săruturi
Pe ziduri amintirea-şi zugrăveşte.
Te
intuiesc cerşindu-mi adorarea,
Zeiţă cu sprânceana încruntată,
Adamă plămădindu-şi íntristarea
În miez de pâine albă şi curată.
Mi
te răpesc din primăveri grăbite,
Din orologii cântărind Pământul,
Din slove în peniţe răstignite
Care-n tăcere-şi spânzură cuvântul.
Că
suntem sau nu suntem o scânteie
Ce spintecă-n păcate credincioşii,
Te-aş omorî trăindu-te, femeie,
Pe-un pat mustind de lăcrămioare roşii!
Ștefan Silviu
to
Zece cuvinte frânte
Mă lovesc în tâmple.
Vor să se așeze într-un antipsalm
Urlat cu calm
Într-o biserică-n ruine.
Nouă stele cad pe nevăzute
În zile tăcute.
Sunt speriate de gâlceava zeilor
Din parcul unei nopți prea mici.
Mai fulgeră, dar rar.
Opt flori s-au grăbit să înflorească
Pe corpul, ce se face iască,
Al unicului om
Ascuns sub rădăcina unui pom.
Se-nchină-nclină ofilite.
Șapte glasuri au uitat limba
Corului din strană
Și cântă ode inverse...
Ecouri izbindu-se pe dos.
Hristos stă azi cu capu-n jos.
Șase gânduri mici de hulă
Ard eternitatea.
Azi, paritatea
E impară.
Adam si Eva nu au mușcat din rodie...
S-au otrăvit c-o pară.
Cinci dimineți
Au făcut genocid.
Mi-au ucis nopțile
Și m-au lăsat lucid.
E doar un apostolic suicid.
Patru pereți au închis apusul
Iar pe podea
Un trib de șoareci își dă cu presupusul
Privind răspunsul
La o-ntrebare grea:
A fi sau... a uita?
Trei tinere fecioare
Își bat cuie înalte în picioare
Și se îmbracă-n rochii scurte, negre.
A fost o noapte grea si lungă...
Au alăptat un prunc ce nu știa să plângă.
Două pahare goale plâng apă
Peste hârtia stearpă.
Groparii sapă
O infintă groapă.
Lumea a obosit.
Unu este poetul cu tâmpla spartă
De-un țipăt, o artă,
O poezie moartă.
Coșmar construit din cuvinte.
Eu mă opresc aici... am obosit.
Continuă tu numărătoarea spre minus infinit.
Numărătoare inVERSă - Absurdul și...
Doina Boriceanu
ieh!
Ieh!
Vreme nebună
Ce-ți joci
giambaralele
Peste pași de
suflete,
Și lumea să
te vadă năglabie,
Să te arunce
în traistă,
Să te viului
pe umăr ducă… ducă…
Și te
mersului mers duuuci
Pe unde
apuci,
Rest,
mireasma suplă de foșneală
Și-un
ceasornic cu ochii din cerneală.
Pe muchia
gândului
Se anină din
nimic aburoși fluturi
Și atunci
viața ți-o aduni
Și o sorbi
din căuș de pumni…
Pe tăiș
aprins în candelă
De tămâie
întremurat aer…
Cade stepa
frântă-n șoapte,
Strigă ierbi
că sunt pierite pământului
Dar se fac
aievea de vânt bate.
Ehehei! Clipă
îndărătnică de jar!
Potcoviți îmi
stau inorogii
Gata să ia drum
de sub felinar
Să mi-l pună
în bâiguit sertar.
Picură,
picură melodia vieții
La fiecare
altfel, la fiecare,
Inorogii se
rup paginii poveștii
Și se adună
în clipa de zvonire.
Sub brațul
timpului
Curg viroage
cu munții alături
Și luna bate
la poarta zidului…
S-ar da pe
mâna grădinii de rai,
Acolo,
gânduri fără scaieți aflai
Și nu știu
cum, dar mi le povesteai…
Saltă, iuțit
vine zvon că în timp
Se deșiră
diminețile ca valuri,
Se
rup-zdreanță tăriile ce sughit
Așteptând la
masa morții noi zaruri.
Pe felia asta
de pârloagă
Priponită
iapă în senin stepa veghează.
Ehehei! Saltă
val sub zbor meduzei
Și sărutul
tău mi s-a prins de gură
Și arsura
vremilor cum mai ustură…
Ce umbre îmi
aduce vremea
De mă
înconjoară?
Mă spăl de
visare în chemarea ta,
Afară se
pornește să vremuiască…
Viscole se
prind de părul tău
Cerul se
învață cu bolovăniți norii
Ca zmeuriș,
stele roșii se trag din hău
Și ne
înfloresc neașteptânzi privirile…
Ești plecat
oare din locul?
Botul cald de
inorog freamătă
Și gust,
întâiași poate!, lacrima de inorogul
Ce ba e zbor,
ba moară ce apa zdrumică.
Și eu pe
trepte de-un străvechi altar
Să-mi botez
timp ce am
Cu sfinții
uscați și goi ca un maidan
De față,
întinzând poale cum cristelniță.
Mi s-au
sălbăticit în tării puterile,
Mi s-au
creștinat ferestrele
Și izvoarele
în odăjdii de argint
Aduc luna în
hambar de stele dinadins.
Inorogul
pășește prin aprinsă lună,
Se îmbată din
fructul cerului adus,
De sus plouă
luciri scăldând ungherul,
Căci în
căutătura lunii te-ai ascuns.
Cezar C.
Viziniuck
JAMILENA
Prolog
2
[el]
vino
îmi ziceai
cu inima potir de iubire
vino
intră în mine
posedă-mă
trupul meu îți va fi casă
sânii mei îți vor hrăni buzele
mireasma mea te va îmbrățișa
îți va mângâia tăria cu vibrațiile plăcerii
(aceasta
era jamilena
în clipele sale de extaz
când el
iubitul ei era departe)
acum
jamilena
iubirea viselor mele
te-ai pierdut în nopți negre
în munți fără înălțime
în oceane fără sfârșit
(acesta
era el
veșnicul amant
dorit doar pentru o noapte
visat de fete tinere
în timpul propriilor mângâieri
de femei măritate
călărite de soți transpirați
plictisiți
obosiți de aceiași imagine
veșnic fardată)
Podul lui Singer
burghiu
amintirea
sfredelește lemn tare
plutitor pe bulboane de apă
Roșia după ploaie
în care țopăiam fără grijă
când premeditam ori recidivam
tot spectrul boacănelor din Lobstein
ciocanul
dogarului Aron
„nagytata” al meu din Ștefan colonia minerească
poc-poc poc-poc poc-poc
niciodată familiei noastre
nu i-a lipsit vreo doagă
cercurile erau mereu prinse la locul lor
cât aer de sfințenie aveau mâinile sale de funingine
cum luminau când sorbeau
supa alburie de salată
Rebeca i-o servea mereu cu o față
ursuză și neagră
așa arăta huila furată de Zghemberi după Cox
Hedi era specialistă în remaiat de ciorapi
se poticnește dintr-o dată burghiul
nu mai știu dacă locuia la Nivelt
în blocul artiștilor
ori undeva lângă Tora
cât de mult iubeam ciorapii de plasă ai mamei
pesemne n-aveam bani de buzunar destui
pentru remaiat
cele
mai arătoase corsete
le cosea Bőzsike în minuscula-i garsonieră
din blocul turn de la Braia
damele bine din oraș
o puteau căuta până noaptea târziu
avea Bőzsi o mare slăbiciune
pentru parfumul exotic al amorurilor clandestine
atunci își lua o pauză de „doua prune” la Hager
mai
jos de centru la Cucu
stăteau Poborena
polonezi cu vechime în urbea noastră pestriță
la alimentară
un băiețel venit din sus de Mătășelele momârlanilor
cu un cap mai scund decât tejgheaua
cerea vânzătoarei pâine și marmeladă
stâlcea înadins cuvintele românești
pentru că-și dorea să devină ungur
mândria
noastră
calea ferată pe care trecea maiestuoasă
precum o mireasă în rochie cu trenă
locomotiva cu aburi
chiar prin mijlocul orașului între cei trei P
primărie, policlinică și palat
scrâșneau
fără odihnă funicularele deasupra preparației
Jiul negru de trudă verde de silicoză
abia se târa de la Maternitate spre Viscoza
ori invers
tot neastâmpărul mi-l înmuiam în Canaliș
ori în ștrandul Mineru’ dacă aveam bani de intrare
acolo nicio o săritură în cap nu era destul de înaltă
nici suficient de adâncă
pe
drumul spre casă îl întâlneam
pe Chichi Buratina cel mereu fericit
își căra cu sârg permanent
roaba cu bulendre și cartoane
ningea uneori în plină vară
cu fulgi de funingine
peste oraș se așternea o liniște sumbră
ca după o explozie în subteran
doar strigătele țiganilor „sticle borcane”
și bocetul sirenelor
adevereau că orașul mai respiră încă
chiar și din uitarea adâncă
a morții
cele mai multe puțuri aveau nume de femei
Victoria Carolina
cel orb de lângă Scoaba lui Matei
era Maria
așa orbește uneori memoria
Juliska
nénje împinge undeva vagoneți
într-o altă dimensiune
mă sfredelesc și acum cuvintele ei simple
„szép volt nehéz volt igaz volt”
care vin după ani dinspre ea înspre mine
apoi se așează toate în straturi
să-mi fie abataj să-l pot săpa mai târziu
cu târnăcopul ori pickhamerul
ca într-o galerie de coastă vor sta știurțurile
cu sterilul adunat din viața mea
și
casele cu ochi orbi precum iapa lui Gârlopan
cea care ducea cu ștrafu
mobila pentru case noi
și sicrie pentru case de veci
golite de suflet înghițite pe jumătate de pământul
cu gura știrbă și lacomă
după
ani
când am lăsat în urmă
poiana copilăriei sub Dőglesztő
la mină deasupra gheretei portarului
urla Dictatorul
sub vocea spartă a neadevărului
se fisura și piatra pe Oboroca
amintirea
burghiu mai sfredelește o dată
până dincolo de rana neacceptării
la poarta 5 sud
au ieșit minerii din șut
ochii lucioși de huilă
întunecă mai mult șanțul feței
praful de cărbune a crescut în fiecare rid
mai
jos cimitirul așteaptă
să le acopere
oasele zbuciumul trecutul
lecțiile
de vioară pe strada Oficianților
supliciul zilelor mele de joi
trebuia să-mi legăn păcatele toate
reale ori închipuite
pe puntea șubredă cu doaște lipsă
spunea mama
cine trece pe podul lui Singer
și nu-și recunoaște minciuna
hrană va deveni broaștelor hâde și verzi
care-l vor trage pe veci
în mâlul cel negru al Jiului
Colocviu
– Mircea Vulcanescu – George Anca – Mihai Sora – Magda Ursache – Flori
Balanescu - Stefan Dimitriu – Cornel Moraru – Teodor Mesina – gds – Cristina Cretu
– Dragulanescu Nicolae – Magna Botez – Ioan Miclau-Gepianu – Daniel Verona –
Octavian Soviany – Streche Nicolae Florentin – Serghei Esenin – Adrian
Bucurescu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Gabriela Tanase – Visan Dragos –
Corina Dasoveanu – Marcel Visa – Lora Levitchi – Dana Logigan – Alexia Ema Ema
– Anca Hirschpek – Lazar Magu – Mihaela Borzea – Stefan Silviu - Doina
Boriceanu – Cezar C. Viziniuk – Melania Briciu Atanasiu
Centrul Cultural
MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39
29
octombrie 2019, 5 pm
Anul
XI nr. 8 (114)
Recital Vali Pena in
memoriam Puși Dinulescu
Intervenții:
Corneliu Zeana: Schimbare
George Anca: Tehnologia recunoașterii
Streche Nicolae Florentin: Eliade profanat
Vasile Menzel: Nicolae Iorga despre muzica
românească
Anca
Fanea: Sate disparute din Baragan
Viorel Speteanu: Codrul Cosminului 1497
Andreea
Fanea: Valori bibliofile ale
Mitropoliei Târgoviștei
Teatru de poezie: Vali Pena, Liliana Popa, Gabriela Tănase, Bianca Michi Nema, Elena Armenescu, Doina
Boriceanu, Ecaterina Petrescu Botoncea, Constanța Popescu, Vasile Menzel,
Corneliu Zeana, Dragoș Vișan, Alexandru Leu, Ioan Rațiu,
Lansare de carte
Labiș, 100 poezii, Editura Academiei, 2019, editor
Mircea Coloșenco
Grigore Grigore, Te văd urcând, Zven, 2019, recită Vali
Pena
Otilia Zaharia, Iubirea un ecou îndepărtat,
Arefeana, 2019
Coordonator: Dr. George Anca
MIRCEA VULCĂNESCU
Psychological element (soul)
Existing studies – Drăghicescu (imitative apriorism)
- M. Ștefănescu (decretive apriorism)
Dynamic
precipitations of history into actuality: (Iorga)
Theory of temptations
– temptations as possibilities to be
- temptations as impulses and minimal
resistances
Ethos: Sui-generis structure
of temptations; catalysis of historic evolution.
Poland – contrary
synthesis of Slavs with Rome;
Catholics – Slavs – Poles
Latins – Ortodox – us.
National temptation:
Aron Pumnul. Pârvan. Blaga. Revolt of non-Latin basis.
Iorga. Crainic. Botta.
(Scepticism, balance,
obstination, patience.)
Roman temptation:
legality, character, constancy, Jesuitism: Blaj. ([Iuliu]
Maniu).
Mountains. Latinists.
Byzantine temptation:
(Iorga, Hașdeu, Eliade).
Politics, glamour,
ostentation, intrigue, robberies, altruism,
tolerance.
Slavonic temptation:
(Stere – “Viața românească”).
Religiousness,
carelessness, softness, excitement,
adaptability,
delicacy.
French temptation:
The ’48 generation. Expression.
Getting out of self as character
passage (imitation).
German temptation:
Junimea members. Eminescu.
Metaphysics. Return to self.
(odd aspect of German influence).
Not dislocation, but colocation.
Jewish temptation:
Modernists. (Time. Now or never). Art.
Getting out of self; dislocation, no
modality: trends (vide) (?).
Hungarian-Polish
temptation : form of Roman temptation, combined
with a Byzantine one.
(Greek-Bulgarian)
Balcanic temptation:
new form of trivial Byzantine temptation
Gypsy temptation:
(excitement, tenderness, noisy attitude, charm).
Syntheses: mahalatta.
Groups (the rest):
Eastern temptation (contemplation, shameless, passivity,
balance, scepticism).
Western temptation (of the city) (’48).
(Activity, organization,
social mysticism etc.).
Temptation of the North (of the
mountain).
Temptation of the South (of the plain,
the water, the field and the
Danube).
Representative
Romanians: synthetic.
French (logical)
statement
German metaphysics
Slavonic
religiousness
Jewish – Gypsy art
Byzantine politics
Balcanic modern life
Native – German
thought
Slavonic – Gypsy
feeling
French – Jewish
expression
Balcanic – Byzantine action
but with Roman criterium.
1. Slavonic – Gypsy
(deep, tender) feeling
2. Tracian – German
(hard, substantial) thinking.
3. French – Jewish
(relational) statement.
4. Balcanic –
Byzantine performance (individualism), but with Roman criterium (which
is cared for by the community).
We like or we do not
like,
These are the real
characteristics that we bear in ourselves.
As synthetic elements
of the Romanian:
- the substantial
Romanian dimension (qualitative) and the relational French one
(quantitative)
- the limits of
assimilation of “Slavonic soul”
(does not dislocate the self).
Operation of
quantitative stubborness.
- Byzantine glamour
and Romanian glamour.
Predilaction for
“forms”. Ritualistic sense.
- Byzantine balcanism
and slavonic – Gypsy sensivity (its limits against peasants' sobriety.
Easiness of dislocation and total amorality
(as criteriality) of the dislocated.
- Getting out of
himself of the Romanian (Water disturbance).
Capitalist economy
and Jewish ethos.
Jewish ethos in art.
Therefore, within the soul of this
people, there is a temptation of Rome, one of our non-Latin basis, a
Greek-Byzantine temptation, one or maybe two Slavonic temptations: a
Slavonic-Balcanic one, another of Dostoievski’s Russia. There are also so
strong French and German temptations, that they could alienate us. A
Polish-Hungarian temptation of pride – especially in Transylvania.
All these temptations historically
materialized into political and cultural currents that are important in
different times.
And which continue to polarize.
The Rome temptation which generated
Romania’s modern cultural history provided us with chronicle writers, religious
unity and Latinist school; today it is present in Blaj, with its endless row of
canonicals.
The Greek – Byzantine temptation
welcomes the Bucharest citizen as well as he reaches Mogo]oaia.
The Slavonic – Byzantine temptation
gave us the monasteries.
The revolt of our Tracian basis gave us
Lucian Blaga, Vasile P@rvan, Nae Ionescu, the nationalists.
The French temptation? The land ’48
dimension of our whole culture.
The German temptation gave us the
Junimea political reaction.
The Russian temptation – the people
current and partly, Semănătorul current.
George Anca
RAMA, HANUMAN, AND US
George
Anca, Romania
Sri Raam, Jaya Raam, Jaya Jaya Raam
The Ramayana comes into any
child’s ear, in school, in Romania, as perhaps everywhere, as a musical name,
something so old, primordial, endless tale and prayer, as well as an euphony of
the country, of Rome, of Sanskrit beautful ramanya
itself. A novelist, Mircea Cojocaru, may have written his second novel, Ramayana, name of a girl in love, with
that rememberance of his schooling, but, very probable under some deeper spell,
from various lives of his ancestry. His first novel, actually, was entitled The Lie. Ramayana may be the truth, with
nama Rama.
Rajagopalachary’s retold Ramayana, in translation, was widely spread and
read in Romania, otherwise in parallels to prohibition of spiritual message of
India, under Soviet command, pushing only class struggle against zamindars,
and, at best, singing Avara. Even
before Communism burnt-washed lives-mindes, for 50-60 years, the Vedas, Upanishads, Gita seemed
to be closer to Romanian soul and sears than Ramayana, if one doesn’t see in Kamadeva/Eminescu’s
arrows also those of Rama, as do I. For Ramleela Ground in Delhi gave me, for
some seven years, the simple show of saintness on earth of India and all
countries, while tall effigies of Ravana burnt all over India at Dusshera.
Discovering divine Rama is to be discovered by Rama, perhaps by grace of mother
Sita, with assistance of god Hanuman.
Some Christian monks, entering by chance and curiosity praying Hindu
groups, change the name of Rama with that of Jesus, feeling all right in their
own law. Professor Satya Vrat Shastri lectured in Ramnicu Valcea on Christ in
Sanskrit translations being blessed by local Christian Bishop, Gherasim. I have
recited Hanuman chalisa, in Romanian,
at Tulsi Ghat in Varanasi, in Trinidad-Tobago, Mauritius, South Africa, but
especially in my own country, as a start, with Indologists, students, and any
other people. When taken with other jobs, Ramayana
conferences, included those unattended, recalled me on right path of Rama, and
immediately after 26th January 2004 tsunami, I heard about Andaman
Island as being Hanuman’s Island, how damages were less there as under our
powerful protector’s care. Dr. Kirinde Assaji, from Gangaramaya Temple in
Colombo, who lectured in National Pedagogical Library in Bucharest on Theravada
Buddhism, saw the tsunami also as a lesson on impermanence, and, privedely,
evoked a mountain in Sri Lanka belonging to Hanuman, while Ravana was imposed,
according to him, only recently as a real king whose pallace to be found by archaeologists.
Visiting Bharatiya Vidya Bhavan in Bombay, I was presented by the
president S. Ramakrishnan Kamba Ramayanam
– an English prose rendering by Dr. H. V. Hande, a disciple of Rajagopalachari
(Rajaji), published there in 1996, adding it to Ramcharit Manas, by Tulsidas, I received during Ramayana Conference in India, 1999.
Professor Satya Vrat Shastri presented me, in Bucharest, his Sanskrit Mahakavya
on the Thai Ramakien, Sriramakirtimahakavyam, published in
1990, closing the circle of time back to Valmiki, with episodes not to be met
with in Valmyki Ramayana. Beyond
books, I was attracted by the inner universal appeal of Ramayana – “truly Asian epic”, yet to be reminded by genial
writing starting with adikavi (fisrst poet) Valmiki (5th century
B.C.), in Sanskrit, followed by kavichakravarti (poet emperor) Kamban (9th
century) in Tamil and saint Tulsidas (16th century), in Hindi, by
poet-saints of India and of the world, for “As long as the mountains stand and
the rivers flow, so long shall the Ramayana be cherished by mankind and save it
from sin” – Lord Brahma.
Rama
“I consider myself to be a human being”, says Rama in Valmiki’s Ramayana, and Sita tells him in the
XXIVth Canto: “Even if my life will be in heaven, without you, O Raghava, / O
man-tiger, I will not like it.” According to Rajaji, translator into English in
verse from Ayodhya Kandam of Kamban’s
Ramayana, “Kamban sang the story of
Rama, as of God come down on earth to suffer, chasten, upflit, help and guide
men”. And so does Tulsidas in Ramcharitmanas:
“By his name of Rama do I worship Vishnu,
lord of all worlds
The all-knowing, calm and sinless,
endless peace to all souls giving,
Served by Brahma, Shiv and Shesh-nag,
known in scripture as all-glori’us,
Lord of angels, in illusive human form the heir of Raghu
(Sundarakanda – Invocation)
Here are some of poetical visions of Kamban:
“When Ganga was able to touch the
entire body of Rama, how can any wordly being bathing in Ganga go to hell?”
(Ayodhya Kandam. Mother Ganga).
“‘If there is dharma in this world, let Lakshmana be born as my elder
brother in our next birth’. Uttering these words, Rama got ready to kill
himself with a sharp sword” (Aranya
Kandam. Ayomukhi)
“The one who is standing before us
with a bow in his hand is God Himself in Human form with none above him”. (Kishkinda Kandam.The slaying of Vali).
“Hanuman had reached Lanka with the speed of Rama’s arrow. As a result,
Rama’s fame crossed the sea, crossed the forest, and entered all parts of
Lanka, like the moonlight!” (Sundara
Kandam. Hanuman explores Lanka.)
“If the grief of a woman separated
from her noble lover were to attain a human form, that was Seeta” (Sundara Kanda. Seeta seen.)
“If Rama does not save you from this big prison within a month, then let
it be understood that the sins of Rama will transform him into Ravana; and
Ravana will be transformed into Rama”. (Sundara
Kandam. Choodamani).
“Like karma on one side and
enlightenment acquired at the end of yoga on the other, like ignorance on one
side and great wisdom on the other, like mighty sinful vices on one side and
steadfast dharma on the other, Ravana and Rama opposed each other. It seemed as
if the thousand hooded serpent, Adisesha, and the mighty, divine Garuda were
facing one another. While Ravana resembled the night, Rama resembled the day.
Like victorious handsome regional elephants standing furiously before each
other, they confronted one another. Rama and Ravana looked like Lord
Narasimhamurti and Hiranyan engaged in battle. They could be compared to Lord
Tirumal and Lord Siva trying to find out – prompted by the Devas – whose bow
was superior! Lor Siva and Lord Brahma, witnessing the fierce battle between
Rama and Ravana from the sky, found their hands trembling. Ravana blew the
conch which, during his earlier visits to the eight regions, used to silence
the exultant Devas. Though they were still afraid of that sound, they were
pleasantly surprised when they suddenly heard the self-generated blare of Lord
Tirumal’s divine white Conch, ‘Pancajanyam’. The five weapons of Tirumal, the
Disc, the Conch, the Sword, and the Kondandam were waiting on earth to serve
Lord Rama! Just as the scriptures could
not comprehend the trutful Rama, Rama did not see the weapons though he was the
true substance of all the celestials. (Yuddha
Kandam. The slaying of Ravana).
Hanuman
Hanuman, abode of strength unequalled,
prince of monkeys,
Body like a golden mountain,
storehouse of all virtues,
Well-known as the Son of Wind,
with truly wise ones counted,
Fire devouring demons,
serving Rama, him I honour.
(Tulsidas, Sundara Kanda)
Depicted by Kamban as mighty, sagacious, incomparable, “this is not a
monkey” (Lanka Devi). Rewritten in Sanskrit by Satya Vrat Shastri, from Thai Ramakien, the first words addressed by
Rama to Hanuman are (in author’s English version): “My wife has been carried
off by the vile demon Ravana. In this matter render help to me”. (Sriramakirtimaha kavyam.Canto VII – The
episode of meeting with Hanuman).
Us
“There is only one amongst us who can do it and that is Hanuman.”
(Kamban, Kishkinda Kandam. The Mahendra
Mountain). “Are you Hanuman?” I was asked in Durban, by a young man, as my
Romanian version of Hanuman Chalisa was evoked publicaly.
We are, indeed, in the situation of Hanuman, waiting to meet God Rama,
to serve him, and to be asigned by him to look after our fellows, like in
Kamban’s lyric Ramayana. “Tulsi, one
never knows any more if the Ganges still
feels the taste of the ashes”.
I asked a few students to speak on ‘Rama, Hanuman, and Us’. Among
answers noted on the spot: also we are Rama and Hanuman, Sita and Hanuman; Rama is God, Hanuman is human power, Sita is
the mankind, we are the part which makes
whole the whole (Claudia Gurau); God the
Father can be seen as Rama, and Hanuman as Christ or Mohamed (Augustin
Mitcu); we may all wish to reach ‘the
profound spiritualisation of the human’, the crown of divine aura (Minodora
Milea); Is it the removal of light on another face of divinity due to the
arrow? (Sorina Vissarion).
Sources (in order of quotations):
A.K. Warder, Indian Kavya
Literature, vol.2 (XII – “The Earliest Kavya
Literature in Sanskrit (c. -400 to -150); Valmiki), Motilal Banarsidas, Delhi,
1974, ISBN 0-8426-0734-X.
Dr. H. V. Hande, Kamba Ramayanam –
an English prose rendering, Bhartiya Vidya Bhavan, Mumbay, 1996, ISBN
81-7276-047-7
Sundarakanda by Tulsidas, Richa Parakasan, New Delhi, ISBN 81-87062-31/2
Satya Vrat Shastri, Sriramakirtimahakavyam,
Moolamall Sachdev Foundation, Amarant Sachdeva Foundation, Bangkok, 1990, ISBN
974-8358-51-8.
George Anca, Sanskritikon.Apokalipsa indiană V, Biblioteca
Pedagogică Naţională, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002,
ISBN 973-8306-02-7
Ex tempora works of the IIIrd year
studens, Faculty of Theology-Letters, Valahia University, Târgovişte
Mihai Sora
Magda Ursache
Jogging prin mass-media
Poezia: Prinţesă sau Cenuşăreasă?
În primul rând, ţin să-i urez
„Cafenelei literare” mulţi ani , după cei 16 de apariţii lunare, din ianuarie,
2013, în 200 de înfăţişări, dar cu un singur chip. În ce mă priveşte, optez
pentru revistele cu amprentă etnică, supravieţuind cu greu în „estimea” (vocabula
lui Noica) noastră. Virgil Diaconu taxează permanent abuzul de valorizări
(recent, lista celor o sută de presupus canonici
sau canonizabili), care împlu câmpul poetic, dar şi negările violente ale
valorilor sigure, de termen lung. Cum am mai spus, Nu-ul ionescian s-a multiplicat, însă şi Da-ul, în cazul
non-valorilor recente, umflate cu pompa de bicicletă de critici cu
sensibilitate receptivă pentru şefi USR.
Petru Ursache îi dispreţuia pe cei
care acceptau fără control spusele „atotştiutorilor” care au tot vorbit (şi
încă vorbesc) despre „găunozitatea” culturii române, de România ca deşert
cultural, ca Siberie culturală sau ca zonă calamitată, un soi de Cernobâl
toxic, deşi în Grădina Maicii Domnului au scris Voiculescu, Gyr, Crainic,
acuzaţi iarăşi că ar fi „cauţionat” legionarism, fascism, fundamentalism
ortodox şi alte etichetări ivite din sămânţa proletcultului. Ne despărţim
huiduind de clasici, cărora le prevestim amurgul, amurgul clasicilor,
îi de-clasicizăm răzbit sau am dori-o. Se găsesc pete-n soarele lui Eminescu.
În replică, Virgil Diaconu scrie o poezie înaltă, în numărul unu al „Cafenelei
literare”de ianuarie, 2019, sub titlul simplu, după vorbă, după port, Eminescu:„Deşi nu este un munte de om, /
el îşi pune muntele în tot ce face.// El îşi astupă uşa casei cu un cântec, ca
să nu intre frigul,/Poate de aceea, căutându-l de multe ori, /nu mi-a răspuns
nimeni./ De pe pământ – nimeni. Din subpământ/ nimeni!/ Îmi spuneţi voi unde
este? // Fără-ndoială, singurul loc/în care poate fi găsit Eminescu/ este
Poezia. Altă casă nu are.// Numai cine este în Poezie îl întâlneşte pe
Eminescu./ Stau faţă în faţă în aceeaşi întunecată faţă,/ pahare cu cenuşă
ciocnesc.// Nu bea cu ei! Ei beau întunecime...”
Poezia nu stă pe o listă ori într-o
listă. Suntem obligaţi să
nu-l închidem pe Eminescu în debara, chiar dacă pâcla ideologică (a
corectitudinii politice) coboară iarăşi, cum am spus, peste literatura cu
amprentă etnică. Eminescu, cel mai puternic contrafort al literaturii române, e
declarat „totalmente nul” de analistul politic Cristian Preda; Coşbuc şi Goga
îi stânjenesc pe avangardişti; Voiculescu e „nul stilistic”, Crainic
dezamăgeşte, ca inert şi suficient. Călinescu e considerat nul ca poet, dar şi
demonetizat ca istoric literar, monedă calpă, calpuzan de Istoria literaturii
române, Arghezi e o nulitate, „marele zero”. Caraion? Un colabo. Andrei
Ciurunga? Omul lui Antonescu. Pe mine, un istoric de şcoală nouă m-a mustrat că
l-aş ţine sub pernă pe „fascistul” Vasile Militaru, mort martiric în puşcărie,
la Ocnele Mari, dar mi-l recomanda, din ignoranţă pură şi simplă, pe ...Ezra
Pound, cel pus şi purtat în cuşcă pentru convingeri fasciste. Şi asta într-o
publicaţie intitulată „Revista Română”.
Mai ieri, s-a încercat înlocuirea lui
Eminescu cu A. Toma şi cu Dan Deşliu, „naş Eminescu”, aşa cum îi spunea
Novicov, în româneasca lui stricată. Acum au apărut şi mai mulţi înlocuitori,
stând la coadă pentru primul loc. Ni se spune că întâi vin înnoitorii Fondane,
Tzara (despre care o domnişoară critic literar spunea că e „tzara mea”) şi
Voronca, abia pe urmă Eminescu; nici Bogza nu scapă de epitete ca grandilocvent, teatral, deoarece punea o floare pe soclul lui Eminescu. I-am scos
din manuale pe Coşbuc şi pe Goga (doar Mircea Platon are curajul reabilitării
lui Al. Vlahuţă, cu riscul de a fi declarat un patinat de sămănătorism).Se
elimină din curricula şcolară valori fundamentale; o pulbere (şi nu de aur) se
aşterne peste nume cu adevărat mari.
Critica de întâmpinare e un focar de
negări şi enervări; invectivele şi contestările sunt extrem de violente, mai
ales valahiadele Centrului nu mai contenesc. Putem vorbi de trădarea criticii de întâmpinare, care a cedat locul criticii
piaristice, „critifictorii” (mulţumesc, A.D. Rachieru!) făcând portrete inexacte, începând cu autoportrete iremediabil penibile. „Criticii aiurează uneori mai
rău decît poeţii”, scria Radu Voinescu, tot în „Cafeneaua literară”.
Dar câte scrisori pierdute şi
găsite n-a publicat CNSAS! Doinaş a fost „demascat”, s-a iscat apoi cazul Cezar
Ivănescu, pentru ca inconvenabilul polemist să devină failibil şi să fie împins
în moarte. Până şi Blaga a fost incriminat că a adresat un memoriu la CC. A
făcut-o şi Andrei Pleşu, la ceas greu, am fost şi eu gata s-o fac, îl scrisesem
chiar, dar s-a opus Petru: „Lasă-l încolo! N-o să-ţi facă dreptate CC-ul lui
Iacoban.”
M-am gândit de multe ori de ce toate
astea. Ca să se dovedească golul cultural de la Est de Vest sau să rămână
locuri goale pe liste de „canonici”? Demolăm ierarhii în numele ierarhiilor
noastre, îi contestăm pe consacraţi în numele celor consacraţi de noi, în
numele canonului revizuit, al nostru. Dar care noi?
E greu când revizuirea (normală) dă
în revizionism absurd; cu siguranţă, reabilitările sunt necesare, dar nu şi
când se transformă în răşluirea unora în favoarea altora. Ethosul, nota
postsocialist Sami Damian, e „antiintelectual”; pe timpuri, ca lampadofor
comunist, susţinea că Blaga era „antiproletar”.
Da, toate pornesc din aceeaşi
sămânţă, proletcultismul, şi mă tem că şansa de a intra în normalitate etică şi
estetică se tot îndepărtează. Cât pe ce să demolăm statuia lui Kogălniceanu,
cum a fost demolată cea a esteticianului Maiorescu: aruncată în curtea lui
Nădejde, apoi topită, ca bronzul să se prefacă în clanţe de uşi rectorale. Iar
Maiorescu a fost o instituţie. Despre aplecarea lui Alecsandri spre poezia
populară a scris elogios: „Cu această mlădiere a
pătruns poezia populară în sufletele noastre. Eminescu s-a inspirat de-a
dreptul de la ea, Coşbuc şi Goga se dezvoltă pe urmele lui, iar miile de
şcolari şi studenţi ai generaţiei de astăzi lucrează mai departe formele
acestor poeţi astfel învioraţi, şi încetul cu încetul rădăcina populară
împlântată de Alecsandri creşte şi rodeşte în toate direcţiile.” (Critice, III).
Nichita Stănescu se află în topul
celor injuriaţi, făcut de 2 lei la legătură cu Cezar Baltag şi cu Tomozei.
Brumaru e ceva mai subtil în denigrare: „Foarte mulţi au avut nenorocul să-l cunoască pe Nichita.
Este fascinant. Chiar când te momeşte (verbul
detectivului Arthur, subl. mea), când nu spune nimic formidabil.” Numai că
Nichita şi nu Cărtărescu a făcut primul reverenţă lui Anton Pann, „tată de
cuvinte”. Iar Şerban Codrin, cu Baladierul, concurează
serios Levantul.
Să mai spun că marile valori sunt
puncte de rezistenţă? Eminescu rezistă. şi Arghezi. şi cei trei B: Blaga,
Bacovia, Barbu. Iar cultura noastră, mică, dar nu minoră, cum am tot repetat şi
eu, şi Petru Ursache, le are. Avem ce traduce. Christian Schenk are parte de
admiraţie şi de iubire pentru munca de deschidere a poeţilor spre Vest, prin
cele două antologii, chiar dacă unii îl sfătuiesc să nu-i mai traducă pe
români. Se traduc singuri pe ei înşişi spunând asta. Neîncrederea zâmbăreaţă în
cultura noastră înseamnă neîncredere în noi înşine. Cu curaj, încă ne putem recăpăta
stima de sine. Asta dorim? Derută axiologică, ocultarea şi negarea valorilor?
Nihiloliteratură ? Cei vechi, de care vrem să ne descotorosim, i-au spus
patriei moşie, adică pământ, cu
moşii dedesubt, iar noi dispreţuim eroi şi morminte; nu le acoperim cu ale
laurilor foi, ci cu pungi negre, destinate gunoaielor menajere, ca în Valea
Uzului.
„Dacă nu impune o recitire (Bloom, în
decupajul lui Adrian Dinu Rachieru), opera nu poate dăinui”. Totuşi, generaţia
mea nu l-a avut în programa Facultăţii de Filologie din Iaşi pe Lucian Blaga.
şi uite că a rezistat. După ce a plecat în SUA, timp de opt ani, mai pomenea
cineva de Mihai Ursachi? A rezistat. Au rezistat şi marii exilaţi, marii
evacuaţi din ţara RPR, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Horia Stamatu...
De ce e canonic Jebeleanu? Pentru că
a fost un canon să învăţăm, în liceul anilor 50, În satul lui Sahia? Remus Furduian opinează, în „Cafeneaua literară” nr. 8, că
sunt canonici pentru că i-am învăţat la şcoală. Generalizare greşită. În plus,
nu-i mai învăţăm. Ministrul Educaţiei, Pavel Năstase, ne-a liniştit: cică n-ar
exista pericolul dispariţiei clasicilor din programa şcolară, deşi sunt cadre
didactice care se laudă că i-ar fi scos deja (martie, 2017). Dar cum s-a ajuns
la problema asta, nătărăilor? Iată cum: prin distorsionarea istoriei adevărate
(că n-am avea istorie mare, doar bătălii pierdute); prin generalizare
reductivă: românii sunt laşi (nu-l mai citez pe Patapievici cu urina seculară,
sub care ar fi stat permanent poporul), au caracter instabil; însăşi formula
lui Iorga, Bizanţ după Bizanţ, a fost interpretată negativ (ah, levantinii!). Asupra
românilor s-a abătut constant şi concertat potop de circumscrieri negre,
conotări depreciative, ba despre munteni, ba despre moldoveni, ba despre
transilvăneni. Basarabenii aproape că nu mai intră în discuţie. Ce-i drept,
s-au găsit destui duplicitari (pouvoir-ul ţi se urcă la cap ca un alcool
contrafăcut), dar nu sunt de acord că toşi românii ar avea un instinct de
autodistrugere.
Cât despre absenţa notorietăţii
(chestia cu vitrina), iarăşi e discutabilă. Altfel am putea crede că Mihaela
Rădulescu, prima „vitrinieră” şi filosoafă în chiloţi roşii pe acoperişe, e cea
mai cea, uzitând limbă dă limbă română.
Ce a mai rămas din prea vizibilii
oficiali ai proletcultismului, Tulbure, Frunză, Porumbacu, Brad, adevăraţi lupi
de stepă, hăpăind premii de stat şi subvenţii pe timpul tuturor posibilităţilor
pentru cei aliniaţi doctrinei comuniste? Zero virgulă zero, cât cifra din buget
pe care ar merita-o, după guvernanţii actuali, cultura. Numai că politicienii
trec, poeţii rămân. Fireşte, nu „şarlatanii care se dau drept poeţi şi nu-s
decât versificatori”, cum le spune Leo Butnaru, disperat de „conspiraţia
grafomanilor”. De ce nu le-am spune mitomani impostori, cu un orgoliu sans rivages, găşcari care se laudă şi se interpremiază colegial,
desigur, confratern şi consororal. Atitudinea tranzacţionist-concesivă
(laudă-mă să te laud!) a criticilor de succese fabricate este de-a dreptul
iresponsabilă.
Din păcate, în folosul lui Beniuc,
MRP, Banuş, Cassian, autori de „ode pâcârâului”, cum ortografiază Vladimir
Udrescu, au fost diminuaţi poeţi importanţi. Fără proletculţi, Şerban Foarţă
era pe prima coloană şi tot acolo Gheorghe Grigurcu şi Mihai Ursachi. Cum or fi
ajuns doar în coloana a
treia? ICR a dat Ninei Cassian destule prime de reparaţie, ca să nu mai ocupe
şi un loc pe lista imposibil canonică a navei amiral „România literară”, în
fapt o listă a poeţilor buni, nu canonici. Din prima coloană lipsesc Coşbuc,
Goga, Sandu Tudor, Vintilă Horia (buni şi Horia Stamatu şi Ştefan Baciu). Din
coloana a doua, puteau lipsi Zaharia Stancu, cel care declara generaţia lui
Eliade „praf şi pulbere”, Ion Horea, N. Prelipceanu (dar n-ar fi trebuit să
lipsească Denisa Comănescu), Sorin Mărculescu (dar n-ar fi trebuit să lipsească
Paul Aretzu); din a treia coloană, Alexandru Miran (absent: Daniel Corbu) ,
Gabriel Chifu (absent: Nicolae Dabija), Florin Iaru (şi cârtitor USR , şi
canonic nu-i cam mult pentru Iaru?) şi mai ales vărul lui Shakespeare. Nu m-a
convins admiraţia lui Ştefan Ion Ghilimescu pentru „creaţia gârbiană”. I-o fi
plăcut criticului o mostră din Celălalt ţărm: „femeile/ din oraşul cu luminile
stinse/ au în loc de sex o gură cu buze umflate de silicon/ în loc de gură un sex
femeiesc roşu/flămând...”; „urechile sunt sexuri deschise”, „coapsele – butelii
de aragaz” etc. etc. Doar dacă m-ar cuprinde un întuneric total mi-ar fi plăcut
şi mie. În contrapartidă, trebuia listalizat (nu pe lista canonicilor, repet,
ci a poeţilor buni) Claudiu Komartin: „şi uite-mă încă scriind poezie, sau ce o
mai fi asta/ în timp ce în lume prin poezie se înţeleg/o mie de lucruri/şi
uneori parcă nimeni nu mai înţelege nimic”(Moon Ribas). Titlul său, Nichita Sorescu, m-a câştigat definitiv, deşi nimic nu este absolutamente
definitiv în poezie. Poate că pegasul va întrece dragonul roşu; poate că
ţestoasa va atinge linia de sosire înaintea iepurelui, iar melcul lui Vasile
Gogea va ieşi câştigător. Asta peste 20 de ani, când vom fi altundeva şi vom vedea.
Mai ştii?, se întreabă şi un poet de re-citit, Dan Anghelescu: „...nu ştim
nimic/ şi parcă totuşi// am şti/ neştiind”.
În ce mă priveşte, nu-i gust pe
scriitorii de metrou, uşor de răsfoit, spre care aspiră douăzeciştii. Eu i-aş
adăuga pe listă (nu, nu canonică, e prea devreme pentru asta, doar o listă de
lectură, atât) pe Horia Zilieru, pe Emil Nicolae-Nadler, pe Liviu Antonesei, pe
Gellu Dorian (da, îi părtinesc pe moldavi), neapărat pe Radu Ulmeanu, pe Andrei
Zanca, Aura Christi, Daniel Corbu, Tzone Magnificul, Eugen D. Popin, Octavian
Soviany, Robert Şerban şi Şerban Codrin, iar lista ar rămâne aperta, ca şi opera lor. Ei, nu-s
enumeraţi chiar toţi cei pe care îi citesc! Eu îi prefer, ca Ioan Moldovan, pe
inseriabili: Lucia Negoiţă, Vladimir Udrescu, Octavian Doclin, Radu Cange,
Virgil Diaconu, Lucian Alecsa, Nicolae Grigore Mărăşanu, Alexandru Ovidiu
Vintilă... Mai ales pe Adrian Alui Gheorghe, şi el e inseriabil, eliberat de
canoanele momentului literar, chit că se vrea de gen postmodernist, deşi e de
gen poet de mare talent.
Liste vor fi câtă frunză, câtă
iarbă, fără ca vreuna să mulţumească în întregime pe toată lumea.
Postsocialist, am cam devenit „listaţi”. Am listat pentru Punctul 8 de la
Timişoara, care ar fi rezolvat multe (scriitorii iliescani, emilişti, băsişti,
iohannişti ar fi înţeles lecţia despre l’indignité des intellectuels a lui
Ignatio Silone, din Pen-Club, 1947 şi nu s-ar fi lăsat orbiţi de politicieni;
Gellu Dorian a înţeles-o şi-l citez din memorie: Puterea nu-l face, ci-l des-face pe
autor). Am mai listat pentru o televiziune liberă şi uite cu câte canale ne-am
ales. Aşa cum avertiza „Vatra”, hă-hăt, în decembrie 1991, red. şef Cornel
Moraru: incultura conduce cultura. Şi ce ironizat a fost poetul Marin Ifrim,
autorul unui „curent marin”, pentru că lucra la o Casă de cultură a
sindicatelor! Va fi ruşine oare, peste puţină vreme, să lucrezi cu cartea,
într-o librărie sau într-o bibliotecă sătească?
Sper să nu devină un „sacrilegiu”
să-ţi spui punctul de vedere. Doar nu-i vorba de Tezele din iulie ’71 sau
de cine ştie ce mangalii (mangaliţe) comuniste de direcţionare. N-om fi
condamnaţi la frică sau la vreo listă de indexaţi, ca aceea a lui Ali (Al.I.
Ştefănescu), puişorul de tigru al Ninigrei Cassian sau la lista macabră a lui
Oscar Lemnaru, intitulată Morţi la 23 August. Numai că
toleranţa pentru cei care gândesc diferit e minimă. Reconciliere? Iată ce scrie
H.-R. Patapievici în Omul recent: „Căci, în definitiv, de ce să nu
extermini câteva gâze limbute care se agită inutil?” Şi-i posibil, cum merg
lucrurile, ca tăcerea impusă în forţă să răsune mai tare decât cuvântul. Să
devină asurzitoare. Mă aştept ca un băiuţel cu
iz de aroganţă, care nu vrea să îmbătrânească la clasici (deşi ei nu
îmbătrânesc, oricât ar dori-o junii primi) să mă amendeze: „Du-te-n poezia ta!”
Mă duc.
Ce-i ofensator în ancheta lui Virgil
Diaconu? Nimic. Doar că opinia ofensează pe unii care au alta. Evaluatorii – 35
la număr – au şi ei dreptul la judecăţile lor. Nu şi Horia Gârbea, aflat în
juriu, dar şi ultimul pe listă. Cam nu dă bine asta, cam nu-i onest să fii şi
jude, şi judecat, să fii doi în unu, precum nessul cu zahăr. Gheorghe Grigurcu
nu s-a dorit în juriu, deşi este cel mai fin şi afin comentator al poeţilor cu
adevărat importanţi, dar, în acest caz, din disputa poet-critic a câştigat
poetul. Şi ce Imagini iveşte
în „Acolada” de april, 2019: „a ars o mare şi-a rămas fumul ei”; „aripa
fluturelui s-a ascuţit ca un brici”; „o carte stă cu gura deschisă”...
Nu cred că ar fi pledoarii
competente pentru exigenţă estetică acelea venite dinspre critici neexigenţi cu
sine, ce nimic nu au a spune în propria-le operă. Şi-i mai confortabil să scrii
convenabil despre toţi, să ai numai listă albă sau roză, să elogiezi fără
răspundere şi fără măsură, să fii nu critic, ci un soi de agent literar contra
cost. N-avea dreptate Arghezi spunând, în discurs academic, la 80 de ani: „e de
preferat înjurătura cu zvâcnire şi stil oricăror elogii mălăieţe”? Ba da.
Ce înseamnă poet canonic? Grea
întrebare! Mai degrabă aş răspunde la întrebarea ce nu este. Nu este opera unui
singur critic, oricâtă autoritate ar avea.
Închei cu un vis al
eseistului Vianu Mureşan (în opinia mea, ar fi trebuit să figureze în juriul
celor 35), vis care este şi al meu: criticul să fie independent, să depindă
numai de carte.
Flori Bălănescu
Unii
intelectuali români, creatori de opinie, lideri de curente etc. sunt de un umor
apăsat penibil. Se pare că suntem blestemați să mâncăm rahat (dar cu lingurița
de argint, așa, distins, elegant) și să bem apă rece, să mai cerem, că așa
impune ceasul "istoric", asta e necesitatea materialist-dialectică e
epocii, de noi avânturi blabla.
Cu speranța că la un moment dat li se va face și rușine, mai zic doar atât: Ei, ce o să facă dl Tismăneanu (după ce a făcut tot posibilul să nu fie Goma în Comisia prezidențială pentru condamnarea - hă, hă, hă! - comunismului), o să pună mâna pe kalașnikov și o să-i dea o mână de ajutor domniței care-și sacrifica viața pentru ilustrul soț? O să-i execute pe cei care nu respectă ce iubește el/ea sau o să-i asasineze "doar" principial, pe ici-pe colo, cu o etichetă funcțională-două?
"Pentru mii si mii de oameni cinstiti din România, numele lui Mihai Șora inseamnă sperantă. A-l murdări este un gest obscen. Un sacrilegiu. Să nu se mire pângăritorii de mânia noastră. Să știe că nu au dreptul moral să insulte un om de o cinste exemplară. Nu cu aprobarea noastră. Nu cu consimtământul nostru! O spun direct, tranșant si limpede: Nu vom uita! Credit: Luiza Șora"
Cu speranța că la un moment dat li se va face și rușine, mai zic doar atât: Ei, ce o să facă dl Tismăneanu (după ce a făcut tot posibilul să nu fie Goma în Comisia prezidențială pentru condamnarea - hă, hă, hă! - comunismului), o să pună mâna pe kalașnikov și o să-i dea o mână de ajutor domniței care-și sacrifica viața pentru ilustrul soț? O să-i execute pe cei care nu respectă ce iubește el/ea sau o să-i asasineze "doar" principial, pe ici-pe colo, cu o etichetă funcțională-două?
"Pentru mii si mii de oameni cinstiti din România, numele lui Mihai Șora inseamnă sperantă. A-l murdări este un gest obscen. Un sacrilegiu. Să nu se mire pângăritorii de mânia noastră. Să știe că nu au dreptul moral să insulte un om de o cinste exemplară. Nu cu aprobarea noastră. Nu cu consimtământul nostru! O spun direct, tranșant si limpede: Nu vom uita! Credit: Luiza Șora"
Pe doamna
Șora nu o putem lua în seamă, am văzut că recent e preocupată de
"puțele" contracandidaților lui Barna. Țara arde și
"luptătorii" joacă-n filme comerciale. Se spetesc pentru binele
cetățenilor.
LECȚIA LUI PETRE PANDREA
(1904-1968)
Prin mărturiile sale
de un curaj aproape sinucigaș, ca niște transmisii
în direct de la locul supliciului a milioane
și milioane de oameni – sute de mii dintre ei,
intelectuali eminenți, asasinați fără vină în
închisorile comuniste –, Petre Pandrea răscumpără
într-o oarecare măsură lașitatea confraților
săi, care fie au tăcut vinovat, fie au pactizat pur
și simplu cu asasinii. El s-a dorit doar mandarin
valah, dar pilda sa este de-a dreptul voievodală.
El este conștient că, prin suferința lui, va birui
peste veac. Ne-o spune, de altfel, fără echivoc:
„Mandarinul preferă înfrângerea ca pe o premisă
a victoriei de mâine. Un deceniu sau două
sunt clipe în rotația universală.” Ce lecție de
morală! Ce lecție de istorie!
Într- o „lume de amurg și viermi”, când „pe
un umăr se uită Securitatea, pe altul istoria”, el
poate să se retragă, la nevoie (ceea ce, de altfel,
și face), nu numai în „paradisul” său vegetal de
la Periș, dar și în Turnul său interior de ivoriu,
de unde are privilegiul să privească departe,
dincolo de granițele timpului său, pentru a ne
striga cu durere, de-acolo, de la înălțimea
conștiinței sale de trist învingător: „Sunt singurul
și ultimul om liber din țara valahilor!”
de un curaj aproape sinucigaș, ca niște transmisii
în direct de la locul supliciului a milioane
și milioane de oameni – sute de mii dintre ei,
intelectuali eminenți, asasinați fără vină în
închisorile comuniste –, Petre Pandrea răscumpără
într-o oarecare măsură lașitatea confraților
săi, care fie au tăcut vinovat, fie au pactizat pur
și simplu cu asasinii. El s-a dorit doar mandarin
valah, dar pilda sa este de-a dreptul voievodală.
El este conștient că, prin suferința lui, va birui
peste veac. Ne-o spune, de altfel, fără echivoc:
„Mandarinul preferă înfrângerea ca pe o premisă
a victoriei de mâine. Un deceniu sau două
sunt clipe în rotația universală.” Ce lecție de
morală! Ce lecție de istorie!
Într- o „lume de amurg și viermi”, când „pe
un umăr se uită Securitatea, pe altul istoria”, el
poate să se retragă, la nevoie (ceea ce, de altfel,
și face), nu numai în „paradisul” său vegetal de
la Periș, dar și în Turnul său interior de ivoriu,
de unde are privilegiul să privească departe,
dincolo de granițele timpului său, pentru a ne
striga cu durere, de-acolo, de la înălțimea
conștiinței sale de trist învingător: „Sunt singurul
și ultimul om liber din țara valahilor!”
Cornel Moraru
Comentariile și însemnările critice
ale lui Ion Predescu, adunate în vol. Stil, scriitură, sentiment livresc
(Scrisul Românesc, Craiova, 2014), dincolo de marea diversitate a temelor în
discuție, se remarcă printr-un mod de a scrie mai puțin obișnuit. La primul
contact, deși nelipsit de o reală originalitate (sau, poate. tocmai de aceea),
autorul îți lasă impresia pe care probabil o produceau latiniștii ardeleni la
vremea lor, prin distanțarea voită de limbajul comun, colocvial. După ce te
obișnuiești însă, îți dai seama că propensiunea pentru neologism și pentru
demersul critic conceptualizat este la Ion Predescu ceva natural, firesc: un
exercițiu intelectual nelipsit de substanță, exersat poate încă din adolescență
(sub influența bunicului său, asistent o vreme al esteticianului Mihail
Dragomirescu). În spatele acestui limbaj exegetic, destul de ermetic prin
aglomerarea de concepte și abstracțiuni pe spații restrânse, se deschide însă
un orizont cultural vast, parcă încercând să cuprindă simultan toate cărțile și
teoriile accesibile la un moment dat. Rar întâlnești atâta erudiție critică și
teologică (în unele articole), risipită generos până și în cea mai banală
pagină de foileton literar. De fapt, totul pare o replică, un mod ostentativ de
a refuza însăși banalitatea. Autorul experimentează cu fervoare „eseul ca
jurnalism” și nu se teme de riscul „suprainterpretării” sau al ipostazierii
„livrescului” ca entitate autonomă, de contemplat în sine. El ia totul în
serios (poate, prea în serios uneori), orice lucrare sau eveniment artistic la
care participă (lansare de carte, expoziție de pictură, spectacol de teatru).
Scrisul pare să aibă pentru I. Predescu o miză uriașă, decisivă în planul
existenței. Patosul aprecierilor, oricât de pretențioase și supralicitante pe
alocuri (ținând seama de context), și mai ales temperatura înaltă a trăirii
interioare însuflețesc fiecare rând pe care-l așterne pe hârtie. Scara de
valori după care se ghidează este una la fel de generoasă, la înălțimea ideilor
și conceptelor pe care le invocă, nu pentru a coborî, ci pentru a ridica la un
nivel cât mai convenabil faptul de cultură (fie și unul mai modest în
realitate). De aici impresia că autorul e, nu o dată, mai exigent cu sine decât
cu alții. Intervențiile lui jurnalistice (nu tocmai ușor de receptat) aduc un
aer tonic de încredere în sensul și rostul înalt, de excepționalitate, al
spiritului creator în cultură.
Nu lipsesc, firește, nici formulările concise și limpezi, mult mai la îndemână în exercițiul foiletonistic de zi cu zi. Iată ce scrie despre bunicul său, care, sub înfățișarea de rapsod popular de odinioară (mi-l amintesc de la serbările școlare de prin anii 50 - 60, îmbrăcat în straie țărănești și însoțit de nelipsita vioară), descopăr acum cu surprindere figura unui intelectual rasat, întors prin cine știe ce accident al vieții și al istoriei, înapoi la vatră, renăscând parcă din indistincția matricială a satului tradițional: „Peste 40 de ani la catedră, Gheorghe Bobei înseamnă coerență, metodologie exemplară, erudiție și informație. Dar informația, la asistentulul esteticianului M. Dragomirescu, se structurează într-o umanitate profundă. A creat zeci de generații, scriind o operă exemplară, literară și filosofică.” La fel de inspirat se pronunță în legătură cu profesorul Gibescu, un alt posibil model din anii formației sale din liceu: „Crezând în «celula românească»... Constantin Gibescu producea un discurs într-o retorică elocventă, persuasivă și memorabilă, care năștea sensuri și generații”. Aprecierile despre cel care ne-a fost multora dintre noi dascăl (pentru unii, poate, de-a dreptul providențial) sunt prilejuite de apariția volumului postum antologic, Profesorul de ideal, îngrijit cu devoțiunea fostului discipol, dar și cu exemplară acribie filologică de colegul Gh. Deaconu.
Asemenea exemple am mai putea spicui destule - din aceeași culegere de articole sau din volumul cu profil aproape identic Metamorfozele fișei de lectură. Eseul ca jurnalism (Editura Rotipo, Iași, 2014). Titlul acesta din urmă ne atrage o dată în plus atenția asupra jurnalisticii de tip eseistic (de care aminteam și mai înainte) pe care o practică neobosit, cu tenacitate, de câteva decenii Ion Predescu, prezent cândva și în paginile revistei Vatra din Târgu-Mureș, oraș în care și-a făcut o parte din studiile filologice. Formule precum „morfologia interculturalității”, „retorica privirii”, „politropia mitului”, „civilizația ochiului” etc., folosite ca titluri pentru scurte, dar dense fișe de lectură și analiză critică, spun totul despre statura intelectuală a celui căruia nu-i scapă nimic important din ce se întâmplă în viața cultural-artistică a urbei în care trăiește. Toți scriitorii vâlceni se bucură de atenția lui echidistant valorizatoare. Am putea reproduce aici multe pagini din comentariile sale critice, mai întotdeauna aplicate și nelipsite de pătrundere intuitivă, pe care le publică de regulă în presa locală. De astă dată toate acele formule teoretice (de tipul celor de mai sus), având un suport exemplificator consistent (cei mai avantajați fiind poeții din care citează abundent), se închiagă într-adevăr într-un stil distinct. Altfel spus, prind viață, nu râmân doar niște locuri comune, simple poncife izolate ale criticii și eseisticii teoretice.
Mult mai în largul lui se simte Ion Predescu în eseul monografic Cezar Baltag, conceptul și privirea (Scrisul Românesc, Craiova, 2013). Poate că la bază e vorba și de unele afinități spirituale, dacă avem în vedere caracterul prin excelență epifanic al poeziei lui Baltag, criticul intuind – pe cât ne dăm seama - revelația transcendenței sensului și a semnului divin în imanența stilului și a imaginii poetice. Pe acest fundament intuitiv el construiește o exegeză credibilă, coerent articulată, deși alege să comenteze fiecare volum în parte al poetului, în ordinea editării textelor. Excepție face capitolul Discurs sintetizator asupra operei lui Cezar Baltag, un fel de concluzie, spre finalul volumului. De remarcat încercarea de a schița pe parcurs un cadru teoretic adecvat, comprehensiv, care cuprinde aproape tot ce poate fi relevant în materie de critică, istorie literară, poetică, estetică, filosofie - „pentru a fi în acord, cât se poate, cu erudiția poetului Cezar Baltag”. De unde, o oarecare ostentație în alcătuirea bibliografiei finale atotcuprinzătoare, peste necesitățile subiectului, la care se adaugă aparatul de note și referințe critice (destul de selectiv, totuși), însă cu deplină acoperire de astă dată, credem noi, în valoarea operelor comentate, scrieri aparținând unui poet contemporan de primă mărime, pe nedrept trecut în plan secund (de nu, chiar în uitare) în vremea din urmă. „Poet al fervorilor abstracte”, cum l-a definit Mircea Martin, autorul „răsfrângerilor” (spirit mai degrabă cerebral) scrie o poezie cu tentă ermetică, intelectualizată, de o tensiune spirituală intensă, fără limite, pe fondul unei religiozități difuze, subtil mascată pe alocuri în ludic, într-o notă grațios manierizantă (cu ecouri lesne identificabile din lirica românească și universală). Toate acestea convin – putem spune - unui exeget experimentat ca Ion Predescu, capabil să perceapă „magia” care face să fuzioneze în poem conceptul și intuiția, abstracțiunile cu imaginea („conceptul și privirea” – sintagma cu iz barbian din titlul cărții). Nu e deloc simplu să ai acces la un asemenea univers de teme și modalități lirice de un rafinamet incontestabil. Pe cât se vede, miza demersului critic întreprins de Ion Predescu nu e doar una de natură didactică. Autorul aspiră, cu îndreptățire, la mult mai mult... El se angajează într-o cercetare serioasă, realmente dificilă, inițial teză de doctorat (sub conducerea lui Eugen Negrici, care semnează și prefața cărții), probând certe calități de fin analist de texte, precum și mijloacele necesare unei realizări exegetice de ținută. Meritorie ni se pare încercarea de a identifica și semnala în mod explicit elementele de religiozitate din lirica lui Cezar Baltag (multe trecute cu vederea, din varii motive, în comentariile critice anterioare). Ion Predescu nu are nicio reținere în acest sens. El scrie fără echivoc despre „bucuria poetului de a descoperi cosmosul, om și natură, ca expresie a creației divine”, despre „vizionarismul” consubstanțial mai tuturor poemelor, despre „un limbaj al revelației, un sens criptic” din unele texte, despre „un complex tematic esențial: jertfa, imitatio Christi spre translatio Christi”, despre „poezia ca Logos, o formă de revelație” în concepția lui Cezar Baltag, alături de multe alte elemente recurente și configurații metaforice, de sugestie mitică și religioasă, culminând cu „idealitatea goală și idealitatea transcendentă” (cu referire fără dubii la Hugo Friedrich, cel care vedea în Baudelaire, în esență, un poet al „transcendenței goale”). La o privire de ansamblu, Ion Predescu a realizat un studiu temeinic, util despre opera lui Cezar Baltag, poet mai puțin frecventat astăzi. Se pare că cercetarea este mult mai amplă, deocamdată autorul ne-a oferit editorial doar o selecție din lucrarea propriu-zisă. Destul însă pentru a ne forma o imagine exactă asupra posibilităților criticului, fie atunci când scrie scurt și concentrat în articolul de ziar (cum am văzut în celelalte cărți), fie în exegeza de tip academic de mari dimensiuni. Riscul de a contraria uneori bunele intenții prin exagerare și aprecieri excesive, hiperbolice, e atenuat în bună măsură de justețea intuiției și calitățile analitice dovedite, dar mai ales de pasiunea intelectuală ce întreține viu entuziasmul și interesul constant pentru cultură.
Nu lipsesc, firește, nici formulările concise și limpezi, mult mai la îndemână în exercițiul foiletonistic de zi cu zi. Iată ce scrie despre bunicul său, care, sub înfățișarea de rapsod popular de odinioară (mi-l amintesc de la serbările școlare de prin anii 50 - 60, îmbrăcat în straie țărănești și însoțit de nelipsita vioară), descopăr acum cu surprindere figura unui intelectual rasat, întors prin cine știe ce accident al vieții și al istoriei, înapoi la vatră, renăscând parcă din indistincția matricială a satului tradițional: „Peste 40 de ani la catedră, Gheorghe Bobei înseamnă coerență, metodologie exemplară, erudiție și informație. Dar informația, la asistentulul esteticianului M. Dragomirescu, se structurează într-o umanitate profundă. A creat zeci de generații, scriind o operă exemplară, literară și filosofică.” La fel de inspirat se pronunță în legătură cu profesorul Gibescu, un alt posibil model din anii formației sale din liceu: „Crezând în «celula românească»... Constantin Gibescu producea un discurs într-o retorică elocventă, persuasivă și memorabilă, care năștea sensuri și generații”. Aprecierile despre cel care ne-a fost multora dintre noi dascăl (pentru unii, poate, de-a dreptul providențial) sunt prilejuite de apariția volumului postum antologic, Profesorul de ideal, îngrijit cu devoțiunea fostului discipol, dar și cu exemplară acribie filologică de colegul Gh. Deaconu.
Asemenea exemple am mai putea spicui destule - din aceeași culegere de articole sau din volumul cu profil aproape identic Metamorfozele fișei de lectură. Eseul ca jurnalism (Editura Rotipo, Iași, 2014). Titlul acesta din urmă ne atrage o dată în plus atenția asupra jurnalisticii de tip eseistic (de care aminteam și mai înainte) pe care o practică neobosit, cu tenacitate, de câteva decenii Ion Predescu, prezent cândva și în paginile revistei Vatra din Târgu-Mureș, oraș în care și-a făcut o parte din studiile filologice. Formule precum „morfologia interculturalității”, „retorica privirii”, „politropia mitului”, „civilizația ochiului” etc., folosite ca titluri pentru scurte, dar dense fișe de lectură și analiză critică, spun totul despre statura intelectuală a celui căruia nu-i scapă nimic important din ce se întâmplă în viața cultural-artistică a urbei în care trăiește. Toți scriitorii vâlceni se bucură de atenția lui echidistant valorizatoare. Am putea reproduce aici multe pagini din comentariile sale critice, mai întotdeauna aplicate și nelipsite de pătrundere intuitivă, pe care le publică de regulă în presa locală. De astă dată toate acele formule teoretice (de tipul celor de mai sus), având un suport exemplificator consistent (cei mai avantajați fiind poeții din care citează abundent), se închiagă într-adevăr într-un stil distinct. Altfel spus, prind viață, nu râmân doar niște locuri comune, simple poncife izolate ale criticii și eseisticii teoretice.
Mult mai în largul lui se simte Ion Predescu în eseul monografic Cezar Baltag, conceptul și privirea (Scrisul Românesc, Craiova, 2013). Poate că la bază e vorba și de unele afinități spirituale, dacă avem în vedere caracterul prin excelență epifanic al poeziei lui Baltag, criticul intuind – pe cât ne dăm seama - revelația transcendenței sensului și a semnului divin în imanența stilului și a imaginii poetice. Pe acest fundament intuitiv el construiește o exegeză credibilă, coerent articulată, deși alege să comenteze fiecare volum în parte al poetului, în ordinea editării textelor. Excepție face capitolul Discurs sintetizator asupra operei lui Cezar Baltag, un fel de concluzie, spre finalul volumului. De remarcat încercarea de a schița pe parcurs un cadru teoretic adecvat, comprehensiv, care cuprinde aproape tot ce poate fi relevant în materie de critică, istorie literară, poetică, estetică, filosofie - „pentru a fi în acord, cât se poate, cu erudiția poetului Cezar Baltag”. De unde, o oarecare ostentație în alcătuirea bibliografiei finale atotcuprinzătoare, peste necesitățile subiectului, la care se adaugă aparatul de note și referințe critice (destul de selectiv, totuși), însă cu deplină acoperire de astă dată, credem noi, în valoarea operelor comentate, scrieri aparținând unui poet contemporan de primă mărime, pe nedrept trecut în plan secund (de nu, chiar în uitare) în vremea din urmă. „Poet al fervorilor abstracte”, cum l-a definit Mircea Martin, autorul „răsfrângerilor” (spirit mai degrabă cerebral) scrie o poezie cu tentă ermetică, intelectualizată, de o tensiune spirituală intensă, fără limite, pe fondul unei religiozități difuze, subtil mascată pe alocuri în ludic, într-o notă grațios manierizantă (cu ecouri lesne identificabile din lirica românească și universală). Toate acestea convin – putem spune - unui exeget experimentat ca Ion Predescu, capabil să perceapă „magia” care face să fuzioneze în poem conceptul și intuiția, abstracțiunile cu imaginea („conceptul și privirea” – sintagma cu iz barbian din titlul cărții). Nu e deloc simplu să ai acces la un asemenea univers de teme și modalități lirice de un rafinamet incontestabil. Pe cât se vede, miza demersului critic întreprins de Ion Predescu nu e doar una de natură didactică. Autorul aspiră, cu îndreptățire, la mult mai mult... El se angajează într-o cercetare serioasă, realmente dificilă, inițial teză de doctorat (sub conducerea lui Eugen Negrici, care semnează și prefața cărții), probând certe calități de fin analist de texte, precum și mijloacele necesare unei realizări exegetice de ținută. Meritorie ni se pare încercarea de a identifica și semnala în mod explicit elementele de religiozitate din lirica lui Cezar Baltag (multe trecute cu vederea, din varii motive, în comentariile critice anterioare). Ion Predescu nu are nicio reținere în acest sens. El scrie fără echivoc despre „bucuria poetului de a descoperi cosmosul, om și natură, ca expresie a creației divine”, despre „vizionarismul” consubstanțial mai tuturor poemelor, despre „un limbaj al revelației, un sens criptic” din unele texte, despre „un complex tematic esențial: jertfa, imitatio Christi spre translatio Christi”, despre „poezia ca Logos, o formă de revelație” în concepția lui Cezar Baltag, alături de multe alte elemente recurente și configurații metaforice, de sugestie mitică și religioasă, culminând cu „idealitatea goală și idealitatea transcendentă” (cu referire fără dubii la Hugo Friedrich, cel care vedea în Baudelaire, în esență, un poet al „transcendenței goale”). La o privire de ansamblu, Ion Predescu a realizat un studiu temeinic, util despre opera lui Cezar Baltag, poet mai puțin frecventat astăzi. Se pare că cercetarea este mult mai amplă, deocamdată autorul ne-a oferit editorial doar o selecție din lucrarea propriu-zisă. Destul însă pentru a ne forma o imagine exactă asupra posibilităților criticului, fie atunci când scrie scurt și concentrat în articolul de ziar (cum am văzut în celelalte cărți), fie în exegeza de tip academic de mari dimensiuni. Riscul de a contraria uneori bunele intenții prin exagerare și aprecieri excesive, hiperbolice, e atenuat în bună măsură de justețea intuiției și calitățile analitice dovedite, dar mai ales de pasiunea intelectuală ce întreține viu entuziasmul și interesul constant pentru cultură.
Despre Caritate și Puritate
Cuvântul latinesc „Caritatem”
înseamnă dragoste.
Thomas D’Aquino (sec. XIII) spunea despre „caritate” că „… nu este doar iubire față de Dumnezeu, ci prietenie cu El, și asta înseamnă iubire și cooperare reciprocă”
Un precursor al fericirii este „caritatea”, în nici un caz binele suprem care, după opinia lui Aristip, se manifestă prin satisfacerea plăcerilor particulare, suma lor definind fericirea.
Caritatea este iubire, este un sentiment altruist… Caritatea ne îndepărtează de principiile filozofului francez Claude Adrien Helvétius care era de părere că „egoismul constituie resortul principal și unic al faptelor omenești. Egoismul reprezintă o pasiune omenească obștească, a-l înăbuși înseamnă a extirpa din om forța creatoare de progres și rafinament pe linia vieții. Egoismul ca și viciul sunt condiții indispensabile ale progresului omenesc. Fapta în aparență dezinteresată constituie și ea doar un egoism deghizat…
Marie Anne de Vichy-Chamrond, marquise du Deffand, o ferventă patroană a artelor, spunea despre egoism că este „secretul lumii întregi”.
Medicul și filosoful francez Julien Offray de La Mettrie era împotriva independenței sufletului, considerându-l dependent de stări corporale. Susținea că senzațiile sunt materia de bază a cunoașterii. „Unde nu există senzații, acolo nu există nici idei” Mobilul tuturor acțiunilor omenești este plăcerea. La Mettrie a fost adeptul hedonismului.
Benjamin Solomon Carson, neurochirurg și scriitor american, a spus: „Cu toții ne dorim fericire, dar poate nu toți știm unde să o căutăm”
Iluminismul poate fi delimitat de cele două revoluții, engleză din anul 1688 și cea franceză din anul 1789. Amândouă revoluțiile au evidențiat burghezia orășenească în ascensiune. Această clasă socială a preluat puterea politică. Secolul luminilor, revoluționar, umanitarist a fost și progresivist, dar… nu a punctat principii mântuitoare. De unde putem concluziona că uneori progresul poate fi un regres, depinde din ce unghi privim. Doar Puritatea este mântuitoare. Puritatea este nevinovăția copilului din noi. „Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Marcu 10:14,15)
Noi, oamenii, putem acționa doar între extreme, între frumos și urât, între bine și rău, dincolo de ele este dificil să ne menținem.
Unii oameni se rezumă doar la intenții. Intențiile pline de puritate nu sunt mântuitoare. Ca în anecdota cu cele trei broaște ce stăteau pe o buturugă pe malul unui lac. Una a vrut să sară în apă, întrebarea este: câte au mai rămas? Răspuns: Trei. Una e să sari și alta e să vrei…
Veșmântul orgoliului ne face neputincioși să ne vedem nimicnicia. Uneori, cultura ne îmbogățește mintea în dauna inimii atunci când tot ce facem nu punem în slujba lui Dumnezeu. Puritatea inimii se poate estompa până la dispariție. Cu discernământ, nu este incompatibilitate între duhovnicie, puritate și cultură.
Unii sunt de părere că Sfinţii Apostoli, Ucenicii lui Iisus, au fost ignoranţi. Inteligența, cultura, nu pot coexista cu puritatea? Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti Matei şi Ioan erau de o cultură deosebită. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan avea preocupări filosofice. Sfântul Pavel avea o minte strălucitoare. Epistolele Sfinţilor Apostoli Petru şi Iacob sunt rezultatul celor mai subtile cugetări filosofice.
Cultura nu i-a oprit pe Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut ca Vasile cel Mare, pe Grigore de Nazianz sau pe Ioan Gură de Aur să-și păstreze puritatea și să urce pe treptele cele mai de sus ale desăvârșirii… Cultura reală, adevărată și temeinică ne ajută să vedem că în cunoaștere este o limită, dar asta nu ne împiedică să ne păstrăm puritatea sufletului. Dumnezeu ne-a îngăduit să gândim la ce se poate gândi dar nu la tot ce se poate gândi. Doar casnicilor Lui, având sufletul pur, le-a revelat multe adevăruri pe care noi cu greu le-am purta
Fericirea nu se găsește în ce adunăm, ci în ce dăruim. Când vom găsi plăcere mai mare în a oferi, aproapelui, ajutor pentru existența lui fizică dar și spirituală, mai mare decât în a ni se oferi nouă (mai ales plăceri senzuale), vom păși pe calea mântuitoare.
Caritate, milă, milostenie…
Milostenia să fie făcută din dragoste pentru Dumnezeu. „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25:35,36)
Mila este de două feluri: trupească și sufletească. De multe ori este mai importantă mila spirituală. Ca să avem forță de a hrăni sufletul aproapelui nostru trebuie să fim noi înșine bine hrăniți. Întâi să hrănim sufletele noastre cu rugăciuni și fapte bune, pentru ca din prea plinul lor să avem ce oferii aproapelui. Să oferim iertarea celor care ne-au greșit. „Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.” (Matei 18:21,22)
Celor milostivi li se oferă miluire de către Dumnezeu!
„Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6:12)
Din păcate, noi ne raportăm doar la lumea văzută. Unii oameni spun: „Noi suntem mici, trăim într-o lume mare.” Nu este chiar așa. Dacă ne gândim la lumea nevăzută, vom constata că omul e mare și lumea e mică. Lumea nu are rațiune proprie. Omul e grandios prin înzestrarea lui de către Creator. Omul are: Rațiune, voință și sentiment! Puritatea nu este o iluzie. Puritatea stă în nevinovăția gândurilor. Puritatea este iubirea care nu pizmuiește. Prin Pronie, Dumnezeu ne ajută să ne regăsim puritatea pe care am continuat să o menținem pierdută, interpretând pragmatic „Liberul arbitru”. De la păcatul lui Adam, noi, oamenii, ne naștem cu înclinația spre păcat. Dumnezeu i-a alungat pe Adam și Eva din Rai pentru a nu înveșnicii păcatul. „Păcatul este o infidelitate si o nedreptate fată de Dumnezeu și semenii noștri.” Tot ce este negativ poate fi conștientizat și controlat cu ajutorul harului Duhului Sfânt.
„Psihologul repară silogismul, preotul vindecă sufletul!” Cu ajutorul preotului, prin Spovedanie și Împărtășanie ne recăpătăm puritatea, dar din păcate… pentru foarte puțin timp. Omul, de cum a pășit în lumea laică, tentațiile îl inundă și robotizarea lui, căpătată de tehnica ce pretinde ușurarea vieții — de fapt, este doar o îndepărtare de firesc, de natural — îl face vulnerabil.
Sfinții Părinți, Asceții, care au trăit în concordanță cu Legile Divinității au demonstrat că puritatea nu este o iluzie, doar că e greu de atins...
Unii oameni, pur și simplu, nu vor. Alții, își doresc a fi inundați de razele Dumnezeirii, dar pentru că nu reușesc să descopere în inima lor, adevărul, sunt dezamăgiți și uneori renunță, fără să conștientizeze că Razele se lovesc de multele straturi opace ale păcatelor care le împiedică sfințirea. Alții, nu numai că renunță, dar învinuiesc emițătorul de inexistență, luând ca aliat știința… fără să caute cauza la ei, la receptor, și devin egocentriști. Unii oameni nu sunt capabili de a discerne mișcarea interioară a lor, a gândurilor, a dorințelor, a iubirilor ce le manifestă cu toate simțurile. Dacă toate sentimentele sunt pline de mirosuri pestilențiale, sunt îmbibate cu egoismul, cu răutatea și cu pragmatismul exacerbat, nu se va crea o cale liberă spre inima lor până nu le va converti la generozitate.
Iubirea de aproapele nostru se poate exprima în două feluri: iubire sentimental platonică și iubire ziditoare. Autoritatea Iubirii milostive este recunoscută în cea de a doua formă de manifestare.
Caritatea trebuie să fie însoțită de discernământ spre a nu dăuna. «Sfântului Ioan Gură de Aur a spus: „să asude banul milosteniei în palma ta” Acest sfat nu intră în contradicţie cu îndemnul Mântuitorului: „Celui care cere de la tine, dă-i;…” (Matei 5:42) Trebuie să-l ajutăm pe om, dar să ştim pe cine ajutăm. Să ne interesăm un pic de situaţia lui, să vedem dacă într-adevăr are nevoie şi merită efortul nostru.»
Să dăruim ceea ce trebuie nu ceea ce se dorește. Cine stabilește trebuința? Dacă e vorba de cele materiale, logica poate stabili prioritățile. Dacă e vorba de cele sufletești, morala creștină este diriguitoare.
Puritatea la fel ca și Harul sunt greu de câștigat, dar ușor de pierdut.
Thomas D’Aquino (sec. XIII) spunea despre „caritate” că „… nu este doar iubire față de Dumnezeu, ci prietenie cu El, și asta înseamnă iubire și cooperare reciprocă”
Un precursor al fericirii este „caritatea”, în nici un caz binele suprem care, după opinia lui Aristip, se manifestă prin satisfacerea plăcerilor particulare, suma lor definind fericirea.
Caritatea este iubire, este un sentiment altruist… Caritatea ne îndepărtează de principiile filozofului francez Claude Adrien Helvétius care era de părere că „egoismul constituie resortul principal și unic al faptelor omenești. Egoismul reprezintă o pasiune omenească obștească, a-l înăbuși înseamnă a extirpa din om forța creatoare de progres și rafinament pe linia vieții. Egoismul ca și viciul sunt condiții indispensabile ale progresului omenesc. Fapta în aparență dezinteresată constituie și ea doar un egoism deghizat…
Marie Anne de Vichy-Chamrond, marquise du Deffand, o ferventă patroană a artelor, spunea despre egoism că este „secretul lumii întregi”.
Medicul și filosoful francez Julien Offray de La Mettrie era împotriva independenței sufletului, considerându-l dependent de stări corporale. Susținea că senzațiile sunt materia de bază a cunoașterii. „Unde nu există senzații, acolo nu există nici idei” Mobilul tuturor acțiunilor omenești este plăcerea. La Mettrie a fost adeptul hedonismului.
Benjamin Solomon Carson, neurochirurg și scriitor american, a spus: „Cu toții ne dorim fericire, dar poate nu toți știm unde să o căutăm”
Iluminismul poate fi delimitat de cele două revoluții, engleză din anul 1688 și cea franceză din anul 1789. Amândouă revoluțiile au evidențiat burghezia orășenească în ascensiune. Această clasă socială a preluat puterea politică. Secolul luminilor, revoluționar, umanitarist a fost și progresivist, dar… nu a punctat principii mântuitoare. De unde putem concluziona că uneori progresul poate fi un regres, depinde din ce unghi privim. Doar Puritatea este mântuitoare. Puritatea este nevinovăția copilului din noi. „Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Marcu 10:14,15)
Noi, oamenii, putem acționa doar între extreme, între frumos și urât, între bine și rău, dincolo de ele este dificil să ne menținem.
Unii oameni se rezumă doar la intenții. Intențiile pline de puritate nu sunt mântuitoare. Ca în anecdota cu cele trei broaște ce stăteau pe o buturugă pe malul unui lac. Una a vrut să sară în apă, întrebarea este: câte au mai rămas? Răspuns: Trei. Una e să sari și alta e să vrei…
Veșmântul orgoliului ne face neputincioși să ne vedem nimicnicia. Uneori, cultura ne îmbogățește mintea în dauna inimii atunci când tot ce facem nu punem în slujba lui Dumnezeu. Puritatea inimii se poate estompa până la dispariție. Cu discernământ, nu este incompatibilitate între duhovnicie, puritate și cultură.
Unii sunt de părere că Sfinţii Apostoli, Ucenicii lui Iisus, au fost ignoranţi. Inteligența, cultura, nu pot coexista cu puritatea? Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti Matei şi Ioan erau de o cultură deosebită. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan avea preocupări filosofice. Sfântul Pavel avea o minte strălucitoare. Epistolele Sfinţilor Apostoli Petru şi Iacob sunt rezultatul celor mai subtile cugetări filosofice.
Cultura nu i-a oprit pe Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut ca Vasile cel Mare, pe Grigore de Nazianz sau pe Ioan Gură de Aur să-și păstreze puritatea și să urce pe treptele cele mai de sus ale desăvârșirii… Cultura reală, adevărată și temeinică ne ajută să vedem că în cunoaștere este o limită, dar asta nu ne împiedică să ne păstrăm puritatea sufletului. Dumnezeu ne-a îngăduit să gândim la ce se poate gândi dar nu la tot ce se poate gândi. Doar casnicilor Lui, având sufletul pur, le-a revelat multe adevăruri pe care noi cu greu le-am purta
Fericirea nu se găsește în ce adunăm, ci în ce dăruim. Când vom găsi plăcere mai mare în a oferi, aproapelui, ajutor pentru existența lui fizică dar și spirituală, mai mare decât în a ni se oferi nouă (mai ales plăceri senzuale), vom păși pe calea mântuitoare.
Caritate, milă, milostenie…
Milostenia să fie făcută din dragoste pentru Dumnezeu. „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25:35,36)
Mila este de două feluri: trupească și sufletească. De multe ori este mai importantă mila spirituală. Ca să avem forță de a hrăni sufletul aproapelui nostru trebuie să fim noi înșine bine hrăniți. Întâi să hrănim sufletele noastre cu rugăciuni și fapte bune, pentru ca din prea plinul lor să avem ce oferii aproapelui. Să oferim iertarea celor care ne-au greșit. „Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.” (Matei 18:21,22)
Celor milostivi li se oferă miluire de către Dumnezeu!
„Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6:12)
Din păcate, noi ne raportăm doar la lumea văzută. Unii oameni spun: „Noi suntem mici, trăim într-o lume mare.” Nu este chiar așa. Dacă ne gândim la lumea nevăzută, vom constata că omul e mare și lumea e mică. Lumea nu are rațiune proprie. Omul e grandios prin înzestrarea lui de către Creator. Omul are: Rațiune, voință și sentiment! Puritatea nu este o iluzie. Puritatea stă în nevinovăția gândurilor. Puritatea este iubirea care nu pizmuiește. Prin Pronie, Dumnezeu ne ajută să ne regăsim puritatea pe care am continuat să o menținem pierdută, interpretând pragmatic „Liberul arbitru”. De la păcatul lui Adam, noi, oamenii, ne naștem cu înclinația spre păcat. Dumnezeu i-a alungat pe Adam și Eva din Rai pentru a nu înveșnicii păcatul. „Păcatul este o infidelitate si o nedreptate fată de Dumnezeu și semenii noștri.” Tot ce este negativ poate fi conștientizat și controlat cu ajutorul harului Duhului Sfânt.
„Psihologul repară silogismul, preotul vindecă sufletul!” Cu ajutorul preotului, prin Spovedanie și Împărtășanie ne recăpătăm puritatea, dar din păcate… pentru foarte puțin timp. Omul, de cum a pășit în lumea laică, tentațiile îl inundă și robotizarea lui, căpătată de tehnica ce pretinde ușurarea vieții — de fapt, este doar o îndepărtare de firesc, de natural — îl face vulnerabil.
Sfinții Părinți, Asceții, care au trăit în concordanță cu Legile Divinității au demonstrat că puritatea nu este o iluzie, doar că e greu de atins...
Unii oameni, pur și simplu, nu vor. Alții, își doresc a fi inundați de razele Dumnezeirii, dar pentru că nu reușesc să descopere în inima lor, adevărul, sunt dezamăgiți și uneori renunță, fără să conștientizeze că Razele se lovesc de multele straturi opace ale păcatelor care le împiedică sfințirea. Alții, nu numai că renunță, dar învinuiesc emițătorul de inexistență, luând ca aliat știința… fără să caute cauza la ei, la receptor, și devin egocentriști. Unii oameni nu sunt capabili de a discerne mișcarea interioară a lor, a gândurilor, a dorințelor, a iubirilor ce le manifestă cu toate simțurile. Dacă toate sentimentele sunt pline de mirosuri pestilențiale, sunt îmbibate cu egoismul, cu răutatea și cu pragmatismul exacerbat, nu se va crea o cale liberă spre inima lor până nu le va converti la generozitate.
Iubirea de aproapele nostru se poate exprima în două feluri: iubire sentimental platonică și iubire ziditoare. Autoritatea Iubirii milostive este recunoscută în cea de a doua formă de manifestare.
Caritatea trebuie să fie însoțită de discernământ spre a nu dăuna. «Sfântului Ioan Gură de Aur a spus: „să asude banul milosteniei în palma ta” Acest sfat nu intră în contradicţie cu îndemnul Mântuitorului: „Celui care cere de la tine, dă-i;…” (Matei 5:42) Trebuie să-l ajutăm pe om, dar să ştim pe cine ajutăm. Să ne interesăm un pic de situaţia lui, să vedem dacă într-adevăr are nevoie şi merită efortul nostru.»
Să dăruim ceea ce trebuie nu ceea ce se dorește. Cine stabilește trebuința? Dacă e vorba de cele materiale, logica poate stabili prioritățile. Dacă e vorba de cele sufletești, morala creștină este diriguitoare.
Puritatea la fel ca și Harul sunt greu de câștigat, dar ușor de pierdut.
COMUNICAT DE PRESA - GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL (GDS)
Dragă Laura Codruța Kövesi,
Când sute de mii de oameni au strigat pe străzile din România pentru dreptate, dumneavoastră erați - pentru cei mai mulți dintre ei - imaginea dreptății.
Era incredibil pentru noi, cei din stradă, că se poate construi, într-o Românie a nedreptății instituționalizate, ceea ce ați construit dumneavoastră: o instituție a dreptății.
Această uimire admirativă a făcut posibil un slogan precum DNA / Să vină să vă ia! - împreună cu România, trezește-te! și de PSD / Ciuma roșie!, au rezumat cel mai fidel ceea ce simțea intens strada: că motorul prim al răului era politica PSD împotriva justiției; că DNA, instituția condusă de dumneavoastră, are forța să oprească acest motor prim al răului; și că, abia astfel, România se va trezi.
Răul, la rândul lui, a intuit fără greș că forța dumneavoastră simbolică e cea care dă deopotrivă străzii și încredere, și eficiență; și, în consecință, v-a îndepărtat - printr-un gest de o mizerie care va rămâne în istoria marilor noastre rușini instituționale - de la conducerea DNA.
Însă, când crezi până la capăt în dreptate, dreptatea există - și funcționează.
Așa încât acum sunteți - grație acestei balanțe eficiente a dreptății - primul procuror-șef al Parchetului European.
E, pe de o parte, un precedent istoric absolut pentru România - și vă felicităm din toată inima pentru că, prin înzestrările dumneavoastră profesionale și umane, l-ați făcut posibil.
E, în același timp, șansa de a face pentru Europa ceea ce ați făcut deja pentru România: anume să dați speranță că dreptatea există - și că ea poate fi eficientă.
Aceasta a fost, de altfel, și semnificația Premiului Grupului pentru Dialog Social pe care l-ați primit în 2014.
Vă mulțumim, așadar, pentru toată speranța construită până acum în România - și vă suntem alături în construcția speranței viitoare pentru Europa.
Când sute de mii de oameni au strigat pe străzile din România pentru dreptate, dumneavoastră erați - pentru cei mai mulți dintre ei - imaginea dreptății.
Era incredibil pentru noi, cei din stradă, că se poate construi, într-o Românie a nedreptății instituționalizate, ceea ce ați construit dumneavoastră: o instituție a dreptății.
Această uimire admirativă a făcut posibil un slogan precum DNA / Să vină să vă ia! - împreună cu România, trezește-te! și de PSD / Ciuma roșie!, au rezumat cel mai fidel ceea ce simțea intens strada: că motorul prim al răului era politica PSD împotriva justiției; că DNA, instituția condusă de dumneavoastră, are forța să oprească acest motor prim al răului; și că, abia astfel, România se va trezi.
Răul, la rândul lui, a intuit fără greș că forța dumneavoastră simbolică e cea care dă deopotrivă străzii și încredere, și eficiență; și, în consecință, v-a îndepărtat - printr-un gest de o mizerie care va rămâne în istoria marilor noastre rușini instituționale - de la conducerea DNA.
Însă, când crezi până la capăt în dreptate, dreptatea există - și funcționează.
Așa încât acum sunteți - grație acestei balanțe eficiente a dreptății - primul procuror-șef al Parchetului European.
E, pe de o parte, un precedent istoric absolut pentru România - și vă felicităm din toată inima pentru că, prin înzestrările dumneavoastră profesionale și umane, l-ați făcut posibil.
E, în același timp, șansa de a face pentru Europa ceea ce ați făcut deja pentru România: anume să dați speranță că dreptatea există - și că ea poate fi eficientă.
Aceasta a fost, de altfel, și semnificația Premiului Grupului pentru Dialog Social pe care l-ați primit în 2014.
Vă mulțumim, așadar, pentru toată speranța construită până acum în România - și vă suntem alături în construcția speranței viitoare pentru Europa.
Grupul pentru
Dialog Social
Cristina Cretu
Femei necăjite
În vale, lângă gârlă, se afla
cazanul. Cumpăna fântânii, ridicată spre cer, părea o săgeată uriașă a unui arc
nevăzut. Puțin mai încolo, lângă Câlniște, se vedea fruntea de stuf a unei
căsuțe de lut, cu un singur ochi de geam. Căsuța Stănuchii. Stănuca era o
țigancă bătrână, puțină la trup, încălțată cu niște calevri grei, pe care-i
târșâia ridicând praful uliței. Fața îi era brăzdată de riduri, iar ochii
fumurii își pierduseră aproape de tot lumina. Umbla îmbrăcată în haine negre,
care, de la atâta spălat, deveniseră gri ca apa Câlniștei. Peste fustă, purta
un șorț creț cu un buzunar, cu trei pliuri spre tiv, cusut la mașină.
-Buna ziua, dadă Stană! Ce mai faci? o întreba vreo femeie.
-Să trăiești, mămușoară! Să trăiești, fetița mamii! răspundea blajin bătrâna, ducându-și mâna streașină la ochi.
-A cui ești? Că nu mai văd…, și odată glasul îi da în plâns. Am să mă duc la domnu’ doftor Cal Bălan, (numele adevărat era George Calalb), și-am să-i cer o doftorie de ochi, să mai văd și eu, mămușoară …
-Păi, să te duci, dadă Stană, să te duci.
Avusese un fecior, Ionel, pe care-l iubise mult, dar murise. Și-l amintea când fusese mic.
- Avea părul bălai ca raza soarelui! Ionelul mamii!
Ochii săi nu mai puteau să plângă.
Bătrâna trăia din amintiri, era săracă, dar nu cerșea, iar în acele timpuri lumea parcă era mai bună, mereu găsea un ajutor sau poate că ea se mulțumea cu puținul pe care îl avea, singura dorință fiind să mai vadă oamenii lângă care trăise.
-Buna ziua, dadă Stană! Ce mai faci? o întreba vreo femeie.
-Să trăiești, mămușoară! Să trăiești, fetița mamii! răspundea blajin bătrâna, ducându-și mâna streașină la ochi.
-A cui ești? Că nu mai văd…, și odată glasul îi da în plâns. Am să mă duc la domnu’ doftor Cal Bălan, (numele adevărat era George Calalb), și-am să-i cer o doftorie de ochi, să mai văd și eu, mămușoară …
-Păi, să te duci, dadă Stană, să te duci.
Avusese un fecior, Ionel, pe care-l iubise mult, dar murise. Și-l amintea când fusese mic.
- Avea părul bălai ca raza soarelui! Ionelul mamii!
Ochii săi nu mai puteau să plângă.
Bătrâna trăia din amintiri, era săracă, dar nu cerșea, iar în acele timpuri lumea parcă era mai bună, mereu găsea un ajutor sau poate că ea se mulțumea cu puținul pe care îl avea, singura dorință fiind să mai vadă oamenii lângă care trăise.
*
Fana, o femeie curată, cu părul des,
acoperit cu o basma înflorată, îmbrăcată cu un fâș decolorat, venea câteodată
la noi. Stătea pe marginea patului, mai mult sprijinită, de parcă nu voia să
deranjeze. Mama îi da mălai, făină, de-ale casei, ce putea, iar ea mulțumea și
pleca precum o umbră, de parcă nici nu fusese la noi. O bătuse bărbatul și de
la atâta bătaie, uneori vorbea în dodii. Mama, chiar dacă nu înțelegea tot ce
zicea, o aproba din cap. O priveam cum i se lumina fața că un om o ascultă, un
om o înțelege și o vede om intreg…
*
În gară, o bătrână cu ochi albaștri
întindea mâna teafără către vreun bărbat:
-Boierule, dă-mi și mie un franc, se ruga ea.
Care îi da, care nu îi da.
- N-am, Fănico, n-am! îi zicea vreunul.
- Să dea Dumnezeu să ai, boierule, să dea Dumnezeu să ai! repeta bătrâna aceste vorbe ca o binecuvântare.
Fănica nu se supăra pe nimeni și călca anevoie peste dalele de mozaic, târându-și piciorul paralizat.
Trenul venea de la Giurgiu și pleca spre București. În urma lui, bătrâna cu basmaua legată cu un nod pe creștet rămânea în gara pustie, așteptând ceasuri bune să mai vină alți boieri și un alt tren să mai treacă prin satul de câmpie.
-Boierule, dă-mi și mie un franc, se ruga ea.
Care îi da, care nu îi da.
- N-am, Fănico, n-am! îi zicea vreunul.
- Să dea Dumnezeu să ai, boierule, să dea Dumnezeu să ai! repeta bătrâna aceste vorbe ca o binecuvântare.
Fănica nu se supăra pe nimeni și călca anevoie peste dalele de mozaic, târându-și piciorul paralizat.
Trenul venea de la Giurgiu și pleca spre București. În urma lui, bătrâna cu basmaua legată cu un nod pe creștet rămânea în gara pustie, așteptând ceasuri bune să mai vină alți boieri și un alt tren să mai treacă prin satul de câmpie.
Top
10 cele mai bune școli din București la Evaluarea Națională (EN) 2019 după
criteriile de performanță - de Mihai Peticila
Clasamentul celor mai bune școli
gimnaziale din Capitală, după criteriile de performanță, s-a modificat față de
anul trecut, potrivit raportului ISMB din 2019, consultat de Edupedu.ro. Pe
locul I a rămas Colegiul Vianu, dar pe locul al doilea a urcat Colegiul Grigore
Moisil, iar Școala Ioanid, care era pe 3 anul trecut, în 2019 nu a mai prins
top 10. Analiza arată și căderea Colegiului Gheorghe Lazăr de pe locul al
doilea în 2018, până pe locul al IV-lea în 2019, precum și intrarea Colegiului
Caragiale pe locul al V-lea în acest clasament realizat de Inspectoratul
Municipiului București și CMBRAE. În top 10 se află o singură școală
particulară - Liceul Teoretic Școala Europeană București.
În TOP 10 școli gimnaziale din Capitală nu se regăsește nicio unitate de învățământ din Sectorul 3 al Capitalei, potrivit raportului citat. Sectorul 1 are 4 școli în clasament, Sectorul 2 are 3 școli, Sectoarele 4, 5 și 6 câte o școală.
În TOP 10 școli gimnaziale din Capitală nu se regăsește nicio unitate de învățământ din Sectorul 3 al Capitalei, potrivit raportului citat. Sectorul 1 are 4 școli în clasament, Sectorul 2 are 3 școli, Sectoarele 4, 5 și 6 câte o școală.
TOP 10 Școli gimnaziale în București
după analiza EN 2019
1. Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” 4,94 (Sectorul 1)
2. Colegiul Național „Grigore Moisil” 4,93 (Sectorul 6)
3. Liceaul Pedagogic „Anastasia Popescu” 4,92 (Sectorul 2)
4. Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” 4,83 (Sectorul 5)
5. Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” 4,73 (Sectorul 1)
6. Liceul Teoretic Școala Europeană București 4,66 (Sectorul 1)
7. Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” 4,61 (Sectorul 2)
8. Școala Gimnazială nr. 79 4,60 (Sectorul 4)
9. Colegiul Național „Spiru Haret” 4,56 (Sectorul 2)
10. Școala Gimnazială „Ioan Heliade Rădulescu” 4,56 (Sectorul 1)
Clasamentul este bazat pe analiza unor criterii de performanță, după cum le numește raportul ISMB. Aceste criterii sunt detaliate la finalul articolului.
Anul trecut nicio școală din Sectoarele 3 și 4 nu se afla între primele zece din Capitală. Iată care erau școlile din acest clasament în 2018:
1. Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” 4,94 (Sectorul 1)
2. Colegiul Național „Grigore Moisil” 4,93 (Sectorul 6)
3. Liceaul Pedagogic „Anastasia Popescu” 4,92 (Sectorul 2)
4. Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” 4,83 (Sectorul 5)
5. Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” 4,73 (Sectorul 1)
6. Liceul Teoretic Școala Europeană București 4,66 (Sectorul 1)
7. Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” 4,61 (Sectorul 2)
8. Școala Gimnazială nr. 79 4,60 (Sectorul 4)
9. Colegiul Național „Spiru Haret” 4,56 (Sectorul 2)
10. Școala Gimnazială „Ioan Heliade Rădulescu” 4,56 (Sectorul 1)
Clasamentul este bazat pe analiza unor criterii de performanță, după cum le numește raportul ISMB. Aceste criterii sunt detaliate la finalul articolului.
Anul trecut nicio școală din Sectoarele 3 și 4 nu se afla între primele zece din Capitală. Iată care erau școlile din acest clasament în 2018:
TOP
10 Școli gimnaziale în București după analiza EN 2018
1. Colegiul Național de Informatică “Tudor Vianu” 4,94
2. Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr” 4,89
3. Şcoala Gimnazială ”Ioanid” 4,88
4. Colegiul Național ”Grigore Moisil” 4,75
5. Liceul Teoretic ”Școala mea” 4,72
6. Liceul Teoretic ”Șfinții Trei Ierarhi” 4,72
7. Liceul Pedagogic ”Anastasia Popescu” 4,71
8. Colegiul Național Bilingv ”George Coșbuc” 4,65
9. Colegiul Național ”Spiru Haret” 4,65
10. Colegiul Național ”Cantemir Vodă” 4,63
1. Colegiul Național de Informatică “Tudor Vianu” 4,94
2. Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr” 4,89
3. Şcoala Gimnazială ”Ioanid” 4,88
4. Colegiul Național ”Grigore Moisil” 4,75
5. Liceul Teoretic ”Școala mea” 4,72
6. Liceul Teoretic ”Șfinții Trei Ierarhi” 4,72
7. Liceul Pedagogic ”Anastasia Popescu” 4,71
8. Colegiul Național Bilingv ”George Coșbuc” 4,65
9. Colegiul Național ”Spiru Haret” 4,65
10. Colegiul Național ”Cantemir Vodă” 4,63
Punctajele
sunt obțiunute din corelarea a șapte criterii numite ”criterii de performanță
și succes” la fiecare școală în parte.
Criteriul 1 – Rata de promovare la Evaluarea Națională – adică numărul candidaților cu media la Evaluarea Națională mai mare sau egală cu 5 raportat la numărul de candidați prezenți.
Criteriul 2 – Rata de succes a absolvirii. Asta înseamnă numărul candidaților cu media la Evaluarea Națională mai mare sau egală cu 5, raportat la numărul de candidați înscriși în clasa a VIII-a.
Criteriul 3 – Rata de absolvire – Nr. absolvenților clasei a VIII-a raportat la numărul de candidați înscriși în clasa a VIII-a.
Criteriul 4 – Rata de prezență la Evaluarea Națională de clasa a VIII-a – Numărul absolvenților prezenți la Evaluarea Națională raportat la numărul de candidați înscriși.
Criteriul 5 – Rata mediilor între 9 și 9,50 – Ponderea mediilor mai mari sau egale cu 9 și mai mici decât 9,50 din numărul candidaților prezenți
Criteriul 6 – Rata mediilor între 9,50 și10 – Ponderea mediilor mai mari sau egale cu 9,50 și mai mici decât 10 din numărul candidaților prezenți
Criteriul 7 – Rata mediilor de 10 – Ponderea mediilor de 10 din numărul candidaților înscriși prezenți
Criteriul 1 – Rata de promovare la Evaluarea Națională – adică numărul candidaților cu media la Evaluarea Națională mai mare sau egală cu 5 raportat la numărul de candidați prezenți.
Criteriul 2 – Rata de succes a absolvirii. Asta înseamnă numărul candidaților cu media la Evaluarea Națională mai mare sau egală cu 5, raportat la numărul de candidați înscriși în clasa a VIII-a.
Criteriul 3 – Rata de absolvire – Nr. absolvenților clasei a VIII-a raportat la numărul de candidați înscriși în clasa a VIII-a.
Criteriul 4 – Rata de prezență la Evaluarea Națională de clasa a VIII-a – Numărul absolvenților prezenți la Evaluarea Națională raportat la numărul de candidați înscriși.
Criteriul 5 – Rata mediilor între 9 și 9,50 – Ponderea mediilor mai mari sau egale cu 9 și mai mici decât 9,50 din numărul candidaților prezenți
Criteriul 6 – Rata mediilor între 9,50 și10 – Ponderea mediilor mai mari sau egale cu 9,50 și mai mici decât 10 din numărul candidaților prezenți
Criteriul 7 – Rata mediilor de 10 – Ponderea mediilor de 10 din numărul candidaților înscriși prezenți
CARE SUNT SI CUM SUNT FORMULATE ASTAZI
CELE MAI IMPORTANTE DREPTURI SI OBLIGATII ALE ELEVILOR/ SCOLARILOR
Fiecare elev ar
trebui sa stie care sunt drepturile sale, dar
si obligatiile pe care trebuie sa le respecte intr-o unitate de
invatamant.
Va prezentam mai jos
un Top 5 obligatii ale elevilor.
1) Invatare
constanta
Una dintre cele mai importante indatoriri
ale elevilor este "de a frecventa
toate cursurile, de a se pregati la fiecare disciplina de studiu, de a dobandi
competentele si de a-si insusi cunostintele prevazute de programele scolare”,
dupa cum precizeaza art. 14 (a) din Statutul Elevului.
2) Atentie la
folosirea telefonului mobil
Elevii au obligatia sa nu foloseasca telefonul mobil in timpul orelor, examenelor si
concursurilor. Interdictia folosirii telefonului mobil se aplica doar
in aceste cazuri amintire anterior, in
rest elevii pot purta asupra lor telefoanele mobile la scoala.
3) Tinuta decenta
Elevul trebuie sa respecte deciziile
unitatii de invatamant preuniversitar, sa aiba un comportament civilizat si de
a se prezenta la scoala intr-o tinuta vestimentara decenta si adecvata si sa
poarte elemente de identificare in conformitate cu legislatia in vigoare
si cu regulamentele si deciziile unitatii de invatamant.
Totusi, chiar
daca aceasta obligatie nu este respectata, elevilor nu le va fi refuzat dreptul
de a intra in scoala.
4) Informarea
dirigintelui
Atunci cand elevii se imbolnavesc si nu merg la
scoala, ei au obligatia sa informeze dirigintele si sa mearga la medic.
Mai exact, elevul trebuie sa anunte, in caz de
imbolnavire, profesorul diriginte, direct sau prin intermediul parintilor,
tutorilor sau sustinatorilor legali, de a se prezenta la cabinetul medical si,
in functie de recomandarile medicului, mai ales in cazul unei afectiuni
contagioase, sa nu puna in pericol sanatatea colegilor sau a personalului din
unitate.
5) Respectarea
regulamentelor si deciziilor unitatii de invatamant
Aici intra multe aspecte, de la faptul
ca elevul trebuie sa respecte curatenia, linistea si ordinea in perimetrul
scolar, pana la faptul ca trebuie sa foloseasca in mod corespunzator,
conform destinatiei stabilite, toate facilitatile scolare la care are
acces. Mai mult, elevul va plati contravaloarea eventualelor
prejudicii aduse bazei materiale puse la dispozitia lor de catre
institutia de invatamant, in urma constatarii culpei individuale.
Elevul mai are si obligatia de a sesiza autoritatile competente despre orice ilegalitati
in desfasurarea procesului de invatamant si a activitatilor conexe acestuia. De
asemenea, are obligatia sa sesizeze
reprezentantii unitatii de invatamant cu privire la orice situatie care ar pune
in pericol siguranta elevilor si a cadrelor didactice.
In situatia in care nu sunt de acord cu deciziile unitatii de invatamant, elevii au drept la protest, insa doar in afara orelor de curs.
In situatia in care nu sunt de acord cu deciziile unitatii de invatamant, elevii au drept la protest, insa doar in afara orelor de curs.
Va prezentam un Top
5 drepturi ale elevilor, intens dezbatute in scoli.
1. "Iesi afara" - au profesorii voie sa dea elevii afara de la ore?
Daca elevii deranjeaza ora, sunt cazuri in
care profesorii vor sa ii dea afara. Au voie? Raspunsul este "nu".
"In
unitatile de invatamant sunt
interzise masurile care pot limita accesul la educatie, cum ar fi […]
interzicerea participarii la cursuri”, este mentionat in Regulamentul-cadru de organizare si
functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar.
2. "Stai
inauntru" - pot fi tinuti elevii obligatoriu in scoala?
Prin urmare, minorii nu vor fi lasati sa iasa din scoala, insa elevii majori pot iesi cand vor din petrimetrul scolar, iar paznicii sunt obligati sa
le permita parasirea scolii.
3. Ora de religie - este obligatorie?
Ora de religie este optionala. Conform
Legii Educatiei Nationale, art. 18 (2), "inscrierea elevului pentru a frecventa orele de religie se face
prin cerere scrisa".
De asemenea, este mentionat faptul ca
"elevilor care nu frecventeaza ora li se vor asigura activitati
educationale alternative in cadrul unitatii de invatamant".
4. Pedepsele - cum pot fi pedepsiti elevii?
Elevii primesc note doar pe evaluarea
cunostintelor – scaderea notei la o anumita materie ca mijloc de pedepsire
a elevilor este interzisa.
De asemenea, nu pot primi absenta
decat in cazul in care nu sunt prezenti la ora – absenta nu poate fi
trecuta ca pedeapsa.
Sanctiunile care pot fi
aplicate elevilor sunt:
- observatie individuala
- mustrare scrisa
- retragerea bursei
- mutarea la alta clasa
- preaviz de exmatriculare
- exmatriculare
5. Temele - li se pot da teme excesive elevilor?
In 2016 a fost emis un ordin privind temele
pentru acasa.
"Timpul
necesar realizarii temelor pentru acasa este de cel mult 2 ore [pe zi],
insumand toate disciplinele", prevede art 1 (3) al ordinului.
De asemenea, art. 9 precizeaza ca "se interzice utilizarea temei ca instrument
de pedeapsa (cantitate mare de teme, exercitii repetitive)".
Varsta a
4-a/relatiile extraconjugale la romani
Vorbesc cu un bun prieten care si-a inselat nevasta din ziua 1-a.
Incerc sa inteleg dece.
El imi explica rar,asa cum explici la idioti,este o logica intrinseca..daca o cauti cu lumanarea.
Prima explicatie ar fi...ca un barbat cauta la alta femee ceea ce nu gaseste acasa.
Asta ar fi o explicatie cat de cat plauzibila,daca infamia nu s-ar fi produs din prima zi.
Inteleg ca (inselatul) este un sport national.Barbatii vorbesc intre ei si se falesc cu cuceriri in dreapta si in stanga.
Femeile pe de alta parte trebuie sa stea cuminti acasa,sau eventual sa se vada cu prietene,nici pomeneala sa se angajeze in relatii sexuale cu barbati (altii decat cei oficiali)
Aceasta “practica” este atat de raspandita si impamantenita incat multe femei ridica din umeri….asta este...barbatii ...de cand lumea si pamantul sunt asa...etc
Avem prin urmare jumatate din populatie care are cu entuziasm si avant relatii extraconjugale in timp ce cealalta jumatate sta la cratita.
Asa sa fie oare?
Nu cumva barbatii zburdalnici isi insala nevestele “cuminti” cu alte neveste “cuminti”...?
Greu de spus...
Vorbesc cu un bun prieten care si-a inselat nevasta din ziua 1-a.
Incerc sa inteleg dece.
El imi explica rar,asa cum explici la idioti,este o logica intrinseca..daca o cauti cu lumanarea.
Prima explicatie ar fi...ca un barbat cauta la alta femee ceea ce nu gaseste acasa.
Asta ar fi o explicatie cat de cat plauzibila,daca infamia nu s-ar fi produs din prima zi.
Inteleg ca (inselatul) este un sport national.Barbatii vorbesc intre ei si se falesc cu cuceriri in dreapta si in stanga.
Femeile pe de alta parte trebuie sa stea cuminti acasa,sau eventual sa se vada cu prietene,nici pomeneala sa se angajeze in relatii sexuale cu barbati (altii decat cei oficiali)
Aceasta “practica” este atat de raspandita si impamantenita incat multe femei ridica din umeri….asta este...barbatii ...de cand lumea si pamantul sunt asa...etc
Avem prin urmare jumatate din populatie care are cu entuziasm si avant relatii extraconjugale in timp ce cealalta jumatate sta la cratita.
Asa sa fie oare?
Nu cumva barbatii zburdalnici isi insala nevestele “cuminti” cu alte neveste “cuminti”...?
Greu de spus...
Ioan Miclău-Gepianul
Stimate
Domnule Dr. GEORGE ANCA
Bună Dimineața din Australia!
Domnule ANCA,
Iar m-am entuziasmat în inspirațiile mele literare,
de aceea doresc această ”Restituire” de versuri sub titlul
”Atlantis și Sahara” să o trimit prestigiosului Blog al Dumneavoastră.
Eu citesc/scot deseori din subconștient(nebun nu sunt,cred) teme care vin
deseori de departe, din vremi. Zic asta fiindcă, citind studiul istoric
atât de documentat dar și extraordinar al dlui. Adrian Bucurescu,
mă duc cu gândul la Mihai Eminescu, ce numea țara sa ”Dulce Românie”,
apoi vede cum ”Nilul mișcă valuri blonde”, vede India cu Vedele începute
a fi scrise cândva în Carpați, vede barbarismele moderne, adevăruri pe care
istoricii le-au ocolit! Dece oare? Scriind Eminescu despre Cavalerii Danubieni,
cu ziguranță că Poetul ca autodidact, avea studii enorme, pentru care a plătit
ca un Hristos fiindcă își recunoștea măreția istoriei neamului său Românesc!
Dar ”Drumului de mătase” oare care i-o fi fost menirea, nu cumva tot a servi
interesele unui imperiu? Că mai spre vremile moderne se zicea cum ”toate
drumurile duceaula Roma”, iată că cu zeci de mii de ani în urmă ”toate drumurile duceau spre Dunărea Dacilor”. Am și eu voie să-mi contemplu frumusețea de Neam,
chiar dacă sunt legat de surse folclorice și mitologice, căci aici se găsesc cheile
dezlegării multor adevăruri demult trecute sub praful planetar și celestial, de unde încă
ne străbate acea voce frumoasă /universală al Limbii noastre Românești.
Mult ași dori să savurez scrierile de protoistorie a dlui. A.Bucurescu.
Poate ajung să le citesc acum la ai mei 80, înainte de a mă duce și eu acolo unde
s-au dus strămoșii strămoșilor nostrii ROMÂNII!
Cu drag și multă prețuire,
Ioan Miclău Gepianu
10/24/019
Bună Dimineața din Australia!
Domnule ANCA,
Iar m-am entuziasmat în inspirațiile mele literare,
de aceea doresc această ”Restituire” de versuri sub titlul
”Atlantis și Sahara” să o trimit prestigiosului Blog al Dumneavoastră.
Eu citesc/scot deseori din subconștient(nebun nu sunt,cred) teme care vin
deseori de departe, din vremi. Zic asta fiindcă, citind studiul istoric
atât de documentat dar și extraordinar al dlui. Adrian Bucurescu,
mă duc cu gândul la Mihai Eminescu, ce numea țara sa ”Dulce Românie”,
apoi vede cum ”Nilul mișcă valuri blonde”, vede India cu Vedele începute
a fi scrise cândva în Carpați, vede barbarismele moderne, adevăruri pe care
istoricii le-au ocolit! Dece oare? Scriind Eminescu despre Cavalerii Danubieni,
cu ziguranță că Poetul ca autodidact, avea studii enorme, pentru care a plătit
ca un Hristos fiindcă își recunoștea măreția istoriei neamului său Românesc!
Dar ”Drumului de mătase” oare care i-o fi fost menirea, nu cumva tot a servi
interesele unui imperiu? Că mai spre vremile moderne se zicea cum ”toate
drumurile duceaula Roma”, iată că cu zeci de mii de ani în urmă ”toate drumurile duceau spre Dunărea Dacilor”. Am și eu voie să-mi contemplu frumusețea de Neam,
chiar dacă sunt legat de surse folclorice și mitologice, căci aici se găsesc cheile
dezlegării multor adevăruri demult trecute sub praful planetar și celestial, de unde încă
ne străbate acea voce frumoasă /universală al Limbii noastre Românești.
Mult ași dori să savurez scrierile de protoistorie a dlui. A.Bucurescu.
Poate ajung să le citesc acum la ai mei 80, înainte de a mă duce și eu acolo unde
s-au dus strămoșii strămoșilor nostrii ROMÂNII!
Cu drag și multă prețuire,
Ioan Miclău Gepianu
10/24/019
ATLANTIS ȘI SAHARA
Când era Sahara o grădină,
Și-n râuri răsfrângea a cerului lumină,
Când lacul și izvorul cu fețe cristaline,
Șopteau un basm idilic în tainice suspine,
Atlantis spre adâncuri porni să se încline.
Sahara grațioasă privea cu ochi gingași,
Netulburată încă, de-ai sorții vitregi pași,
Ce apăsau spre moarte Atlantisul voios,
Cum large guri de ape de sânge însetate,
Sorbeau viața dulce a unui stat frumos.
”O, tu Sahara verde, când lacrimile mele,
Seca-vor la izvor, stingând și-al nopții stele,
Acoperindu-mi fruntea cu-al apei greu suspin,
Din cerurile-nalte un foc dogorâtor,
Va coborî să-ți ardă gingașul chip vergin!”
”O, tu Atlantis, zău, de ce mă mai blestemi,
De ce-n al tău păcat vrei azi tu să mă chemi?
Doar tu ziceai că-n viață mă vei iubi mereu;
Și cât e universul ce astăzi ne înghite,
Nu văd de ce-aș putea să fiu de vină eu?
Din neștiute adâncuri, prin gură de vulcani,
Țâșnea magma topită de milioane de-ani,
Și înspre cer zvârlea sinistre limbi de foc,
Cutremure porniră să crape continentul,
Trăgând spre fund de ape geograficul său loc.
Sahara pârjolită de foc și uscăciune,
Privea spre cerul galben cu multă amărăciune!
Iar ploile musone opriră-ncet, încet,
Pân-ce câmpia-i verde cu râuri cristaline,
De vânturi năpădită, devine un deșert!
Daniel Vorona
:într-o zi am dormit într-un câine de lemn care
dormea la umbra unor păsări
care se aflau la un pas de a fi repede prinse în lanț ----- le-am stins clopotul
care se aflau la un pas de a fi repede prinse în lanț ----- le-am stins clopotul
----
trezește-te
să adormi în acest moment medicul
infirmiera ateul procurorul târfa tâlharul pescarul
numărătorul de păsări și cântărețul la mandolină
protestează în fața ministerului afacerilor interne
trebuie să fim duri și să nu ne lăsăm
călcați pe cap ----
să adormi în acest moment medicul
infirmiera ateul procurorul târfa tâlharul pescarul
numărătorul de păsări și cântărețul la mandolină
protestează în fața ministerului afacerilor interne
trebuie să fim duri și să nu ne lăsăm
călcați pe cap ----
sistemul e compus din vapoare de
carton ----- eu am fugit zice un copil piele
și os în betleemul meu cineva are nevoie de transfuzii și de furnici și de jazz
și os în betleemul meu cineva are nevoie de transfuzii și de furnici și de jazz
*
:nu exista nici bine nici rău suplimentar aveam buzele
mușcate de molii
în familia
noastră copiii și animalele
nu poartă izmene de pomană și nu
au gură de aceea nu ne este rușine
nu poartă izmene de pomană și nu
au gură de aceea nu ne este rușine
ne-am născut bătrâni bărbile albe le-am schimbat cu unele sau cu
altele
*
:a vrut să îmi rupă capul dar m-a lovit cu pumnii după
ce am adormit am văzut
alt nebun care mergea întins pe o parte pe fundul unei ape cu o țigară aprinsă
în gură --- altcineva dintr-o țară aproape străină
a ridicat din aer
un mare semn de întrebare --- când m-am trezit
din somnul meu n-am zis uite un mort care până la vârsta de treizeci și trei de ani nu a vrut să lupte n-a ridicat un perete pentru o casă a primit viața veșnică
alt nebun care mergea întins pe o parte pe fundul unei ape cu o țigară aprinsă
în gură --- altcineva dintr-o țară aproape străină
a ridicat din aer
un mare semn de întrebare --- când m-am trezit
din somnul meu n-am zis uite un mort care până la vârsta de treizeci și trei de ani nu a vrut să lupte n-a ridicat un perete pentru o casă a primit viața veșnică
*
am ieșit din foc mi-am luat crucea şi am venit să-mi
ating stratul inferior
.
azi mâna mea dreaptă
nu mai știe să te ucidă
.
sentimente fanatice mă însoţesc nu este retorică și nici nu a început să
plouă ca prin minune am scăpat de ideologia
unui stat boșorog --- un pește cu mustăți și copite căruia i
se zbate ochiul drept atunci când cântă doine și balade ---
tatuat pe dos --- este rândul meu să fac daruri ---
am deschis umbrela cu spiţe de argint parcă aș fi un sihastru şi nu sunt
.
azi mâna mea dreaptă
nu mai știe să te ucidă
.
sentimente fanatice mă însoţesc nu este retorică și nici nu a început să
plouă ca prin minune am scăpat de ideologia
unui stat boșorog --- un pește cu mustăți și copite căruia i
se zbate ochiul drept atunci când cântă doine și balade ---
tatuat pe dos --- este rândul meu să fac daruri ---
am deschis umbrela cu spiţe de argint parcă aș fi un sihastru şi nu sunt
*
:să îmi
amintesc prima dragoste mi-am dat cu gel am plantat o sută de cruci
și încă una care era rătăcită și avea o formă nedefinită (luna este casantă?)
și încă una care era rătăcită și avea o formă nedefinită (luna este casantă?)
există un
popor răcoros ale cărui granițe au un caracter preerotic
acolo morții se îngroapă unii
pe alții în
a șaptea zi vin toți grămadă
la cină și stau dezbrăcați doar lângă femeile care nu se piaptănă
acolo morții se îngroapă unii
pe alții în
a șaptea zi vin toți grămadă
la cină și stau dezbrăcați doar lângă femeile care nu se piaptănă
ps
ieșind de sub
piatră alta zice am hotărât vreau să cobor vreau să mă doară
iartă-mă acolo nu plouă niciodată și uite-mă îmi apune o vulpe printre pulpe
iartă-mă acolo nu plouă niciodată și uite-mă îmi apune o vulpe printre pulpe
Ca Nimrod odată
Îmbrăcați în blăni
Dincolo de Tigru
Mergem să vânăm
Îmbrăcați în blăni
Dincolo de Tigru
Mergem să vânăm
-Haideți sus în nuc
Fluieră un cuc
Scara asta are
Șapte stinghioare
Fluieră un cuc
Scara asta are
Șapte stinghioare
Stau
la pândă șerpii
Pe sub foi de mentă
Și s-au luat cu Iacov
Îngerul la trântă
Pe sub foi de mentă
Și s-au luat cu Iacov
Îngerul la trântă
Cucul
sus pe cracă:
-Raiul e-o prisacă
Matca face scară
Fetelor din ceară
-Raiul e-o prisacă
Matca face scară
Fetelor din ceară
Ne
privesc stăpânii
Stați și pașteți spânz
Noi la Turnul Vavel
Am șezut și-am plâns
Stați și pașteți spânz
Noi la Turnul Vavel
Am șezut și-am plâns
Cucul
dintre ramuri:
-Nu veniți cu flamuri
Scara vă va duce
Până sus pe cruce
-Nu veniți cu flamuri
Scara vă va duce
Până sus pe cruce
Se
zbicesc pe masă
Azimele-n pripă
Iar stăpânii-și vâră
Pliscul sub aripă
Azimele-n pripă
Iar stăpânii-și vâră
Pliscul sub aripă
Noi
primim la vamă
Sulițe de-aramă
Sulițe de-aramă
*
rimbaud - traducerea mea
Vârsta
de aur
Câte-un glas cu vorba-i
Veşnic îngerească
Vrea – de mine vorba-i –
Să mă lămurească.
Câte-un glas cu vorba-i
Veşnic îngerească
Vrea – de mine vorba-i –
Să mă lămurească.
Întrebări o mie
Ce mi te-au robit
Duc doar la beţie
Şi la bolunzit
Ce mi te-au robit
Duc doar la beţie
Şi la bolunzit
Vesel
şi uşor e
Să tot cânţi aşa;
Sunt doar unde, flore
Şi sunt stirpea ta.
Să tot cânţi aşa;
Sunt doar unde, flore
Şi sunt stirpea ta.
Cântu-i
se aude:
-Vesel şi uşor,
Lesne de văzut e –
Cânt cu ea în cor
-Vesel şi uşor,
Lesne de văzut e –
Cânt cu ea în cor
Vesel
şi uşor e
Să tot cânţi aşa;
Sunt doar unde, flore
Şi sunt stirpea ta.
Să tot cânţi aşa;
Sunt doar unde, flore
Şi sunt stirpea ta.
Încă-un
glas cu vorba-i
-Iarăşi îngerească-
Vrea – de mine vorba-i –
Să mă lămurească.
-Iarăşi îngerească-
Vrea – de mine vorba-i –
Să mă lămurească.
Şi-o
dă-n cânt pe dată,
Asudând puţin,
Cam nemţeşte, iată,
Dar focos, deplin.
Asudând puţin,
Cam nemţeşte, iată,
Dar focos, deplin.
Lumea-i
vicioasă:
Şi-asta îţi căşună!
Focului îţi lasă
Neagra infortună.
Şi-asta îţi căşună!
Focului îţi lasă
Neagra infortună.
Mândru
e castelul!
Soarta-ţi este clară!
Din ce veac vii oare,
Fire princiară
De frăţân mai mare? etc...
Soarta-ţi este clară!
Din ce veac vii oare,
Fire princiară
De frăţân mai mare? etc...
Cânt
şi eu în cor:
Mii de voci-surori
Dar nu oarecare
Îmi dau slava lor
Plină de pudoare.
Mii de voci-surori
Dar nu oarecare
Îmi dau slava lor
Plină de pudoare.
NU VAD NIMIC, NIMIC IN JURUL PEISAJULUI - Salvador
Dali
Lui
Ferrán și Mayoral, Salvador Percarnau și
Manuel Brunet; cu respect.
Manuel Brunet; cu respect.
"Câte, câte lucruri sunt la
prânz în peisaj
atât de multe că nu se pot povesti
unele într-un loc, celălalte în altul, toate sunt acolo
dar toate aceste lucruri, mici și mărunte,
se află în pietre
și în măslinele nemișcate uscate gata de a adormi sau a zbura
și în bastoane uscate
și în alge uscate
și în fiarele uscate
și în rahaturi uscate
și în mucus uscat
și in muste uscate
și în tangouri uscate
și în valencieni uscati
și în muzicieni uscați sub o iarbă mică
și în coafurile uscate sub un stilou
și în degetele uscate atrase de largul mării
și în nasuri uscate aliniate
și în sardine uscate subțiri ca un fir care ar dori să meargă
[undeva
dar ochii lui sunt pe un baston uscat
solzii din fundul unei bălți uscate
spinii ridurile nasurile și prepelițelr
pierdute într-un mic anus uscat purtat de adiere
ca o broască țestoasă
sau ca o sămânță.
Anus mic
ai trăit aproape de sexul unei frumoase înotătoare tinere
te-ai jucat
ai citit romane instructive
ai plecat si ai venit
te plimbai
te rătăceai pe drumuri
iar acum ești uscat și adierea te poartă ca o sămânță."
atât de multe că nu se pot povesti
unele într-un loc, celălalte în altul, toate sunt acolo
dar toate aceste lucruri, mici și mărunte,
se află în pietre
și în măslinele nemișcate uscate gata de a adormi sau a zbura
și în bastoane uscate
și în alge uscate
și în fiarele uscate
și în rahaturi uscate
și în mucus uscat
și in muste uscate
și în tangouri uscate
și în valencieni uscati
și în muzicieni uscați sub o iarbă mică
și în coafurile uscate sub un stilou
și în degetele uscate atrase de largul mării
și în nasuri uscate aliniate
și în sardine uscate subțiri ca un fir care ar dori să meargă
[undeva
dar ochii lui sunt pe un baston uscat
solzii din fundul unei bălți uscate
spinii ridurile nasurile și prepelițelr
pierdute într-un mic anus uscat purtat de adiere
ca o broască țestoasă
sau ca o sămânță.
Anus mic
ai trăit aproape de sexul unei frumoase înotătoare tinere
te-ai jucat
ai citit romane instructive
ai plecat si ai venit
te plimbai
te rătăceai pe drumuri
iar acum ești uscat și adierea te poartă ca o sămânță."
*
Pieritul nu-i un capăt - Nick Cave & the Bad
Seeds
Când
eşti trist şi fără sprijin,
şi nimeni nu îţi este prieten,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Si când tot ce-ai mai sfânt,
se năruie şi devine vânt,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
şi nimeni nu îţi este prieten,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Si când tot ce-ai mai sfânt,
se năruie şi devine vânt,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Când
eşti la o mare răscruce
ce n-o poţi clar înţelege,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Si când visele s-au făcut pulbere
şi nu desluseşti ce te poate ridica,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
ce n-o poţi clar înţelege,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Si când visele s-au făcut pulbere
şi nu desluseşti ce te poate ridica,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i
un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Cand
nori sumbri te-nconjoară
si ploi din plin coboară,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
si ploi din plin coboară,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Si
nimeni nu-i acolo pentru tine,
sa-ti dea o mană de ajutor,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
sa-ti dea o mană de ajutor,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Căci
pomul vieţii creşte
unde spiritul va fi mereu viu,
şi lumina caldă a mântuirii
străluceşte în zări goale, cenuşii,
când oraşele-s vâlvătaie
şi cu trupurile aprinse de oameni,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
unde spiritul va fi mereu viu,
şi lumina caldă a mântuirii
străluceşte în zări goale, cenuşii,
când oraşele-s vâlvătaie
şi cu trupurile aprinse de oameni,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Şi
când îţi cauţi, în zadar, dreptatea printre oameni,
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt.
Nu-i
un capăt, deloc...
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt."
adu-ţi aminte doar că pieritul nu-i un capăt."
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Я обманывать себя не стану..." / "Să mă înşel pe mine nu încerc..."
Să mă înşel pe mine nu încerc,
Ascunzându-mă-n ceaţa inimii grijuliu.
De ce-oi fi trecut drept şarlatan?
De ce-oi fi trecut drept scandalagiu?
Nu sunt ucigaş şi n-am prădat în codru,
N-am împuşcat în temniţi niscai nenorociţi.
Cel mult sunt numai un ştrengar,
Zâmbindu-le-n faţă celor întâlniţi.
Sunt un moscovit zburdalnic şi chefliu.
Prin toate împrejmuirile din Tversk,
Toţi câinii de pe ulicioare
Mersul meu sprinten îl ghicesc.
Fiecare cal răpciugos
Dă din cap când mă întâlneşte.
Pentru vite sunt un prieten bun,
Orice vers din sufletul meu le lecuieşte.
Mă port cu joben nu pentru femei -
Patimi prosteşti inima nu pricepe, -
Mai bine din el, cu oarecare tristeţe,
Ovăz auriu dau la iepe.
Între oameni prieteşuguri nu am,
Altă împărăţie am cucerit.
Oricărei iepe cravata mea cea mai bună
La gât să i-o leg sunt pregătit.
Şi de-acum n-am să stau să bolesc,
În ceaţa inimii mi-a sclipit un foc viu,
De aceea am trecut drept şarlatan,
De aceea am trecut drept scandalagiu.
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
Floare de țară
Astăzi
mi s-a părut
că am cunoscut
o floare de țară...
m-am salutat cu parfumul ei
și am întrebat-o cum o cheamă,
Floarea Răului,
mi-a spus,
apoi s-a uitat în ochii mei lung,
cum se uită Luna la Demiurg,
punându-mi din mișcarea petalelor
aceași întrebare,
Floarea Binelui,
i-am răspuns.
Am mirosit-o-ndelung,
iar ea, obosită și fericită
că mi-a trimis atâtea esențe și doruri
din ființa ei plăpândă și otrăvitoare,
s-a închis în propriul ei cerc...
Tristă de despărțire,
mi-am șters ochii de lacrimi,
și mi-am văzut limpede,
imaginea mea în oglindă...
că am cunoscut
o floare de țară...
m-am salutat cu parfumul ei
și am întrebat-o cum o cheamă,
Floarea Răului,
mi-a spus,
apoi s-a uitat în ochii mei lung,
cum se uită Luna la Demiurg,
punându-mi din mișcarea petalelor
aceași întrebare,
Floarea Binelui,
i-am răspuns.
Am mirosit-o-ndelung,
iar ea, obosită și fericită
că mi-a trimis atâtea esențe și doruri
din ființa ei plăpândă și otrăvitoare,
s-a închis în propriul ei cerc...
Tristă de despărțire,
mi-am șters ochii de lacrimi,
și mi-am văzut limpede,
imaginea mea în oglindă...
Se veștejesc coroanele de sfinți
sub pașii mult prea repezi
hăituiți ca două holograme însingurate
pășim absenți pe frunzele brumate
sub pașii mult prea repezi
hăituiți ca două holograme însingurate
pășim absenți pe frunzele brumate
Strivim sub tălpi culorile de jad
ca niște ochi hipnotici frunzele tot cad
pe două umbre turnuri de mătase
ce se ating din când în când sfioase
ca niște ochi hipnotici frunzele tot cad
pe două umbre turnuri de mătase
ce se ating din când în când sfioase
Culori
incendiate dispar sub pașii reci
și știu acum că ai dori să pleci
s-a stins în frigul toamnei ca-n sicriu stelar
toată căldura clipelor de jar
și știu acum că ai dori să pleci
s-a stins în frigul toamnei ca-n sicriu stelar
toată căldura clipelor de jar
E
frig și-aș vrea să intru-n umbra ta încet
dar se deschide ochiul meu secret
și când sa-ți spun că ai miros de frunze
mi-apasă toamna degetul pe buze.
dar se deschide ochiul meu secret
și când sa-ți spun că ai miros de frunze
mi-apasă toamna degetul pe buze.
Vişan Dragoş
to
to
|
Un nebunesc do
.
Cel mai nebunesc do
l-am simțit imediat
după ce-am revenit de prin Moldo
"va fi a urmașilor" of course
mei? asta nu mai știu deloc
mai precis din Suceava Putna
Sihăstria de Neamț a lui Ilie Cleopa
Tg.Neamț Târgu Frumos Iași
.
V-aș aminti de acel de sus do
căci i se spune și Țara lui do de Sus
.
Do de ce e mai curat
do de munții cei mai lați și neumblați
do de rătăciri prin sihlele bătrâne codrii veșnic tineri
do de primul care m-a afurisit pe bune
.
Eram prea satiric la 19 ani
și scrisesem un pamflet în "Infractorul"
apoi prea cuviosul părinte Ignatie
cel dintâi duhovnic de la Putna
m-a iertat dezlegat înnoit
pentru că găsisem plânsetul cel sincer și amar
pe do prelungit
de jos
.
Cel mai nebunesc do
l-am simțit imediat
după ce-am revenit de prin Moldo
"va fi a urmașilor" of course
mei? asta nu mai știu deloc
mai precis din Suceava Putna
Sihăstria de Neamț a lui Ilie Cleopa
Tg.Neamț Târgu Frumos Iași
.
V-aș aminti de acel de sus do
căci i se spune și Țara lui do de Sus
.
Do de ce e mai curat
do de munții cei mai lați și neumblați
do de rătăciri prin sihlele bătrâne codrii veșnic tineri
do de primul care m-a afurisit pe bune
.
Eram prea satiric la 19 ani
și scrisesem un pamflet în "Infractorul"
apoi prea cuviosul părinte Ignatie
cel dintâi duhovnic de la Putna
m-a iertat dezlegat înnoit
pentru că găsisem plânsetul cel sincer și amar
pe do prelungit
de jos
pentru neiubiți
ar trebui să se inventeze creditele de dragoste. s-ar elimina pe o perioadă fixă
singurătatea.
vrei sentimente?
împrumută din viitor. trebuie eradicată tristețea prin trucuri, chiar și bancare.
da, aveți dreptate,
pentru câți prăpădiți de suflet sunt, o bancă de dragoste trebuie să aibă rezerve substanțiale.
firește,
ar face profit din dobânzi. vă dați seama câtă iubire ar trebui dată înapoi în plus?
ar trebui să se inventeze creditele de dragoste. s-ar elimina pe o perioadă fixă
singurătatea.
vrei sentimente?
împrumută din viitor. trebuie eradicată tristețea prin trucuri, chiar și bancare.
da, aveți dreptate,
pentru câți prăpădiți de suflet sunt, o bancă de dragoste trebuie să aibă rezerve substanțiale.
firește,
ar face profit din dobânzi. vă dați seama câtă iubire ar trebui dată înapoi în plus?
paradoxal,
nu s-ar înghesui nimeni.
există proasta aia de frică: dacă nu sunt în stare să achit creditul? dacă îmi falimentează inima între timp?
de fapt
principala problemă la o astfel de bancă, e că nu ai ce să pui
gaj.
nu s-ar înghesui nimeni.
există proasta aia de frică: dacă nu sunt în stare să achit creditul? dacă îmi falimentează inima între timp?
de fapt
principala problemă la o astfel de bancă, e că nu ai ce să pui
gaj.
(așa
că rămânem săraci.
taci și rabdă de foame.
și eu am buzunarele pline de vânt)
taci și rabdă de foame.
și eu am buzunarele pline de vânt)
Marcel Vişa
to
to
|
Sara pe deal
Umbrele imită prin corturi acte
sexuale
Plec la marginea pădurii ca să mă
rog,
sau să mi-o frec.
După două zile put și sper să plouă
Berea căpătă gust de timbru,
e caldă și te piși mult după ea.
Noaptea mi-e frică să ies,
am pregătită o sticlă goală.
Pastorul a luat o dușcă bună într-o
dimineață
crezând că e alcool.
La doi pași de mine e cortul Sarei
Are o păpușă cu ochi albaștri care
spune MAMA
enervant de des
(citesc în cort, iar păpușa aia
mizerabilă repeta MAMAMAMAMAMAMA)
Când eram copil le ridicam fustele,
eram dezamăgit de faptul că le lipsea
sexul,
reparam greșeala cu lama de ras a
tatălui.
Uneori le desenam penis.
Sor’ mea mă pâra că i-am „stricat”
păpușa,
sau mă dădea cu capul de pereți (în
funcție de stare)
Ne împăcam atunci când tata și mama
se certau iar,
plecam la câțiva pași distanță de
casă
și desenam cu degetele în nisip o
liniște mare.
Când plec în tabără mă trezesc
devreme să prind
trenul de 5 AM,
în rest dorm mult,
sunt un leneș, iar asta îi irită pe
ai mei.
Fug departe de certurile lor (și asta
îi irită)
acolo unde se vorbește mult despre
Dumnezeu,
iar sexul păpușilor nu contează
doar cine le trage de sfori.
Tot ce îmi doresc aici e să plouă
torențial,
iar Sara, înfricoșată de tunete, să
mă cheme la ea în cort
și, ca să nu plec, să mă lase să-i
privesc sexul
până când, obosit, adorm cu mâna
între picioarele ei
(dimineața participăm cu pioșenie la
ora de rugăciune).
Niciodată nu facem mai mult de atât,
nu vrem ca Dumnezeu să se supere pe
noi și să ne ucidă.
El te iubește până când faci sex
apoi ești pe cont propriu.
TRANSCEDENTALUL FLORILOR
Florile,
dragă pelerinule, nu plâng în faţa ta,
Doar capu-şi pleacă-ndurerate când, cu nepăsarea ta,
Le iei din a lor viaţă, le calci cu-a ta cruzime în picioare,
Şi uiţi de-a Domnului făgăduinţă,
Că, Om şi Animal şi Floare,
Sunt dăruite să vieţuiască-n armonie, nu în umilinţă,
Să fie unul pentru celălalt spre ocrotire şi-nţeleaptă folosinţă.
Doar capu-şi pleacă-ndurerate când, cu nepăsarea ta,
Le iei din a lor viaţă, le calci cu-a ta cruzime în picioare,
Şi uiţi de-a Domnului făgăduinţă,
Că, Om şi Animal şi Floare,
Sunt dăruite să vieţuiască-n armonie, nu în umilinţă,
Să fie unul pentru celălalt spre ocrotire şi-nţeleaptă folosinţă.
Florile,
dragă pelerinule, nu ştiu pe ele a se apăra,
Fragilitatea lor le face de-o frumuseţe transcedentală pe pământ,
În miezul lor sunt puse chei sublime, de înălţare către D-zeu,
Ateul nu-ntârzie însă a le blasfemia,
Iară, creştinul, le rupe să isi satisfacă al său crud ego.
Fragilitatea lor le face de-o frumuseţe transcedentală pe pământ,
În miezul lor sunt puse chei sublime, de înălţare către D-zeu,
Ateul nu-ntârzie însă a le blasfemia,
Iară, creştinul, le rupe să isi satisfacă al său crud ego.
Florile,
poartă- a pământului genetic cod de regenerare,
Multiplicand sămânţa cu mult rod a noilor vlăstare, de sacru ADN sunt purtătoare,
Prin vântul care le ridică polenul într-o ploaie de aur pân' la soare,
După săruturi îndelungi în ale sale braţe de fuioare, le lasă să-nflorească gingaşe pe pământ.
Multiplicand sămânţa cu mult rod a noilor vlăstare, de sacru ADN sunt purtătoare,
Prin vântul care le ridică polenul într-o ploaie de aur pân' la soare,
După săruturi îndelungi în ale sale braţe de fuioare, le lasă să-nflorească gingaşe pe pământ.
Florile
sunt mici răvaşe de la Dumnezeu,
În care poţi citi-n lumina lunii, mesaje hieroglifice a lumii din mormânt,
Poartă şi simbolistică a dragostelor ce apar ca pătimaşe,
Pe coapse de poiene scăldate-n aur, când mândrii feciori şi frumoase Cozânzene,
Curate suflete-şi unesc, în candoarea lor, prin sfânt legământ.
În care poţi citi-n lumina lunii, mesaje hieroglifice a lumii din mormânt,
Poartă şi simbolistică a dragostelor ce apar ca pătimaşe,
Pe coapse de poiene scăldate-n aur, când mândrii feciori şi frumoase Cozânzene,
Curate suflete-şi unesc, în candoarea lor, prin sfânt legământ.
Florile
au prinse-n ele vise reîncarnate, ce s-au preumblat în vânt mereu,
Şi -asteaptă salvatorii de suflete, să fie puse-n sfere de cristal, ferite de cel rău,
Ascunse între a lor petale, parfumuri strânse de milenii din vremi cu Zeus, Cronos, Prometeu,
Pun dulce mir în aer, apă, sfinţesc cu trăinicie oceanele-n imensitatea lor, îmbălsameaza pământul,
S-aducă aminte că pe-acolo trecut-a Dumnezeu.
Şi -asteaptă salvatorii de suflete, să fie puse-n sfere de cristal, ferite de cel rău,
Ascunse între a lor petale, parfumuri strânse de milenii din vremi cu Zeus, Cronos, Prometeu,
Pun dulce mir în aer, apă, sfinţesc cu trăinicie oceanele-n imensitatea lor, îmbălsameaza pământul,
S-aducă aminte că pe-acolo trecut-a Dumnezeu.
Florile,
aceste magestice regine ce în tăcere ne privesc,
Cum strâmb în îngâmfarea noastră, călcăm pe alţii, ne-impiedicam, tot noi cădem,
Ne-arată calea spre mântuire prin a lor covor multicolor plin de iubire,
Ce imprumutat-a curcubeului din cer culori,
Pentru a ne fi spre învăţare aicea pe pământ.
Cum strâmb în îngâmfarea noastră, călcăm pe alţii, ne-impiedicam, tot noi cădem,
Ne-arată calea spre mântuire prin a lor covor multicolor plin de iubire,
Ce imprumutat-a curcubeului din cer culori,
Pentru a ne fi spre învăţare aicea pe pământ.
Margaretele,
dragă pelerinule, sunt flori ce poartă-n ele sfinţi,
În puritatea lor, mirese-au devenit în cer, în ele au argintul sigiliului lui Dumnezeu,
Iar macii roşii de pe câmpuri, poartă în ei martiri ce au păstrat făgăduinţi,
Rupti in bucati -au fost de fiarele de oameni, ce-au sufletul recunoscut ateu.
În puritatea lor, mirese-au devenit în cer, în ele au argintul sigiliului lui Dumnezeu,
Iar macii roşii de pe câmpuri, poartă în ei martiri ce au păstrat făgăduinţi,
Rupti in bucati -au fost de fiarele de oameni, ce-au sufletul recunoscut ateu.
Florile
sunt cântece de sărbătoare, doinite prin păduri şi prin livezi,
Zăvoaiele-ar fi sterpe, reci, neprimitoare,
De n-ar fi trandafirii cei sălbateci, lumânărelele şi albăstrelele cu brâie verzi;
Păşunile-ar fi pale, molcome şi monotoane,
De n-ar şti ruga florilor ce -nvie dimineaţa,
Când poţi prin roua- sticlă a cerului să vezi,
Că viaţa şi cu moartea au taine şi mistere, dincolo de ochii nedeschişi ai lumii,
Iar tu, un pelerin pe-acest pământ,
Eşti temporară "sămânţă", de "floare",
Adusă pe-a timpului de foc ireversibil aripi
Caci D-zeu crezut-a-n tine si mi te-a pus la "incolţit".
Zăvoaiele-ar fi sterpe, reci, neprimitoare,
De n-ar fi trandafirii cei sălbateci, lumânărelele şi albăstrelele cu brâie verzi;
Păşunile-ar fi pale, molcome şi monotoane,
De n-ar şti ruga florilor ce -nvie dimineaţa,
Când poţi prin roua- sticlă a cerului să vezi,
Că viaţa şi cu moartea au taine şi mistere, dincolo de ochii nedeschişi ai lumii,
Iar tu, un pelerin pe-acest pământ,
Eşti temporară "sămânţă", de "floare",
Adusă pe-a timpului de foc ireversibil aripi
Caci D-zeu crezut-a-n tine si mi te-a pus la "incolţit".
Dana Logigan
to
to
|
Puf alb, puf gri
bunica
ştia că eu voi fi visătoare
şi-mi dăruia la fiecare pumn de zmeură
coaptă în toată dragostea ei
câte un pumn de puf
puf alb smuls de pe piepturile gâştelor
ce-şi uitau gâgâitul la ascuţirea cuţitelor
şi-mi dăruia la fiecare pumn de zmeură
coaptă în toată dragostea ei
câte un pumn de puf
puf alb smuls de pe piepturile gâştelor
ce-şi uitau gâgâitul la ascuţirea cuţitelor
bunica ştia că visele sunt imagini
care ies noaptea din pernă
şi mi le dorea pe toate cu aripi albe
aripi de îngeri
de porumbei
de fluturi
care ies noaptea din pernă
şi mi le dorea pe toate cu aripi albe
aripi de îngeri
de porumbei
de fluturi
iernile
albeau acoperişurile cu păcură ale bunicilor
noi îngrămădiţi pe cuptorul unde moşul cocea poveşti cu Ulise
albeam închiderea genelor
Ene ne colinda în fiecare seară
adus de acel uriaş pe braţele-i vânjoase
care mai lesne căra bolovanul şi butoiul cu vin spre gura peşterii
decât pe moşul viselor de copii
chicoteam până la ultimul trosnet al focului din vatră
noi îngrămădiţi pe cuptorul unde moşul cocea poveşti cu Ulise
albeam închiderea genelor
Ene ne colinda în fiecare seară
adus de acel uriaş pe braţele-i vânjoase
care mai lesne căra bolovanul şi butoiul cu vin spre gura peşterii
decât pe moşul viselor de copii
chicoteam până la ultimul trosnet al focului din vatră
atunci
bunica scotea coşteiele albe din lăzile de zestre
cu miros de levănţică
şi de ţigări fără filtru
moliile nu puteau să-mi atingă visele
aşa credea bunica
cu miros de levănţică
şi de ţigări fără filtru
moliile nu puteau să-mi atingă visele
aşa credea bunica
ochii
albaştri
mâinile de filofteie
adunau în patru firele de aţă albă
şi cu semnul sfintei cruci
îndesa pentru visele mele
puful acela alb
în coşteiele apretate
mâinile de filofteie
adunau în patru firele de aţă albă
şi cu semnul sfintei cruci
îndesa pentru visele mele
puful acela alb
în coşteiele apretate
la
primele pâlpâiri de candelă
din perna bunicii ieşeau inorogi
şi zâne şi cai de lemn
copilăria îmi curgea prin puful acela alb
ca spuma laptelui
mulţumind bunicii
………………………………………………..
acum bunica e cel mai frumos vis
puful pecetluit de ea în pernă nu mai e alb
timpul l-a înrobit în purtarea griului
din perna bunicii ieşeau inorogi
şi zâne şi cai de lemn
copilăria îmi curgea prin puful acela alb
ca spuma laptelui
mulţumind bunicii
………………………………………………..
acum bunica e cel mai frumos vis
puful pecetluit de ea în pernă nu mai e alb
timpul l-a înrobit în purtarea griului
bunica
nu ştie acum
visele mele odată ninse
s-au ponegrit cu aripi
de molii
de cuci
de corbi
visele mele odată ninse
s-au ponegrit cu aripi
de molii
de cuci
de corbi
nici anul acesta
nu m-ai invitat de ziua ta
și totuși voi veni îmbrăcată obișnuit
cu mici riduri apărute chiar
în dimineața asta
nu m-ai invitat de ziua ta
și totuși voi veni îmbrăcată obișnuit
cu mici riduri apărute chiar
în dimineața asta
intru în piața de flori
și cumpăr un trandafir negru
și cumpăr un trandafir negru
nu-i
tăiați spinii doamnă
lăsați-l să se apere de mâna mea
îl voi duce în cimitirul trandafirilor
lăsați-l să se apere de mâna mea
îl voi duce în cimitirul trandafirilor
acolo
unde
fiecare trandafir are un mormânt
sau fiecare mormânt are un trandafir
fiecare trandafir are un mormânt
sau fiecare mormânt are un trandafir
tăcerile
se amestecă cu toate tăcerile
singurul
loc
unde mi se face milă de mine
și nu-ți pot spune cum aș vrea
că am învins
nici măcar nu știu exact ce trebuie să învingă
un învingător
unde mi se face milă de mine
și nu-ți pot spune cum aș vrea
că am învins
nici măcar nu știu exact ce trebuie să învingă
un învingător
poate
pe tine
poate pe mine
poate chiar lupta asta pe care o duc
cu nimicuri care construiesc
ce tu ai pierdut.
poate pe mine
poate chiar lupta asta pe care o duc
cu nimicuri care construiesc
ce tu ai pierdut.
Anca Hirschpek
to
to
|
Golul
Când
vine,
deschide
larg usile
și nu te grăbi să-i dai nume.
Vezi,
deja a dispărut
iar
tu nu simți nici măcar un vânt în celule.
Auzi
doar un tir, un oarecare visând cu putere-n volan,
mai
târziu, pe autostradă, va accidenta mortal.
Înșir-te
păstăi goale de oameni, e toamna,
se-aruncă-n
borcane diverse și cerul ne trage de limbă,
e
vin derizoriu sub lucruri, clipim și pe vârfuri
nu
punem decât până la coșmarul înghițit următor.
Toti
suntem medici la primele ore, sau poate arhitecți,
strivind
în buzunare mecanica viciatului aer
unde
nitriții îngână oxigenul iar blândețea-i păgână
intră
în alveole cu armuri sfintițe
și
urlă tăcerea printre dinți.
Doamne
miluiește, șoptim, legănând biserica
pe
genunchi,
e
făcută din cranii la fel ca al nostru în care simțim
lungindu-se
oase fără folos și-o lungă arcadă.
Până
la urmă înalta geometrie este totul-
spațiul
dintre atomii dragostei și-ai morții,
dintre
molecule fecunde și altele răsucite
ca
o paiață
debilă.
Și-atâția
descifrând mirajul înghesuit între artere și vene,
cu
degetul arătând obrazul obtuz, mângâind pe el goluri
și-un
puls derizoriu împletit
ca
în fire de paing.
Mama
se ghemuiește în pântecul meu
și
mă crește de-acolo,
ademenitor,
sunt
doar cu un copil mai mare,
un
prunc tot mai neglijent, bătând step,
sărind
șotronul înțelepților,
lovindu-și
zalele greu identificabile
de
alterarea orașului
înverzit
până la putrefacție
doar
în jurul acelor albe dreptunghiuri
în
care nu se mai petrece nimic.
hornul
de
fumul toamnei mi se umplu ochii,
sunt ca un horn zidit în două lumi.
leg lumea mea de frunze și cărbuni
de cerul lui - un bărăgan cu dropii.
sunt ca un horn zidit în două lumi.
leg lumea mea de frunze și cărbuni
de cerul lui - un bărăgan cu dropii.
privesc în sus, și cât de blânzi sunt
norii,
nu se agită, nu se enervează...
și dorm adânc, dorm ziua în amiază
iar noaptea varsă apă-n scocul morii.
nu se agită, nu se enervează...
și dorm adânc, dorm ziua în amiază
iar noaptea varsă apă-n scocul morii.
cad
frunzele - vremelnice cocarde
ce-au strălucit cândva pe piepturi late.
cărarea plânge de singurătate,
frunzișul toamnei fără flăcări ărde.
ce-au strălucit cândva pe piepturi late.
cărarea plânge de singurătate,
frunzișul toamnei fără flăcări ărde.
și
fumul lui se urcă-n cer prin mine.
LĂCRĂMIOARE ROŞII
- poezie adamică -
- poezie adamică -
Mă
troienesc zăpezi în agonie
Şi-mi pun pe tâmple colţi de Perseide,
Se-mbolnăveşte clipa-n veşnicie
Şi-un ultim zeu, râzând, se sinucide.
Şi-mi pun pe tâmple colţi de Perseide,
Se-mbolnăveşte clipa-n veşnicie
Şi-un ultim zeu, râzând, se sinucide.
Odaia se dezbracă de-aşternuturi,
În ea lumina seva şi-o goleşte,
Iar farmecul eternelor săruturi
Pe ziduri amintirea-şi zugrăveşte.
În ea lumina seva şi-o goleşte,
Iar farmecul eternelor săruturi
Pe ziduri amintirea-şi zugrăveşte.
Te
intuiesc cerşindu-mi adorarea,
Zeiţă cu sprânceana încruntată,
Adamă plămădindu-şi íntristarea
În miez de pâine albă şi curată.
Zeiţă cu sprânceana încruntată,
Adamă plămădindu-şi íntristarea
În miez de pâine albă şi curată.
Mi
te răpesc din primăveri grăbite,
Din orologii cântărind Pământul,
Din slove în peniţe răstignite
Care-n tăcere-şi spânzură cuvântul.
Din orologii cântărind Pământul,
Din slove în peniţe răstignite
Care-n tăcere-şi spânzură cuvântul.
Că
suntem sau nu suntem o scânteie
Ce spintecă-n păcate credincioşii,
Te-aş omorî trăindu-te, femeie,
Pe-un pat mustind de lăcrămioare roşii!
Ce spintecă-n păcate credincioşii,
Te-aş omorî trăindu-te, femeie,
Pe-un pat mustind de lăcrămioare roşii!
Ștefan Silviu
to
to
|
Zece cuvinte frânte
Mă lovesc în tâmple.
Vor să se așeze într-un antipsalm
Urlat cu calm
Într-o biserică-n ruine.
Nouă stele cad pe nevăzute
În zile tăcute.
Sunt speriate de gâlceava zeilor
Din parcul unei nopți prea mici.
Mai fulgeră, dar rar.
Opt flori s-au grăbit să înflorească
Pe corpul, ce se face iască,
Al unicului om
Ascuns sub rădăcina unui pom.
Se-nchină-nclină ofilite.
Șapte glasuri au uitat limba
Corului din strană
Și cântă ode inverse...
Ecouri izbindu-se pe dos.
Hristos stă azi cu capu-n jos.
Șase gânduri mici de hulă
Ard eternitatea.
Azi, paritatea
E impară.
Adam si Eva nu au mușcat din rodie...
S-au otrăvit c-o pară.
Cinci dimineți
Au făcut genocid.
Mi-au ucis nopțile
Și m-au lăsat lucid.
E doar un apostolic suicid.
Patru pereți au închis apusul
Iar pe podea
Un trib de șoareci își dă cu presupusul
Privind răspunsul
La o-ntrebare grea:
A fi sau... a uita?
Trei tinere fecioare
Își bat cuie înalte în picioare
Și se îmbracă-n rochii scurte, negre.
A fost o noapte grea si lungă...
Au alăptat un prunc ce nu știa să plângă.
Două pahare goale plâng apă
Peste hârtia stearpă.
Groparii sapă
O infintă groapă.
Lumea a obosit.
Unu este poetul cu tâmpla spartă
De-un țipăt, o artă,
O poezie moartă.
Coșmar construit din cuvinte.
Eu mă opresc aici... am obosit.
Continuă tu numărătoarea spre minus infinit.
Mă lovesc în tâmple.
Vor să se așeze într-un antipsalm
Urlat cu calm
Într-o biserică-n ruine.
Nouă stele cad pe nevăzute
În zile tăcute.
Sunt speriate de gâlceava zeilor
Din parcul unei nopți prea mici.
Mai fulgeră, dar rar.
Opt flori s-au grăbit să înflorească
Pe corpul, ce se face iască,
Al unicului om
Ascuns sub rădăcina unui pom.
Se-nchină-nclină ofilite.
Șapte glasuri au uitat limba
Corului din strană
Și cântă ode inverse...
Ecouri izbindu-se pe dos.
Hristos stă azi cu capu-n jos.
Șase gânduri mici de hulă
Ard eternitatea.
Azi, paritatea
E impară.
Adam si Eva nu au mușcat din rodie...
S-au otrăvit c-o pară.
Cinci dimineți
Au făcut genocid.
Mi-au ucis nopțile
Și m-au lăsat lucid.
E doar un apostolic suicid.
Patru pereți au închis apusul
Iar pe podea
Un trib de șoareci își dă cu presupusul
Privind răspunsul
La o-ntrebare grea:
A fi sau... a uita?
Trei tinere fecioare
Își bat cuie înalte în picioare
Și se îmbracă-n rochii scurte, negre.
A fost o noapte grea si lungă...
Au alăptat un prunc ce nu știa să plângă.
Două pahare goale plâng apă
Peste hârtia stearpă.
Groparii sapă
O infintă groapă.
Lumea a obosit.
Unu este poetul cu tâmpla spartă
De-un țipăt, o artă,
O poezie moartă.
Coșmar construit din cuvinte.
Eu mă opresc aici... am obosit.
Continuă tu numărătoarea spre minus infinit.
Numărătoare inVERSă - Absurdul și...
Doina Boriceanu
ieh!
Ieh!
Vreme nebună
Ce-ți joci
giambaralele
Peste pași de
suflete,
Și lumea să
te vadă năglabie,
Să te arunce
în traistă,
Să te viului
pe umăr ducă… ducă…
Și te
mersului mers duuuci
Pe unde
apuci,
Rest,
mireasma suplă de foșneală
Și-un
ceasornic cu ochii din cerneală.
Pe muchia
gândului
Se anină din
nimic aburoși fluturi
Și atunci
viața ți-o aduni
Și o sorbi
din căuș de pumni…
Pe tăiș
aprins în candelă
De tămâie
întremurat aer…
Cade stepa
frântă-n șoapte,
Strigă ierbi
că sunt pierite pământului
Dar se fac
aievea de vânt bate.
Ehehei! Clipă
îndărătnică de jar!
Potcoviți îmi
stau inorogii
Gata să ia drum
de sub felinar
Să mi-l pună
în bâiguit sertar.
Picură,
picură melodia vieții
La fiecare
altfel, la fiecare,
Inorogii se
rup paginii poveștii
Și se adună
în clipa de zvonire.
Sub brațul
timpului
Curg viroage
cu munții alături
Și luna bate
la poarta zidului…
S-ar da pe
mâna grădinii de rai,
Acolo,
gânduri fără scaieți aflai
Și nu știu
cum, dar mi le povesteai…
Saltă, iuțit
vine zvon că în timp
Se deșiră
diminețile ca valuri,
Se
rup-zdreanță tăriile ce sughit
Așteptând la
masa morții noi zaruri.
Pe felia asta
de pârloagă
Priponită
iapă în senin stepa veghează.
Ehehei! Saltă
val sub zbor meduzei
Și sărutul
tău mi s-a prins de gură
Și arsura
vremilor cum mai ustură…
Ce umbre îmi
aduce vremea
De mă
înconjoară?
Mă spăl de
visare în chemarea ta,
Afară se
pornește să vremuiască…
Viscole se
prind de părul tău
Cerul se
învață cu bolovăniți norii
Ca zmeuriș,
stele roșii se trag din hău
Și ne
înfloresc neașteptânzi privirile…
Ești plecat
oare din locul?
Botul cald de
inorog freamătă
Și gust,
întâiași poate!, lacrima de inorogul
Ce ba e zbor,
ba moară ce apa zdrumică.
Și eu pe
trepte de-un străvechi altar
Să-mi botez
timp ce am
Cu sfinții
uscați și goi ca un maidan
De față,
întinzând poale cum cristelniță.
Mi s-au
sălbăticit în tării puterile,
Mi s-au
creștinat ferestrele
Și izvoarele
în odăjdii de argint
Aduc luna în
hambar de stele dinadins.
Inorogul
pășește prin aprinsă lună,
Se îmbată din
fructul cerului adus,
De sus plouă
luciri scăldând ungherul,
Căci în
căutătura lunii te-ai ascuns.
Cezar C. Viziniuck
JAMILENA
Prolog
2
[el]
[el]
vino
îmi ziceai
cu inima potir de iubire
vino
intră în mine
posedă-mă
trupul meu îți va fi casă
sânii mei îți vor hrăni buzele
mireasma mea te va îmbrățișa
îți va mângâia tăria cu vibrațiile plăcerii
îmi ziceai
cu inima potir de iubire
vino
intră în mine
posedă-mă
trupul meu îți va fi casă
sânii mei îți vor hrăni buzele
mireasma mea te va îmbrățișa
îți va mângâia tăria cu vibrațiile plăcerii
(aceasta
era jamilena
în clipele sale de extaz
când el
iubitul ei era departe)
în clipele sale de extaz
când el
iubitul ei era departe)
acum
jamilena
iubirea viselor mele
te-ai pierdut în nopți negre
în munți fără înălțime
în oceane fără sfârșit
jamilena
iubirea viselor mele
te-ai pierdut în nopți negre
în munți fără înălțime
în oceane fără sfârșit
(acesta
era el
veșnicul amant
dorit doar pentru o noapte
visat de fete tinere
în timpul propriilor mângâieri
de femei măritate
călărite de soți transpirați
plictisiți
obosiți de aceiași imagine
veșnic fardată)
veșnicul amant
dorit doar pentru o noapte
visat de fete tinere
în timpul propriilor mângâieri
de femei măritate
călărite de soți transpirați
plictisiți
obosiți de aceiași imagine
veșnic fardată)
Podul lui Singer
burghiu
amintirea
sfredelește lemn tare
plutitor pe bulboane de apă
Roșia după ploaie
în care țopăiam fără grijă
când premeditam ori recidivam
tot spectrul boacănelor din Lobstein
sfredelește lemn tare
plutitor pe bulboane de apă
Roșia după ploaie
în care țopăiam fără grijă
când premeditam ori recidivam
tot spectrul boacănelor din Lobstein
ciocanul
dogarului Aron
„nagytata” al meu din Ștefan colonia minerească
poc-poc poc-poc poc-poc
niciodată familiei noastre
nu i-a lipsit vreo doagă
cercurile erau mereu prinse la locul lor
cât aer de sfințenie aveau mâinile sale de funingine
cum luminau când sorbeau
supa alburie de salată
Rebeca i-o servea mereu cu o față
ursuză și neagră
așa arăta huila furată de Zghemberi după Cox
„nagytata” al meu din Ștefan colonia minerească
poc-poc poc-poc poc-poc
niciodată familiei noastre
nu i-a lipsit vreo doagă
cercurile erau mereu prinse la locul lor
cât aer de sfințenie aveau mâinile sale de funingine
cum luminau când sorbeau
supa alburie de salată
Rebeca i-o servea mereu cu o față
ursuză și neagră
așa arăta huila furată de Zghemberi după Cox
Hedi era specialistă în remaiat de ciorapi
se poticnește dintr-o dată burghiul
nu mai știu dacă locuia la Nivelt
în blocul artiștilor
ori undeva lângă Tora
cât de mult iubeam ciorapii de plasă ai mamei
pesemne n-aveam bani de buzunar destui
pentru remaiat
cele
mai arătoase corsete
le cosea Bőzsike în minuscula-i garsonieră
din blocul turn de la Braia
damele bine din oraș
o puteau căuta până noaptea târziu
avea Bőzsi o mare slăbiciune
pentru parfumul exotic al amorurilor clandestine
atunci își lua o pauză de „doua prune” la Hager
le cosea Bőzsike în minuscula-i garsonieră
din blocul turn de la Braia
damele bine din oraș
o puteau căuta până noaptea târziu
avea Bőzsi o mare slăbiciune
pentru parfumul exotic al amorurilor clandestine
atunci își lua o pauză de „doua prune” la Hager
mai
jos de centru la Cucu
stăteau Poborena
polonezi cu vechime în urbea noastră pestriță
la alimentară
un băiețel venit din sus de Mătășelele momârlanilor
cu un cap mai scund decât tejgheaua
cerea vânzătoarei pâine și marmeladă
stâlcea înadins cuvintele românești
pentru că-și dorea să devină ungur
stăteau Poborena
polonezi cu vechime în urbea noastră pestriță
la alimentară
un băiețel venit din sus de Mătășelele momârlanilor
cu un cap mai scund decât tejgheaua
cerea vânzătoarei pâine și marmeladă
stâlcea înadins cuvintele românești
pentru că-și dorea să devină ungur
mândria
noastră
calea ferată pe care trecea maiestuoasă
precum o mireasă în rochie cu trenă
locomotiva cu aburi
chiar prin mijlocul orașului între cei trei P
primărie, policlinică și palat
calea ferată pe care trecea maiestuoasă
precum o mireasă în rochie cu trenă
locomotiva cu aburi
chiar prin mijlocul orașului între cei trei P
primărie, policlinică și palat
scrâșneau
fără odihnă funicularele deasupra preparației
Jiul negru de trudă verde de silicoză
abia se târa de la Maternitate spre Viscoza
ori invers
tot neastâmpărul mi-l înmuiam în Canaliș
ori în ștrandul Mineru’ dacă aveam bani de intrare
acolo nicio o săritură în cap nu era destul de înaltă
nici suficient de adâncă
Jiul negru de trudă verde de silicoză
abia se târa de la Maternitate spre Viscoza
ori invers
tot neastâmpărul mi-l înmuiam în Canaliș
ori în ștrandul Mineru’ dacă aveam bani de intrare
acolo nicio o săritură în cap nu era destul de înaltă
nici suficient de adâncă
pe
drumul spre casă îl întâlneam
pe Chichi Buratina cel mereu fericit
își căra cu sârg permanent
roaba cu bulendre și cartoane
ningea uneori în plină vară
cu fulgi de funingine
peste oraș se așternea o liniște sumbră
ca după o explozie în subteran
doar strigătele țiganilor „sticle borcane”
și bocetul sirenelor
adevereau că orașul mai respiră încă
chiar și din uitarea adâncă
a morții
pe Chichi Buratina cel mereu fericit
își căra cu sârg permanent
roaba cu bulendre și cartoane
ningea uneori în plină vară
cu fulgi de funingine
peste oraș se așternea o liniște sumbră
ca după o explozie în subteran
doar strigătele țiganilor „sticle borcane”
și bocetul sirenelor
adevereau că orașul mai respiră încă
chiar și din uitarea adâncă
a morții
cele mai multe puțuri aveau nume de femei
Victoria Carolina
cel orb de lângă Scoaba lui Matei
era Maria
așa orbește uneori memoria
Juliska
nénje împinge undeva vagoneți
într-o altă dimensiune
mă sfredelesc și acum cuvintele ei simple
„szép volt nehéz volt igaz volt”
care vin după ani dinspre ea înspre mine
apoi se așează toate în straturi
să-mi fie abataj să-l pot săpa mai târziu
cu târnăcopul ori pickhamerul
ca într-o galerie de coastă vor sta știurțurile
cu sterilul adunat din viața mea
într-o altă dimensiune
mă sfredelesc și acum cuvintele ei simple
„szép volt nehéz volt igaz volt”
care vin după ani dinspre ea înspre mine
apoi se așează toate în straturi
să-mi fie abataj să-l pot săpa mai târziu
cu târnăcopul ori pickhamerul
ca într-o galerie de coastă vor sta știurțurile
cu sterilul adunat din viața mea
și
casele cu ochi orbi precum iapa lui Gârlopan
cea care ducea cu ștrafu
mobila pentru case noi
și sicrie pentru case de veci
golite de suflet înghițite pe jumătate de pământul
cu gura știrbă și lacomă
cea care ducea cu ștrafu
mobila pentru case noi
și sicrie pentru case de veci
golite de suflet înghițite pe jumătate de pământul
cu gura știrbă și lacomă
după
ani
când am lăsat în urmă
poiana copilăriei sub Dőglesztő
la mină deasupra gheretei portarului
urla Dictatorul
sub vocea spartă a neadevărului
se fisura și piatra pe Oboroca
când am lăsat în urmă
poiana copilăriei sub Dőglesztő
la mină deasupra gheretei portarului
urla Dictatorul
sub vocea spartă a neadevărului
se fisura și piatra pe Oboroca
amintirea
burghiu mai sfredelește o dată
până dincolo de rana neacceptării
la poarta 5 sud
au ieșit minerii din șut
ochii lucioși de huilă
întunecă mai mult șanțul feței
praful de cărbune a crescut în fiecare rid
până dincolo de rana neacceptării
la poarta 5 sud
au ieșit minerii din șut
ochii lucioși de huilă
întunecă mai mult șanțul feței
praful de cărbune a crescut în fiecare rid
mai
jos cimitirul așteaptă
să le acopere
oasele zbuciumul trecutul
să le acopere
oasele zbuciumul trecutul
lecțiile
de vioară pe strada Oficianților
supliciul zilelor mele de joi
trebuia să-mi legăn păcatele toate
reale ori închipuite
pe puntea șubredă cu doaște lipsă
spunea mama
cine trece pe podul lui Singer
și nu-și recunoaște minciuna
hrană va deveni broaștelor hâde și verzi
care-l vor trage pe veci
în mâlul cel negru al Jiului
supliciul zilelor mele de joi
trebuia să-mi legăn păcatele toate
reale ori închipuite
pe puntea șubredă cu doaște lipsă
spunea mama
cine trece pe podul lui Singer
și nu-și recunoaște minciuna
hrană va deveni broaștelor hâde și verzi
care-l vor trage pe veci
în mâlul cel negru al Jiului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu