LUCEAFĂRUL
DIN BOTENI
Mihai Eminescu – Puși Dinulescu – George Anca –
Radu Sergiu Ruba – Nicolae Drăgulănescu – Gheorghiță Toma – Vasile Nanea –
Sandeep Sh – Ecaterina Petrescu Botoncea – Octavian Soviany – Aurel Buricea –
Norica Isac – Ion Iancu Vale – Cadar Katalin – Gina Zaharia – Moș Nelutzu G –
Cora Levițchi – Adrian Bucurescu – Marilena Apostu – Scotnotis Luminița –
Gavril Iosif Sinai – Nicolae Tzone – Cristi Neacșu – Nicolae Nistor – Gheorghe
Constantin Nistoroiu
Fragmente din articolele
publicate de poet în ziarul „Timpul”, în 1878.
… Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.
Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.
(Timpul, iunie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Unirea
… Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.
Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.
(Timpul, iunie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Unirea
„Basarabia”
este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei
Româneşti, a Basarabilor”.
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”.
„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.
(Timpul, 1 martie 1878)
„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.
(Timpul, 28 ianuarie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Basarabia
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”.
„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.
(Timpul, 1 martie 1878)
„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.
(Timpul, 28 ianuarie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Basarabia
„Dar cu ce drept pretinde Rusia
bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul
nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca
să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe
nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei
iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se întemeiază acest point
d’honneur?
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.
(Timpul, 25 ianuarie 1878)
„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sânt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.
(Timpul, 10 februarie 1878)
„Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
(Mihai Eminescu – Opere) TIMPUL
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.
(Timpul, 25 ianuarie 1878)
„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sânt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.
(Timpul, 10 februarie 1878)
„Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
(Mihai Eminescu – Opere) TIMPUL
Puși
Dinulescu
ȚOAPE (Final)
GEORGETA:
Nu se poate! Şi să fie ea, acolo, cu Sandu!?
MATEI:
Uite toporul! (Îl ia și fuge cu el)
GEORGETA
(urlă):
Matei! (Se aud lovituri de topor în ușa
apartamentuluiu de lângă). Sandu! (Vrea
să iasă din casă)
VIORICA
(tăindu-i
calea):
Nu ti dușe!
GEORGETA:
Mă duc!
VIORICA:
Nu!
(Se aud bătăi. Urlete. Urlă Matei, urlă
Emilia, urlă Sandu. Apoi, liniște. Matei se-ntoarce răvășit, cu toporul plin de
sânge. Îl aruncă pe podea)
GEORGETA
(se repede la el):
Amândoi?
MATEI:
Gata!
GEORGETA:
Boule!
MATEI:
Întoarce-te
la mine!
GEORGETA:
Nici
moartă! (Urlă): Sanduleeee!(Iese în fugă din casă)
MATEI:
|
Iartă-mă!
VIORICA
(uluită):
Io? (Deodată, foarte practică, dar și mămoasă):
Auzi, bre, du-ti ș-aruncî, Doamni iartî-mî, toporu` ista! Întăi trebie sî-l
ascunzi, mî, bouli! Mî-nțălegi?
Ascunde-l!
MATEI:
Unde? Da-l
duc la gunoi!
VIORICA:
La gunoi?
Da` fuji, Doamni iartî-mî, du-ti departi! Șî-l arzi! Șî-l arunși cât mai
diparti! Cumperi șî niște benzinî șî-i dai foc, undiva, diparti, sî-i ardî
coada macar! Șî-l îngropi!
MATEI
(plângând):
Unde?
VIORICA:
La dracu!
Unde? Fugi!
MATEI
(scoate din sân o sacoșă de plastic plină cu bani și- o răstoarnă pe
jos):
Bani?
Hă-hă! Uite banii! I-am furat de la fondul de rulment! Hă-hă! Vroiam să fug cu Georgeta! Hă-hă!
VIORICA:
Șel mai
bini o ramas tușâca, c-o ramas cu banii!
MATEI
(urlă și dansează pe banii de pe jos):
Fi-r-ar ai dacului de bani! Numai banii! Atât! Banii!
Unde-s banii? La cine-s banii? De
ce-s la ei? Ce? Eu n-am inimă? N-am suflet? N-am burtă? N-am cap? De ce să n- am și eu bani? De ce? Că am tot, numai
bani n-am! Ba am! Uite banii!
VIORICA:
Lasî banii!
Fugi!
MATEI
(din ce în ce mai dezumflat):
Dacă n-ai
bani, n-ai nimic! Nici suflet, nici inimă, nici burtă, nici nimic...Nimic...Un`
să fug?(Crescendo): Unde? Unde? Unde?(Urlând):
U-u-nde-e-e-e?
(Se prăbușește plângând,în timp ce
Viorica începe să adune gospodărește
banii risipiți și să-i îndese în sacoșă. În timpul acesta începe să îngâne un bocet de la ea de-acasă. Matei se lasă
în genunchi și o ajută să strângă banii .Îi ia.
Se ridică amândoi. Viorica se proptește cu sânii în el și-l sărută. El lasă
să-i cadă banii din mână)
VIORICA
(îi ridică):
Las` c-acu`
tot nu-ți mai trebie! Și sî fași cu ei la pușcărie!? Dă-ni-i mie cî n-am cu șè m-întoarșe-acasî! Îți urez multî sanatati,
cî-i mai bunî di cât toati! (Îl
îmbrățișează scurt și se
îndepărtează rapid, intrând în camera ei. Matei se duce și el spre ieșire, foarte încet, gârbovit, îmbătrânit
parcă dintr-o dată. Viorica iese grăbită din camera ei,cu geamantanul cu care a venit, îi face, veselă, un semn
prietenesc, cu mâna și iese.Cu un
gest obosit, el îi răspunde la salut, deși ea nu mai e acolo. Se întoarce, culege toporul de pe jos și iese cu el)
George Anca
Ultima canastă
(Ana - Lenuş, Vio – Radu)
L: N-am nicio valoare.
V: Poate am eu.
R: Eu nu-mi strig valorile, nimic,
Voi parcă dansaţi din buric.
A: Dă carte.
R: Am dat.
A: Câte ai?
R: ... 7...8... 9... 10.. 11. Vezi?
A: Ai tras?
R: Am tras şi am şi dat. Mi-a mâncat zâlele muierea
asta.
V: Nevasta sau canasta?
R: Nu-i mai povesteşti cum şi-a dat nepotu-tău mic jos
chiloţii la muzeu?
A : Ba ascult manelele ăluia de jos.
L: Mai bine veneam la voi. Vio se etalează, ai
120, iei pachetul?
R: Trei cu două, trei cu două.
V: Nu mă pot etala, n-am 120 de puncte.
R: Quinta Kunte.
A: Ai rămas în urmă. Treci la Dallas.
L: Tânăr şi neliniştit.
A: Ţăran împuţit.
R: Vio, taie pachetul, e ultima carte.
V: Nu tai. Aştept o carte. Valet.
L: Merci, Vio.
R: Crimă.
V: Nu mai joc niciodată.
R: Astea fac zece mii, au şi patru de 3 roşu.
L: Uitaţi-vă la televizor cât le aranjez. Avem doar
patru mii şi ceva, nu cred ca terminăm.
A: Credeai că mai lasă filmul? Acum dă pe box.
L: Cassius Clay, cât a fost el, şi tot nu mai e
nimeni, eu ce să mai zic?
R: Da' tânără te-ai mai vrea.
A: Da.
L: M-a întrebat nepotu-meu, mic, cum zice ăsta, de
ce sunt bătrână. Canaste roşii, acum pun valori şi fac şi negre, sau te aştept
să te lipeşti, Ana?
A: O mână.
V: Eu nu mai am cu ce face canastă, nu mai sunt
cărţi.
R: Tai pachet, tai la gât, altfel fac urât.
L: 3 negru.
R: Nu mai e nimic jos, terminaţi, noi la minus.
Număraţi-le şi mai vedem pe dracu.
L: 4325 pornirea...
R: Aţi furat.
L: Că ne-o chema Ionescu.
R: Las' că vine Popescu.
A: Chiar, o mai ajunge?
V: Să joace în locul meu, că mi s-a luat.
R: M-aş duce eu să scriu cum aţi furat.
L: N-am furat.
A: Jucăm bambilici?
V: Se zguduie casa.
A: Dansul manelelor la apogeu.
R: Ca mâna voastră. Hai Vio, pe ele!
V: Se-nvârte roata, dj Vasile.
R: Cine face cărţile?
L: Tu.
R: Nu le-am făcut eu?
A: Eu le-am făcut, mi-a spus Lenuş că n-are nicio
valoare.
R: Aveţi fiecare 11? Acum nu mai glumim, nu mai
furăm.
A: Tu vorbeşti? E cineva la uşă.
R: S-o fi întors de la bal.
A: Simte-te şi deschide-i.
R: Ăla chiar fură.
A: Du-te tu Vio.
V: Vreţi iar pachetul?
L: Ştii ceva? Noi nu scriem poezii.
A: O fi plecat omu'!
R: Aşa v-a fost planul?
V: Cine, când a mai dat tot pachetul?
L: Cine mai bea mastrapoancă?
R: Vino, Popescule, vino, Ionescule, Vinulescule,
Canastescule.
A: Patru scule, fetelor.
R: Câte-ai tras?
A: Câte trebuie, şi pentru treiul roşu.
V: Merci, Ana.
R: Tot, jos, în gât. Nu câştigă cine ia tot
pachetul. Cine dă în gât, da. Ele luară aproape cinci mii, acum dublează la
minus. Acolo să le ţinem. Numai cu minus la adversar îţi iese.
L: Ăsta nu e joc!
A: Iţi construieşti jocul, nu-l demolezi.
V: Mă duc să-i deschid lui Popescu?
A: Numărăţi fleacul.
V: Să-şi numere el nepotu' ăl mic.
R: Ăl mare, de la mate, s-a lipit de una de la
limbi străine.
A: Minus 665 la noi, scrie, Lenuş.
V: Noi avem 2010.
R: Cnastă, castelanastă...
V: Toată lumea castă.
R: Nu şi a patra sculă.
L: Nu şi femeile.
R: Acum numai ele au cuvânt.
V: Pachet.
R: Tu l-ai dat. Aha, feministelor. Cu Popescu,
d'aia să-i daţi drumu'.
L: Au tăcut manelele!
R: Normal, nu mai au cuvânt, li l-aţi luat voi, la
pachet, Vio vi l-a dat dinandins, să mă zidiţi pe mine.
L: Unde era plângerea.
R: Unde n-am nicio valoare.
A: Tu le-ai dat.
R: Iar?
A: Mereu.
R: Cumva joc singur?
L: Doar nu cu noi.
R: Cu voi joacă Vio. Toate contra mea, amazoane de
Berceni. Chiar dacă batem, Vio, câştigi tu, eu scriu un vers.
A: O manea.
R: N-a tăcut?
L: Gazdă fiind poliţia, se mai aude şi tare, se mai
şi tace. Poetica mea e cut, English, că nu cat pe nimeni în cap, de păduchi,
nici pe voi, vampirelor, mă faceţi pe mine ţăran împuţit, putorilor, curvelor,
iartă-mă, Vio, mi-eşti neam.
A: Divorţez.
R: Divorţează.
A: Divorţează tu.
A: Am divorţat în sufletul meu, ratatul lui
Cărtărescu.
R: Sunteţi martore. Tai. Ca să nu dai iar pachetul,
Vio.
A: Nu mai e cazul, că suntem gata de data asta cu
voi, am terminat eu, ehei, furgace.
R: Nu mă mai vezi. Câte farfurii mi-ai aruncat în
cap, să stau după uşa măruntei colivii, cap umflat, am palpitaţii, nu vă
cunoasc, poate Popescu, molibdenul. Sunaţi salvarea, să asculte la poliţist,
poate nu mor. Fac cărţile. Albe. Joci, Popescule?
A: Da' design-ul cine l-a tăiat, de-ai dispărut la
copii, în Norvegia. Balada aia din fiord ţie ţi s-o fi întâmplat şi acum ai
pretenţii de divorţ.
L: Aniţa, dacă n-ai fi basarabeancă şi eu aromâncă,
Vio unguroaică, ăsta ar băga ceva în noi.
V: Mai facem un joc? E doar un joc. Eu dau, nu tai.
L: Dacă aş fi sigură că-mi dai măcar o valoare.
A: Cu ăsta nu se mai poate. Poliţia!
R: Ascultă, iar, manele, putem şi noi reîncepe.
L: Da' de ce-a plecat?
A: A fost? Ionescu al tău unde vocalizează?
L: A cărat toată ziua pietre din tot Bucurestiul.
V: 665, da? Şi cu tine...
R: Nu mă interesează ce-aţi făcut cu Popescu. Nu
jucaţi cu mine Maia Morgenstern.
L: Nici nu ştii de la cine am luat punga asta de
aurolac. Îl joacă pe Pristanda.
*
(Intra Tanda, de la administraţia canastei)
T: Sunt primul străin, de Anul Nou?
A: Jocker, bag seamă.
T: Domnii?
L: Cu investiţiile, cu bolovanii.
T: Vio?
A: Face cafea pentru cine întreabă.
T: Nu sunt cu botezul, nici cu mandat.
V: Ia uite muzicianul, cafea?
T: Canastă?
V: Ce altceva, dai cărţile?
T: Să înceapă iar scandalul?
A: Apoi mormânt.
L: Vasile Alexandrescu lucra pietre de mormânt şi a
întrerupt de l-a ajutat pe Brâncuşi la Poartă.
T: Luati-vă cartile.
V: N-am tras cine cu cine.
T: Poftim, sunt cu tine, Vio.
L: Vasile Alexandrescu a fost ambasador la
Istanbul.
T: La Ankara.
V: Ancora.
L: S-a făcut ancoră petrolierul românesc.
T: A luat foc.
V: Oho, am etalarea, să te lipeşti, Tanda, nu jucăm
la pachet, nici nu-l dăm, tăiem
T: În sculptură există tăietura directă.
L: În canastă, la gât.
T: Fă canasta la pătrari.
V: Poţi să şi închizi.
T: Te prea grăbeşti. Mi-a plăcut cum l-ai sculptat
pe Vasile.
V: Mă pregătesc să lansez o canastă sculpturală, am
boală la jocker.
L: La grădiniţa germană dai o variantă şi pentru
copii, nepotul meu...
A: Vio te vrea model pentru jocker, vecine.
T: Momentan, nu mai pozez la sculptori femei. Am
dat as.
V: Suntem la 50 şi dai as? Am unul singur.
V: Pe mine să nu contezi.
L: Nu-i crede, Ana.
A: Da' tu ce păzeşti?
L: M-a părăsit norocul.
V: Pot să termin.
A: Turbaţi voi. Totdeauna pierd cei ce câştigă
primul joc.
T: Când jucam bridge, eram şi mai atent. O să
dispărem şi din distracţia asta.
L: Om juca într-o comedie.
T: Se scumpeşte şi râsul. Canastian druggstore.
A: Lenuş, te dau în gât şi pe tine, ca să-i dăm pe
ei, să-i învăţăm minte.
L: Mai făceam o canastă.
A: Ieşim câştigaţi scăzându-i la dublu.
L: Nu, că-i dăm la minus şi se etalează la 15, ne
nenorocesc.
V: Aş sculpta bătaia cu bâte din Ruginoasa.
T: Şi cine ar fi sacrificat?
V: La noroc.
A: La moacă.
T: Alegeri nu sculptezi?
L: Am rămas tot la 50.
A: Sculptează-ne amnezia.
V: Că demenţa...
A: O canastă de demenţe.
T: De treabă, forward non stop.
L: Înregistrezi?
T: Numai audio-video.
V: Tăiaţi toţi mascurii.
A: Că transsexualii, nu.
L: Sculptează o canastă de 500, fără valori, de
300, cu valori.
V: A: Nu mai sculptez, nu mai joc. Rândul următor, îmi rup un
picior.
Radu Sergiu Ruba
SPIRITUL LOCULUI
Locurile
natale, centrul geografic al Europei, altfel spus, ţinutul Sătmarului, şi-au
amintit de mine. De unul de ai săi, va să zică, plecat departe nu de voie, ci
de nevoie. Sătmarul nu se află la mai mult de 40 de kilometri de punctul în
care împăratul Franz-Joseph a plantat borna care să marcheze inima geografică a
continentului. Duera
bărbatul, omul unei vieţi. În acelaşi timp era teribil de încăpăţânat, o fiinţă
extrem de posesivă şi geloasă", popă primul război, piatra asta în jurul căreia se roteşte Europa,
a ajuns pe teritoriul Cehoslovaciei, după al doilea război, a căzut în Uniunea
Sovietică, după războiul rece, în 1991 adică, a nimerit în Ucraina şi acolo se
scufundă ea în anonimat. Sovieticii o mutaseră cu câteva sute de metri mai spre
adevărul lor, zicându-i Monumentul Meridianului, ca şi cum numai longitudinea
ar fi bună pe faţa lumii, nu şi latitudinea. Se află în zona satelor româneşti
din Ucraina de astăzi. Când bântui şi eu prin lume şi sunt întrebat de unde vin
cu exactitate, indic punctul acestui triplex confinium,
România-Ucraina-Ungaria, uşor de găsit pe hartă.
La Satu Mare, aşadar, s-au gândit scriitorii şi autorităţile să organizeze aniversarea unui număr destul de solemn al anilor mei pe acest astru. A făcut-o Consiliul judeţean prin Centrul de promovare şi conservare a culturii tradiţionale (CPCCT), pe 11 octombrie la Cafeneaua Poesis şi, pe 12, Primăria Ardud la sediul său, fosta clădire a orfelinatului unde părinţii mei lucrau ca pedagogi în 1954 când le veneam eu pe cap şi pe lume în ziua de 14 octombrie fix. Pe atunci, localitatea era comună rurală, dar din 2002, a devenit pe merit oraş.
La Poesis, lume multă şi diversă. Scriitori, jurnalişti, bibliotecari, profesori, prietenele mele din copilărie Rita şi Maria, alţi prieteni, rude, foşti colegi, iubitori de literatură, curioşi atraşi de afişele din oraş şi de mediatizarea pe toate canalele locale. S-au lansat cu acest prilej romanul Guantanamo, 2018, şi cel mai recent volum, unul de proză scurtă de anul acesta, Un mic arhipelag, ambele apărute la Tracus Arte. Impresionante câteva prezenţe : poetul şi traducătorul Ion Cristofor, aliat de o viaţă, venit de la Cluj, Delia Muntean şi Monica D. Cândea, afirmate în exegeza literară, sosite de la Baia Mare, Mircea Florian, cunoscutul interpret de folk şi muzică electronică, întors de la Bucureşti încă o dată acasă.. A moderat Felician Pop de la CPCCT, iar Robert Lászlo, Ion Cristofor, George Vulturescu şi George Glodeanu au rostit cuvinte deosebite. Mi s-a dedicat şi un poem, unul reuşit, semnat şi citit de liceanul Adrian Lupescu.
Mi s-a acordat şi mie cuvântul şi am căutat să arăt cum, pentru mine, că vreau sau nu, că-mi convine au ba, multe se petrec sub puterea spiritului locului. Aşa se face că modelul conform căruia îmi reprezint eu lumea, după vederea pierdută la unsprezece ani, pleacă de la priveliştile sătmărene ale copilăriei, înainte de toate, de la imaginile din Răteşti, satul mărunt vecin cu Ardudul, la sud de acesta, aşezat între două păduri, străbătut de un râuleţ care nu curge, ci doar leagă între ele nişte ochiuri largi de apă odihnită, cu dâmburi acoperite de viţa-de-vie, cu tăpşane năpădite de ierburi, cu o tăietură zisă Şanţul tancurilor, făcută de nemţi cu gândul de a încurca blindatele ruseşti şi devenită în timp o baltă lungă plină de papură şi raţe sălbatice şi mai ales cu dealul în care sunt săpate cramele, lungi şi rotunjite pe dinafară ca nişte cozonaci din care creşte altă iarbă. Cel puţin aşa era în urmă cu o jumătate de veac, iar eu imaginea asta am păstrat-o în O vară ce nu mai apune şi în viziunea mea extinsă asupra întregii zone temperate. Memoria vizuală protejează şi imaginile urbane captate, predominant cele din Satu Mare, Cluj şi cartierul bucureştean Floreasca. Oricum, chipul lumii e dominat de amintirea câtorva aşezări ale judeţului de baştină, bătute bine de la un capăt la altul sau zărite în treacăt.
Dar de ţinutul natal credeam că mă voi rupe în 1990, an în care părinţii mei s-au mutat la Cluj. Simţeam că voi ajunge la Satu Mare doar cu prilejul unor evenimente, vizitator nostalgic, cu un plus de legitimitate sentimentală faţă de cei abătuţi prin acele părţi fără să fie de ai locului. Numai că în anul următor, 1991, spiritul locului şi-a adus aminte de mine. A venit de acolo la Bucureşti un fluture auriu şi jucăuş care, după alt an de zile, m-a şi luat de bărbat. Drept care, de atunci încoace, cu soţia mea Nicoleta-Daniela, ajung de câteva ori pe an în capitala judeţului nord-vestic, la părinţii ei care sunt, îngereşte vorbind, şi ai mei, într-o casă cu flori, cu pomi şi grădină, pe o stradă cu nume de poet.
Acum, cu O vară ce nu mai apune, carte situată, cum spune Radu Paraschivescu, «la confluenţa dintre istorie, geografie şi biografie», am dus mai departe imaginea Răteştilor, a Pişcarilor, istoria şi legendele Ardudului. Cartea a fost tradusă în engleză de un newyorkez şi o californiană, se găseşte pe Amazon, iar pe 24 octombrie, la exact 27 de ani de la căsătoria mea cu Nicoleta, provocată pesemne de acelaşi spirit al geografiei noastre astrale, romanul va apărea în traducere italiană la o editură renumită din Bologna. Traducerea în maghiară este şi ea ca şi finalizată, se caută un editor. Dar romanul a dus o oarecare campanie pentru a fi publicat şi în portugheză, mai cu seamă că fragmente din el erau deja traduse. În ultimii ani, cu ţinte culturale, am ajuns la Lisabona în două rânduri, iar anul trecut, în iunie, chiar am reprezentat România la Festivalul Noaptea literaturii europene citind acolo în braille din O vară ce nu mai apune şi recitând un poem în portugheza pe care nu o cunosc, dar textul îl învăţasem aproape perfect pe dinafară. M-am împrietenit cu această ocazie cu Rui Zink, cel mai valoros prozator portughez în viaţă alături de Antonio Lobo Antunes. Rui este un om cu calităţi aparte : apreciază îndată omul şi scriitura, te citeşte cu har de clarvăzător. A citit romanul meu în engleză şi i-a plăcut foarte mult. Mi-a spus : « Trebuie să te traducem în portugheză. » La rândul meu, am vorbit cu doamna Tanţy Ungureanu, lector de limbă română la Porto care mi-a spus că, dacă voi găsi un editor, dumneaei e dispusă să traducă întreaga carte, nu numai fragmentele pe care le realizase deja pentru Noaptea literaturii. Atâta doar că Rui nu găsea, şi-l simţeam că suferă pentru asta, editor nici în Portugalia, nici în Brazilia. Răspunsul cel mai frecvent era « nu obişnuim să publicăm est-europeni ». În primăvară însă, primesc de la Rui un telefon cerându-mi să-i trimit electronic textul românesc al cărţii, fiindcă are o fostă studentă care doreşte să se afirme în aria traducerilor. A adăugat că în curând, o săptămână, voi primi un mail de la tânăra cu pricina.
Trece o lună, mai trec şi şapte zile pe deasupra şi nimic. După cinci săptămâni însă, citesc în mailul din Portugalia un lucru incredibil: “Domnule Ruba, nu v-am scris până acum fiindcă mi-aţi provocat un şoc. Nu mi-a venit să cred. V-am trimis două capitole traduse. Ştiţi, eu recunosc toate locurile descrise de dumneavoastră, înţeleg limbajul regional, înţeleg pasajele în maghiară, cunosc de mică, sper că nu mă înşel, şi un personaj din carte, sunt născută în 1987, în comuna Păuleşti, judeţul Satu Mare. Iată şi numele meu. Am absolvit liceul Constantin Brâncuşi din S.M.. Tata e maghiar, mama româncă, limbile mele de cultură sunt româna, portugheza şi engleza, fiindcă la nouăsprezece ani am ajuns cu părinţii la Lisabona, iar aici am studiat lingvistica şi comunicarea în portugheză şi engleză, am făcut apoi studii sociale şi m-am implicat în acţiuni umanitare. Vorbesc bineînţeles curent şi limba maghiară. Iubesc cartea dv, parcă e ceva din familie, îmi aminteşte de întreaga mea copilărie, vreau s-o traduc, vă mulţumesc, nici nu ştiţi cât bine mi-aţi făcut scriind-o!”
Acum stau şi eu să mă întreb ca ameţit: de ce studenta lui Rui Zink nu s-a nimerit să fie din Constanţa, Suceava, Arad, Craiova, Alba-Iulia sau Chişinău? Cum de s-a întâmplat ca spiritul locului să mă găsească pornind tocmai de la celălalt capăt al Europei, de pe malurile fluviului Tejo, de la Almada, un oraş pe ţărmul de sud al estuarului, aproape de Lisabona. Mai mult, pe 3 octombrie, primesc de la Almada un mail cu titlul “Habemus librum”. Sătmăreanca mea, care în vară îmi ceruse un text de prezentare a cărţii la edituri, îmi dă de veste că o editură, nu din linia întâi, dar activă şi cunoscută, doreşte să înceapă a publica autori est-europeni şi va iniţia serialul cu O vară ce nu mai apune. Pentru început, va tipări 500 de exemplare, cu 14 euro bucata.
La Cafeneaua Poesis, am încheiat cu o doar aparentă istorie mondenă. Adusesem sticle de vin alb şi roşu sub eticheta Dealurile Sătmarului, cu precizarea sursei, Crama Răteşti. Până nu demult, soiul se numea Dealurile Răteştilor. Şi am povestit că plantaţia uriaşă de la Răteşti, Ardud, Gerăuşa, a fost iniţiată în 1967 când tatăl meu era primar la Răteşti şi a avut şi el, chiar dacă proiectul nu i-a aparţinut, contribuţia sa la lucrările de atunci. S-a format Asociaţia intercoooperatistă Răteşti care producea un foarte bun vin alb, parfumat, până prin primii ani de după Revoluţie. În aceiaşi ani, admirabila plantaţie a fost devastată de localnici şi de privatizări aiuritoare. Dar au apărut doi investitori care au refăcut cultura viţei-de-vie, în mare, pe aceleaşi suprafeţe. Nu numai că au resădit viţa, dar o îngrijesc ca la carte şi au început de ani buni să producă serios la Crama Răteşti. Adică acolo unde în copilărie, mi se turna şi mie câte un pahar de vin, poate două, dar cu adaos de bicarbonat de sodiu ca să facă spumă multă şi să nu-l ia pe băiat alcoolul la vale. Cramele din dealurile Răteştilor şi viţa plantată de tata au devenit atât de actuale în paharele participanţilor la evenimentul de la Poesis, încât toată lumea a înţeles ce înseamnă cu adevărat spiritul locului.
La Satu Mare, aşadar, s-au gândit scriitorii şi autorităţile să organizeze aniversarea unui număr destul de solemn al anilor mei pe acest astru. A făcut-o Consiliul judeţean prin Centrul de promovare şi conservare a culturii tradiţionale (CPCCT), pe 11 octombrie la Cafeneaua Poesis şi, pe 12, Primăria Ardud la sediul său, fosta clădire a orfelinatului unde părinţii mei lucrau ca pedagogi în 1954 când le veneam eu pe cap şi pe lume în ziua de 14 octombrie fix. Pe atunci, localitatea era comună rurală, dar din 2002, a devenit pe merit oraş.
La Poesis, lume multă şi diversă. Scriitori, jurnalişti, bibliotecari, profesori, prietenele mele din copilărie Rita şi Maria, alţi prieteni, rude, foşti colegi, iubitori de literatură, curioşi atraşi de afişele din oraş şi de mediatizarea pe toate canalele locale. S-au lansat cu acest prilej romanul Guantanamo, 2018, şi cel mai recent volum, unul de proză scurtă de anul acesta, Un mic arhipelag, ambele apărute la Tracus Arte. Impresionante câteva prezenţe : poetul şi traducătorul Ion Cristofor, aliat de o viaţă, venit de la Cluj, Delia Muntean şi Monica D. Cândea, afirmate în exegeza literară, sosite de la Baia Mare, Mircea Florian, cunoscutul interpret de folk şi muzică electronică, întors de la Bucureşti încă o dată acasă.. A moderat Felician Pop de la CPCCT, iar Robert Lászlo, Ion Cristofor, George Vulturescu şi George Glodeanu au rostit cuvinte deosebite. Mi s-a dedicat şi un poem, unul reuşit, semnat şi citit de liceanul Adrian Lupescu.
Mi s-a acordat şi mie cuvântul şi am căutat să arăt cum, pentru mine, că vreau sau nu, că-mi convine au ba, multe se petrec sub puterea spiritului locului. Aşa se face că modelul conform căruia îmi reprezint eu lumea, după vederea pierdută la unsprezece ani, pleacă de la priveliştile sătmărene ale copilăriei, înainte de toate, de la imaginile din Răteşti, satul mărunt vecin cu Ardudul, la sud de acesta, aşezat între două păduri, străbătut de un râuleţ care nu curge, ci doar leagă între ele nişte ochiuri largi de apă odihnită, cu dâmburi acoperite de viţa-de-vie, cu tăpşane năpădite de ierburi, cu o tăietură zisă Şanţul tancurilor, făcută de nemţi cu gândul de a încurca blindatele ruseşti şi devenită în timp o baltă lungă plină de papură şi raţe sălbatice şi mai ales cu dealul în care sunt săpate cramele, lungi şi rotunjite pe dinafară ca nişte cozonaci din care creşte altă iarbă. Cel puţin aşa era în urmă cu o jumătate de veac, iar eu imaginea asta am păstrat-o în O vară ce nu mai apune şi în viziunea mea extinsă asupra întregii zone temperate. Memoria vizuală protejează şi imaginile urbane captate, predominant cele din Satu Mare, Cluj şi cartierul bucureştean Floreasca. Oricum, chipul lumii e dominat de amintirea câtorva aşezări ale judeţului de baştină, bătute bine de la un capăt la altul sau zărite în treacăt.
Dar de ţinutul natal credeam că mă voi rupe în 1990, an în care părinţii mei s-au mutat la Cluj. Simţeam că voi ajunge la Satu Mare doar cu prilejul unor evenimente, vizitator nostalgic, cu un plus de legitimitate sentimentală faţă de cei abătuţi prin acele părţi fără să fie de ai locului. Numai că în anul următor, 1991, spiritul locului şi-a adus aminte de mine. A venit de acolo la Bucureşti un fluture auriu şi jucăuş care, după alt an de zile, m-a şi luat de bărbat. Drept care, de atunci încoace, cu soţia mea Nicoleta-Daniela, ajung de câteva ori pe an în capitala judeţului nord-vestic, la părinţii ei care sunt, îngereşte vorbind, şi ai mei, într-o casă cu flori, cu pomi şi grădină, pe o stradă cu nume de poet.
Acum, cu O vară ce nu mai apune, carte situată, cum spune Radu Paraschivescu, «la confluenţa dintre istorie, geografie şi biografie», am dus mai departe imaginea Răteştilor, a Pişcarilor, istoria şi legendele Ardudului. Cartea a fost tradusă în engleză de un newyorkez şi o californiană, se găseşte pe Amazon, iar pe 24 octombrie, la exact 27 de ani de la căsătoria mea cu Nicoleta, provocată pesemne de acelaşi spirit al geografiei noastre astrale, romanul va apărea în traducere italiană la o editură renumită din Bologna. Traducerea în maghiară este şi ea ca şi finalizată, se caută un editor. Dar romanul a dus o oarecare campanie pentru a fi publicat şi în portugheză, mai cu seamă că fragmente din el erau deja traduse. În ultimii ani, cu ţinte culturale, am ajuns la Lisabona în două rânduri, iar anul trecut, în iunie, chiar am reprezentat România la Festivalul Noaptea literaturii europene citind acolo în braille din O vară ce nu mai apune şi recitând un poem în portugheza pe care nu o cunosc, dar textul îl învăţasem aproape perfect pe dinafară. M-am împrietenit cu această ocazie cu Rui Zink, cel mai valoros prozator portughez în viaţă alături de Antonio Lobo Antunes. Rui este un om cu calităţi aparte : apreciază îndată omul şi scriitura, te citeşte cu har de clarvăzător. A citit romanul meu în engleză şi i-a plăcut foarte mult. Mi-a spus : « Trebuie să te traducem în portugheză. » La rândul meu, am vorbit cu doamna Tanţy Ungureanu, lector de limbă română la Porto care mi-a spus că, dacă voi găsi un editor, dumneaei e dispusă să traducă întreaga carte, nu numai fragmentele pe care le realizase deja pentru Noaptea literaturii. Atâta doar că Rui nu găsea, şi-l simţeam că suferă pentru asta, editor nici în Portugalia, nici în Brazilia. Răspunsul cel mai frecvent era « nu obişnuim să publicăm est-europeni ». În primăvară însă, primesc de la Rui un telefon cerându-mi să-i trimit electronic textul românesc al cărţii, fiindcă are o fostă studentă care doreşte să se afirme în aria traducerilor. A adăugat că în curând, o săptămână, voi primi un mail de la tânăra cu pricina.
Trece o lună, mai trec şi şapte zile pe deasupra şi nimic. După cinci săptămâni însă, citesc în mailul din Portugalia un lucru incredibil: “Domnule Ruba, nu v-am scris până acum fiindcă mi-aţi provocat un şoc. Nu mi-a venit să cred. V-am trimis două capitole traduse. Ştiţi, eu recunosc toate locurile descrise de dumneavoastră, înţeleg limbajul regional, înţeleg pasajele în maghiară, cunosc de mică, sper că nu mă înşel, şi un personaj din carte, sunt născută în 1987, în comuna Păuleşti, judeţul Satu Mare. Iată şi numele meu. Am absolvit liceul Constantin Brâncuşi din S.M.. Tata e maghiar, mama româncă, limbile mele de cultură sunt româna, portugheza şi engleza, fiindcă la nouăsprezece ani am ajuns cu părinţii la Lisabona, iar aici am studiat lingvistica şi comunicarea în portugheză şi engleză, am făcut apoi studii sociale şi m-am implicat în acţiuni umanitare. Vorbesc bineînţeles curent şi limba maghiară. Iubesc cartea dv, parcă e ceva din familie, îmi aminteşte de întreaga mea copilărie, vreau s-o traduc, vă mulţumesc, nici nu ştiţi cât bine mi-aţi făcut scriind-o!”
Acum stau şi eu să mă întreb ca ameţit: de ce studenta lui Rui Zink nu s-a nimerit să fie din Constanţa, Suceava, Arad, Craiova, Alba-Iulia sau Chişinău? Cum de s-a întâmplat ca spiritul locului să mă găsească pornind tocmai de la celălalt capăt al Europei, de pe malurile fluviului Tejo, de la Almada, un oraş pe ţărmul de sud al estuarului, aproape de Lisabona. Mai mult, pe 3 octombrie, primesc de la Almada un mail cu titlul “Habemus librum”. Sătmăreanca mea, care în vară îmi ceruse un text de prezentare a cărţii la edituri, îmi dă de veste că o editură, nu din linia întâi, dar activă şi cunoscută, doreşte să înceapă a publica autori est-europeni şi va iniţia serialul cu O vară ce nu mai apune. Pentru început, va tipări 500 de exemplare, cu 14 euro bucata.
La Cafeneaua Poesis, am încheiat cu o doar aparentă istorie mondenă. Adusesem sticle de vin alb şi roşu sub eticheta Dealurile Sătmarului, cu precizarea sursei, Crama Răteşti. Până nu demult, soiul se numea Dealurile Răteştilor. Şi am povestit că plantaţia uriaşă de la Răteşti, Ardud, Gerăuşa, a fost iniţiată în 1967 când tatăl meu era primar la Răteşti şi a avut şi el, chiar dacă proiectul nu i-a aparţinut, contribuţia sa la lucrările de atunci. S-a format Asociaţia intercoooperatistă Răteşti care producea un foarte bun vin alb, parfumat, până prin primii ani de după Revoluţie. În aceiaşi ani, admirabila plantaţie a fost devastată de localnici şi de privatizări aiuritoare. Dar au apărut doi investitori care au refăcut cultura viţei-de-vie, în mare, pe aceleaşi suprafeţe. Nu numai că au resădit viţa, dar o îngrijesc ca la carte şi au început de ani buni să producă serios la Crama Răteşti. Adică acolo unde în copilărie, mi se turna şi mie câte un pahar de vin, poate două, dar cu adaos de bicarbonat de sodiu ca să facă spumă multă şi să nu-l ia pe băiat alcoolul la vale. Cramele din dealurile Răteştilor şi viţa plantată de tata au devenit atât de actuale în paharele participanţilor la evenimentul de la Poesis, încât toată lumea a înţeles ce înseamnă cu adevărat spiritul locului.
P.S. Pe 12 octombrie, data descoperirii Americii şi ziua
altui Cristofor, unul Columb,, la Ardud, în clădirea în care altădată părinţii
mei, ca pedagogi, se îngrijeau de educaţia orfanilor, Felician Pop, director
adjunct al CPCCT, s-a întrecut pe sine în ceea ce a spus cu exactitate şi
ingeniu despre Guantanamo şi Un mic arhipelag. Iar un consilier local mi-a
înmânat, în numele primarului Ovidiu Duma, diploma şi alte însemne de cetăţean
de onoare al oraşului, aşezare întemeiată în 1215 şi care era să-i dea lumii un
papă la începutul secolului XVI. Am întrebat-o pe Nicoleta dacă va reuşi să
convieţuiască de acum înainte cu un cetăţean de onoare. A surâs cu încredere.
DIN INTELEPCIUNEA INDIANA
Ceea ce spun bătrânii este la început acru, mai târziu însă dulce.
Ceea ce spun bătrânii este la început acru, mai târziu însă dulce.
Un
om înțelept în lume, dar un nimeni acasă!
Cine trăiește în apă să nu aibă
crocodilii dușmani.
Adevărurile
sunt valabile și fără dovezi.
Mama
și patria sunt mai importante decât cerul.
Poate corbul să devină o barză prin scăldat?
Poate corbul să devină o barză prin scăldat?
Educația
copilăriei este ca literele din inscripțiile din piatră.
Maimuța
sălbatică nu numai că se distruge pe ea îsăși, ci distruge întreaga grădină.
Fie
că numești cobra „Cobră” sau „d-nă Cobră”, ea tot te va mușca.
Nu
vinde peștele care mai plutește în lac.
Cel
care nu poate dansa să nu dea vina pe ringul de dans.
Nori
care tună rar aduc ploaie.
Doar
peștele mort plutește cu râul.
Cine
vorbește mult are mai puțin timp să gândească.
Adultul
acordă atenție faptelor, copilul dragostei.
Cuvintele
sunt fiicele pământului și faptele fiii cerului.
A-l
căuta pe Dumnezeu este o insultă către Dumnezeu, deoarece îi neagă
omniprezența.
Numai
ignorantul devine rău. Înțeleptul înțelege.
Observații 102
Niciodată nefericirea nu vine singură. Este însoțită mereu
de regrete și spaimă. Nefericirea face parte din specia durerilor cronice. Nu
te omoară, dar te macină cu încetul. Și te face în timp să renunți la tot mai
multe lucruri. Cuibărește în tine blazarea și placiditatea. Astfel, fără să-ți
dai seama, în creierul tău se instaurează mentalitatea învinsului.
Într-un fel sau altul, însă, orice om este un învins. Doar că nu a înțeles încă asta. E singurul lucru care face diferența dintre cel care se știe și cel care nu se știe un pierzător. Căci, până la urmă, pe cine îl așteaptă marea sărbătoare cu mese întinse, lăute, dansuri si focuri de artificii?
A, da! Era să uit! Sunt destul de mulți oameni care trăiesc bine, optimist, sănătos și până la adânci bătrâneți. Ca să cunoască de la un moment dat umilitoarea neputință a decrepitudinii. Urmată inevitabil de aceeași moarte la care nu s-au gândit niciodată că va veni. Nu înainte, însă, de lunga agonie a senilității sau, în schimb, lungile travalii anterioare acceptării că anii au trecut, că multe lucruri s-au pierdut, că viața nu mai este cântecul pe care parcă ieri îl fredonau cu atâta plăcere și bucurie.
Dar, desigur. Voi, fericiților - voi ce deveniți irascibili ori de câte ori vine cineva care să spună că suntem cu toții în aceeași barcă menită a se scufunda; voi, optimiștilor, care aparent nu ați aflat că există durere și există lacrimi ce ard, și există pierdere a oamenilor - voi, așadar, oameni care vă mândriți cu respectul si dragostea pentru viață, să nu întârziați în a apuca piatra și-a arunca plini de infatuare în mesagerul care vă aduce vești atât de stranii, incredibile.
Voi să rămâneți convinși că știți cel mai bine cum trebuie să fie și să-și trăiască viața un om. Să rămâneți impresionați de măreția luptelor personale și înțelepciunea de care ați dat dovadă în descoperirea și urmarea neabătută a acelui sens al vieții voastre. Fiți gata oricând să dați sfaturi, să știți voi mai bine care sunt problemele oricărui om și care ar fi soluțiile de rezolvare a acelor probleme.
Să nu fiți zgârciți în a ocărî pe cel care îndrăznește să fie nefericit. Aveți tot dreptul să vă simțiți ofensați de oricine care suferă. Că, nu-i așa?, ajunge să spuneți: fă cum spun eu și lumea întreagă va deveni paradis. Și nu uitați! Trebuie neapărat să folosiți cât mai mult cuvintele iubire, vise, speranțe și altele de aceeași nuanță. Eventual, aveți îndreptățirea de a considera că omul acela doborât este așa cauză a inferiorității lui în comparație cu voi care sunteti inteligenți, cu diplome importante, funcții și statuturi sociale meritate. Cam atât. Deoarece, după scurta atenție acordată întâmplării că minunata voastră viață a întrezărit umbra ce întunecă existența cuiva, voi imediat vă întoarceți la confortul și desfătările de zi cu zi. Și e normal să uitați repede mica pată ce imaculase vag rozul realității în care trăiți.
Este o filosofie și aceasta. A nu crede și a nu înțelege durerile unui om. O filosofie mare. Genul de filosofie care îi face pe foarte mulți să ofere din belsug vorbe deșarte omului aflat pe sfârșite. Când ar fi mai drept să i se ofere o demnă tăcere.
M-am întrebat de multe ori. Neștiind care sunt vorbele ce mângâie, de ce fac oamenii zgomot? Dacă nu pot să șteargă lacrimile din ochii unui om, de ce nu pleacă oamenii mai departe de cel care plânge? Să-i ofere măcar momentul de a rămâne doar el cu el însuși.
Dar nu se întâmplă așa. Oamenii se adună și fac repede un circ din omul necăjit. Și se formează tabere, opinii în dispută, care mai de care își descoperă brusc mari și importante motive de a fi considerat exemplu de reușită.
Ai crede că oamenii nu au altă nefericire decât aceasta că întâlnesc prea puțini oameni supărați pe care să-i judece. Dacă vei spune lumii că nu ai mâini și picioare, fii sigur că o mie de voci îți vor servi tot atâtea citate interesante. Mai mult decât asta. Vei descoperi că oamenii din jurul tău sunt geniali, buni, frumoși, morali, entuziaști etc., iar tu cu eșecurile și a ta prăpastie pe marginea căreia stai, iată, ai venit să strici armonia și sensurile universului. Prin urmare, vei fi văzut ca un dușman, criticat aspru și sfătuit cu insistență.
Vedeți? De aceea nefericirea nu vine singură niciodată. Ci este însoțită de fuga în singuratate. Și este însoțită de prăbușire a minții în nebunie sau, mai rar, sclipire de geniu.
Ea lovește temporar sau lovește strecurându-se tiptil și făcându-și casă în sufletul tău. Uneori din motive reale, implacabile. Alteori din motive exagerate. Si doare. Arde și pustiește suflete.
Dar oamenii, oamenii nu au timp să se înțeleagă și să-i înțeleagă pe oameni. Oamenii au fiecare o insulă a lor pe care o numesc fericire. Iar marele ocean al omenirii este mereu supus diverselor cataclisme care distrug multe insule. Astfel că naufragiați după naufragiați ajung să rătăcească nebun prin această goală vastitate a valurilor vieții.
Într-un fel sau altul, însă, orice om este un învins. Doar că nu a înțeles încă asta. E singurul lucru care face diferența dintre cel care se știe și cel care nu se știe un pierzător. Căci, până la urmă, pe cine îl așteaptă marea sărbătoare cu mese întinse, lăute, dansuri si focuri de artificii?
A, da! Era să uit! Sunt destul de mulți oameni care trăiesc bine, optimist, sănătos și până la adânci bătrâneți. Ca să cunoască de la un moment dat umilitoarea neputință a decrepitudinii. Urmată inevitabil de aceeași moarte la care nu s-au gândit niciodată că va veni. Nu înainte, însă, de lunga agonie a senilității sau, în schimb, lungile travalii anterioare acceptării că anii au trecut, că multe lucruri s-au pierdut, că viața nu mai este cântecul pe care parcă ieri îl fredonau cu atâta plăcere și bucurie.
Dar, desigur. Voi, fericiților - voi ce deveniți irascibili ori de câte ori vine cineva care să spună că suntem cu toții în aceeași barcă menită a se scufunda; voi, optimiștilor, care aparent nu ați aflat că există durere și există lacrimi ce ard, și există pierdere a oamenilor - voi, așadar, oameni care vă mândriți cu respectul si dragostea pentru viață, să nu întârziați în a apuca piatra și-a arunca plini de infatuare în mesagerul care vă aduce vești atât de stranii, incredibile.
Voi să rămâneți convinși că știți cel mai bine cum trebuie să fie și să-și trăiască viața un om. Să rămâneți impresionați de măreția luptelor personale și înțelepciunea de care ați dat dovadă în descoperirea și urmarea neabătută a acelui sens al vieții voastre. Fiți gata oricând să dați sfaturi, să știți voi mai bine care sunt problemele oricărui om și care ar fi soluțiile de rezolvare a acelor probleme.
Să nu fiți zgârciți în a ocărî pe cel care îndrăznește să fie nefericit. Aveți tot dreptul să vă simțiți ofensați de oricine care suferă. Că, nu-i așa?, ajunge să spuneți: fă cum spun eu și lumea întreagă va deveni paradis. Și nu uitați! Trebuie neapărat să folosiți cât mai mult cuvintele iubire, vise, speranțe și altele de aceeași nuanță. Eventual, aveți îndreptățirea de a considera că omul acela doborât este așa cauză a inferiorității lui în comparație cu voi care sunteti inteligenți, cu diplome importante, funcții și statuturi sociale meritate. Cam atât. Deoarece, după scurta atenție acordată întâmplării că minunata voastră viață a întrezărit umbra ce întunecă existența cuiva, voi imediat vă întoarceți la confortul și desfătările de zi cu zi. Și e normal să uitați repede mica pată ce imaculase vag rozul realității în care trăiți.
Este o filosofie și aceasta. A nu crede și a nu înțelege durerile unui om. O filosofie mare. Genul de filosofie care îi face pe foarte mulți să ofere din belsug vorbe deșarte omului aflat pe sfârșite. Când ar fi mai drept să i se ofere o demnă tăcere.
M-am întrebat de multe ori. Neștiind care sunt vorbele ce mângâie, de ce fac oamenii zgomot? Dacă nu pot să șteargă lacrimile din ochii unui om, de ce nu pleacă oamenii mai departe de cel care plânge? Să-i ofere măcar momentul de a rămâne doar el cu el însuși.
Dar nu se întâmplă așa. Oamenii se adună și fac repede un circ din omul necăjit. Și se formează tabere, opinii în dispută, care mai de care își descoperă brusc mari și importante motive de a fi considerat exemplu de reușită.
Ai crede că oamenii nu au altă nefericire decât aceasta că întâlnesc prea puțini oameni supărați pe care să-i judece. Dacă vei spune lumii că nu ai mâini și picioare, fii sigur că o mie de voci îți vor servi tot atâtea citate interesante. Mai mult decât asta. Vei descoperi că oamenii din jurul tău sunt geniali, buni, frumoși, morali, entuziaști etc., iar tu cu eșecurile și a ta prăpastie pe marginea căreia stai, iată, ai venit să strici armonia și sensurile universului. Prin urmare, vei fi văzut ca un dușman, criticat aspru și sfătuit cu insistență.
Vedeți? De aceea nefericirea nu vine singură niciodată. Ci este însoțită de fuga în singuratate. Și este însoțită de prăbușire a minții în nebunie sau, mai rar, sclipire de geniu.
Ea lovește temporar sau lovește strecurându-se tiptil și făcându-și casă în sufletul tău. Uneori din motive reale, implacabile. Alteori din motive exagerate. Si doare. Arde și pustiește suflete.
Dar oamenii, oamenii nu au timp să se înțeleagă și să-i înțeleagă pe oameni. Oamenii au fiecare o insulă a lor pe care o numesc fericire. Iar marele ocean al omenirii este mereu supus diverselor cataclisme care distrug multe insule. Astfel că naufragiați după naufragiați ajung să rătăcească nebun prin această goală vastitate a valurilor vieții.
O idee
La meciul de fotbal cu Norvegia, publicul spectator a fost format din 30.000 de copii sub 14 ani, din toată țara, ca urmare a sancțiunii UEFA în urma celor petrecute la meciul cu Spania, când s-au produs scene huliganice de proporții.
Copiii s-au comportat civilizat, au scandat de nenumărate ori „Hai România!”, au cântat imnul țării, au fluturat mereu stegulețe tricolore, s-au vopsit pe obraji cu cele trei culori românești, oferind la rândul lor un spectacol în tribune de toată frumusețea.
Nu știu cât durează sancțiunea UEFA, dar această experiență ar trebui repetată, cred eu, chiar în lipsa unor pedepse ca cea invocată aici.
A învăța să ții cu echipa ta, cu țara ta, nu se predă la nicio oră de dirigenție, din păcate, dar pe un stadion, într-o atmosferă total relaxantă, cu un număr uriaș de copii, se poate realiza acest lucru de-a dreptul incredibil.
Dintre acești copii, după mai multe asemenea împrejurări, se pot ridica românii de mâine care să-și iubească țara, să facă ceva aici, să construiască ceva acasă, nu doar în străinătate după ce au luat drumul bejeniei...
Merg cu gândul mai departe și spun așa: dacă aș fi parlamentar, oricum nu pesedist, aș propune o lege specială pentru acești micuți în care accesul pe stadioane cu importante manifestări sportive să fie permis, de exemplu, o dată pe lună, desigur în mod gratuit.
Nu mai pun la socoteală câți copii s-ar îndrepta către ramurile sportive, aducând mai multă sănătate în trupul obosit al nației din care facem parte.
Iată o posibilă investiție inteligentă în educație, care nu necesită nici eforturi, dar nici bani, aș zice. Oare greșesc?
P. S. Organele de ordine, la fel de numeroase ca în cazul adulților, printre care se găsesc mereu huligani, le-au confiscat copiilor merele și sandvișurile din dotare, puse cu grijă de părinții de rigoare. Suntem încă conduși de pesediști cu puțină minte, care au gândit că acești copii civilizați se vor purta ca niște derbedei și vor arunca cu merele lor pe terenul de joc, în cazul unei înfrângeri a echipei naționale.
Degradant, jenant, oripilant!
La meciul de fotbal cu Norvegia, publicul spectator a fost format din 30.000 de copii sub 14 ani, din toată țara, ca urmare a sancțiunii UEFA în urma celor petrecute la meciul cu Spania, când s-au produs scene huliganice de proporții.
Copiii s-au comportat civilizat, au scandat de nenumărate ori „Hai România!”, au cântat imnul țării, au fluturat mereu stegulețe tricolore, s-au vopsit pe obraji cu cele trei culori românești, oferind la rândul lor un spectacol în tribune de toată frumusețea.
Nu știu cât durează sancțiunea UEFA, dar această experiență ar trebui repetată, cred eu, chiar în lipsa unor pedepse ca cea invocată aici.
A învăța să ții cu echipa ta, cu țara ta, nu se predă la nicio oră de dirigenție, din păcate, dar pe un stadion, într-o atmosferă total relaxantă, cu un număr uriaș de copii, se poate realiza acest lucru de-a dreptul incredibil.
Dintre acești copii, după mai multe asemenea împrejurări, se pot ridica românii de mâine care să-și iubească țara, să facă ceva aici, să construiască ceva acasă, nu doar în străinătate după ce au luat drumul bejeniei...
Merg cu gândul mai departe și spun așa: dacă aș fi parlamentar, oricum nu pesedist, aș propune o lege specială pentru acești micuți în care accesul pe stadioane cu importante manifestări sportive să fie permis, de exemplu, o dată pe lună, desigur în mod gratuit.
Nu mai pun la socoteală câți copii s-ar îndrepta către ramurile sportive, aducând mai multă sănătate în trupul obosit al nației din care facem parte.
Iată o posibilă investiție inteligentă în educație, care nu necesită nici eforturi, dar nici bani, aș zice. Oare greșesc?
P. S. Organele de ordine, la fel de numeroase ca în cazul adulților, printre care se găsesc mereu huligani, le-au confiscat copiilor merele și sandvișurile din dotare, puse cu grijă de părinții de rigoare. Suntem încă conduși de pesediști cu puțină minte, care au gândit că acești copii civilizați se vor purta ca niște derbedei și vor arunca cu merele lor pe terenul de joc, în cazul unei înfrângeri a echipei naționale.
Degradant, jenant, oripilant!
Arz hai .......
Umeed
na thi.....usne kuchh aisa kiya..!!!
Pehle humdum kaha.....Fir kinara kiya..!!!
Pehle humdum kaha.....Fir kinara kiya..!!!
Shikwa nahi.....gar muskara kar
alwida keh gayi hoti..!!
Kasak bus itni .....kaash usne badgoi na ki hoti...!!!
Kasak bus itni .....kaash usne badgoi na ki hoti...!!!
Man
bhar gaya thaa.....sifar ek baar keh diya hota...!!
Chuchap chale jaata......Usne katl-e-gairat to na kiya hota....!!!!
Chuchap chale jaata......Usne katl-e-gairat to na kiya hota....!!!!
Na
maaf karunga jindgi bhar use.....!!!
Khudaya.....wo jahan, jaise, jinke saath hai khush rahe...!!
Khudaya.....wo jahan, jaise, jinke saath hai khush rahe...!!
Kaash
usne ..thodi to samajhdaari dikhai hoti...!!!
To aaj is kadwahat ke badle .. kuchh yaaden rahi hoti...!!
To aaj is kadwahat ke badle .. kuchh yaaden rahi hoti...!!
This is my love.
He didn't expect..... she did something like this..!!!
First where did you say..... then I did it..!!!
Don't have complaints..... if you have smiled and said..!!
I wish she had not done so much.....
My heart was filled..... I would have said it once...!!
He would have gone away...... she would not have done the murder of the night....!!!!
I will not forgive her whole life.....!!!
Happiness..... may the world be happy as those who are with you...!!
I wish she had shown a little bit.
So today, I would have been some memories today..
He didn't expect..... she did something like this..!!!
First where did you say..... then I did it..!!!
Don't have complaints..... if you have smiled and said..!!
I wish she had not done so much.....
My heart was filled..... I would have said it once...!!
He would have gone away...... she would not have done the murder of the night....!!!!
I will not forgive her whole life.....!!!
Happiness..... may the world be happy as those who are with you...!!
I wish she had shown a little bit.
So today, I would have been some memories today..
Hamacul crengilor
Lungă-i
tăcerea singurătății...
neliniște caldă,
izvorâtă din pupila nopții,
e toamnă...greierii dorm,
din sfori eu trag stelele de sub nori,
hamacul crengilor e moale,
obrazul pe care picură timpul, mă doare,
șoptește-mi un pic, printre frunze uscate,
de dragoste...
dar nu de cea înzorzonată
în cuvinte uitate,
te zăresc lună, întinsă lasciv peste viață,
nu te preface că nu mă auzi,
îmi vreau înapoi o dragoste albă,
subțire, ca firul de ață,
lumină în rouă și rouă în iarbă,
îmi cer înapoi o dimineață...
fâșâie frunzele sub umbrele tale,
miriapod pe pământ și în duh umblătoare,
prin cercuri alunec, mă pierd și mă caut,
abis colosal, timp fără soartă,
redă-mi, regino, copilul plăpând,
răpit de tine 'ntr-o noapte,
secundă albastră, învinsă și moartă,
cu cerul...când cerul.. avea sfinți...
bulgări rotunzi și timizi,
înșirați cât nisipul, sub soare,
îi străluceai în râuri,
îi legănai în coji de nucă pe mare...
o lume de îngeri cuminți...
neliniște caldă,
izvorâtă din pupila nopții,
e toamnă...greierii dorm,
din sfori eu trag stelele de sub nori,
hamacul crengilor e moale,
obrazul pe care picură timpul, mă doare,
șoptește-mi un pic, printre frunze uscate,
de dragoste...
dar nu de cea înzorzonată
în cuvinte uitate,
te zăresc lună, întinsă lasciv peste viață,
nu te preface că nu mă auzi,
îmi vreau înapoi o dragoste albă,
subțire, ca firul de ață,
lumină în rouă și rouă în iarbă,
îmi cer înapoi o dimineață...
fâșâie frunzele sub umbrele tale,
miriapod pe pământ și în duh umblătoare,
prin cercuri alunec, mă pierd și mă caut,
abis colosal, timp fără soartă,
redă-mi, regino, copilul plăpând,
răpit de tine 'ntr-o noapte,
secundă albastră, învinsă și moartă,
cu cerul...când cerul.. avea sfinți...
bulgări rotunzi și timizi,
înșirați cât nisipul, sub soare,
îi străluceai în râuri,
îi legănai în coji de nucă pe mare...
o lume de îngeri cuminți...
fii bună, stăpână, în astă noapte
îți dau regatul și visele toate
pentru clipa aceea de puritate...
lângă sfinții părinți...
îți dau regatul și visele toate
pentru clipa aceea de puritate...
lângă sfinții părinți...
Stă un om sălbatic
Așezat sub pin
„Dă-mi să trag din pipă
Și mie puțin.
Pe a mea spinare
Arde-o lumânare
Așezat sub pin
„Dă-mi să trag din pipă
Și mie puțin.
Pe a mea spinare
Arde-o lumânare
Isprăvindu-mi iute
Țeasta de scalpat
Mocasinii-și scoate
Suflu-Înghețat
Pe când fac u-u
Marii Manittu
Țeasta de scalpat
Mocasinii-și scoate
Suflu-Înghețat
Pe când fac u-u
Marii Manittu
Dar
pe-al dumitale
Plaur Robinson
Văd că-n pini sălbatici
Cresc urechi de om”
La fantoșa asta
Vulpe-i e nevasta
Plaur Robinson
Văd că-n pini sălbatici
Cresc urechi de om”
La fantoșa asta
Vulpe-i e nevasta
Și
s-a dat neghiobul
Singurel de gol
Pescuind în Tigru
Știuci pentru rasol
Îngere cu scai
L-a gonit din rai.
Singurel de gol
Pescuind în Tigru
Știuci pentru rasol
Îngere cu scai
L-a gonit din rai.
„Să
nu-mi iei nepoate
Snoavele în vânt
Palidelor Fețe
Masă mare dând
Pneuma divină
M-a făcut azimă”
Snoavele în vânt
Palidelor Fețe
Masă mare dând
Pneuma divină
M-a făcut azimă”
Avea-n
cap ca Moise
Coarne mari de ren
/L-am văzut țin minte
La est de Eden/
Acel om sălbatic
Cu păr roșiatic
Coarne mari de ren
/L-am văzut țin minte
La est de Eden/
Acel om sălbatic
Cu păr roșiatic
Aurel Buricea
CONFESIUNE
născut în provincia de farmec trist
dascăl de
suflete am fost uneori
în zori de
iubire am cultivat candori
mi - am trăit
drama vieții că un artist
///
ateii mi - au
vrut credința în sertare
inima.- i har
din harul lui Iisus
cu viața mea
aspră fericit am pus
de veghe
firea la sfintele altare
///
de- mi plânge-n sat umbra lunii pe umeri
icoană - n
lacrimi chipul mamei la geam
cade - n
vecie că frunza de pe ram
.///
cât timp ne
desparte nu pot sa- l număr
un singur
lucru cred și tare aș vrea
să locuim în
veci pe aceeași stea
Norica Isac
n-a spus nimic niciodată
și
n-a spus nimic niciodată
în care lumină se încălzea...
un șal alb de împrumut aruncat peste umeri
o lumânare arsă în unghii
o carte ascunsă-n încrucișarea brațelor
ploaia și prăbușirea ploii peste pădurea înaltă
fereastra din casă - fereastra de afară
odaia, scenă a unui act poematic în desfășurare
viața vie a unui poem într-un alt poem
pelicula tăiată - stop cadru sub reflectorul cerului:
-nu trezi poemul în lumea aceasta unde ploaia cade amară dintr-o gură străină, c o p i l ă! au strigat deschizând ușa cu groază mama și tata.
șalul a fost pus la loc în lada de zestre
c o p i l a a ieșit cu poemul din casă și a coborât între oameni
tata a plecat preatimpuriu pe dealul strămoșilor
mama a rămas răstignită în ușorii ușii
nu intră nimeni în casă
pe prag se preling din odaie poeme
scrise pe geam de un deget mic și subțire
într-un colț a rămas desenat gâtul poetului
mut ca o lebădă
peste pădurea înaltă de-atunci tot mai trec
"nori cu ugerele pline. și plouă..."
în care lumină se încălzea...
un șal alb de împrumut aruncat peste umeri
o lumânare arsă în unghii
o carte ascunsă-n încrucișarea brațelor
ploaia și prăbușirea ploii peste pădurea înaltă
fereastra din casă - fereastra de afară
odaia, scenă a unui act poematic în desfășurare
viața vie a unui poem într-un alt poem
pelicula tăiată - stop cadru sub reflectorul cerului:
-nu trezi poemul în lumea aceasta unde ploaia cade amară dintr-o gură străină, c o p i l ă! au strigat deschizând ușa cu groază mama și tata.
șalul a fost pus la loc în lada de zestre
c o p i l a a ieșit cu poemul din casă și a coborât între oameni
tata a plecat preatimpuriu pe dealul strămoșilor
mama a rămas răstignită în ușorii ușii
nu intră nimeni în casă
pe prag se preling din odaie poeme
scrise pe geam de un deget mic și subțire
într-un colț a rămas desenat gâtul poetului
mut ca o lebădă
peste pădurea înaltă de-atunci tot mai trec
"nori cu ugerele pline. și plouă..."
Ion Iancu Vale
NECESARA SOSIRE
Vin de departe iubito
cu suflet plapând și trupul flamând
dintr-un univers,
d-abia născut, sosesc,
unde am rătăcit fără busolă și hartă,
negăsindu-te la nici o poartă,
neaflându-te în nici o soartă.
O, au trecut atâția ani nelumină
de când nu te mai știu,
tâmplă firavă de cer albăstriu,
de aceea vreau acum
tot o gura să fiu,
palmele mele să aibe gură,
umeri mei gură să poarte,
călcâile mele gură să fie,
să nu obosesc devorându-te.
Vin de departe iubito
cu suflet plapând și trupul flamând
dintr-un univers,
d-abia născut, sosesc,
unde am rătăcit fără busolă și hartă,
negăsindu-te la nici o poartă,
neaflându-te în nici o soartă.
O, au trecut atâția ani nelumină
de când nu te mai știu,
tâmplă firavă de cer albăstriu,
de aceea vreau acum
tot o gura să fiu,
palmele mele să aibe gură,
umeri mei gură să poarte,
călcâile mele gură să fie,
să nu obosesc devorându-te.
Vin de departe iubito
dintr-un univers
d-abia născut, sosesc.
Sunt mulți ani nelumină de când,
obsedantă te port
ca pe moarte în gând.
dintr-un univers
d-abia născut, sosesc.
Sunt mulți ani nelumină de când,
obsedantă te port
ca pe moarte în gând.
Cadar Katalin
to
|
|
|
to
|
|
|
nu sunt femeia care să poarte
rochii
de mătase,
să o dezbraci
pentru plăcerea demonilor
ascunși în mintea ta,
noaptea
mușcându-i din trup
cu sălbătăcia ochilor flămânzi
și nici pantofi cu tocuri înalte nu port,
ca să-ți străpung
beția simțirilor,
precum o curtezană
dintr-un regat.
rochii
de mătase,
să o dezbraci
pentru plăcerea demonilor
ascunși în mintea ta,
noaptea
mușcându-i din trup
cu sălbătăcia ochilor flămânzi
și nici pantofi cu tocuri înalte nu port,
ca să-ți străpung
beția simțirilor,
precum o curtezană
dintr-un regat.
sunt tremurul unui gând,
...plânsul ploii în miezul nopții,
...un vis fără glas,
...o notă sub arcușul unei viori
dezacordate
și încă sunt mult mai mult decât nu sunt.
...plânsul ploii în miezul nopții,
...un vis fără glas,
...o notă sub arcușul unei viori
dezacordate
și încă sunt mult mai mult decât nu sunt.
Sunt
mult mai mult decât nu sunt
Mă zidești câte-un pic
.
Suntem doi călători pe un munte de gheață,
Eu port lanțuri în piept, tu fuioare de ceață,
Poposim deseori într-un cuib de culori,
Inventăm jocuri seci și, mai nou, închisori.
.
Când ninsoarea începe prin cercuri să sape,
Ne oprim într-un gând lângă margini de ape;
Tu începi să zidești (mă zidești câte-un pic),
Dar în templul-ateu sunt un gram de nimic.
.
Pașii noștri adună morgane pe drum,
În peșteri ascundem universul de-acum,
Soli de ieri rătăciți în vitralii deșarte,
Pe când timpul ne strigă cu tonuri de noapte:
.
Sunteți orbi, nu vedeți că zidiți în zadar,
Crezul vostru e strâmb, poate fi un hotar
Între zorii ce pasc peste-o lume de ger
Și cei triști care mor înghițiți de mister?!
.
Suntem doi călători pe un munte de gheață,
Eu port lanțuri în piept, tu fuioare de ceață,
Poposim deseori într-un cuib de culori,
Inventăm jocuri seci și, mai nou, închisori.
.
Când ninsoarea începe prin cercuri să sape,
Ne oprim într-un gând lângă margini de ape;
Tu începi să zidești (mă zidești câte-un pic),
Dar în templul-ateu sunt un gram de nimic.
.
Pașii noștri adună morgane pe drum,
În peșteri ascundem universul de-acum,
Soli de ieri rătăciți în vitralii deșarte,
Pe când timpul ne strigă cu tonuri de noapte:
.
Sunteți orbi, nu vedeți că zidiți în zadar,
Crezul vostru e strâmb, poate fi un hotar
Între zorii ce pasc peste-o lume de ger
Și cei triști care mor înghițiți de mister?!
Va cădea
fapta prezentului
în albia trecutului.
Apa-i va lua strigătul.
fapta prezentului
în albia trecutului.
Apa-i va lua strigătul.
Norul
Îngeri
tropăie deasupra-i,
El,cuib de lebede.
El,cuib de lebede.
În deşert
De-i vânt,
nisipul acoperă vederea.
De nu-i, soarele orbeşte.
nisipul acoperă vederea.
De nu-i, soarele orbeşte.
Drumul
Nu-i loc
de-ntors.
Îngust, doar înainte
poartă cu tot ce e
în urmă.
Îngust, doar înainte
poartă cu tot ce e
în urmă.
CALEA SUFLETULUI
Si
dac-ai sti cat spinii dor/ Cand negura din lume face-nconjor/Luptand s-acopere
in valu-i muritor/ Si rau si ram si tot divinu-nnaltator.
Si
dac-ai sti cat esti de adormit/ Cand viata ca fir ros de ganduri si fapte
otravit/ Te-nvaluie pe gat, pe piept si pe picioare/ Si din lastar frumos si
dulce la privit/ Ajungi un fedeles legat la suflet si la gura...
Si dac-ai sti cat de mult D-zeu
te-nnobilat ,
In dragostea Lui pentru tine, te-nfloreste repetat/ In zorii zilei cand soarele-l privesti c-apare din neant/ Cu fruntea-ti plina-n roua esti dornic sa traiesti neincetat.
In dragostea Lui pentru tine, te-nfloreste repetat/ In zorii zilei cand soarele-l privesti c-apare din neant/ Cu fruntea-ti plina-n roua esti dornic sa traiesti neincetat.
Si
dac-ai sti cat rau iti faci atuncea cand dezbini/
Pe mama de-al sau prunc, pe fiu si fiica de parintii dati divini/ Manipuland si mult cercand a progresa, pe treptele spre iad, pavate-n buruieni si spini/Te-ai lepada de maleficitatea-ti ce iti condamna sufletul la neputinta de a evolua/Ca-l lasi acoperit in veninul fierii multor cerberi, ce-s criminali sadea.
Pe mama de-al sau prunc, pe fiu si fiica de parintii dati divini/ Manipuland si mult cercand a progresa, pe treptele spre iad, pavate-n buruieni si spini/Te-ai lepada de maleficitatea-ti ce iti condamna sufletul la neputinta de a evolua/Ca-l lasi acoperit in veninul fierii multor cerberi, ce-s criminali sadea.
Si
dac-ai sti ce mult te uratesti cand ai putea sa fii frumos/ Din trandafirul cel
splendit, vietuitor pe largi taramuri umbrite-n chiparosi/ Inconstient te
lepezi, de proaspete, burgunduri catifele, te usti, nu te ridici de jos/ Desi
samanta de divin o ai in tine, e-ncondeiata in radacina-ti impatimita si
putrezita-ti pan' la os.
Si
dac-ai sti c-a vietii carte spre inflorire-i una/ Si n-are treaba cu hada lupta
pentru-acumulare si omorarea aproapelui spre propria-ti inaltare/ Te-ai lepada
de smoala humei in care radacinile din lacomie ti-ai infipt/ Si ai trezi
divinu-n tine, urmand nu legi corupte umane si sovine, ci calea Creatorului
ce-n puritate si lumina absoluta din chipul Lui te-a zamislit.
Adrian Bucurescu
Lacrimile omizilor
înșurubează un drug de ceață
în măruntaiele câmpiei.
Broaștele și boii-bălții au tăcut.
Doar un clopot mai bate
departe, la templul de tămâie.
Ca niște nuci secetoase au secat
inimile celor prinși pe câmp.
Ca negara în leagănul vântului
foșnesc cerceii la urechile Malinconiei.
Pâlpâie un sfeșnic în cearcănul cerului.
Un somn fără somn sare pe lac
drept în vârșa de argint a Lunii.
Din botul unei bărci bătrâne
țâșnește un sânge gros și împuțit
de parcă o groază de iluzii au pocnit.
Totu-i trist, totu-i părăginit.
Degeaba miaună speranțele tărcate
cu lumânări aprinse la căpătâi.
Prin frunzele ciuruite ale duzilor
se preling lacrimile omizilor.
în măruntaiele câmpiei.
Broaștele și boii-bălții au tăcut.
Doar un clopot mai bate
departe, la templul de tămâie.
Ca niște nuci secetoase au secat
inimile celor prinși pe câmp.
Ca negara în leagănul vântului
foșnesc cerceii la urechile Malinconiei.
Pâlpâie un sfeșnic în cearcănul cerului.
Un somn fără somn sare pe lac
drept în vârșa de argint a Lunii.
Din botul unei bărci bătrâne
țâșnește un sânge gros și împuțit
de parcă o groază de iluzii au pocnit.
Totu-i trist, totu-i părăginit.
Degeaba miaună speranțele tărcate
cu lumânări aprinse la căpătâi.
Prin frunzele ciuruite ale duzilor
se preling lacrimile omizilor.
*
O întâmplare-ntâmplătoare
Ce s-a-ntâmplat din întâmplare
Un corb da chix și sta pe pisc,
Având un mândru pix în plisc.
- Băi frate-miu, - zicea o cioară -
Rău mai era cu călimară
Și chiu și vai prin buzunări,
Cu brânza-n cui, fără țigări.
Azi are lumea internet
Și-și pune prin odăi parchet,
De parc-ar fi toți procurori!
Vezi Copșa Mică și-apoi mori!
Să mori de râs, că e mai bine
Decât să râdă ei de tine!
Eu nu știu, zău, că nu-s ca ei,
Să cerce cei ce cer cercei!
Tu știi că știu că știuca-i pește
Și scumpul mai mult păgubește,
Dar banul e un nume rar
Și se cam pierde-n numerar,
Și-o barză brează face zarvă
Pe-o varză, unde stă o larvă.
Dar larva, fiind de la țară,
Barza o dă din varză-afară.
Morala:
Proletari din toate țările, uniți-vă!
Ce s-a-ntâmplat din întâmplare
Un corb da chix și sta pe pisc,
Având un mândru pix în plisc.
- Băi frate-miu, - zicea o cioară -
Rău mai era cu călimară
Și chiu și vai prin buzunări,
Cu brânza-n cui, fără țigări.
Azi are lumea internet
Și-și pune prin odăi parchet,
De parc-ar fi toți procurori!
Vezi Copșa Mică și-apoi mori!
Să mori de râs, că e mai bine
Decât să râdă ei de tine!
Eu nu știu, zău, că nu-s ca ei,
Să cerce cei ce cer cercei!
Tu știi că știu că știuca-i pește
Și scumpul mai mult păgubește,
Dar banul e un nume rar
Și se cam pierde-n numerar,
Și-o barză brează face zarvă
Pe-o varză, unde stă o larvă.
Dar larva, fiind de la țară,
Barza o dă din varză-afară.
Morala:
Proletari din toate țările, uniți-vă!
Marilena Apostu
PÂNĂ CÂND ÎNTUNERICUL ÎȘI PIERDE TOATE FRUNZELE
O
ceață se înghesuie la fereastră,
e liniște. Somnul se apleacă peste cuvintele-mi însingurate.
Uneori am două mâini stângi, fiecare dintre ele au fost ocupate cu felii de joc trăite în dimineți pe neașteptate.
Acum e tare frig în amintiri. Urme pe asfalt lângă așteptarea cusută pe degete au adormit. Linii din palmă și tâmpla te așteaptă până când întunericul își pierde toate frunzele.
Teama și pâinea dospită împrăștie culori în fiecare dimineață.
Prin vene curg litere arse, tălpi însetate de mișcare caută respirații grăbite.
Ne-am iubit o singură dată și atunci într-o altă limbă care n-a existat.
Liniștea se strecoară în ceasornicul ce și-a pierdut cumpătul. Ca într-o zadarnică închinare oasele au început să se teamă de cerul adormit în mărăcinii aruncați la întâmplare.
e liniște. Somnul se apleacă peste cuvintele-mi însingurate.
Uneori am două mâini stângi, fiecare dintre ele au fost ocupate cu felii de joc trăite în dimineți pe neașteptate.
Acum e tare frig în amintiri. Urme pe asfalt lângă așteptarea cusută pe degete au adormit. Linii din palmă și tâmpla te așteaptă până când întunericul își pierde toate frunzele.
Teama și pâinea dospită împrăștie culori în fiecare dimineață.
Prin vene curg litere arse, tălpi însetate de mișcare caută respirații grăbite.
Ne-am iubit o singură dată și atunci într-o altă limbă care n-a existat.
Liniștea se strecoară în ceasornicul ce și-a pierdut cumpătul. Ca într-o zadarnică închinare oasele au început să se teamă de cerul adormit în mărăcinii aruncați la întâmplare.
exişti şi mi-e bine
sămânţă
divină în rana ta acidă
o formă de îngropată inimă
în harul flăcării
blestem ridicat împotriva înlănţuitelor strigăte
de acolo
o pace sigură curge
ca frigul în oasele ostenite de viaţă
din streşini de stele
dând orbilor lumină
în cioburi de suflet spart
mi-am plătit considerabil furiile şi mila
acum merit să-mi încălzeşti iernile
vibrând întors de luciul apelor
înc-un zbor deasupra aşteptărilor
o formă inegală de suflet restant
pentru buna mea îndrăzneală de-a te şti
exişti si mi-e bine
o formă de îngropată inimă
în harul flăcării
blestem ridicat împotriva înlănţuitelor strigăte
de acolo
o pace sigură curge
ca frigul în oasele ostenite de viaţă
din streşini de stele
dând orbilor lumină
în cioburi de suflet spart
mi-am plătit considerabil furiile şi mila
acum merit să-mi încălzeşti iernile
vibrând întors de luciul apelor
înc-un zbor deasupra aşteptărilor
o formă inegală de suflet restant
pentru buna mea îndrăzneală de-a te şti
exişti si mi-e bine
mai pun de rugă
mai mult decât soarele la amiază
încălzești și topești inima rece ca piatra
te scufunzi după noi
ticăie-n șoapte somnul dulce
la nunta morții îmbătrânite
ceasul e o față de demon
un ochi în moaca de oțel
solicită vedere în orizontul cenușiu
prind de mână
un înger atunci când sună
grăbit mă trezesc la un pas de rugăciunea
plecată spre scara lui iacob
o trag de umeri mă lupt disperat
o țin de picioare mă zbat nu mă las
se moare în viață mai bine
decât capul ascuns al unui călău
dezvrăjită din mine
o rugă ce știu
cuibărit lângă piept
îi stau în rostire
primul cui am cercat
ehei... coboară un înger
mai ai de urcat
încălzești și topești inima rece ca piatra
te scufunzi după noi
ticăie-n șoapte somnul dulce
la nunta morții îmbătrânite
ceasul e o față de demon
un ochi în moaca de oțel
solicită vedere în orizontul cenușiu
prind de mână
un înger atunci când sună
grăbit mă trezesc la un pas de rugăciunea
plecată spre scara lui iacob
o trag de umeri mă lupt disperat
o țin de picioare mă zbat nu mă las
se moare în viață mai bine
decât capul ascuns al unui călău
dezvrăjită din mine
o rugă ce știu
cuibărit lângă piept
îi stau în rostire
primul cui am cercat
ehei... coboară un înger
mai ai de urcat
DACĂ TE CERE DE VERS O MIREASĂ
DACĂ DE SARE TE CERE CREIERUL LUI DUMNEZEU
DACĂ DE SARE TE CERE CREIERUL LUI DUMNEZEU
dacă
te cere de vers o mireasă
dacă te cere de bărbat o metaforă dacă te vor
de amant accentul ritmul timbrul perfecte
dacă ploaia începe din dreptul
nasului bărbiei pleoapelor tale
dacă virgula naşte pruncul punctului
şi mai ales dacă pruncul punctului devine
voinic şi vijelios cît ai clipi
cît ai respira o singură dată
să scriem un poem ingenios şi binevoitor
despre toate aceste simpatice
grave-ntîmplări
să batem vîntul cu pumnii fragili
din zgîrciuri nervi şi vinişoare fine
în piept
să-nghiţim potcoavele armăsarilor tineri
focoşi deodată cu ţărîna gustoasă
dintre pliurile metalului lustruit
de drumuri şi ierburi
să ne suim în copaci şi să strigăm
inflamaţi cucurigu rigu gu
să păşim cu rădăcinile lor transformate
în picioare de carne
din zare în zare
să facem focul în litere care nu există
decît adînc scufundate în ţeasta lui dumnezeu
să ne batem apoi nu în săbii nu în suliţe lungi
nu în pietre ori bolovani
ci în flăcările din mijlocul literelor
cu limbile nesfîrşite delicios colorate
dacă te cere de bărbat o metaforă dacă te vor
de amant accentul ritmul timbrul perfecte
dacă ploaia începe din dreptul
nasului bărbiei pleoapelor tale
dacă virgula naşte pruncul punctului
şi mai ales dacă pruncul punctului devine
voinic şi vijelios cît ai clipi
cît ai respira o singură dată
să scriem un poem ingenios şi binevoitor
despre toate aceste simpatice
grave-ntîmplări
să batem vîntul cu pumnii fragili
din zgîrciuri nervi şi vinişoare fine
în piept
să-nghiţim potcoavele armăsarilor tineri
focoşi deodată cu ţărîna gustoasă
dintre pliurile metalului lustruit
de drumuri şi ierburi
să ne suim în copaci şi să strigăm
inflamaţi cucurigu rigu gu
să păşim cu rădăcinile lor transformate
în picioare de carne
din zare în zare
să facem focul în litere care nu există
decît adînc scufundate în ţeasta lui dumnezeu
să ne batem apoi nu în săbii nu în suliţe lungi
nu în pietre ori bolovani
ci în flăcările din mijlocul literelor
cu limbile nesfîrşite delicios colorate
*
versurile
mele sînt bune pentru ziduri
ziduri pentru ziduri ziduri din ziduri
nu altceva ziduri în ziduri
ziduri deasupra de ziduri ziduri dedesubt
de ziduri
versurile mele sînt cele mai bune ziduri
dintre zidurile reale ori imaginare
versurile mele fluieră ziduri
versurile mele înghit ziduri vomită ziduri
urinează ziduri
zidurile de versuri sînt memoria mea
zidurile de litere din pană de aripă
de pasăre zburătoare ori din seu de piele de bou
sînt şi creierul meu şi pojghiţa creierului meu
versurile din ziduri sînt surorile epileptice
ale zidurilor din versuri
zidurile scriu cu omoplaţii frigului poeme sucite
versurile răzvrătite scriu ziduri
cu măduva silabelor lor
cimentul din oase de vers este
ca şi săgeata din călcîiul lui ahile
nemuritor şi curgător şi perseverent între
degetele secolelor
ziduri pentru ziduri ziduri din ziduri
nu altceva ziduri în ziduri
ziduri deasupra de ziduri ziduri dedesubt
de ziduri
versurile mele sînt cele mai bune ziduri
dintre zidurile reale ori imaginare
versurile mele fluieră ziduri
versurile mele înghit ziduri vomită ziduri
urinează ziduri
zidurile de versuri sînt memoria mea
zidurile de litere din pană de aripă
de pasăre zburătoare ori din seu de piele de bou
sînt şi creierul meu şi pojghiţa creierului meu
versurile din ziduri sînt surorile epileptice
ale zidurilor din versuri
zidurile scriu cu omoplaţii frigului poeme sucite
versurile răzvrătite scriu ziduri
cu măduva silabelor lor
cimentul din oase de vers este
ca şi săgeata din călcîiul lui ahile
nemuritor şi curgător şi perseverent între
degetele secolelor
*
dacă
te cere de viaţă mortulbărbat
cel mai frumos din emisfera nordică
poate chiar şi din cea sudică
dacă te cere de mort viaţa cu cele mai teribile
mai sclipitoare mai tremurătoare
pulpe şi ţîţe
dacă te cere de albină mierea din stupuri
stupurile din poiene şi din poeme în floare
dacă te cere de miere limba lui dumnezeu
şi dacă de sare te cere creierul lui dumnezeu
ce e mai bine să te naşti în fine de-adevăratelea
ori tot de-adevăratelea
să rămîi ascuns şi necunoscut
umil bob de nisip în deşertul sahara
cel mai frumos din emisfera nordică
poate chiar şi din cea sudică
dacă te cere de mort viaţa cu cele mai teribile
mai sclipitoare mai tremurătoare
pulpe şi ţîţe
dacă te cere de albină mierea din stupuri
stupurile din poiene şi din poeme în floare
dacă te cere de miere limba lui dumnezeu
şi dacă de sare te cere creierul lui dumnezeu
ce e mai bine să te naşti în fine de-adevăratelea
ori tot de-adevăratelea
să rămîi ascuns şi necunoscut
umil bob de nisip în deşertul sahara
*
sufletul
poemei stă ca un vultur pe creasta muntelui
şi numără norii numără ploile
viitoare picătură cu picătură
ori ninsorile de mîine poimîine
fulg de zăpadă cu fulg de zăpadă
sufletul poemei aşa cam în jurul prînzului
începe să alerge din creastă de munte
în creastă de munte numărînd celulele
fiecărui milimetru de piatră
sufletul poemei pe la ora patru după amiaza
se retrage pe poienele muntelui gravide
cu puişori de fire de iarbă
şi la umbra propriei umbre îşi face cuib
şi slobozeşte în el ouă cu miezul şi coaja
din puf de metafore miraculoase
şi se-aşază poate chiar pentru veacuri
la clocit la veghere
precum vechile piramide ale nilului
şi-ale egiptului
şi numără norii numără ploile
viitoare picătură cu picătură
ori ninsorile de mîine poimîine
fulg de zăpadă cu fulg de zăpadă
sufletul poemei aşa cam în jurul prînzului
începe să alerge din creastă de munte
în creastă de munte numărînd celulele
fiecărui milimetru de piatră
sufletul poemei pe la ora patru după amiaza
se retrage pe poienele muntelui gravide
cu puişori de fire de iarbă
şi la umbra propriei umbre îşi face cuib
şi slobozeşte în el ouă cu miezul şi coaja
din puf de metafore miraculoase
şi se-aşază poate chiar pentru veacuri
la clocit la veghere
precum vechile piramide ale nilului
şi-ale egiptului
*
beau ca şi cum apă aş bea laptele muntelui
pe care împăratul muntelui şi împărăteasa
muntelui îl mulg direct în clepsidra poemului
încă neimaginat încă nenăscut
în vreo minte de muritor
de fapt de ţîţa muntelui m-agăţ cu limba
şi cu dinţii şi cu laptele lui mă îmbăt
ca şi cum mi-aş turna cu o pîlnie
înfiorător de mare în coşul pieptului
şi-n punga nesfîrşită a stomacului cel mai bun whisky
cea mai înverşunată licoare
beau ca şi cum apă aş bea amintirile muntelui
şi ploile şi zăpezile muntelui
beau ca şi cum apă aş bea laptele muntelui
pe care împăratul muntelui şi împărăteasa
muntelui îl mulg direct în clepsidra poemului
încă neimaginat încă nenăscut
în vreo minte de muritor
de fapt de ţîţa muntelui m-agăţ cu limba
şi cu dinţii şi cu laptele lui mă îmbăt
ca şi cum mi-aş turna cu o pîlnie
înfiorător de mare în coşul pieptului
şi-n punga nesfîrşită a stomacului cel mai bun whisky
cea mai înverşunată licoare
beau ca şi cum apă aş bea amintirile muntelui
şi ploile şi zăpezile muntelui
*
arborele musafir e o pătrime alb o pătrime verde
o pătrime negru o pătrime galben
şi intră nestingherit pe geam după ce-l deschide
cu vîrful îndrăzneţ şi viril
arborele musafir e foarte obosit şi e mort de sete
bea acum priviţi poeme
din creierul meu cu scorburile lungi şi iscoditoare
căptuşite cu platină
pînă i se sting şi oboseala şi setea
arborele musafir e complet albastru pe dedesubt
pe sub coaja albă ca laptele
arborele musafir ştie limba română pînă-n străfunduri
pe dinafară pe dinăuntru
de jos în sus şi chiar de sus în jos
şi chiar de la dreapta la stînga
şi de la stînga la dreapta
arborele musafir este şi pelerină de ploaie
şi cer care azvîrle pe pămînt cu potop
de apă cu tunete şi fulgere
arborele musafir este în fine
cel mai bun lemn de sicriu
numai între pereţii din scîndura ţesută din el
trupul poetului şi trupul poemului putrezesc
întotdeauna pînă la capăt
o pătrime negru o pătrime galben
şi intră nestingherit pe geam după ce-l deschide
cu vîrful îndrăzneţ şi viril
arborele musafir e foarte obosit şi e mort de sete
bea acum priviţi poeme
din creierul meu cu scorburile lungi şi iscoditoare
căptuşite cu platină
pînă i se sting şi oboseala şi setea
arborele musafir e complet albastru pe dedesubt
pe sub coaja albă ca laptele
arborele musafir ştie limba română pînă-n străfunduri
pe dinafară pe dinăuntru
de jos în sus şi chiar de sus în jos
şi chiar de la dreapta la stînga
şi de la stînga la dreapta
arborele musafir este şi pelerină de ploaie
şi cer care azvîrle pe pămînt cu potop
de apă cu tunete şi fulgere
arborele musafir este în fine
cel mai bun lemn de sicriu
numai între pereţii din scîndura ţesută din el
trupul poetului şi trupul poemului putrezesc
întotdeauna pînă la capăt
O mie de nopți și o mie de zile, plus
una
i)
7 minute, aprilie 20
Încă îmi brăzdau vechile temeri toate adierile reci,
Dar eram en retard, mă grăbeam foarte mult..
Tot am întârzâiat, cam 7 minute, într-un aprilie 20,
Și mi-aduc aminte că-n taxi tăceam în tumult
Ca o volbură cu reproșuri instantanee, fără glasuri,
Ca o vinovăție fără margini.. Iar cele nesfinte
Și aspre cuvinte îmi oblojeau penitența cu ștrasuri;
Sunt doar 7 minute, sunt prea multe cuvinte..
Îmi certam eul admirându-i în plexiglas, norii albi,
Te cerți degeaba, cumetre, poate e tot în parc
Și n-a plecat ca un arc.. Straniu, trandafirii cudalbi
Visau sărutul ploii în giratoriul verde, în țarc..
(Așa-i imaginam stresat la semaforul traumatizant)
Și totuși, cumetre, eu nu cred că o să îi plouă,
Ce idei stupide, combini metafore în sensul volant
Când poți asculta răsăritul dimineții în rouă ?
Încă îmi brăzdau vechile temeri toate adierile reci,
Dar eram en retard, mă grăbeam foarte mult..
Tot am întârzâiat, cam 7 minute, într-un aprilie 20,
Și mi-aduc aminte că-n taxi tăceam în tumult
Ca o volbură cu reproșuri instantanee, fără glasuri,
Ca o vinovăție fără margini.. Iar cele nesfinte
Și aspre cuvinte îmi oblojeau penitența cu ștrasuri;
Sunt doar 7 minute, sunt prea multe cuvinte..
Îmi certam eul admirându-i în plexiglas, norii albi,
Te cerți degeaba, cumetre, poate e tot în parc
Și n-a plecat ca un arc.. Straniu, trandafirii cudalbi
Visau sărutul ploii în giratoriul verde, în țarc..
(Așa-i imaginam stresat la semaforul traumatizant)
Și totuși, cumetre, eu nu cred că o să îi plouă,
Ce idei stupide, combini metafore în sensul volant
Când poți asculta răsăritul dimineții în rouă ?
7
minute, aprilie 20.
Anul, nu mai contează, vechiul meu Galaxy era mai precis decât timpul.
Îl iubeam, negreșit.
Pe el, cu timpul lui inodor, cu spațiile lui fără timp, incolore, intercalându-mă.
Ce idee stupidă, să visezi în întârzâiere încă de la prima întâlnire (posibil romantică) preocupat prea abstract de o prea ipotetică ploaie peste trandafirii alb-roșii dintr-un oarecare scuar verde împlătoșând asfaltul unui giratoriu oarecare, fix în fața acelui parc, el însuși, parcul.. fix locația unui posibil romantism cu un probabil dramatism, generat tocmai de prea absurda reverie, într-o indolență atemporală !?
-Sunt doar 7 minute, maestre.. Cu siguranță, n-a plecat, este undeva, pe o bancă..
Cu trupul pe jumătate în afara mașinii i-am zâmbit taximetristului ca un nătâng cu aspirații contorsioniste ; încercam sa redevin teluric, să mă respir în norii neplouați.
Trandafirii ăia...
Ce știi tu amigo, ne-am cunoscut pe Facebook, totul este virtual, chiar și acum.
Am impresia că exist în abstracții, am senzația că am un fel de vis, o iluzie optică.
Poate că invitata mea nici nu există în realitate.
-Cât mă costă, șefu', că nu văd aparatul.
-9 lei și 10 bani. A fost o cursă scurtă, maestre. Puteați veni pe jos, lejer, dacă..
Dacă..
Ce știi tu, my friend.. și viața este tot o cursă scurtă.
Oricum, întotdeauna timpul găsește scuze convenabile ; el nu suportă condiționări.
-Ok, ia 20 de franci și păstrează restul. Sunt superstițios.
Era un fel de ofrandă pentru îmbunarea zeilor Timpului.
Poate nu mai conta, dar oamenilor le plac sacrificiile inutile, au satisfacția sinelui.
-Și, cu divorțul meu, v-am povestit puțin.. Credeți că mă puteți ajuta ?
-Nu am timp, aaa.. Asta știai. Pleonasm. Scuze, acum n-am nicio carte de vizită.
-Păi.. E și normal, nu ?
Mda, ar fi fost culmea, să merg la o întâlnire posibil romantică iar in buzunar să îmi atârne port-visitul. I-am dictat numărul meu de telefon, cu viteza luminii. El tasta.
-Îmi dai un sms, îmi scrii pe scurt : sunt.. A, apropos, eu sunt Cristi.
-Bogdan, maestre. Eu sunt Bogdan.
I-am făcut semn că am priceput, l-am salutat pivotând rapid spre piticii străjuindu-mi intrarea parcului și-n penumbra ochilor i-am observat salutul complice zâmbitor.
Îmi arăta prin gesturi că îmi urează noroc.
-Să fie, frate.. să fie.
Am aruncat bonul fiscal în primul coș de gunoi din dreapta porților de la intrare, și..
Ce mirat am fost !
Stătea pe a doua băncuță, rezemată de spatar, își ținea neglijent piciorul drept peste piciorul stâng și își butona alene mobilul, absentă, distrată.
Nu părea atât de agitată, nu am avut impresia reproșului deși avea toate motivele, amândoi veneam dintr-o lume a basmelor abstracte, la urma urmelor.
Sau.. Poate că basmele noastre abia începeau...
Și i le-am promis, o mie de nopți și o mie de zile, plus una...
-Aceste 7 minute... S-ar putea să nu conteze, niciodată. Sau, dimpotrivă...
Anul, nu mai contează, vechiul meu Galaxy era mai precis decât timpul.
Îl iubeam, negreșit.
Pe el, cu timpul lui inodor, cu spațiile lui fără timp, incolore, intercalându-mă.
Ce idee stupidă, să visezi în întârzâiere încă de la prima întâlnire (posibil romantică) preocupat prea abstract de o prea ipotetică ploaie peste trandafirii alb-roșii dintr-un oarecare scuar verde împlătoșând asfaltul unui giratoriu oarecare, fix în fața acelui parc, el însuși, parcul.. fix locația unui posibil romantism cu un probabil dramatism, generat tocmai de prea absurda reverie, într-o indolență atemporală !?
-Sunt doar 7 minute, maestre.. Cu siguranță, n-a plecat, este undeva, pe o bancă..
Cu trupul pe jumătate în afara mașinii i-am zâmbit taximetristului ca un nătâng cu aspirații contorsioniste ; încercam sa redevin teluric, să mă respir în norii neplouați.
Trandafirii ăia...
Ce știi tu amigo, ne-am cunoscut pe Facebook, totul este virtual, chiar și acum.
Am impresia că exist în abstracții, am senzația că am un fel de vis, o iluzie optică.
Poate că invitata mea nici nu există în realitate.
-Cât mă costă, șefu', că nu văd aparatul.
-9 lei și 10 bani. A fost o cursă scurtă, maestre. Puteați veni pe jos, lejer, dacă..
Dacă..
Ce știi tu, my friend.. și viața este tot o cursă scurtă.
Oricum, întotdeauna timpul găsește scuze convenabile ; el nu suportă condiționări.
-Ok, ia 20 de franci și păstrează restul. Sunt superstițios.
Era un fel de ofrandă pentru îmbunarea zeilor Timpului.
Poate nu mai conta, dar oamenilor le plac sacrificiile inutile, au satisfacția sinelui.
-Și, cu divorțul meu, v-am povestit puțin.. Credeți că mă puteți ajuta ?
-Nu am timp, aaa.. Asta știai. Pleonasm. Scuze, acum n-am nicio carte de vizită.
-Păi.. E și normal, nu ?
Mda, ar fi fost culmea, să merg la o întâlnire posibil romantică iar in buzunar să îmi atârne port-visitul. I-am dictat numărul meu de telefon, cu viteza luminii. El tasta.
-Îmi dai un sms, îmi scrii pe scurt : sunt.. A, apropos, eu sunt Cristi.
-Bogdan, maestre. Eu sunt Bogdan.
I-am făcut semn că am priceput, l-am salutat pivotând rapid spre piticii străjuindu-mi intrarea parcului și-n penumbra ochilor i-am observat salutul complice zâmbitor.
Îmi arăta prin gesturi că îmi urează noroc.
-Să fie, frate.. să fie.
Am aruncat bonul fiscal în primul coș de gunoi din dreapta porților de la intrare, și..
Ce mirat am fost !
Stătea pe a doua băncuță, rezemată de spatar, își ținea neglijent piciorul drept peste piciorul stâng și își butona alene mobilul, absentă, distrată.
Nu părea atât de agitată, nu am avut impresia reproșului deși avea toate motivele, amândoi veneam dintr-o lume a basmelor abstracte, la urma urmelor.
Sau.. Poate că basmele noastre abia începeau...
Și i le-am promis, o mie de nopți și o mie de zile, plus una...
-Aceste 7 minute... S-ar putea să nu conteze, niciodată. Sau, dimpotrivă...
ii)
Cum își povestesc sufletele, tăcând
Ne-am plimbat agale ca și cum ne cunoșteam din copilărie, dar ne studiam în secret, cu coada ochiului ; cred că simțeam nevoia să te ating, să mă conving că ești reală.
Cred că simțeai același impuls, pe atunci, în aprilie 20, la ora H plus 7 minute.
Cred că eram uimiți de curajul dematerializării abstracțiilor tastate generos.
Aveam impresia că m-aș putea agăța de roata mare și că aș fi capabil să atârn vreo 7 minute în gol pentru un sărut, ca în The Notebook. Tu nu știai filmul ăsta, pe atunci.
Unii îi spun alchimie, alții îi spun suflete-pereche.
Eu o numesc déjà-vu. Văzusem filmul, da.
Nu știu cum, dar am fost sigur că îți doreai același final de poveste.
Perfecțiunea iubirii și nu iubirea perfectă ; ea este imposibilă.
Și am început să ne trăim basmele, pur și simplu, ca într-un poem de inimă roșie.
Ne-am plimbat agale ca și cum ne cunoșteam din copilărie, dar ne studiam în secret, cu coada ochiului ; cred că simțeam nevoia să te ating, să mă conving că ești reală.
Cred că simțeai același impuls, pe atunci, în aprilie 20, la ora H plus 7 minute.
Cred că eram uimiți de curajul dematerializării abstracțiilor tastate generos.
Aveam impresia că m-aș putea agăța de roata mare și că aș fi capabil să atârn vreo 7 minute în gol pentru un sărut, ca în The Notebook. Tu nu știai filmul ăsta, pe atunci.
Unii îi spun alchimie, alții îi spun suflete-pereche.
Eu o numesc déjà-vu. Văzusem filmul, da.
Nu știu cum, dar am fost sigur că îți doreai același final de poveste.
Perfecțiunea iubirii și nu iubirea perfectă ; ea este imposibilă.
Și am început să ne trăim basmele, pur și simplu, ca într-un poem de inimă roșie.
iii)
Poemul de inimă roșie, Șeherezadei
Dacă am avea o mie de nopți
Ne-am bate în perne cu ardei copți,
Am râde în hashtaguri din spirit gregar ;
Chiar aveau ardei copți, în cuaternar ?
Dacă am avea o mie de nopți
Ne-am bate în perne cu ardei copți,
Am râde în hashtaguri din spirit gregar ;
Chiar aveau ardei copți, în cuaternar ?
Dacă
am avea o mie de nopți
Ți-aș cere pe facebook să mă adopți,
Mi-ai da reply, pe ăla de râde cu lacrimi ;
Send de rezervă, emoji cu patimi.
Ți-aș cere pe facebook să mă adopți,
Mi-ai da reply, pe ăla de râde cu lacrimi ;
Send de rezervă, emoji cu patimi.
Dacă
am avea o mie de nopți
Am deveni cumva un fel de sarcopți,
Ne-am mânca reciproc, mai mult virtual ;
Canibalism tabletian, super actual.
Am deveni cumva un fel de sarcopți,
Ne-am mânca reciproc, mai mult virtual ;
Canibalism tabletian, super actual.
Dacă
am avea o mie de zile
Ne-am vinde stocul cu iluzii febrile..
Cred că de aceea au inventat nurofenul,
Să calmăm spirite, inclusiv halogenul.
Ne-am vinde stocul cu iluzii febrile..
Cred că de aceea au inventat nurofenul,
Să calmăm spirite, inclusiv halogenul.
Dacă
am avea o mie de zile
Ne-am potrivi amprentele peste papile,
Am revedea tăcuți Gone with the wind,
Bineînțeles, tăcuți, dar cu ce jind !
Ne-am potrivi amprentele peste papile,
Am revedea tăcuți Gone with the wind,
Bineînțeles, tăcuți, dar cu ce jind !
Dacă
am avea o mie de zile
Ne-am gândi să jucăm niște drame facile,
Poate ai fi Julieta, poate aș fi Romeo,
Poate am asculta muzică, de pe Vimeo.
Ne-am gândi să jucăm niște drame facile,
Poate ai fi Julieta, poate aș fi Romeo,
Poate am asculta muzică, de pe Vimeo.
Dacă
am avea măcar o mie de zile
Într-o mie de nopți cu aripi ca de acvile
Ni s-ar fugări sufletele, căutându-se,
Și s-ar pluti ca sentimentele, aflându-se.
Într-o mie de nopți cu aripi ca de acvile
Ni s-ar fugări sufletele, căutându-se,
Și s-ar pluti ca sentimentele, aflându-se.
Dacă
am avea măcar o mie de nopți
Într-o mie de zile pe sub sânii tăi necopți
Ți-aș săruta miezul inimii, cutremurând,
Iar tu mi-ai asculta sărutul, sărutând.
Într-o mie de zile pe sub sânii tăi necopți
Ți-aș săruta miezul inimii, cutremurând,
Iar tu mi-ai asculta sărutul, sărutând.
Dacă
am avea o mie de zile plus una
Am ști doar adevarul -e vis, sau e totuna?-
Și cu încă una-n plus, cele o mie de zile
C-o mie de nopți ar preface iluzii în idile.
Am ști doar adevarul -e vis, sau e totuna?-
Și cu încă una-n plus, cele o mie de zile
C-o mie de nopți ar preface iluzii în idile.
Dacă
am avea o mie de nopți plus una
Ți-aș tatua nimbul sub nori ; pictând luna,
I-aș scrie versuri sânului, în nuanțe celeste,
O mie de rime stelare, plus una, de poveste...
Ți-aș tatua nimbul sub nori ; pictând luna,
I-aș scrie versuri sânului, în nuanțe celeste,
O mie de rime stelare, plus una, de poveste...
Din
aprilie 20, ora H plus vreo 7 minute en retard, tu îmi tot asculți povestea.
Și valsăm în muzică bachata, de pe Yotube, și o dansăm pe Vimeo, mental.
Și-mi plac ardeii copți într-o mie de zile c-o mie de nopți în două sorți.
Nu mai suntem abstracți, ne-am dematerializat tastele sufletelor.
Am învățat să ne oblojim temerile de altădată, împreună.
Am învățat să ne vorbim cu ochii în ochi, mereu.
Am învățat să uităm despre ce e nepăsarea..
Nu ne-am preocupat de Gone with the Wind.
Dar ai plâns interior când ai văzut The Notebook ; mă strângeai cu putere.
-Uite, asta am visat toată viața !
Eu ți-am zâmbit, știam istoria, era un déjà-vu, dar emoțiile tale m-au amuțit.
Ca în film, o să ne perfecționăm iubirea, fiindcă iubirea perfectă tot nu există.
Șeherezado, vezi tu, și eu.. tot așa visasem să ne iubim..
Pentru totdeauna...
Și valsăm în muzică bachata, de pe Yotube, și o dansăm pe Vimeo, mental.
Și-mi plac ardeii copți într-o mie de zile c-o mie de nopți în două sorți.
Nu mai suntem abstracți, ne-am dematerializat tastele sufletelor.
Am învățat să ne oblojim temerile de altădată, împreună.
Am învățat să ne vorbim cu ochii în ochi, mereu.
Am învățat să uităm despre ce e nepăsarea..
Nu ne-am preocupat de Gone with the Wind.
Dar ai plâns interior când ai văzut The Notebook ; mă strângeai cu putere.
-Uite, asta am visat toată viața !
Eu ți-am zâmbit, știam istoria, era un déjà-vu, dar emoțiile tale m-au amuțit.
Ca în film, o să ne perfecționăm iubirea, fiindcă iubirea perfectă tot nu există.
Șeherezado, vezi tu, și eu.. tot așa visasem să ne iubim..
Pentru totdeauna...
NU EU AM ÎNCEPUT LUMEA...
autor Nicolae Nistor
un
bilet de voie
parfumat
primit
de la tine
noaptea
rochiile nu au culoarea
vinurilor
din noi
nu
am pierdut clipa
când
aveai libertatea
să
mă ai
iubirea
amestecată cu durerea
secundele
în care frunzele
desenează
porumbei
la
fereastra noastră
iar
noi așternem lacrimi tăcute
pe
trupuri
calul
adormit
pe
caldarâm
așteaptă
tropot de despărțire
iar
eu fug din tabloul cu lacrimi de vin
vechi
de la nașterea ta
atunci
am uitat să vorbesc singur
pentru
că te-ai născut
într-o
poveste unde
Dumnezeu
mă contrazice
nu
eu am început lumea
LUCEAFĂRUL din Boteni-Muscel-PETRE ŢUŢEA
(partea a IV-a)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Pătrunderea
vieţii de dincolo în viaţa de aici,
prezenţa ei în fiecare moment al istoriei,
constitue înţelegerea mistică a existenţei.”
(NAE IONESCU)
Pasărea-timp, dacă nu te rânduieşti în vreme, prin vreme, deasupra
vremii, vine si smulge pe toate cele ale sale, clipele, zilele, anii, zorile,
azurul, rotirile, lundu-şi zborul înalt deasupra depărtărilor inefabile unde
străjuiesc stăpânirile celeste. Rotirea timpului omului trebuie să fie vremea
roţii daco-tracice a menirii vieţii cu urcuşul şi coborâşul său, vremea
devenirii sale, a dacului-român nemuritor, vremea sufletului tău frumos
înveşmântat întru menirea serafică lăsată de Dumnezeu. Sufletul trebuie
permanent să se rotească deasupra vremii pentru a putea îmbrăţişa deopotrivă
pământul şi cerul, astfel încât negrăita bucurie să-ţi cuprindă inima. În
rotirea timpului tău trebuie să aşterni permanent vremea în care se aşează
Dumnezeu, pentru a-ţi aprinde tăria cugetării, pentru a-ţi lărgi la infinit
tăria simţirii, pentru a-ţi înălţa, ca o cupolă peste timp şi spaţiu, tăria
voinţei în care să ardă continuu ţelul luminat ales.
Luceafărul din Boteni –
Petre Ţuţea s-a întrupat dintru plămada nemuritoarea a
meleagurilor argeşene, dospită întru tărâmuri milenar-legendare, întru toate
strălucirile cereşti ale creaţiei harice, precum şi întru toate menirile
pământeşti carpatin-universale, consfiinţindu-se astfel, prin profetismul său
creştin ortodox, ca una dintre cele mai emblematice figuri ale gândirii
serafice, ca unul dintre cele mai puternice ecouri de rezonanţă mistică, ca
unul dintre cele mai proeminente simboluri ale memoriei seculare a
dacoromânilor.
PETRE ŢUŢEA, în viziunea românului american (am avut bucuria neştearsă de a-l
cunoaşte şi preţui), cel care îi închină o cultică Crestomaţie – un Mănunchi de
eseuri, evocări şi articole elaborate de unele dintre cele mai alese
personalităţi ale Culturii ortodoxe române, care l-au cunoscut şi iubit pe
Profetul argeşean, îl zugrăveşte ca pe
valahul care „era de o inteligenţă orală
proverbială. Fascina printr-o gândire aforistică, şocantă, dacă avem în vedere
mediocritatea din imediata noastră apropiere”, iar profesorul – filosof
Gheorghe Vlăduţescu, îndrumătorul meu la cursurile de Filosofie, sublinia după
iniţierea sa în Tratatul de antropologie
creştină, vol. I, al celui care era supranumit când „Socrate al Bucureştilor”, când „Socrate
al României”, că geniul Profetului argeşean „nu a stat în răspuns, ci în întrebare.” (Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed.
Criterion, Bucureşti, 2010, p. 5-6)
Împodobite cu licuricii sidefii ai nopţii stelare, clipele gândului alb,
curat, strălucitor, primenitor, pogorâtor din argintul harului, împrăştie peste
aria timpului nostru albastru, lumina divină a cuvântului dătător de viaţă,
răsfrântă în mireasma faptelor aurii, a ctitoriilor bune, a zidirilor de seamă,
a îngemănărilor deosebite, a creaţiilor miraculoase, surprinzând angelic
bunătatea văzătoare, mesianică în tot ce oglindeşte şi fiinţează natura, astfel
încât în lămurirea ei sibilică, vestalică se pogoară sublima privire a lui
Dumnezeu, Cel Care dă vremii vrerii Omului, timpul creştinului ortodox, a
Valahului prin excelenţă, tăcerea,
acea Mare Tăcere, ce grăieşte
necontenit mărgăritarele - cuvinte ca pe o simfonie dăinuitoare de limpezime,
ca pe un tril de ciocârlie, ca pe o rapsodie de privighetoare sau ca pe o
încântare psaltică de vecernie mănăstirească, Lumină lină, unde se pogoară, se repogoară, unde se aşează, se
reaşează şi se îmbrăţişează cunoaşterea ca sălaş al iubirii, stârnind continuu
setea timpului fără să astâmpere vreodată spaţiul sideral, unde totul devine
nemărginirea înveşmântată în porfira verde regală, divină a transcendentului.
Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea şi-a construit meditaţia, contemplaţia şi s-a reconstruit filosofic în
cultura creştin-ortodoxă dacoromână, urcând pe culmile marilor momente,
devenite monumente miraculoase ale gândirii universale, devenin unul dintre
marii artişti ai cugetării, ai „moşirii” cuvântului,
precumpănitor interogativ-aporeic în sensul în care întrebarea naşte răspunsul întru relaţia omului creştin cu sinele său,
cunoscându-se, recunoscându-se, descoperindu-se, redescoperindu-se,
reîncreştinindu-se prin Suferinţă, Libertate, Adevăr şi Iubire.
În răstimpul curgerii timpului prin vremea dăinuirii noastre toate
încercările peste care se pogoară mai ales suferinţa trebuie călăuzite înspre
căile bucuriei, întâi ca acceptare, mai apoi ca înţelegere, întâi spre
cunoaştere, mai apoi ca înţelepciune, întâi ca trăire, mai apoi ca iubire,
întâi ca menire, mai apoi ca suprafiresc, întâi în plan metafizic, mai apoi în
extazul mistic, pentru a se depăşi omul din condiţia de fiinţă umană temporală
în cea de persoană creştină, spirituală veşnică, astfel că înţelegerea devine
convorbire, iar cunoaşterea comuniune, anulând timpul şi spaţiul.
Luceafărul din Boteni – Petre Ţuţea prin geniul său subtil interogativ, profund şi strălucitor, înălţător şi
provocator, răscolitor şi primenitor dă naştere unei antropologii creştine dintre cele mai emerite şi erudite opere cu
caracter spiritual religios, care se alătură cu cinste capodoperelor filosofice
ale lui Aristotel, Platon, Seneca, celor teologice ale sfinţilor Theotim I
Filosoful, Dionisie Areopagitul, Ioan Casian, Vasile cel Mare, Grigorie de
Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur, papa Grigore cel Mare, Bernard de
Clairvaux, Simion Noul Teolog, Grigorie Palama, Iustin Martirul şi Filosoful,
Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, operelor lui Kant, Hegel, Heidegger,
tratatelor lui Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Alexander Schmemann, Dimitrios
Ballanos, Vladimir Lossky, Christos Yannaras, Olivier Clement, scrierilor
filocalico-sofianice ale sfinţilor Nicolae Cabasile, Nicodim Aghioritul,
Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, sau cele mistico-profetice ale lui
Mihail Eminescu, Nae Ionescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nil Dorobanţu,
Vasile Băncilă, Ioan Ianolide, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Mircea
Vulcănescu, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, Lucian Blaga, Radu Gyr, Ioan
Alexandru, Aspazia Oţel – Petrescu, Maica Teodosia - Zorica Laţcu, Mircea
Eliade, Ernest Bernea, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Sofian Boghiu, Artur
Gabriel Silvestri, Mihail Diaconescu.
Dacă, unii teologi ortodocşi de marcă, precum Yannras şi Schmemann,
arzând mai mult în creuzetul metafizic aţâţat de focul apus, de jeratecul
mocnit sub cenuţă al spiritualităţii apusene, consideră creştinismul ca o „nereligie”,
dar care a adus tuturor religiilor Apocalipsa, teologii mistici ortodocşi
vlaho-români, fiinţesc şi consfinţesc prin HRISTOS
şi prin Suferinţa întrupată Iubirii în perioada de maximă prigoană şi aprigă
persecuţie creştină a secolului al XX-lea, CREŞTINISMUL CA SINGURA RELIGIE VIE
– DĂTĂTOARE DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ VEŞNICĂ.
Dacă, în general marii teologi sunt oamenii
împliniţi religios, filosoful creştin Petre Ţuţea este un teolog ortodox
desăvârşit!
„SOCRATE al
DACOROMÂNILOR” – Petre Ţuţea a mers cu paşii săi grei, încărcaţi de naţionalism –
creştin cu fruntea înaltă, semeaţă, brodată de azurul carpatin, în purpură
serafică de profet, cu intuiţie de mare pedagog, cu aură de clarvăzător pustnic
- ascetic, cu porfira demnităţii regale, cu flamura onoarei şi sabia
cavalerismului peste suveranitatea spiritului vremii sale şi după.
După 13 ani şi jumătate a frecventării „cursurilor” postdoctorale prin academiile şi universităţile
sistemului totalitar concentraţionist, dincolo de marea sa personalitate,
rafinată, subtilă, autoritară şi sublimă a lumii naţional-universale, Petre
Ţuţea a devenit o PERSOANĂ HRISTICĂ care, şi-a reînfiat poporul român, scoţându-l
din impactul istoric, al normalităţii, al necesităţii biologice,
transcendându-l deci, (o parte a lui, cea bună), dintr-o tisteţe metafizică
într-o mistică a chemării, a devenirii, a definirii etnico – religios -
spirituale. Din universul celular - penitenciar el a făcut Capelă strălucirii
sufletului său, adorând cerul dreptei credinţe şi venerând pământul Strămoşilor
săi. A pătimit pentru geniu şi a compătimit idiotul. „Geniul nu apare decât prin ierarhia cerească a speciei umane şi
funcţia idiotului – sunt oameni care sunt idioţi – e pozitivă, că fără el nu am
înţelege nici geniul, nici normalitatea.” (Dialogul între Petre Ţuţea şi Lucian Despa, în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri – Crestomaţie de Gabriel Stănescu..., p.
159)
În afară de sine, omul, creştinul se luptă, se înfruntă, se confruntă cu
timpul şi spaţiul, derulând legăturile de cauzalitate răsfrânte asupra tuturor
faptelor sale, analizând toate efectele ce se imprimă vieţii sale, cele asupra
vieţii semenilor care urmează aceeaşi Cale a luminii Adevărului, observând în
acelaşi fel şi pe cele asupra naturii înconjurătoare de care suntem indisolubil
legaţi prin timp şi spaţiu, prin legile ei naturale întocmite de Dumnezeu –
Atotcreatorul, dar şi răul celor răi, al
ateilor şi al creştinilor deopotrivă cu care se împletesc năpustindu-se
apocaliptic asupra Binelui.
Doctorul în Drept, Filosoful prin excelenţă, Teologul fascinant al
Agorei creştin - ortodoxe, Dacoromânul argeşean a intrat programat prin
prigoană şi persecuţie religioasă în închisoarea – emblemă a comunismului,
alături de zecile de mii de alţi camarazi, Fiii Aleşi ai României, Eroi şi
Martiri deopotrivă, drept, dârz, demn,
geniu, creştin, erudit, raţional, cucernic şi a ieşit tot cu fruntea sus, vertical, neînfrânt, plin de onoare,
profet, mistic, mărturisitor, cult, iertător, înduhovnicit.
În paradigma timp – spaţiu ce se pogoară ca o cupolă serafică de Sus,
din cerul vieţii, intervin pentru om, pentru creştin, legăturile fireşti şi suprafireşti,
precum natura, arta, şcoala, educaţia,
istoria, literatura, filosofia, religia, părinţii, neamul cu suferinţa şi
iubirea sa în toată durata existenţială a lumii imanente.
Ţăranul pune o singură întrebare naturii: Natură, spune-mi cine eşti tu, ca să
ştiu cine sunt eu?
Sunt Mama Mamei tale. A doua mamă!
Artistul zugrăveşte o
fascinantă întrebare magnificei arte: Artă, de unde pogoară frumuseţea ta
desăvârşită, pentru a mă înălţa privirii tale de extaz?
De la sublimul Creaţiei divine, Poemul Frumuseţii absolute a lui
Dumnezeu!
Învăţătorul adresează o
întrebare smerită şcolii formatoare: Şcoală, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu
ce trebuie să te învăţ eu?
Învaţă!
Pedagogul rosteşte înflăcărat o întrebare Educaţiei: Educaţie, ce trebuie să fac
eu, ca tu să mă educi pe mine?
Educă-te!
Istoricul are şi el o
sinceră întrebare către istorie: Istorie, spune-mi cine eşti tu, ca să ştiu
cine este Neamul meu? Cine este Lumea înconjurătoare?
Cel drept, cel rămas în istorie! Trebuie să-ţi cunoşti Neamul pentru a
cunoaşte lumea şi trebuie să cunoşti lumea pentru a-ţi cunoaşte Neamul!
Filologul se adresează Limbii sale Literare: Limbă, de unde vine graiul tău dulce,
suav, înmiresmat că să ştiu cum să te cânt mai duios, mai frumos, mai divin?
Din inima mare cât iubirea şi din sufletul frumos cât cerul al
dacoromânului!
Filosoful creştin prins în labirintul cunoaşterii sale, rosteşte două întrebări
cunoaşterii: Cunoaştere, spune-mi cât cunoşti tu, ca să mă pot cunoaşte pe
mine?
Cunoaştere, tu eşti Adevărul sau Adevărul este Cunoaşterea?
Niciodată, nu-i de ajuns să cunoşti, ca să te cunoşti îndeajuns pe tine!
Numai Adevărul este cunoaşterea cea adevărată, cea absolută!
Teologul creştin-ortodox, găieşte mai întâi inimii sale: Inimă, cât de mare trebuie să fii tu,
ca să poată sălăşlui în tine Dumnezeu?
Cât Dumnezeirea!
Apoi, se adresează sufletului său aprins de focul Dorului de sus:
Suflete, de ce ţi-a dat Dumnezeu nemurirea?
Pentru ca nemurind să-L slujesc şi să-L slăvesc pe NEMURITORUL Dumnezeu!
Mi-a mai dat nemurirea pentru Învierea spirituală prin mântuire!
Mărturisitorul dacoromân creştin-ortodox, purificat prin focul încercărilor, durerilor
prăvălite peste sistemul concentraţionar, precum aurul prin foc, întreabă
Suferinţa: Suferinţă, ai tu atâta putere
câtă tărie îmi dă dragostea lui Dumnezeu, ca să-L pot iubi, sluji şi mărturisi
la infinit?
Răspunsul a venit prin graiul Părintelui Arsenie Boca: „Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare
păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu!”
Profetul ortodox valah surprinde în cuprinderea sa infinitul întrebării sale ca răspuns:
Dumnezeu nu este întrebare! DUMNEZEU ESTE RĂSPUNS!
Poetul creştin ortodox exclamând în culmea beatitudinii sale creative: DOAMNE, TU EŞTI CEL MAI
SUBLIM POEM AL FUMUSEŢII TALE DUMNEZEEŞTI!
Sfântul, ca fiu al Bisericii Ortodoxe Luptătoare române, cutează către Dumnezeul
nostru: Doamne, spune-mi cine sunt eu, ca să-Ţi spun cine eşti TU?
Mama-creştina valahă îi cere Tatălui ceresc: Tatăl nostru, care eşti în ceruri..., dă-mi
Dragostea Ta, ca să-mi pot iubi şi eu copiii aşa cum îi iubeşti TU!
Toate aceste căutări
celeste, toate aceste întrebări inefabile, răspund: CREŞTINULE VALAH, AFLĂ-MĂ
ÎN TINE!
În Petre Ţuţea – Luceafărul din
Boteni-Argeş s-au întrupat pe rând, clipă de clipă, gând – grăire – trăire,
treaptă cu treaptă de spiritualitate şi filosofie: Ţăranul devenit imperial, Artistul
întrupându-se frumuseţii cereşti şi pământeşti deopotrivă, Învăţătorul sălăşluind în înţelept, Pedagogul urcând calea Călăuzitorului divin, Istoricul răscolind tălmăcirile timpului şi răstălmăcirile vremii, Filologul devenind Cântarea Cântărilor Limbii sale, Filosoful luminând prin strălucirea Luminii Line, Teologul traducând Adevărul în
Iubire, Mărturisitorul trăind
suferinţa Iubirii ca pe o Dragoste a Suferinţei, Profetul împlinind în sine toate năzuinţele poporului ales, Poetul dând cântare Cuvântului ca
încântare a Paradisului, Sfântul
trecând din Om valah în Dumnezeu, îndumnezeindu-se.
Tăcerea ortodoxă dacoromână este o grăire a înţelegerii trăirii
creştine, în care cugetul desprins din neliniştile metafizice ale cunoaşterii,
iese din finit, se pogoară pe firul harului în infinitul revelaţiei, sălăşluind
cosmic peste timp şi spaţiu, peste timp şi vreme, în liniştea mistică a pătrunderii,
a adâncirii, a tâlcuirii, a înţelegerii, a definirii, a supradefinirii, a
Iubirii care trăieşte permanent în DRAGOSTE.
Omul – finit se află în Creştinul – infinit, ortodox, mărturisitor şi
slujitor Adevărului.
„Gîndind paracelsic,
alchimia poate fi considerată o adevărată filosofie a naturii. Îmi place s-o
gîndesc în stilul misticii medievale, fiindcă omul situat sub cupola cerului
creştin trăieşte liniştea izvorâtă din Absolut – „necondiţionatul limitat” (Hamilton) scăpând de neliniştea „infinitului, a necondiţionatului nelimitat” (acelaşi), sau depăşirea prin „graţie şi revelaţie a situării omului între infinit şi neant, prin
credinţă, acesta putând ajunge să cunoască întregul cosmic, deşi este parte a
lui, astfel întîlnindu-se cu infinitul” (Pascal). (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi
alte texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 5)
Corola de lumini a
LUCEAFĂRUL din Boteni-Muscel-PETRE ŢUŢEA
În fiecare literă a pus
năframa elocinţei sale!
În fiecare cuvânt a aprins Lumina Logosului divin!
În fiecare întrebare a odrăslit răspunsul sublim!
În fiecare expresie a brodat frumuseţea Limbii
române!
În fiecare maximă a contopit chintesenţa
înţelepciunii ortodoxe vlahoromâne!
În fiecare concept a ctitorit autoritatea
Adevărului revelat!
În fiecare prelegere a ţesut diversitatea gândirii
filosofice întru unitatea hristică a teologiei ortodoxe!
În fiecare licărire a erudiţiei sale a aprins
strălucirea de geniu cuprinderii enciclopedice!
În fiecare clipă a vieţii sale jertfitoare i-a
slujit şi i-a slăvit pe Bunul Dumnezeu, Fecioara Maria şi Neamul său prea mult
încercat şi prea răbdător!
În fiecare moment existenţial, născut, crescut,
format, educat, încreştinat, mistic, înţelepţit, înduhovnicit, s-a dăruit, s-a
crucificat şi a biruit ca un ales DACOROMÂN CREŞTIN ORTODOX!
Pioasă şi adâncă venerare MAGISTRULUI PETRE ŢUŢEA!
Cromatica lunii Octombrie sub serafica ocrotire a Cuvioasei Maicii
Paraschiva, a Sf. M. Mc. Dimitrie, Dimitrie cel Nou şi Nestor, aşează în
Panorama divină, Icoanele: Petru Dimitrie
Cercel, Dimitrie Cantemir, Dimitrie Anghel, Dimitrie Bejan, Dumitru
Stăniloae, Dumitru Bălaşa, Dumitru Bordeianu, Dumitru Iliescu – Palanca,
Dumitru Neagu, Dumitru Uţă, Dumitru Zamisnicu, Dumitru Bacu, Dumitru Ionescu –
Bucureşti,Dumitru-Titi Tudosă, toţi
purtătorii sfintelor nume şi pe cei născuţi în această armonie mistică
autumnală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu