George Anca – Puși Dinulescu - Alina Hucai – Clara
Aruștei – Mircea Eliade – Cezar Ivănescu - Florin Caragiu – Katia Kelaro –
Flori Bălănecu - Paul Goma – Leo Butnaru – Gelu Vlașin – Gheorghe Iova – Vipia
Aelia – Octavian Paler – Raluca Alexandra Vermeșan – Moș Nelutzu G – Ovidiu
Pecican – Virgil Leon – Comșa Pompiliu – Ștefa Dimitriu – Corina Dașoveanu –
Ramona Muller – Elena Armenescu – Gavril Iosif Sinai – Silvana Andrada – George
G. Asztaloș – Alexandru Mușina – Ion Toma Ionescu – Maria Trif – Lina Codreanu
– Costache Olăreanu – George Roca
George Anca
Feluri
de surâsuri
Culmea înghesuielii, să stea şoferul pe scară, n-aveţi un bilet?
încercaţi la şofer, noi suntem din Focşani, îmi caut nepoata, un cimitir şi
restaurantul Pajiştea, ăsta e cimitirul, e clar, am făcut armata trei ani şi
două luni la Odorheiul Secuiesc, opt ore de instrucţie pe zi, băiatul la
Târgovişte, numai un jumate, e a zecea lună. Birou de copiat acte, copişti
aducându-şi din vechime manuscrisele, printre rafturile Rat-Anna, piesă inclusă
romanului after all şi cristianitatea din an. Scrisul
e tăcere, cititul tăcere, toată rumoarea omenească şi cosmică transfigurată
premormântal, cu cât mai vastă, mai fluviu, literatura, mai ales la persoana a
treia, tipăreşte silentizarea obştească, interzis tiparul, bâiguiri
nietzscheene de ghettou previzionat şi prin Jaspers, într-o Viaţa Românească,
abia te mai asurzesc întru nefiinţă, strigă-te manuscris din rărunchii muţilor
de nevoie, tot cântecul pe abur de nemişcare, plângi Ieremie-Brodski, în unde
pe alături, cerc polar ochelar tropicului. Cock-ward Peace Day (traducere
liberă din Pis Dei) – elevii au preferinţă bestială, maniacii, cu urechea la
apelul fetelor între ele, află cum le cheamă şi le cheamă.
După aproape patruzeci de
ani, că l-a trimis taică-său, ăla o fi mort acum, a mers mai spre florărie,
şi-a scos chestia, aude şi fie-ta, n-ai (mai) continuat, ăia sunt bolnavi, nu
mai fiţi din speriate aceleaşi curioase, flacăra minusculă a brichetei umplând
de milă pe bătrân, să mergem la femei, zisese Alexandru Macedon, ia uite unde a
băgat pâinea, a, măgarul, fata misă citise eroic transcopia şi nu se opusese,
pe ce mai scrii, de toate, tot ea, spumei-spudei-spudei-săpunărei, lei,
spune-i, era şi-un şlagăr de talcioc, terţiarul bun la istorii paginate, vezi
Forsythe, la rece, oval-room clean-Krim, prin romane binefăcători criminali,
ahtiindu-şi victimele complice la lectură, se leagă şi jurnalul, am nevoie de-o
cădere, autorecuperatoare.
Gata? Nu, stai acolo să-i
schimb lui Jane, e frumoasă toamna, nu suntem pregătiţi de ea, nu ne plăcea
odată duhoarea sfârâită a pastramei cu must printre trestii, sub firmă, adio
ravac de munte, cine n-o fi cunoscut
catastifele din veac ale traiului, măcar pe pământ ori în aer, Nav Bharat Time,
calamburezi pentru ravac, chiar tu, la interviul meu, eu mă duc cu un căcat pe
mine, cu ce pizdoaia mă-sii mă duc, dacă te-am întrebat, parcă n-ai citit
scriindu-mă, pe dictate, aşa, se dictează tăcerea, se imprimă recitări de
strigoi.
Piesa mea vreau să fie
numai acţiune, aşa e a mea, mişcare şi a memoriei şi a gândului, erau patru
lumânări, Jane, Felix, tu, mama, aţi aprins şi pe tata, v-aţi stins, a venit
lumina, râsesem toţi, câinele lătra la unison şi nu ne mai puteam opri, filmul se
întrerupsese, păpuşă, să-mi dau cu lingura încinsă pe la câş, de când mănânci
mere, perioada mea copistă, sufi iqbalic. Jumătate nu era ţigan, ori
nevastă-sa. Câinele îmi plonjează pe faţă ca păienjenii în Dharamsala
(tibetană). Frederick Forsyth's The Devils Alternative, 1979 (acţiune
1982-1983, cf. Orwell): Do you know the port of Constantza on the Romanian
coast? (p. 214).
Transcrie-mă pe undă
întortocheată pas, o picătură ardă amorului de cvas, cu zdrov ciuvec de faţă
curente picăţele lungite circuite pe nuci până la piele, slăvită impotenţă pe
broderii hormon armoniu de restricţii femeii gramofon, mănâncă-te necază ne
cază falca turcă nebaladată oaste pe coasta de sub furcă, zăbala dreaptă câşul
neirtător nu scrie herozilor prostirea cenuşa pirostrie.
Ce nasoale, să poţi să le
povesteşti un roman, să nu poţi să le povesteşti o şedinţă, ele cu jeteurile,
da' sunt comedii, da? da, excelent (duminicile astea), să progresezi ia note de
9 şi 10, conserva de fasole şi şniţelul presat de curcan oceanic, mai scurte
jupele, bursele, al doilea congres al helenismului, mă retrag din sanscrită şi
antropologie, berbeceşte, cum de-a născut mama trei copii în zodia asta, şi
câinele ăsta o cutie neagră de sentimenturi.
Ţiganca de Grigorescu în
cabinetul lui Antonescu. Nu era Magda, ci Georgeta. Ne mutăm după
personaje-actori, între Flaubert şi Rebreanu. Azi, vom continua ramolismentul
maniac, nu luciditatea eroidă, pe ploaie, la catedrele de matematică, înapoi,
la răscrucea Gala, apoi reclamaţia cocotei, ce-a zis senatul, după ceartă,
căciulari pe băltite table prin Cişmigiu, nevasta părăsită la spaţii verzi,
diastola-sistola luminii, alt întuneric, la noapte sub ciuperci.
Dicteul soarelui de după
ceaţă. Oblivion. Autodafeul cocotei. Când se sinucide, ce faci, că aţi mai
păţit-o cu aceeaşi. Nu se va lua leafa întreagă pentru că nu şi-au plătit
studenţii străini taxele în dolari. Stoilow, filolow, inginerul Cabiriei,
Sonata de Cesar Frank, Arabesca de Schumann, O, sole mio, panourile matematice,
mă umflase secretara de partid, vine madame Honnecker, Ţiţeica a fost inspector
general, şi Coşbuc, şi Minulescu, şi Eminescu a fost, l-a inspectat pe Creangă,
Solomon se interesa de ascultători, centralista că mă caută rectorul, vrea
album Tătărăscu, Grigorescu, îi trimit Ţuculescu, Grigorescu şi icoane pe
sticlă, ziduri dărâmate, lasă, Andreescu fusese în gândul meu, nu şi-n raft, cu
şi fără model picteaz-o pe dumneaei, toţi inginerii angajatei temporare.
Astianax şi nu l-ai răpi
Deifob imitatul Atenei am zis Homer ai răspuns Eminescu, auzisem Hafiz
Baudelaire nemaiavând loc de beckettieni lăsaţi-mi-l strigase Hecuba Andromaca
arde hainele duvaliene.
Croitorul de femei,
regizoarea, unde-ai cunoscut-o tu, păi, mate-fizică, p-ailaltă,
guguştiuca-păsăruca a început să cânte, suspiciune de alcool, contra-povestire,
Neluţule, ai vrut să mă violezi, şi era cu două-trei capete mai mare decât
ministrul, jocul exemplarelor din Becherescu (80), dedicaţia către Hortopan, o
pe Zoe, e bine, Ovidiu supărat că nu ne-am dus la expoziţie, cum şi-a rupt
Eminescu princeps-ul şi Creţia îi încercuie abisul urii cu suspense, ghid,
surse, satura, Id musulman, I.D. Ştefănescu, Steinmatzky, vine tata, păi n-a
murit? poate vine-n plumb-plop, bine, domnule, de ce nu sunteţi de acord,
lunganul ăla cu baronul, de la Buzeşti la Ana Ipătescu, palma buldozerului cu
vibraţii pentru Bruce Lee, if, capitale criminale, care mai de care, forma-ntâi
a armistiţiului, renunţasem la reviste pentru vreo libertate tăcută,
Muşata-Otakar-Lupaşcu, frământătoare provincii.
Relaţiile se închegaseră
lume. Comparasem pe Eminescu (sfâşiindu-şi cartea) cu Antonescu (răspunzând la
proces). Rasa, uite-o, nu e, înconjururi de fascisme, vanitatea tinerilor din
când în când. Sarmale şi resturi, n-ai gusta Beckett, că ar fi pentru sătui,
nu, rataţi şi impotenţi îl animă, nu te mişcă, tot sătuilor de scris în căutare
de altceva li s-ar adresa, neînţeleşi, mortul din buric, în centrul unde
scormonisem ieri, până azi, acoperit, jurnalul e moara, n-o duce după saci,
lasă-i să vină, lipeşte-i şi umple-i cu gunoaie întâmplătoare, rostul tinereţii
de s-o traduce în supravieţuire, vârste extreme, creştin pentru celălalt,
sufocă-te-n trebăluire, adă filme de aviaţie.
Autodeterminare plină de
aşteptări. Nu-mi place Beckett, am văzut Godot la Paris. Stafilin e al lui
Arghezi, proastelor, nu Stachelin helvetul. Am scăldat-o cu Giacometti, maeştri
de sine, coloanele opal ale lui Bubă, discurile lui Tudor. V-am împăcat câte-un
pic, întinsesem mâna şi am primit primul catalog, trei titluri, soţialitate, coniac
şi ness, autoiluzionări, rugăciune. Înserarea londoniza reproşuri, când te văd
aici, vă căutaţi în modă, nu ne-ntâlnim deci numai la înmormântări, cine ştie
ce decor ne-o fi îngropând şi pe plăcere, pierdut subiectul-contrast, mă
scuzasei, adevărul că sunt pe jos, ori că i se poate întâmpla oricui, ce-ai mai
ţipat, invers, pentru sticla aia, le-aş fi spălat dacă era apă caldă, te sunase
naşul, du-te şi tu-n sufragerie, mai stingem o lumină, nu ţi-e ruşine, îmi dai
tu ordine, stinge-ţi-o voi.
Văzuseră Caligula. Punjab, de cinci ori în
America, poet niciodată, nu văzuse niciun film. Aniversanţii lui Dragoş, 17
lumânări, poze de Ionuţ. Gobi chirilic. Sunase Victor de la Piteşti. Manuela
debitase predilecţia violului şi homosexualitatea hipoacuzicilor. Gabi-şi avea
pe-al ei scenograf în RFG. Aunty Margaret mergea la Remus şi la nepoţică,
doctoriţa urâtă, pierită de cancer, fecioară pe la 28 de ani şi jumătate.
Bătaie cumplită a lăzăriştilor, acum două zile. Palincă, fetească, Bechet
(pronunţat Beckett), verisajul se lungise, Dorotheea beată, Cristina, bă, mie
nu-mi plac femeile, da' prefer o femeie cu pulă decât un bărbat cu pizdă.
Eu i-am lăsat pe-amândoi,
eu n-am văzut cum îl cheamă pe-al doilea şi l-am tăiat, eu i-am tăiat
pe-amândoi, că nu-i cunosc, idem, eu nu m-am dus. Film vorbit bulgăreşte, cu
Gabin. What a relief in Vrindavana. India, moi liubov (Vâlceanov). Shehenaică
nostalgie. Simetriile nesfârşirii. Cenuşi în exil. Ken Folett. Solarul şi-l
aranjaseră peste conducta caldă, de la şcoală. Mâncam, beam, ţuică de-asta, mai
apoi vin, şi povesteam ritualul iubirii noastre. Încălziseră camera
dumnezeieşte, şi am visat frumos. Şi tu. Oniţă Ştefan a început să vocifereze
că ăia sunt eroii noştri de la '916 şi să luăm aminte. Se reîncarna flacără în
aer vechi. Floarea dovleacului pe umărul soldatului.
Românii sunt născuţi
funcţionari, i se pare Adrianei. Inot până la genunchi în baligi, şi sunt şi
doamnă, spusese mireasa. Pomeni ţigăneşti până-n India. Mâncarea o prepara
taicu, baba numai o vindea. Sobe face şi Mariţa. Tras cuţit, mălai albit. Bune
vise dă ăst vin, femei frumoase din mopete al lui Ivănescu, wagneriană linişte.
Visase c-o cerusem de nevastă şi nu poate face copii, uterul scos, n-avea
nimic. Scrisoarea a ajuns la tovarăşul. Unde vă sunt perciunii? Virgula
politehnistă. Perfecţiunea e papagalul. Minus fractal. Animalele şi nu te mai
consolează. Cârtiţele fericite sub pământ.
Trebă zgiză răpide foaia,
suntem sclavi să fim mai puţin sclavi decât sclavii care am fost. De ce nu
scrii tu o carte cu expresiile astea? Trăieşti mult, o să ai două accidente,
te-ai însurat din interes. Mă fac poştă marinarii, ca pe mama. După ani în
India, aici mi-o fi străinătatea. Lise-n tren ori scandinavă la înecul de
otravă strecurările prin stress pe ce uşă să mai ies lux orânduit cinci brazde
neincineratei gazde primitivă libertate de pe când eram pe moarte unde ai iubit
să zbori unde te-ai născut să mori
Când să mai urci
melancolia Eminescu? Ianuarie, a renunţa şi la el? Gâşte până-n răşinărean
auzind Baudelaire răspunzând Cioran pe ziua de azi şi Ovidiu omonimiilor din
prezidiu spre Tibet din aul în aul întru asemănarea cu Paul. Bunicul meu a fost
coleg cu el. E uşor să descoperi ceva epocal, dar mai greu să-ţi dai seama. Ce
guvernează materia-lumea, dacă nu dodia? A murit Noica, frig mormântal, ce
repede după Eliade şi Sergiu. Cadavrele mai dese cu un filosof. Sâmbăta lui pe
acolo în nevăzutul Păltiniş. Mihai Drăgănescu i-a dat câteva cuvinte lui
Ivaşcu. N-ar rezista în autocar. La DRP, mereu ocupat. Nicolae Noica aranjase
cu ONT, contra 7000, un autocar, şi n-avea clienţi, strânsese vreo 17, cam la
350 fiecare, de mâine de la 6, ne întoarcem seara. Ionuţ, că s-au interzis
Moromeţii, casa ţărănească, şi el l-ar proiecta ultima oară.
Din vânătoare-n vânătoare.
O greşeală, în Coridaleu, evitând corida. Mai stai de vorbă, adică mai taci cu
ei. De fapt, prima oara-l sunasem pe Şora. MD ştia de conferinţa lui Heidegger
la Politehnica din Munchen. Părându-ne rău de el că-i pare rău pentru noi.
Câinele se uită la flacără. Cum o mai fi coada la pâine? Aş face pomană cu
ţigări Bucegi. I-aş pune Luceafărul în sanscrită lângă nefiinţă. Picior rupt.
Făcuse panaceu din vitamina C. Ne-am fi luat câte-un copil din inundaţia din
Bangladesh, zisese, în Ornamentului, şi eu. Şi călugărul, fiu-său. Sfânta oaie.
Cum merge maşina? Coadă la ţigări, aproape bătaie. Am cumpărat 30 de pachete
(ezita tutungereasa) cu Triumf, pentru pomană. Fumător moderat. Trabucul spre
Athenee Palace. Ce-o fi făcând fie-mea la teză?
Mai mult decât să vezi un
templu, încearcă ultima zi din viaţa unui om (mare), prima din moartea lui. Cu
dumneata stau de vorbă în Paradis. Un prieten al meu învaţă tamil. Ce-ţi
trebuie ocolul Baudelaire pentru Eminescu? Cafea lungă. Pache, Botev, în raza
Centrului de logică, periferiile şi, acum, pe nevăzute, munţii – toposuri
neîmblânzit retârnosite cu vorba cât de adâncă sub o spumă de boemă-symposion.
Visatul punct de înţelepciune, ca farmaceutic. Când mai faci o nefăcută,
arată-mi-o şi mie. Dar nu ne eşti aliat. Ţi-am scris la Fermo in posta.
Scrisoarea lui se spulberase ca jurnalul meu italian în gara din Milano. Banii
de la Praxis nu merg nici pe o Smena (dacă mai există), nici pe felicitări în
India, ci, de s-o putea, pe un drum la Păltiniş. Mă duc la pâine.
Găsise autocar, dar nu şi
oameni. Cu Plata aici, poate aş fi luat trenul. Radu a venit după ţigări pentru
maică-sa, şah, ţintar, dame, am uitat munţii. Dus şi entuziasmul morţii. Viaţa
lui Eminescu ţi-o spun la o partidă de şah, te interesezi de Veronica – le vezi
pozele -, apoi, dacă Harieta era geloasă pe ea. Nu toţi repetenţii, nu toţi
suferinzii, nu toţi bibliotecarii... Mări şi Gabi, cu moşu. Dădusem zece lei la
gunoieri. Nu s-a auzit de moartea lui neica Noica, nici la Sighişoara, nici la
Mărcuţa, nici la Apaca. Elita neştirbită, stranii neîntâlniri. Matca sleită se
umflă fără amintirea suflării dinainte. Ne-am întâlnit şi la bibliotecă,
priveghi-întru.
O apucase miezul nopţii. A
preparat budinca, am vorbit despre eşec şi succes în viaţă, am discutat
mecanica, (deplângând în subtext) filologia, vreme de pare-brize,
concentraţionară de la sine, nu te mai poţi concentra însuţi. At noon, saltul
afară cu câinele. Doi copii de cinci ani, despre miliţiţieni: ăştia dacă te
prind te arestează. Pe mimoză o aduce maică-sa cu basc, profesoară de română,
tată marinar (dacă există). Nebărbierirea de azi se dedică lui Noica. Dacă mă
place (ministrul), îmi pierd libertatea, dacă nu... Diavolul, Faust, vorbim cu
Edgar Papu. Lecţiile de engleză pentru ospătari, departe de tribalii din urmă,
nu mai vrea nevastă-mea să le bată la maşină, zice că sunt prostii.
Peripatetică schimbată upanişadic, mecanica aia din filologie, ne-am întâlnit
între păduri şi Roma, India nu ne-a mai unit, iar muntele e numai al lui.
Teatru poetic, am crezut
că politic, era mai interesant. Am scris primul eseu despre monstru, statul.
Severităţi de părinte părăsit, rictus tragic. Psihologul prea caută teste,
deodată sociale. Pipa-trabucul-foiţa, copilul muncitorilor, creştinătate
sui-generis, de catacombe aeriene, treabă românească, peste neizbutitul noroi,
cu noimă, ne faceţi un bine oricum, agonii post-mortem, lăzile-manuscris
nedeschise în veac, arestul rămăşiţelor, vâna scufundată, mai aproape
ardelenii, deliciul decadent al culturii gânditoare, tot încoace, gravităţile
fie-le, constructivismul enumerativ crească-i, iubirea disimuleze-se,
reconciliate ortodoxii, moartea lipsea, principiu.
Streaşină existenţialistă
lucind de raţionalitate, nici cum sentimentului, eram la Roma când a murit
Picasso, tânăr, bătrân în Bercenii lui Noica, de vreme ce-l salut ca pe un
pictor viu, altfel, romantic, să nu fie viaţa nici cât amintirea ei, dacă,
măcar Jayadeva-Eminescu, recăutaţi, omagiindu-l, da, ar fi încurajat, vechi
îndemn de poussee-uri-cultură-aliment-sau-medicament, lăsându-l pe Kierkegaard
între Socrate şi Christos, instalându-se la miezul repovestibil, o
istorie-Isarlâk, pe subiecte făcute proprii, în neamestec modismelor, nici
străin lor şi de ele, libertate apropiată continuităţii de sine (din India până
aici, dar timpul mi-a rămas acolo), poate serile-seriile următoare-dedicaţia,
m-aş întinde la vorba-i, ne asculta, ne ascultam, nu-l ascultam, ce-a zis,
ce-am zis, adevărate întâlniri, nu ştii cine cu cine, nu te cunoşti, te ştii,
nici nu te ştii, te simţi, nu mă simt,
Vasile pe el voia să-l
cunoască, la serialul Hegel, cum adică vorbise generaţiilor, a frazat el mai
afin, şi mi-i amintesc de maeştri, tânăr şi bătrân, amândoi morţi, after all,
îngropaţi cu protocol, ici-colo, la fereală, a fi-a face, mai departe scrie-n
carte, de citit mi-a citit şi memoriul întru Eliade, îi spera Nobel-ul, îi
recomanda bursele, ţie ţi-a povestit cum antrena musceleni imberbi la sport,
banda s-a şters, deşi fusese-n emisie, ăştia sunteţi, înnebunite şi rudele a
nu-i fi având vocea, norocul cu ceva samsari, cred că la Liceul Bolintineanu,
am văzut în revistă, poate şi la Lancrăm, dă, doamne, surprize pe suprafaţă
mare,
pas, la ce litere avem
probleme, tu la z şi 2, apoi că şi la G, eu la L, tu-l faci uşor ca pe alfa,
da, şi seamănă cu I, nu, uite J, mi-e greu să pornesc diriga-l făcea aşa pe 3,
ruseşte, drept scrie taică-tău-mare, Dragă Nana, pune-te cu burta pe carte că
nu se mai poate fără parte, ce frumos ai scris fără parte, iar eu, zi ceva,
Felix (de la tine), Shakespeare s-a dus la Păltiniş să-l mai vadă pe Noica,
zici, mai pe urmă, a, eu şi cu u-ul am probleme la matematică, povesteşti, ţi
se păruse că am scris mai frumos ca de obicei (urât), ai de demonstrat pornind
de la text că mai am un singur dor este o elegie, îmi ceri Timon din Atena,
lasă, acum, ajungă-ţi Antigona şi Mioriţa (eram sigur că o scriu mai ca Anca),
scoate definiţiile schiţei, pastelului, dramei, a luat-o gura pe dinainte
ameninţându-vă cu demonstrarea Scrisorii pierdute ca dramă, ar fi interesant,
pune şi subtitlul lui Caragiale, comedie în patru acte, plus Iliada-epopee, că
nu ciupercă, iar în loc de Timon, lasă-mă iar cu Noica, şi el scrie aplecat,
vag a la Eminescu,
retrasă desenelor animate,
vom discuta, văd că ai mai deschis cărţi şi după autografe, atenţia caligrafică
te depărtează de propriii nervi, te obiectivează, ca de obicei, ţi-i amintesc
pe Coşbuc, Galaction, Perpessicius, cine ştie cât şi cine suntem în scris, am
şi îmborţoşat s-urile, peste pagina asta, dumnezeu cu mila, văd că şi la mijloc
se lăţise fumul în coloane, pregătirea tezei ăsteia, şueta fie-i tot maestrului
din altă tinereţe, credeam numai în poezie, asta era întâlnirea în Paradis,
adună-te, n-o să apuc să mai adun din te miri ce-uri, doar ne întâlneam pe
întâi şi şaisprezece ale lunii, pe unde-or fi agendele de-atunci, pentru el
erau încercuirile, plus muzicieni la Ateneu, îl pusesem pe Nichita Magaloff
să-mi scrie în carneţel, dacă mă duc la mare, nu (Witgenstein), ai fi cu Noica,
Platon, Kant, taică-meu mă înnebunise că eu nici Helvetius (prima pasiune),
nici Rousseau (a doua), nici Kant (i l-am luat, pentru tine, l-am omorât),
ţi-am dat Shakespear-ul,
sau numai p-ăla în engleză, munţi bătându-se în capete, valuri-valuri,
ceremonia s-o fi sfârşit, exorcisme retorice, analogii şi tobe, cascadorii mai
mult mă întristară, trişul total pe toate potecile, ţi-am scris pe bileţele
cele şapte titluri, erai de acord că le-ar plăcea copiilor să mă aibă profesor,
Arăpaşu-i dăduse lui Emil o biblie cu autograf, ce repede a trecut ziua, ai zis
tu, de pomană-ţi dau la mir satul numai cimitir ape vacile Mariţii aurul din
dispariţii soră-meo ia-mă la rost n-am văzut-o ce-ar fi fost cânepa m-a doborât
neagră noapte mi-e urât fluturase-ne prăjina cocoşând-o pe Gherghina, nu mai
apăsa, trăgace, asta nu e viaţă – ăsta nu e scris, realism negativ, apofatism
literar volens-nolens, n-a fost viaţă fericită, sfinte Nicolae, tolerante
Noicarie.
Coletăreasa plecase după
colet, băiatul îşi dăduse numele, Ceauşescu, şi-mi ceruse, un moment, pixul,
chiar aşa e numele, se vedea scris în buletin cu majuscule, vreun avantaj? nu,
Slatina, Argeş, îmi sosiseră ciorapii, încă puţin, oricât, se poate, curând
mi-l înapoia, mulţumesc, cu plăcere, tovarăşe Ceauşescu, şi coada şi cântarul
de la colete, în tăcere. De ce 7, la istorie? pentru scris, un arbitrar, în loc
de orice. Nu ştie, da' e consecvent, 2 x 2 = 5, nu ştie, da' e perseverent, 5 –
6 – 7, ştie, da' de unde ştie? Mai curioasă de ce-i pică, decât de ce notă ia.
Comedie, satiră, idilă, dramă. Lămâie (din cele două, de la d-na Tudor) la
ceai.
Adevărul în fapte
(ocultate). Descoperitorul Japoniei (interviuri în cuiburi de mierlă). Mahavir
la Iaşi. Noi, la o lună, în Indore. Răsărise soarele, filosoful avea zâmbetul
ăla al lui, a vorbit numai Plămădeală, au fost Cioran, mulţi tineri d-ăştia la
vreo treizeci de ani, s-a fotografiat, s-a filmat. Filmele au sosit de la
Piteşti (IRNA). Corifeul: Te-ncrezi cumva în rostul unui vis? / Corul: Tot
una-i de te bucuri sau de suferi / Pân' nu vezi fapta cea de mâine / Ce vine ca
lumina-n faptul zilei. / Corifeul (Clitemnestrei): Voios şi vorba ţi-o ascult
şi-a ta tăcere. / Clitemnestra: A noastră-i Troia.
Trei
feluri de surâsuri, împăcat, religios, neirtare împăcării. Discipolul a fost cu
el până la sfârşit. Rectorul intrase, că e altă şedinţă. Femeile au spirit
critic, da' depinde unde. Poezii de hidraulistul Mircea Dumitrescu. VNC
trimisese un tehnician, eu m-am plictisit de filmele astea (cel puţin dublu
piratizate). E grandomanie, e şi basarabean, că sictireşte miniştri, că
Rovinari. Cum că fără propagandă transfugilor (VNC) – l-am făcut curios. Ai
noştri n-ar şti face proiecte cu cheie.
Iarnă sau Poveste despre Starea de Naşpa
Iarnă. Zloată. Capăt de linie de tramvai. Bucureşti,
început de secol şi mileniu.
Un băiat înalt, frumuşel, cu părul cârlionţat, mergea alături de-o femeie puţin mai în vârstă ca el, dar hai să zicem că erau amândoi de-o vârstă, ca să nu mai complicăm lucrurile: douăzeci şi cinci – douăzeci şi şase de ani.
De-abia când coborâseră din tramvaiul în care se fixaseră, îşi vorbiseră.
Vorbi el:
– Pot să mă ţin de tine? Că-i gheaţă şi noapte…
– Da, se poate, admise ea, cu capul privind în pământ.
– Ce-ar fi să mergem puţin pe drum, aşa, pe jos? continuă el. Că-i frumos afară şi n-ar strica o plimbare, aşa, pe seară, dacă vă permite timpul şi n-aveţi altă treabă…
– Da, sunt de acord, admise ea şi de astă dată. Sunt de acord. Nici o problemă! În fond, e foarte frumos afară…
Era frumos, pe dracu’! Da’ nu ploua, nu ningea şi-ncălţările lor sufereau, înotând prin zloată şi punând la lucru reflexele din tălpile picioarelor, care le boscorodeau tot organismul.
Dar erau tineri, tineri şi frumuşei, că nici femeia nu era de lepădat, având curul mare, ochii vioi şi ţâţele proeminente.
– Sunteţi măritată? insistă el, renunţând astfel brusc la tutuială.
Ea se opri, derutată. Şi-l privi. Îl privi cu ochii ei mari, mari, de viţică bine furajată:
– Am un prieten: cel cu care-s…zâmbi ea, cam încurcată şi dezvălui dinţi sănătoşi, cu aport de calciu corespunzător. Nu-s mulţumită de el, recunoscu ea. Bea prea mult.
– Bea? Da?
– Da. N-am nici o bază-n el şi la orice oră l-aş putea părăsi pentru o partidă mai bună pentru mine. Iar copii nu am, c-am avut o problemă şi mi-a interzis doctorul…În schimb am un căţel şi-un pisoi.
– Ce rasă de căţel aveţi? Eu am o lupoaică şi-un caniş, care stau la mama. Al dumneavoastră ce rasă este?
– E, vai, d-ăsta, aşa, maidanez, da’ m-am ataşat foarte mult de el. Şi mai mult decât atâta: se-mpacă foarte bine cu motanul. Cred că n-aş mai putea sta fără ei.
– Asta-i bine, doamnă, recunoscu tânărul, că iubiţi animalele! În general, oamenii care le iubesc au un suflet bun şi generos. Şi din punctul ăsta de vedere sunt la fel ca dumneavoastră!
– Uite, vezi, ăsta ar putea fi un punct comun al nostru, râse ea, aruncându-i o privire galeşă, poate şi şăgalnică-n acelaşi timp.
Ajunseră la o bifurcaţie. Nu era un “carrefour”, era pur şi simplu o bifurcaţie, plină de zăpadă împuţită, din pricina unui câine, care zăcea mort în apropiere, cu blana stropită de violetul sângelui închegat.
– Doamnă, spuse tânărul, care continua să oscileze între tutuială şi o adresare simandicoasă, eu aş vrea să vă propun ceva, da’ să-mi spuneţi dacă sunteţi de-acord, dacă nu…nici o problemă…
– S-auzim, spuse femeia, destul de rece, aşa cum sta cu el în bifurcaţie.
– Da, nici o problemă, urmă el. Eu, de fapt, caut o maşină, doamnă şi trebuie s-ajung la adresa asta!
Şi băiatul, pe nume Cătălin, îi flutură o fiţuică, pe care era o adresă.
– Uite, pe-acolo, zise femeia, care se chema Sevastiţa şi lucra la uzina de autobuze “Autobuzul” ca laborantă la laborator.
– Dacă aveţi timp, puteţi merge cu mine, asta vroiam să spun, să nu credeţi altceva! Dar mă gândesc că poate cu dumneavoastră să am noroc la o maşină bună.
– Propunerea nu-i lipsită de interes, recunoscu Sevastiţa. Tot n-am altceva de făcut şi-n fond nu m-aşteaptă nimeni acasă…
– Cum îl cheamă pe câine? se interesă Cătălin, după ce-o luă de talie şi ea nu se-mpotrivi.
– Azor, răspunse, simplu, femeia.
Ajunseră la adresă. Îi întâmpină un ţigan burtos, care cum le-ntoarse spatele, ca să-i conducă la maşină, şi scăpă un pârţ. Cei doi îl înghiţiră resemnaţi.
Dar pornirea respectivei maşini redegiste Wartburg, fabricate la Eisenach şi purtând numele castelului din localitate, produse un adevărat cataclism ecologic. Începu să iasă un fum gros şi negru, urât mirositor, care puse pe fugă două găini scheletice şi atacă cearceafurile de pe frânghie, spre disperarea ţigăncii, care ieşi-n fugă din casă, urmată de vreo doi, trei sau patru puradei plini de muci, dar cu privirile luminoase şi vesele.
– Ce faci, mă, Vasile, slobozi-m-aş în bafta ta, că mi-ai halit cearşafurile!?
– Taci, fă, din gură, că fac acu’ stabor cu tine! urlă ţiganul burtos şi luă o joardă de jos, gata să se ducă după femeie, dar ea era deja demult în casă.
Cătălin încercă să profite şi spuse destul de băţos:
– Mai mult de o sută de dolari nu face, dar vă dau o sută cincizeci. Atâta am, atâta vă dau!
– Abulé! Ce stai? Da-i ai?
– Da.
– Şi ăştia e toţi?
– Toţi! Pă căutate!
– Hai, dă-i!
Cătălin simţi însă pericolul şi-n timp ce mâna lui porni spre buzunar, în organismul lui începură să sune toate alarmele. Îl luă întâi cu nişte crampe la stomac. Îl privi pierdut pe ţiganul burtos, care începuse şi el să simtă un pericol, unul mare, pericolul cu răzgânditul lui Cătălin.
Şi tocmai în momentul acela, ţiganca deschise iar uşa şi urlă:
– Dă-i-o, mă! Dă-i-o, fir-ar a dracului! Dă-i-o şi dă pomană! Numa’ scapă-mă dă ea şi să mori în puşcărie, fir-ai al dracului, că-mi naşparleşti toate cearşafurile şi pute-a mort şi-a gunoi când o porneşti!
– Banii! şopti ţiganul, lui Cătălin, privindu-l dintr-o parte, ticălos, gata parcă să-i bage cuţitul.
Cătălin se făcu alb ca varul şi zgârci palma, care tocmai voia să intre în buzunar şi-o clipă fu să izbească, să fie el primul, dar uitându-se mai bine la ochiul ţiganului, singurul, că stătea din profil şi-avea ceva de uliu-n el, zâmbi larg şi spuse mieros:
– Nu-i am la mine! Nu-i am!
Ţiganul era în “embarras de choix”. Nu ştia la cine să se repeadă: la ţigancă sau la Cătălin? Era mai normal la ţigancă, dar ea se-ntorsese imediat în casă, numai dase cu gura din uşă şi se şi-ncuiase cu cheia, iar Cătălin îi întorsese spatele şi-o luase de talie pe Sevastiţa, îndreptându-se mândru spre poartă cu ea. Aşa că ţiganului burtos nu-i mai rămase decât unul din dancii mucoşi, uitat de mă-sa afară şi care se zgâia la ta-su’, cu un deget băgat adânc, spre rădăcina nasului, unde găsise un muc uscat, pe care-l căuta de multă vreme. Taică-su porni drept spre el, puştiul simţi pericolul, dar nu apucă decât să se-ntoarcă şi primi un şut în cur, care-l rostogoli peste un morman de zăpadă, care-i amortiză, din fericire, căderea. Ceea ce-l linişti pe taică-su, care se opri, îşi dădu seama că face prostii şi rosti doar plin de năduf:
– Băga-mi-aş…
Apoi se duse la maşină, încercând s-o pornească iar, dar acum maşina se-ncăpăţâna să stea, mută, şi tristă, iar bărbatul burtos nu mai insistă, privi luna, care apăruse abia acum şi spuse iarăşi, ca pentru sine:
– Băga-mi-aş…
Între timp, Sevastiţa şi Cătălin se duceau mai departe prin iarnă şi discutau tot despre maşini, ea lucrând la “Autobuzul”, iar el fiind şofer profesionist, dar şi un obişnuit al târgului de maşini şi al anunţurilor de mică publicitate din branşă. Câteodată-i ieşea şi reuşea să-şi dea vechitura mai bine şi scotea câte cincizeci, uneori chiar o sută de dolari, cât obţinuse acum, de la ultima vânzare a maşinii, pe care-o avusese, tot un Wartburg, care se pârţotea şi ea de-ţi venea rău, da’ găsise unu’ mai naşpa de la ţară, care cumpăra nu pentru el, pentru altul, pe care i-l dăduse un coleg, căruia-i dase şi lui cincizeci, că aşa era-nţelegerea, ca să-l fenteze pe ţăran, da-şi trăsese şi el o sută. Cincizeci de dolari mai avea şi el de la altă tranzacţie! Ieşise şi aia!
Dar nu-i ieşea întotdeauna. Altădată pierdea. Pân-acum schimbase însă vre-o zece-cinşpe maşini, fiind mare specialist în hârburi d-astea. Şi era acum în câştig, aşa că-şi păstra ăia o sută cincizeci de dolari ca pe ochii din cap. Maşina ţiganului nu făcea nici cincizeci de dolari, probabil.
Cătălin era de-aceea mulţumit. Fusese gata să facă, poate, o mare prostie, dar se oprise la timp. Fata asta-i purta noroc!
O privi, de-aceea, cu nişte ochi inteligenţi şi-i răspunse şi ea cu nişte ochi, tot atât de inteligenţi. Traseră bine aeru-n plămâni şi-şi uniră deodată palmele, strângându-şi-le destul de semnificativ.
– P-aici, surâse ea.
Şi-o luară p-acolo…
Şi-ajunseră în faţa unui bloc, ca toate celelalte blocuri. Cu nimic mai prejos, cu nimic mai presus.
– Aici stau, zise ea şi-i întinse mâna.
El i-o luă, se uită puţin la ea, la mână, apoi la ea, la tipă şi zâmbind, oarecum perfid, spuse:
– S-a făcut cam târziu şi cum ai tu inima asta să mă laşi să plec la ora asta târzie acasă, s-o iau printre toţi ţiganii ăştia de-aicea…?
– Mai ales că ai şi bani la tine…
– Da…am…recunoscu el, dar se făcu alb şi mustăci, puţin, măsurând-o pe fată destul de sever.
– Nu ţi se pare că e cam devreme, însă, pentru vizita la mine-acasă? făcu fata.
– Nu, nu mi se pare! insistă, totuşi, Cătălin. Pentru că mă gândeam că ca tu să te simţi bine şi eu la fel lângă tine, să ne petrecem noaptea asta la tine, că ca tine eu am crezut la fel, dar…
– Nu…spuse, destul de hotărâtă, fata.
– Mie nu mi se pare c-ar fi prea devreme, pentru că eu aşa am simţit să-ţi spun, nu naşpa! Şi te rog să mă crezi că nu te mint cu nimica…
– Dar eu te cred, ripostă ea…Dar, totuşi, este prea devreme…Dar, totuşi, eu îţi promit că mâine vom petrece o seară la mine-acasă, la lumina lumânării!
– Vai de capul meu, da’ ce romantică poţi fi! izbucni el într-un râs sănătos, ceea ce-i etală dantura splendidă de actor de film american.
În forul ei interior, ea repercută asta, da-i spuse altceva:
– Nu. Eu, de fapt, n-am plătit curentul de vreo patru luni de zile şi mi-au tăiat ăştia curentul! E cam jenant, dar trebuia să-ţi spun, nu puteam să te mint…
– Stai liniştită, că nu-i problema asta! Toate se rezolvă pân-la urmă. Poate te-ajut şi eu!
– Cum?
– Ei, cum? Ai să vezi! Ne vedem mâine la aceeaşi oră, la capătul tramvaiului, unde-am coborât…
– Da, zise ea şi cei doi se pupară, uşor. Îşi atinseră buzele doar cum atinge cu aripa o păsărică o frunză, de trandafir, de ceapă sau de cine ştie ce altceva…
Şi ea păşi, uşoară, spre scara blocului. Se-ntoarse din uşă şi dacă văzu că el stă şi nu se clinteşte din locul unde se pupaseră, se simţi obligată să-i mai arunce o frază:
– Dacă tu-ţi iei maşină, să treci pe la mine pe la servici, să-mi arăţi ce maşină ţi-ai luat, asta, cine ştie, dacă din varii motive, mâine n-o să ne vedem…Lucrez la “Autobuzul”, sunt laborantă, la centrala termică. La poartă-i fratele meu, da’ ai grijă, că prietenul meu lucrează tot acolo!
Şi intră în bloc.
– Naşpa! zise tânărul în forul lui interior, făcu stânga-mprejur şi se-ntoarse acasă, unde locuia cu o fată, o moldoveancă de vreo treizeci de ani, care lucra ca menajeră la nişte străini şi-avea şi-un copil de la prietenul ei de dinainte, de care zicea că murise şi fusese mult mai în vârstă ca ea şi acum dormeau în garsoniera aia închiriată, toţi trei într-un pat, ea, Cătălin şi copilul, dar se simţeau destul de bine-mpreună.
A doua seară, Cătălin nu veni la întâlnire. Sevastiţa îl aşteptă totuşi vreun sfert de oră, apoi plecă.
– Naşpa! spuse ea în forul ei interior, îndreptându-se spre casă, unde lumina nu se restabilise şi unde ea sperase să petreacă acum cu Cătălin o noapte de vis, însoţită de sticla de coniac prost, pe care avusese grijă să şi-o procure. Ajunsă în cameră, trase şi ea un pârţ uşor şi puse coniacul deoparte şi se culcă, după ce luă două napotoame şi dormi bine până dimineaţă, când se duse, ca de obicei, la serviciu şi-n două săptămâni îl uită de tot pe tânărul cârlionţat, căci se-mpăcă iar cu naşparliul ei de prieten, care n-o merita, dar care-o avea şi-o folosea, în lipsă de altceva mai bun.
În timpul acesta, însă, patria lor, a tuturor, România, făcea salturi uriaşe în economia de piaţă şi se integra, pas cu pas, în comunitatea europeană şi NATO, urmând ca bălţile, frigul şi-ntunericul să se rezolve şi astea o dată şi-o dată…
Un băiat înalt, frumuşel, cu părul cârlionţat, mergea alături de-o femeie puţin mai în vârstă ca el, dar hai să zicem că erau amândoi de-o vârstă, ca să nu mai complicăm lucrurile: douăzeci şi cinci – douăzeci şi şase de ani.
De-abia când coborâseră din tramvaiul în care se fixaseră, îşi vorbiseră.
Vorbi el:
– Pot să mă ţin de tine? Că-i gheaţă şi noapte…
– Da, se poate, admise ea, cu capul privind în pământ.
– Ce-ar fi să mergem puţin pe drum, aşa, pe jos? continuă el. Că-i frumos afară şi n-ar strica o plimbare, aşa, pe seară, dacă vă permite timpul şi n-aveţi altă treabă…
– Da, sunt de acord, admise ea şi de astă dată. Sunt de acord. Nici o problemă! În fond, e foarte frumos afară…
Era frumos, pe dracu’! Da’ nu ploua, nu ningea şi-ncălţările lor sufereau, înotând prin zloată şi punând la lucru reflexele din tălpile picioarelor, care le boscorodeau tot organismul.
Dar erau tineri, tineri şi frumuşei, că nici femeia nu era de lepădat, având curul mare, ochii vioi şi ţâţele proeminente.
– Sunteţi măritată? insistă el, renunţând astfel brusc la tutuială.
Ea se opri, derutată. Şi-l privi. Îl privi cu ochii ei mari, mari, de viţică bine furajată:
– Am un prieten: cel cu care-s…zâmbi ea, cam încurcată şi dezvălui dinţi sănătoşi, cu aport de calciu corespunzător. Nu-s mulţumită de el, recunoscu ea. Bea prea mult.
– Bea? Da?
– Da. N-am nici o bază-n el şi la orice oră l-aş putea părăsi pentru o partidă mai bună pentru mine. Iar copii nu am, c-am avut o problemă şi mi-a interzis doctorul…În schimb am un căţel şi-un pisoi.
– Ce rasă de căţel aveţi? Eu am o lupoaică şi-un caniş, care stau la mama. Al dumneavoastră ce rasă este?
– E, vai, d-ăsta, aşa, maidanez, da’ m-am ataşat foarte mult de el. Şi mai mult decât atâta: se-mpacă foarte bine cu motanul. Cred că n-aş mai putea sta fără ei.
– Asta-i bine, doamnă, recunoscu tânărul, că iubiţi animalele! În general, oamenii care le iubesc au un suflet bun şi generos. Şi din punctul ăsta de vedere sunt la fel ca dumneavoastră!
– Uite, vezi, ăsta ar putea fi un punct comun al nostru, râse ea, aruncându-i o privire galeşă, poate şi şăgalnică-n acelaşi timp.
Ajunseră la o bifurcaţie. Nu era un “carrefour”, era pur şi simplu o bifurcaţie, plină de zăpadă împuţită, din pricina unui câine, care zăcea mort în apropiere, cu blana stropită de violetul sângelui închegat.
– Doamnă, spuse tânărul, care continua să oscileze între tutuială şi o adresare simandicoasă, eu aş vrea să vă propun ceva, da’ să-mi spuneţi dacă sunteţi de-acord, dacă nu…nici o problemă…
– S-auzim, spuse femeia, destul de rece, aşa cum sta cu el în bifurcaţie.
– Da, nici o problemă, urmă el. Eu, de fapt, caut o maşină, doamnă şi trebuie s-ajung la adresa asta!
Şi băiatul, pe nume Cătălin, îi flutură o fiţuică, pe care era o adresă.
– Uite, pe-acolo, zise femeia, care se chema Sevastiţa şi lucra la uzina de autobuze “Autobuzul” ca laborantă la laborator.
– Dacă aveţi timp, puteţi merge cu mine, asta vroiam să spun, să nu credeţi altceva! Dar mă gândesc că poate cu dumneavoastră să am noroc la o maşină bună.
– Propunerea nu-i lipsită de interes, recunoscu Sevastiţa. Tot n-am altceva de făcut şi-n fond nu m-aşteaptă nimeni acasă…
– Cum îl cheamă pe câine? se interesă Cătălin, după ce-o luă de talie şi ea nu se-mpotrivi.
– Azor, răspunse, simplu, femeia.
Ajunseră la adresă. Îi întâmpină un ţigan burtos, care cum le-ntoarse spatele, ca să-i conducă la maşină, şi scăpă un pârţ. Cei doi îl înghiţiră resemnaţi.
Dar pornirea respectivei maşini redegiste Wartburg, fabricate la Eisenach şi purtând numele castelului din localitate, produse un adevărat cataclism ecologic. Începu să iasă un fum gros şi negru, urât mirositor, care puse pe fugă două găini scheletice şi atacă cearceafurile de pe frânghie, spre disperarea ţigăncii, care ieşi-n fugă din casă, urmată de vreo doi, trei sau patru puradei plini de muci, dar cu privirile luminoase şi vesele.
– Ce faci, mă, Vasile, slobozi-m-aş în bafta ta, că mi-ai halit cearşafurile!?
– Taci, fă, din gură, că fac acu’ stabor cu tine! urlă ţiganul burtos şi luă o joardă de jos, gata să se ducă după femeie, dar ea era deja demult în casă.
Cătălin încercă să profite şi spuse destul de băţos:
– Mai mult de o sută de dolari nu face, dar vă dau o sută cincizeci. Atâta am, atâta vă dau!
– Abulé! Ce stai? Da-i ai?
– Da.
– Şi ăştia e toţi?
– Toţi! Pă căutate!
– Hai, dă-i!
Cătălin simţi însă pericolul şi-n timp ce mâna lui porni spre buzunar, în organismul lui începură să sune toate alarmele. Îl luă întâi cu nişte crampe la stomac. Îl privi pierdut pe ţiganul burtos, care începuse şi el să simtă un pericol, unul mare, pericolul cu răzgânditul lui Cătălin.
Şi tocmai în momentul acela, ţiganca deschise iar uşa şi urlă:
– Dă-i-o, mă! Dă-i-o, fir-ar a dracului! Dă-i-o şi dă pomană! Numa’ scapă-mă dă ea şi să mori în puşcărie, fir-ai al dracului, că-mi naşparleşti toate cearşafurile şi pute-a mort şi-a gunoi când o porneşti!
– Banii! şopti ţiganul, lui Cătălin, privindu-l dintr-o parte, ticălos, gata parcă să-i bage cuţitul.
Cătălin se făcu alb ca varul şi zgârci palma, care tocmai voia să intre în buzunar şi-o clipă fu să izbească, să fie el primul, dar uitându-se mai bine la ochiul ţiganului, singurul, că stătea din profil şi-avea ceva de uliu-n el, zâmbi larg şi spuse mieros:
– Nu-i am la mine! Nu-i am!
Ţiganul era în “embarras de choix”. Nu ştia la cine să se repeadă: la ţigancă sau la Cătălin? Era mai normal la ţigancă, dar ea se-ntorsese imediat în casă, numai dase cu gura din uşă şi se şi-ncuiase cu cheia, iar Cătălin îi întorsese spatele şi-o luase de talie pe Sevastiţa, îndreptându-se mândru spre poartă cu ea. Aşa că ţiganului burtos nu-i mai rămase decât unul din dancii mucoşi, uitat de mă-sa afară şi care se zgâia la ta-su’, cu un deget băgat adânc, spre rădăcina nasului, unde găsise un muc uscat, pe care-l căuta de multă vreme. Taică-su porni drept spre el, puştiul simţi pericolul, dar nu apucă decât să se-ntoarcă şi primi un şut în cur, care-l rostogoli peste un morman de zăpadă, care-i amortiză, din fericire, căderea. Ceea ce-l linişti pe taică-su, care se opri, îşi dădu seama că face prostii şi rosti doar plin de năduf:
– Băga-mi-aş…
Apoi se duse la maşină, încercând s-o pornească iar, dar acum maşina se-ncăpăţâna să stea, mută, şi tristă, iar bărbatul burtos nu mai insistă, privi luna, care apăruse abia acum şi spuse iarăşi, ca pentru sine:
– Băga-mi-aş…
Între timp, Sevastiţa şi Cătălin se duceau mai departe prin iarnă şi discutau tot despre maşini, ea lucrând la “Autobuzul”, iar el fiind şofer profesionist, dar şi un obişnuit al târgului de maşini şi al anunţurilor de mică publicitate din branşă. Câteodată-i ieşea şi reuşea să-şi dea vechitura mai bine şi scotea câte cincizeci, uneori chiar o sută de dolari, cât obţinuse acum, de la ultima vânzare a maşinii, pe care-o avusese, tot un Wartburg, care se pârţotea şi ea de-ţi venea rău, da’ găsise unu’ mai naşpa de la ţară, care cumpăra nu pentru el, pentru altul, pe care i-l dăduse un coleg, căruia-i dase şi lui cincizeci, că aşa era-nţelegerea, ca să-l fenteze pe ţăran, da-şi trăsese şi el o sută. Cincizeci de dolari mai avea şi el de la altă tranzacţie! Ieşise şi aia!
Dar nu-i ieşea întotdeauna. Altădată pierdea. Pân-acum schimbase însă vre-o zece-cinşpe maşini, fiind mare specialist în hârburi d-astea. Şi era acum în câştig, aşa că-şi păstra ăia o sută cincizeci de dolari ca pe ochii din cap. Maşina ţiganului nu făcea nici cincizeci de dolari, probabil.
Cătălin era de-aceea mulţumit. Fusese gata să facă, poate, o mare prostie, dar se oprise la timp. Fata asta-i purta noroc!
O privi, de-aceea, cu nişte ochi inteligenţi şi-i răspunse şi ea cu nişte ochi, tot atât de inteligenţi. Traseră bine aeru-n plămâni şi-şi uniră deodată palmele, strângându-şi-le destul de semnificativ.
– P-aici, surâse ea.
Şi-o luară p-acolo…
Şi-ajunseră în faţa unui bloc, ca toate celelalte blocuri. Cu nimic mai prejos, cu nimic mai presus.
– Aici stau, zise ea şi-i întinse mâna.
El i-o luă, se uită puţin la ea, la mână, apoi la ea, la tipă şi zâmbind, oarecum perfid, spuse:
– S-a făcut cam târziu şi cum ai tu inima asta să mă laşi să plec la ora asta târzie acasă, s-o iau printre toţi ţiganii ăştia de-aicea…?
– Mai ales că ai şi bani la tine…
– Da…am…recunoscu el, dar se făcu alb şi mustăci, puţin, măsurând-o pe fată destul de sever.
– Nu ţi se pare că e cam devreme, însă, pentru vizita la mine-acasă? făcu fata.
– Nu, nu mi se pare! insistă, totuşi, Cătălin. Pentru că mă gândeam că ca tu să te simţi bine şi eu la fel lângă tine, să ne petrecem noaptea asta la tine, că ca tine eu am crezut la fel, dar…
– Nu…spuse, destul de hotărâtă, fata.
– Mie nu mi se pare c-ar fi prea devreme, pentru că eu aşa am simţit să-ţi spun, nu naşpa! Şi te rog să mă crezi că nu te mint cu nimica…
– Dar eu te cred, ripostă ea…Dar, totuşi, este prea devreme…Dar, totuşi, eu îţi promit că mâine vom petrece o seară la mine-acasă, la lumina lumânării!
– Vai de capul meu, da’ ce romantică poţi fi! izbucni el într-un râs sănătos, ceea ce-i etală dantura splendidă de actor de film american.
În forul ei interior, ea repercută asta, da-i spuse altceva:
– Nu. Eu, de fapt, n-am plătit curentul de vreo patru luni de zile şi mi-au tăiat ăştia curentul! E cam jenant, dar trebuia să-ţi spun, nu puteam să te mint…
– Stai liniştită, că nu-i problema asta! Toate se rezolvă pân-la urmă. Poate te-ajut şi eu!
– Cum?
– Ei, cum? Ai să vezi! Ne vedem mâine la aceeaşi oră, la capătul tramvaiului, unde-am coborât…
– Da, zise ea şi cei doi se pupară, uşor. Îşi atinseră buzele doar cum atinge cu aripa o păsărică o frunză, de trandafir, de ceapă sau de cine ştie ce altceva…
Şi ea păşi, uşoară, spre scara blocului. Se-ntoarse din uşă şi dacă văzu că el stă şi nu se clinteşte din locul unde se pupaseră, se simţi obligată să-i mai arunce o frază:
– Dacă tu-ţi iei maşină, să treci pe la mine pe la servici, să-mi arăţi ce maşină ţi-ai luat, asta, cine ştie, dacă din varii motive, mâine n-o să ne vedem…Lucrez la “Autobuzul”, sunt laborantă, la centrala termică. La poartă-i fratele meu, da’ ai grijă, că prietenul meu lucrează tot acolo!
Şi intră în bloc.
– Naşpa! zise tânărul în forul lui interior, făcu stânga-mprejur şi se-ntoarse acasă, unde locuia cu o fată, o moldoveancă de vreo treizeci de ani, care lucra ca menajeră la nişte străini şi-avea şi-un copil de la prietenul ei de dinainte, de care zicea că murise şi fusese mult mai în vârstă ca ea şi acum dormeau în garsoniera aia închiriată, toţi trei într-un pat, ea, Cătălin şi copilul, dar se simţeau destul de bine-mpreună.
A doua seară, Cătălin nu veni la întâlnire. Sevastiţa îl aşteptă totuşi vreun sfert de oră, apoi plecă.
– Naşpa! spuse ea în forul ei interior, îndreptându-se spre casă, unde lumina nu se restabilise şi unde ea sperase să petreacă acum cu Cătălin o noapte de vis, însoţită de sticla de coniac prost, pe care avusese grijă să şi-o procure. Ajunsă în cameră, trase şi ea un pârţ uşor şi puse coniacul deoparte şi se culcă, după ce luă două napotoame şi dormi bine până dimineaţă, când se duse, ca de obicei, la serviciu şi-n două săptămâni îl uită de tot pe tânărul cârlionţat, căci se-mpăcă iar cu naşparliul ei de prieten, care n-o merita, dar care-o avea şi-o folosea, în lipsă de altceva mai bun.
În timpul acesta, însă, patria lor, a tuturor, România, făcea salturi uriaşe în economia de piaţă şi se integra, pas cu pas, în comunitatea europeană şi NATO, urmând ca bălţile, frigul şi-ntunericul să se rezolve şi astea o dată şi-o dată…
Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotești este
casa în care a copilărit, nu în care s-a și născut poetul Mihai Eminescu
(1850-1889) în satul Ipotești din județul Botoșani. După moartea căminarului
Gheorghe Eminovici (1884), casa nu a mai fost locuită, ajungând să se ruineze.
Într-o fotografie din 1916 se observă starea precară a casei: "stîlpii
cerdacului lunecau în față" din cauza "unei lente surpări și
alunecări de teren". În anul 1924, casa unde a copilărit Mihai Eminescu și
care rămăsese nelocuită ani de zile, ajunsese o ruină. La acea vreme și
bisericuța de lemn, ca și mormintele părinților lui Eminescu, erau
"complet părăsite și acoperite cu bălării...", după cum consemna, în
1926, Revista Moldovei din Botoșani.
Deoarece casa familiei Eminovici din
Ipotești era ruinată, proprietarii moșiei Ipotești au dărâmat-o până la temelie
în vara anului 1924, determinând manifestații din partea studenților români și
evrei din Botoșani împotriva acestei dărâmări. În urma acestor proteste,
proprietara moșiei Ipotești, Maria Papadopol, a donat de bună voie locul unde
s-a aflat casa familiei Eminovici din Ipotești. Ea adresa la 3 august 1924 o
scrisoare către prefectul județului Botoșani, Demostene Vizanty, în care scria
următoarele:
"Subsemnata
Maria D. Papadopol, proprietara moșiei Ipotești, declar prin aceasta să consimt
de bună voie a dona casa mea din Ipotești, sau mai bine zis locul unde s-a
aflat această casă, cu condițiunea expresă de a se ridica pe acest loc o
clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine și care clădire
nu va putea avea altă destinație decît a fi un muzeu național cu titlul «Mihai
Eminescu donat de Maria Papadopol născută Isăcescu» care va putea avea și o
sală de lectură; nici într-un caz nu va putea servi ca local de școală."
În
anul 1934, casa a fost reconstruită pe același loc, acolo fiind inaugurat în
1940 primul muzeu memorial dedicat marelui poet. Această casă nu respecta
structura originalului, astfel încât a fost demolată, fiind reconstruită o alta
în anul 1979, după documente originale, pe vechea fundație a casei familiei
Eminovici.[nefuncțională] În casă se află mobilier - în parte original, în
parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Mircea Eliade, 26 Noiembrie 1984, scrisoare către
Cezar Ivănescu (primita la Nürnberg, Germania Federala), pagina 1
________
________
Anul trecut,
în aprilie, cînd s-a stins Mircea Eliade, mă aflam bolnav şi mi-am însemnat
pentru mine cele ce urmează cu gîndul de a le încredinţa vreunei reviste
literare:
LA MOARTEA
LUI MIRCEA ELIADE
...
La moartea celui mai mare om de cultură român de azi, Mircea Eliade, găsim de cuviinţă să publicăm textul (şi fotocopia) scrisorii pe care Maestrul nostru, nicicînd văzut la faţă, ne-a expediat-o din Chicago la Nürnberg, în R.F.G., unde ne aflam în vizită la un prieten grav bolnav. Textul scrisorii se referă la un mai vechi proiect al nostru de editare în România a Operelor complete ale gigantului savant român, iar grafia pare o continuă cutremurare de suferinţă.
...
La moartea celui mai mare om de cultură român de azi, Mircea Eliade, găsim de cuviinţă să publicăm textul (şi fotocopia) scrisorii pe care Maestrul nostru, nicicînd văzut la faţă, ne-a expediat-o din Chicago la Nürnberg, în R.F.G., unde ne aflam în vizită la un prieten grav bolnav. Textul scrisorii se referă la un mai vechi proiect al nostru de editare în România a Operelor complete ale gigantului savant român, iar grafia pare o continuă cutremurare de suferinţă.
26 Nov. 984
DRAGĂ CEZAR
IVĂNESCU
Mulţumiri pentru scrisoarea din 5
Nov., şi iartă-mi, te rog, grafia: artrita-ateromatoasă de care sufăr se
agravează (în ciuda injecţiilor cu aur coloidal) şi scriu cu o imensă greutate.
Îţi mulţumesc pentru proiectul Opere. Evident, voi cere editorilor parizieni să-ţi trimită cărţile. Dar nu cred că proiectul se va realiza (cel puţin, în timpul vieţii mele). Sorin Alexandrescu i-a înmînat planul ediţiei (Opere complete) d-lui Martin, deja de acum vreo zece ani. În plus, C. Noica şi Mircea Handoca pregătesc şi ei o ,,ediţie chronologică“; au depus deja un ms. de circa 2000 de pagini (scrierile mele din adolescenţă şi primă tinereţe, multe inedite).
Ştiu că Histoire II e tradusă de vreo doi ani, dar nu apare. Traité ar merita să fie publicat dar manuscrisul românesc (original) se găseşte la Paris, unde nu mă voi întoarce decît în Mai—Iunie.
Poate ar avea mai multe şanse eseurile de la Gallimard (Le Mythe de l'Ethernel Retour; Images et Symboles; Mythes, Reves et Mysteres, Méphistaphélis et L'Androgyne; Occultisme, sorcellerie etc.). Majoritatea prozelor literare (cu excepţia Deymos, 19 Trandafiri etc.) au fost editate de E. Simion. Lipsesc, evident, cele mai importante (Întoarcere, Huliganii, Noaptea de Sînziene) şi eseurile... Dar să sperăm!
Îţi mulţumesc pentru proiectul Opere. Evident, voi cere editorilor parizieni să-ţi trimită cărţile. Dar nu cred că proiectul se va realiza (cel puţin, în timpul vieţii mele). Sorin Alexandrescu i-a înmînat planul ediţiei (Opere complete) d-lui Martin, deja de acum vreo zece ani. În plus, C. Noica şi Mircea Handoca pregătesc şi ei o ,,ediţie chronologică“; au depus deja un ms. de circa 2000 de pagini (scrierile mele din adolescenţă şi primă tinereţe, multe inedite).
Ştiu că Histoire II e tradusă de vreo doi ani, dar nu apare. Traité ar merita să fie publicat dar manuscrisul românesc (original) se găseşte la Paris, unde nu mă voi întoarce decît în Mai—Iunie.
Poate ar avea mai multe şanse eseurile de la Gallimard (Le Mythe de l'Ethernel Retour; Images et Symboles; Mythes, Reves et Mysteres, Méphistaphélis et L'Androgyne; Occultisme, sorcellerie etc.). Majoritatea prozelor literare (cu excepţia Deymos, 19 Trandafiri etc.) au fost editate de E. Simion. Lipsesc, evident, cele mai importante (Întoarcere, Huliganii, Noaptea de Sînziene) şi eseurile... Dar să sperăm!
Cu mulţumiri
şi prietenie
al D-tale Mircea Eliade
al D-tale Mircea Eliade
Dincolo de umilinţa şi suferinţa
atroce din sufletul nostru stîrnite la citirea cuvintelor: „Dar nu cred că
proiectul se va realiza (cel puţin, în timpul vieţii mele)“ — cum umilinţă şi
suferinţă am trăit aflînd că Octav Onicescu a murit fără să mai vadă volumul
omagial care i se închina şi pe care-l publica Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică şi asta numai pentru că aşa voia o funcţionară măruntă din
Consiliul Culturii —, dincolo de toate acestea, scrisoarea lui Mircea Eliade
conţine şi precizări preţioase pentru un viitor editor.
Acum cînd marele savant Mircea Eliade
a dispărut dintre noi, sînt sigur, se vor mai împuţina şi „admiratorii“ săi
interesaţi; pentru acei care i-am admirat opera şi am făcut câte ceva pentru
editarea ei în România, alegîndu-ne numai cu ponosul, fireşte, tipărirea
Operelor complete ale Maestrului iubit trebuie să ne fie o datorie sacră.
Am făcut, fireşte, încercarea de a
publica în revista „Luceafărul“ acest text, dar Nicolae Dan Fruntelată a
preferat să publice un altul semnat de A.D. Munteanu...
Nu posed nici măcar o carte cu
dedicaţie de la Mircea Eliade pe care l-am sototit dintotdeauna unul dintre
Maeştrii mei spirituali – alături de alţii, români sau de aiurea, dar posed
nişte observaţii făcute de unele persoane din străinătate la apariţia
traducerii româneşti De la Zalmoxis la Genghis-Han (pe care am semnat-o
împreună cu soţia mea, Maria Ivănescu), observaţii care ne imputau „intervenţiile“
operate în textul originar ştiut fiind faptul că subscrisul, „tentat de
putere“, taie şi spînzură în cultura românească. Iată ce ne răspundea Mircea
Eliade după ce primise din parte-mi De la Zalmoxis... (traducerea) şi două
cărţi de poeme, Muzeon şi La Baaad:
STIMATĂ DOAMNĂ ŞI DRAGĂ CEZAR
IVĂNESCU
Mulţumiri pt admirabila traducere a
volumului Zalmoxis şi pt. poemele trimise. Din păcate n-am citit decît cîteva
pagini — şi nu voi mai putea citi, pt. că sînt în preajma operaţiei de
cataractă la amîndoi ochii.
Cu cele mai sincere urări de
sănătate,
Mircea Eliade
Mircea Eliade
Ne-a plăcut să cultivăm acest amor de
lonh; ne-au ajutat şi împrejurarile, e adevărat, cum ne-a plăcut să-l cultivăm
şi cu cel mai mare filosof român de azi, Constantin Noica...
CEZAR
IVĂNESCU
1987
(Fragmente din Carantina)
1987
(Fragmente din Carantina)
“Sei nicht ein Fixierter, sondern so weit wie
möglich im Offenwerden. Entdecke deine persönliche Eigenart, damit du der Liebe
der Dreieinigkeit und der ganzen Welt eine würdige Antwort geben kannst”
(Hierom. Ghelasie).
“Nu
fi fixist, ci pe cât posibil în deschidere. Descoperă felul tău propriu de a fi
ca să poți da un răspuns vrednic dragostei Treimii și lumii întregi” (Ierom.
Ghelasie).
"
do not be a fixed, but as far as possible in becoming open. Discover your
personal character, so that you can give a worthy answer to the love of three
unity and the whole world " (this is why. Ghelasie).
" do not be bossy, but as much as possible in the Discover your own way of being so you can give a worthy answer to the love of Trinity and the whole world " ( Ghelasie)
" do not be bossy, but as much as possible in the Discover your own way of being so you can give a worthy answer to the love of Trinity and the whole world " ( Ghelasie)
Când Timpul a ieșit din
clepsidră sub formă de Lumină
Ascultând Evaghelia din Ziua
Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos, zugrăvită de Sf.Ap.Luca, iconograful
Fecioarei Maria, m-am înfiorat în fața unei imagini ,, Şi, pe când îi
binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.” Contemplând cu ochii
minții icoana când clipa s-a dezbrăcat de numărătoarea timpului și a devenit
lumină, m-am întrebat: S-ar fi putut altfel ridica la cer Mântuitorul lumii
decât binecuvântând?
Cum Și-ar fi putut lua rămas bun în alt chip de la creația Sa decât binecuvântând-o, mai ales, după plinirea jertfei, a răstignirii?
Nu S-a întors cu spatele și n-a urcat văzduhul ca pe o scară, așa cum fac cei ce nu văd, n-a oferit doar catapeteasma coloanei Sale vertebrale omenirii nerecunoscătoare, îndeplinindu-Și misiunea ca un ofițer cu pieptul plin de medalii și luând calea cerului, ci S-a ridicat la cer cu fața spre apostoli, adică și spre noi, pământenii, cu mâinile desfăcute larg, îmbrățișând omenirea în toate dimensiunile ei apuse și născătoare, binecuvântând, răspândind mireasma energiei Sale benefice, pline de viață, peste oameni și case și cetăți, și ogoare, și munți, cu văi și ape, transformând cerul într-o imensă Sfântă Mahramă pe care e impregnată lumina ochilor Săi.
Cel ce a spus Să fie Lumină, Cel care crease făptura împodobindu-i drumul pașilor cu sori ca să deosebească veghea de odihnă, avea prin răstignire și Înviere să dăruiască fiecărui muritor un soare ce să-i umple de cunoaștere amfora sternului și a minții, El, Lumina modelatoare a sufletului omenesc, pleca la cer îmbrăcat în strai de raze necreate, după ce răsădise lumina din afară în opaițul sufletesc al muritorilor și vestise viața de apoi ca o existență întru Lumina Lină a Păcii, a Liniștii roditoare, perpetue, care umple de grație și desparte de humă lutul îndumnezeit al omului, lumina, în expresia ei cea mai profundă, dincolo de sursele ei accesibile, de emitere sonoră, de incandescență, dincolo de sorii materialnici ori de stelele care se îmbracă în veșmânt argintiu de la lună, la rândul ei candelă al cărei fitil e aprins de incandescența sorilor din toate galaxiile, cu toate ștergarele de curcubeu ce înfășoară obrazul Pământului.
Hristos avea să aducă înaintea omenirii icoana soarelui ce nu orbește, ce nu arde, din ale cărui raze s-au pornit luceferii care împodobesc umerii și fruntea Maicii Domnului, nimburile sfinților și ale martirilor. Despre această lumină - care e necreată, care nu are izvor aprioric dar se revarsă în cascade la rândul lor fără apus, intrând în sufletele oamenilor, nu precum soarele galaxiei ce răsare și apune, având un ceas al său imuabil - vestește acest praznic al Înălțării.
E răstignirea cea mai de pe urmă, dincolo de puterea noastră de înțelegere, o răstignire nobilă și nedureroasă, când pe crucea cerului e fixat cu piroane fără de sânge, pentru totdeauna, Soarele fără de moarte și de sub al Cărui Trup de Lumină coboară în trepte luminile văzute, create, pe care le percepem zi de zi, e osia de care sunt fixate candelabrele cerului, pe bolta unde planetele și sateliții sunt parcă jucării prinse de leagănul unui copil al cărui baldachin e universul plin. Pe fundalul înseninat al drumului spre acasă, spre rai, vedem însăși Crucea înnomenită și luminătoare, peștera devenită altar din jar de chihlimbare, cerul ca un ultim hotar având zapisul și lacătul rupt și devenit o propilee, un arc de triumf al conștiinței, crucea străluminată, devenită stâlpul central de susținere, aparent invizibil, dar pe care e desfășurată toată instalația de pom a luminării pământului și iluminării cerului sufletesc, convertit dinspre stihii la armonie.
Aerul în ziua Înălțării e o plasă de pescar țesută din fire mai subțiri decât cel de păianjen, prin care mâinile Pescarului ceresc aduce acasă omenirea încreștinată, recolta cea bogată a Fiului împărătesc, aerul e înmiresmat cu particule de lumină, miroase în icoane a flori de tei și miere, fir translucid de aur și argint cu filigran de conștiință. Aerul e ca o pânză senină de cer prin tifonul căruia rămâne cașul curat al mărturisirii și se scurge zerul păcatului și al pocăinței, remușcării.
Hristos e geneza soarelui și soarele genezei tuturor galaxiilor și constelațiilor, surselor văzute și nevăzute de lumină, ale celor care ard și ale celor care răcoresc, ale luminii în forma ei pură, matrice generatoare de valuri închegate cu duh sfânt, de aburul luminos al materiei care se întoarce la nematerie parcurgând lungul drum al înțelegerii și nevoinței.
Ce înseamnă a te înălța? O simplă ridicare? Ne ridicăm din așternut dimineața și totuși nu ne înălțăm, ne ridicăm din bancă la școală în fața profesorului nostru și răspunzând întrebărilor lui, ne înălțăm întru cunoaștere și ne îmbrăcăm, atunci când spunem adevărul, în respectul colegilor noștri. Cu atât mai mult, ne înălțăm când răspundem întrebărilor Profesorului acestui Univers, care de la nașterea Sa umilă și până la Înălțarea Sa în toată slava cerurilor de dincolo de cerurile văzute de ochiul omenesc, atunci când primim coroana de premiant a mântuirii, a răspunsului duhovnicesc bineplăcut Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt, răspuns pe care îl pregătim dintotdeauna și care va vorbi în numele gurii noastre amuțite la vederea slavei Celui Necreat dar Creator, Celui ce luminează luminat fiind de lumina care izvorăște din El și în persoanele Sfintei Treimi după cum un sânge ale cărui hematii sunt fosforescente, sub efectul globulelor albe, leucocitelor, celulelor de luptă, celulelor de veghe, îngerilor celulari care mor pentru a ne da sănătate în lupta cu infecțiile, cu boala…acel sânge al nostru regenerat îl simțim cu atât mai profund când e vorba de Înălțarea lumii din noi, când hăul, haosul plin de întuneric a devenit nu doar cosmos, adică spațiu incomensurabil plin de aștri, ci domos basilicos, locaș sfințit în care Dumnezeu luminează gândul spre făptuirea cea bună. Prolifici mundan, suntem sterpi fără Dumnezeu care vine cu boaba Sa fină de piper a luminii, cu sarea albă ce dă gust bucatelor de zi cu zi, îndulcește pâinea cu care ne împărtășim și totul e un dans ritualic, al nunții spiritului omenesc, în jurul Tainelor în centrul cărora e chemarea la lumină prin Euharistie. Unde? La liturghie. Când? Duminica, în ziua Învierii, când toate cele date morții și-au răscumpărat soarta îngropării dar nu prin lut, prin duhoare, prin dezintegrare, ci prin Lumină, prin mirul liniștii și savoarea cântărilor de îngeri.
Înălțarea înseamnă a sfida gravitația fără a avea soarta lui Icar, aripile nu sunt legate cu sfori de aripi de șindrilă, ci merg pe nori și tronuri de serafimi și heruvimi, e străpungerea atmosferei și a tuturor învelișurilor pământești până când luminița tainică a sufletului nostru se inserează fără înserare în Lumina veșnică, ne înveșnicește în lumină. Martori ai ridicării Luminii la cer, devenim părtași ai Luminii încă dinainte și după ce firul vieții va ajunge la capăt. Vom toarce caier de lumină pentru a țese veșmânt împărătesc Izvorului fără de început și fără de margini al Vieții veșnice, chiar și pentru atunci când viața de pe pământ a Creației va afla sfârșit. Va afla sfârșit aici, dar nu va apune dincolo, acolo unde soarele pe care îl cunoaștem e cât un mugur de salcie în fața Soarelui dumnezeiesc, acolo unde stelele pardosesc pridvoarele casei Domnului și El trece blând, scânteind de raze aurii și argintii, purtând stigmatele nepieritoare ale răstignirii, ale durerii, ale sfâșierii cărnii trăite aici, pe pământ.
Hristos se va întoarce la Judecata de Apoi coborând din slava cerească tot binecuvântând. El nu va veni printre noi fără a da timp celor din urmă oameni să plinească bunul mărturisirii și îndreptării. Va veni tot cu fața către noi, cu mâinile ancorate de forțele ce sunt dincolo de cerul văzut, de marginile cerului, încât El se află în stare permanent de slujire, se susținere a Pământului prin coroana de copac a brațelor sale iubitoare, de Fiu. Zveltețea sa arcuită sfințeniei îl fac să fie adevăratul axis mundi ce leagă cerul de pământ și nu îl dezmembrează. Lumina, lumina care e dincolo de legile fizicii, cuanticii, de coloniile de sori și enclavele de găuri negre, cel pentru care fotonii sunt jerbe de mingi ale unui arlechin care saltă din sferele sale de foc un joc pentru Pruncul din brațele Mamei, amintind de Scrierea lui Anatole France de care vorbea părintele Steinhardt…
In Apostolul Paraclisului Maicii Domnului se spune că…,,prin Avraam, a dat zeciuială și Levi, cel ce lua zeciuială, fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam când l-a întâmpinat Melchisedec.” Astfel, la Înălțare, au luat binecuvântare fiii fiilor fiilor oamenilor, ai căror muguri de viață erau încă în coapsele strămoșilor, binecuvântarea s-a transmis sub sigiliul de foc al Duhului, e viu, lucrător, ajutător și mângâietor.
Nimic în Biserică nu se face fără binecuvântare, adică nu se înalță…pentru că binecuvântarea aduce spor, luminează calea, dă ușurință minții, află răspuns. Se binecuvintează locul unde se va înălța o biserică, o casă,orice așezământ, se binecuvântează ogoarele și viețile oamenilor. Tinerii la căsătorie primesc mai întâi binecuvântarea părinților care i-au născut, mai înainte de a primi binecuvântarea părinților Bisericii și a porni pe drumul căsniciei. Copiii care pleacă la drum sunt sărutați și binecuvântați ca drumul lor să aibă sens și să aibă un final constructiv. Cele nebinecuvântate,cele care sfidează ori refuză puterea binecuvântării se distrug prin implozie, sunt supuse entropiei spirituale.
Putem spune că lumea se împarte în diamante și cărbuni, iar în această lume de diamant, prefer să fiu cărbunele ars din care se va zugrăvi icoana Învierii și a Înălțării, își spune orice creștin, diamantului fiindu-i rezervată puterea de a deveni o nestemată ce va împodobi nimbul de lumină al icoanei ferecate în argint. Adică, toți suntem chemați spre lumină, a o înțelege, a o trăi, a o mărturisi, a o face vindecătoare și vindicatoare vieților noastre.
Te poți ridica fără smerenie, fără jertfă, dar să te înalți fără sacrificiu e imposibil, pentru că înălțarea înseamnă eroism, rupere de legăturile trecutului și trecerea prin poarta de foc a luminii. Înălțarea pregătește calea Duhului care vine sub chip de limbi de foc, deci iar lumină. Lumina care prin păcat fusese descentrată în univers, e recentrată prin Înviere și conștientizată prin Înălțare. De aceea, Înălțarea înseamnă conștientizare a tot ceea ce a însumat Hristos pentru ca omul să devină Om, e esențializarea luminii, trăim sub puterea luminii văzute ca să învățăm a prețui lumina cea nevăzută cu ochii trupești, a cultiva bulbi de dumnezeire în lutul nostru adamic pentru a dobândi lut ușor, ceresc, din particule străvezii îmbinate cu lumină.
Și mă gândesc că s-au înălțat toți cei care au murit jertfindu-se pentru alții…soldați cu nume sau necunoscuți, de un neam cu noi sau de pretutindeni, părinți care s-au nevoit a crește fii buni, medici care au smuls ani de fapte vrednice cerului din gura morții, profesori care au luat lutul ignoranței și l-au pus în cuptorul învățăturii și au pus scut și coif și spadă în mâna celor pe care i-au format, și mamele care au murit născând, sădind bulb de lumină pe fruntea pruncilor lor.
Și mă gândesc la un vers eminescian…Ce-ți doresc eu, ție, dulce Românie? și reflectam asupra tonului poetic…era adolescentin? Cu dragostea cu care un tânăr se adresează iubitei sale? De unde vine acest dulce din ,,dulce Românie”? unde l-am mai întâlnit pe tărâmul aedului lacului cu nuferi galbeni și al Luceafărului…l-am regăsit sfios în viersul ,,O, mamă, dulce mamă…din negură de vremi” Și iată dulceața țării înveșmântată eroic și matern pentru eroii de ieri, de azi și de mâine…ursind ,,la trecutu-ți mare, mare viitor” adică un eroism îmbrăcat în lumină, în lumina sfintei slave a Tatălui ceresc, cu codri de aramă și munți acoperiți de mantia verde a pădurii de brazi, scăldați în lumina unor înțelesuri care ne cheamă să îndreptăm ceasornicul luminii pământești, să fim eroi și nu erori în viața semenilor noștri, cu chipul străluminat de iubirea cea luminătoare a lui Dumnezeu.
Cum Și-ar fi putut lua rămas bun în alt chip de la creația Sa decât binecuvântând-o, mai ales, după plinirea jertfei, a răstignirii?
Nu S-a întors cu spatele și n-a urcat văzduhul ca pe o scară, așa cum fac cei ce nu văd, n-a oferit doar catapeteasma coloanei Sale vertebrale omenirii nerecunoscătoare, îndeplinindu-Și misiunea ca un ofițer cu pieptul plin de medalii și luând calea cerului, ci S-a ridicat la cer cu fața spre apostoli, adică și spre noi, pământenii, cu mâinile desfăcute larg, îmbrățișând omenirea în toate dimensiunile ei apuse și născătoare, binecuvântând, răspândind mireasma energiei Sale benefice, pline de viață, peste oameni și case și cetăți, și ogoare, și munți, cu văi și ape, transformând cerul într-o imensă Sfântă Mahramă pe care e impregnată lumina ochilor Săi.
Cel ce a spus Să fie Lumină, Cel care crease făptura împodobindu-i drumul pașilor cu sori ca să deosebească veghea de odihnă, avea prin răstignire și Înviere să dăruiască fiecărui muritor un soare ce să-i umple de cunoaștere amfora sternului și a minții, El, Lumina modelatoare a sufletului omenesc, pleca la cer îmbrăcat în strai de raze necreate, după ce răsădise lumina din afară în opaițul sufletesc al muritorilor și vestise viața de apoi ca o existență întru Lumina Lină a Păcii, a Liniștii roditoare, perpetue, care umple de grație și desparte de humă lutul îndumnezeit al omului, lumina, în expresia ei cea mai profundă, dincolo de sursele ei accesibile, de emitere sonoră, de incandescență, dincolo de sorii materialnici ori de stelele care se îmbracă în veșmânt argintiu de la lună, la rândul ei candelă al cărei fitil e aprins de incandescența sorilor din toate galaxiile, cu toate ștergarele de curcubeu ce înfășoară obrazul Pământului.
Hristos avea să aducă înaintea omenirii icoana soarelui ce nu orbește, ce nu arde, din ale cărui raze s-au pornit luceferii care împodobesc umerii și fruntea Maicii Domnului, nimburile sfinților și ale martirilor. Despre această lumină - care e necreată, care nu are izvor aprioric dar se revarsă în cascade la rândul lor fără apus, intrând în sufletele oamenilor, nu precum soarele galaxiei ce răsare și apune, având un ceas al său imuabil - vestește acest praznic al Înălțării.
E răstignirea cea mai de pe urmă, dincolo de puterea noastră de înțelegere, o răstignire nobilă și nedureroasă, când pe crucea cerului e fixat cu piroane fără de sânge, pentru totdeauna, Soarele fără de moarte și de sub al Cărui Trup de Lumină coboară în trepte luminile văzute, create, pe care le percepem zi de zi, e osia de care sunt fixate candelabrele cerului, pe bolta unde planetele și sateliții sunt parcă jucării prinse de leagănul unui copil al cărui baldachin e universul plin. Pe fundalul înseninat al drumului spre acasă, spre rai, vedem însăși Crucea înnomenită și luminătoare, peștera devenită altar din jar de chihlimbare, cerul ca un ultim hotar având zapisul și lacătul rupt și devenit o propilee, un arc de triumf al conștiinței, crucea străluminată, devenită stâlpul central de susținere, aparent invizibil, dar pe care e desfășurată toată instalația de pom a luminării pământului și iluminării cerului sufletesc, convertit dinspre stihii la armonie.
Aerul în ziua Înălțării e o plasă de pescar țesută din fire mai subțiri decât cel de păianjen, prin care mâinile Pescarului ceresc aduce acasă omenirea încreștinată, recolta cea bogată a Fiului împărătesc, aerul e înmiresmat cu particule de lumină, miroase în icoane a flori de tei și miere, fir translucid de aur și argint cu filigran de conștiință. Aerul e ca o pânză senină de cer prin tifonul căruia rămâne cașul curat al mărturisirii și se scurge zerul păcatului și al pocăinței, remușcării.
Hristos e geneza soarelui și soarele genezei tuturor galaxiilor și constelațiilor, surselor văzute și nevăzute de lumină, ale celor care ard și ale celor care răcoresc, ale luminii în forma ei pură, matrice generatoare de valuri închegate cu duh sfânt, de aburul luminos al materiei care se întoarce la nematerie parcurgând lungul drum al înțelegerii și nevoinței.
Ce înseamnă a te înălța? O simplă ridicare? Ne ridicăm din așternut dimineața și totuși nu ne înălțăm, ne ridicăm din bancă la școală în fața profesorului nostru și răspunzând întrebărilor lui, ne înălțăm întru cunoaștere și ne îmbrăcăm, atunci când spunem adevărul, în respectul colegilor noștri. Cu atât mai mult, ne înălțăm când răspundem întrebărilor Profesorului acestui Univers, care de la nașterea Sa umilă și până la Înălțarea Sa în toată slava cerurilor de dincolo de cerurile văzute de ochiul omenesc, atunci când primim coroana de premiant a mântuirii, a răspunsului duhovnicesc bineplăcut Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt, răspuns pe care îl pregătim dintotdeauna și care va vorbi în numele gurii noastre amuțite la vederea slavei Celui Necreat dar Creator, Celui ce luminează luminat fiind de lumina care izvorăște din El și în persoanele Sfintei Treimi după cum un sânge ale cărui hematii sunt fosforescente, sub efectul globulelor albe, leucocitelor, celulelor de luptă, celulelor de veghe, îngerilor celulari care mor pentru a ne da sănătate în lupta cu infecțiile, cu boala…acel sânge al nostru regenerat îl simțim cu atât mai profund când e vorba de Înălțarea lumii din noi, când hăul, haosul plin de întuneric a devenit nu doar cosmos, adică spațiu incomensurabil plin de aștri, ci domos basilicos, locaș sfințit în care Dumnezeu luminează gândul spre făptuirea cea bună. Prolifici mundan, suntem sterpi fără Dumnezeu care vine cu boaba Sa fină de piper a luminii, cu sarea albă ce dă gust bucatelor de zi cu zi, îndulcește pâinea cu care ne împărtășim și totul e un dans ritualic, al nunții spiritului omenesc, în jurul Tainelor în centrul cărora e chemarea la lumină prin Euharistie. Unde? La liturghie. Când? Duminica, în ziua Învierii, când toate cele date morții și-au răscumpărat soarta îngropării dar nu prin lut, prin duhoare, prin dezintegrare, ci prin Lumină, prin mirul liniștii și savoarea cântărilor de îngeri.
Înălțarea înseamnă a sfida gravitația fără a avea soarta lui Icar, aripile nu sunt legate cu sfori de aripi de șindrilă, ci merg pe nori și tronuri de serafimi și heruvimi, e străpungerea atmosferei și a tuturor învelișurilor pământești până când luminița tainică a sufletului nostru se inserează fără înserare în Lumina veșnică, ne înveșnicește în lumină. Martori ai ridicării Luminii la cer, devenim părtași ai Luminii încă dinainte și după ce firul vieții va ajunge la capăt. Vom toarce caier de lumină pentru a țese veșmânt împărătesc Izvorului fără de început și fără de margini al Vieții veșnice, chiar și pentru atunci când viața de pe pământ a Creației va afla sfârșit. Va afla sfârșit aici, dar nu va apune dincolo, acolo unde soarele pe care îl cunoaștem e cât un mugur de salcie în fața Soarelui dumnezeiesc, acolo unde stelele pardosesc pridvoarele casei Domnului și El trece blând, scânteind de raze aurii și argintii, purtând stigmatele nepieritoare ale răstignirii, ale durerii, ale sfâșierii cărnii trăite aici, pe pământ.
Hristos se va întoarce la Judecata de Apoi coborând din slava cerească tot binecuvântând. El nu va veni printre noi fără a da timp celor din urmă oameni să plinească bunul mărturisirii și îndreptării. Va veni tot cu fața către noi, cu mâinile ancorate de forțele ce sunt dincolo de cerul văzut, de marginile cerului, încât El se află în stare permanent de slujire, se susținere a Pământului prin coroana de copac a brațelor sale iubitoare, de Fiu. Zveltețea sa arcuită sfințeniei îl fac să fie adevăratul axis mundi ce leagă cerul de pământ și nu îl dezmembrează. Lumina, lumina care e dincolo de legile fizicii, cuanticii, de coloniile de sori și enclavele de găuri negre, cel pentru care fotonii sunt jerbe de mingi ale unui arlechin care saltă din sferele sale de foc un joc pentru Pruncul din brațele Mamei, amintind de Scrierea lui Anatole France de care vorbea părintele Steinhardt…
In Apostolul Paraclisului Maicii Domnului se spune că…,,prin Avraam, a dat zeciuială și Levi, cel ce lua zeciuială, fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam când l-a întâmpinat Melchisedec.” Astfel, la Înălțare, au luat binecuvântare fiii fiilor fiilor oamenilor, ai căror muguri de viață erau încă în coapsele strămoșilor, binecuvântarea s-a transmis sub sigiliul de foc al Duhului, e viu, lucrător, ajutător și mângâietor.
Nimic în Biserică nu se face fără binecuvântare, adică nu se înalță…pentru că binecuvântarea aduce spor, luminează calea, dă ușurință minții, află răspuns. Se binecuvintează locul unde se va înălța o biserică, o casă,orice așezământ, se binecuvântează ogoarele și viețile oamenilor. Tinerii la căsătorie primesc mai întâi binecuvântarea părinților care i-au născut, mai înainte de a primi binecuvântarea părinților Bisericii și a porni pe drumul căsniciei. Copiii care pleacă la drum sunt sărutați și binecuvântați ca drumul lor să aibă sens și să aibă un final constructiv. Cele nebinecuvântate,cele care sfidează ori refuză puterea binecuvântării se distrug prin implozie, sunt supuse entropiei spirituale.
Putem spune că lumea se împarte în diamante și cărbuni, iar în această lume de diamant, prefer să fiu cărbunele ars din care se va zugrăvi icoana Învierii și a Înălțării, își spune orice creștin, diamantului fiindu-i rezervată puterea de a deveni o nestemată ce va împodobi nimbul de lumină al icoanei ferecate în argint. Adică, toți suntem chemați spre lumină, a o înțelege, a o trăi, a o mărturisi, a o face vindecătoare și vindicatoare vieților noastre.
Te poți ridica fără smerenie, fără jertfă, dar să te înalți fără sacrificiu e imposibil, pentru că înălțarea înseamnă eroism, rupere de legăturile trecutului și trecerea prin poarta de foc a luminii. Înălțarea pregătește calea Duhului care vine sub chip de limbi de foc, deci iar lumină. Lumina care prin păcat fusese descentrată în univers, e recentrată prin Înviere și conștientizată prin Înălțare. De aceea, Înălțarea înseamnă conștientizare a tot ceea ce a însumat Hristos pentru ca omul să devină Om, e esențializarea luminii, trăim sub puterea luminii văzute ca să învățăm a prețui lumina cea nevăzută cu ochii trupești, a cultiva bulbi de dumnezeire în lutul nostru adamic pentru a dobândi lut ușor, ceresc, din particule străvezii îmbinate cu lumină.
Și mă gândesc că s-au înălțat toți cei care au murit jertfindu-se pentru alții…soldați cu nume sau necunoscuți, de un neam cu noi sau de pretutindeni, părinți care s-au nevoit a crește fii buni, medici care au smuls ani de fapte vrednice cerului din gura morții, profesori care au luat lutul ignoranței și l-au pus în cuptorul învățăturii și au pus scut și coif și spadă în mâna celor pe care i-au format, și mamele care au murit născând, sădind bulb de lumină pe fruntea pruncilor lor.
Și mă gândesc la un vers eminescian…Ce-ți doresc eu, ție, dulce Românie? și reflectam asupra tonului poetic…era adolescentin? Cu dragostea cu care un tânăr se adresează iubitei sale? De unde vine acest dulce din ,,dulce Românie”? unde l-am mai întâlnit pe tărâmul aedului lacului cu nuferi galbeni și al Luceafărului…l-am regăsit sfios în viersul ,,O, mamă, dulce mamă…din negură de vremi” Și iată dulceața țării înveșmântată eroic și matern pentru eroii de ieri, de azi și de mâine…ursind ,,la trecutu-ți mare, mare viitor” adică un eroism îmbrăcat în lumină, în lumina sfintei slave a Tatălui ceresc, cu codri de aramă și munți acoperiți de mantia verde a pădurii de brazi, scăldați în lumina unor înțelesuri care ne cheamă să îndreptăm ceasornicul luminii pământești, să fim eroi și nu erori în viața semenilor noștri, cu chipul străluminat de iubirea cea luminătoare a lui Dumnezeu.
Un Dialog
vechi, dar actual, Paul Goma – Leo Butnaru:
„(...) Eu ştiu că nu sunt vandabil, dar folosibil sunt. Ştiu că s-au folosit mulţi de mine ca în jocul de-a capra. Cunoaşteţi jocul?
– Cum să nu!
– Unul se aşază înclinat şi alţii sar peste el. Dar se schimbă. Ei, eu nu, eu am fost totdeauna capra. Peste mine au sărit toţi.
– Aveţi necurmata tendinţă de a generaliza. De multe ori spuneţi: toţi.
– Bine, nu toţi, ci foarte mulţi. Şi cei care au vrut paşaport, când eram în România. Veneau doar şi ziceau: „Te rog să te plimbi cinci minte cu mine pe stradă”. Că dacă vedea securitatea că se plimbă cu mine, imediat îl chema şi-i dădea paşaport, ca să tacă din gură.
– Sau să nu semneze acea drastică scrisoare.
– Aşa au făcut după aceea unii care au venit aici, în Occident, şi au vrut să obţină azil politic, mă rugau: „Domnule, dă-mi o referinţă. Chiar dacă nu e adevărat, dar - nu? - oameni suntem”. Şi-am dat referinţe. Nu false, ci doar nu foarte adevărate. Că omul a rezistat, că a fost anti, că... Deci eu am fost mereu capra. Iar astăzi sunt nevoit să legitimez, să spun că eu n-am fost singur doar cu Negoiţescu, ci au mai fost şi alţi scriitori care erau cu noi. E adevărat că n-au chiar venit, n-au chiar semnat, dar că erau cu sufletul lângă mine. Deci ei rezistau împotriva bolşevismului.
– Un nevoit procedeu de a doza şi explica un posibil curaj. Un curaj anonim.
– Adică, ei au luptat împotriva bolşevismului prin cultură. Aicea m-am oprit. Fiindcă cei care îmi solicitau asemenea referinţe nu erau doar pasivi, ci erau activi împotriva noastră. Erau membri ai Consiliului Uniunii Scriitorilor, care au votat şi darea mea afară din slujbă, şi darea mea afară din Uniune, şi, mă rog, judecarea mea ca bandit şi ca trădător de patrie.
În sfârşit, şi răbdarea mea avea o limită...”
„(...) Eu ştiu că nu sunt vandabil, dar folosibil sunt. Ştiu că s-au folosit mulţi de mine ca în jocul de-a capra. Cunoaşteţi jocul?
– Cum să nu!
– Unul se aşază înclinat şi alţii sar peste el. Dar se schimbă. Ei, eu nu, eu am fost totdeauna capra. Peste mine au sărit toţi.
– Aveţi necurmata tendinţă de a generaliza. De multe ori spuneţi: toţi.
– Bine, nu toţi, ci foarte mulţi. Şi cei care au vrut paşaport, când eram în România. Veneau doar şi ziceau: „Te rog să te plimbi cinci minte cu mine pe stradă”. Că dacă vedea securitatea că se plimbă cu mine, imediat îl chema şi-i dădea paşaport, ca să tacă din gură.
– Sau să nu semneze acea drastică scrisoare.
– Aşa au făcut după aceea unii care au venit aici, în Occident, şi au vrut să obţină azil politic, mă rugau: „Domnule, dă-mi o referinţă. Chiar dacă nu e adevărat, dar - nu? - oameni suntem”. Şi-am dat referinţe. Nu false, ci doar nu foarte adevărate. Că omul a rezistat, că a fost anti, că... Deci eu am fost mereu capra. Iar astăzi sunt nevoit să legitimez, să spun că eu n-am fost singur doar cu Negoiţescu, ci au mai fost şi alţi scriitori care erau cu noi. E adevărat că n-au chiar venit, n-au chiar semnat, dar că erau cu sufletul lângă mine. Deci ei rezistau împotriva bolşevismului.
– Un nevoit procedeu de a doza şi explica un posibil curaj. Un curaj anonim.
– Adică, ei au luptat împotriva bolşevismului prin cultură. Aicea m-am oprit. Fiindcă cei care îmi solicitau asemenea referinţe nu erau doar pasivi, ci erau activi împotriva noastră. Erau membri ai Consiliului Uniunii Scriitorilor, care au votat şi darea mea afară din slujbă, şi darea mea afară din Uniune, şi, mă rog, judecarea mea ca bandit şi ca trădător de patrie.
În sfârşit, şi răbdarea mea avea o limită...”
Gheorghe Iova, dragul Iov, omul care a făcut să se
ilumineze Întâlnirile de
la Telciu, prieten și sfătuitor de taină, si-a întins aripile
înspre cer ca să ne vegheze mai bine din acea ridicare deasupra lumii, din acea
înălțare fără putință de întoarcere. În 2013 a fost la Telciu în Tranzbordare,
cu Doina Iovași
ne-am bucurat împreună, la Casa Vlasinilor,
cu Cristina Vlasin,
de o săptămână miraculoasă. El cu Octavian Soviany, Ioan Pintea, Radu Nitescu, Hutopila Matei, Ofelia Prodan, Krista Szöcs, Razvan Cosmin
Tupa, Anca Mizumschi, Ioana Miron, Șerban Axinte și
alții. Am trecut și pe la Maxim Dumitras.
Și pe la Biblioteca
Judeteana Bistrita-Nasaud. Apoi în Londophone împreună
cu Claudiu Komartin prezentând
antologia Tranzbordare 13. OMUL respectat pentru atitudine și intransigență,
pentru inteligiența discursului critic și pentru magnetismul pe care l-au
resimțit întotdeauna doar cei cu adevărat aleși. Poate din acest motiv sunt
foarte puțini cei care pot afirma că au avut o discuție, un dialog pertinent cu
eruditul scriitor care a marcat existența unor oameni care azi chiar contează
în literatura română. Mi-a fost tare drag, trebuie să recunosc, pentru că
întotdeauna m-am simțit minunat în preajma lui, pentru modul în care te obliga
să gândești, să fi spontan, să simți că neuronii funcționează la maxim. Sigur
că sunt foarte trist că s-a cam grăbit să plece dar mai știu că niciodată,
nimeni, n-a reușit să-l clintească din drumul său. Drum bun, dragule! Și bunul
Dumnezeu să te odihnească în pace.
El Asombroso Puente de
Trajano
Una de las construcciones más impresionantes
de la historia del Imperio Romano, fue el puente sobre el Danubio que el
Emperador Trajano mandó construir al arquitecto Sirio Apolodoro de Damasco para
su campaña militar en la Dacia.
Estaba situado al este de las Puertas
de Hierro, cerca de las ciudades actuales de Drobeta Turnu Severin (Rumanía) y
Kladovo (Serbia) y sirvió para conectar las provincias de Mesia y la Dacia.
La impresionante construcción tenía
1135 metros de largo y se elevaba 19 metros sobre el nivel del río. Estaba
formado por 20 arcos de madera rebajados de 52 metros de envergadura. Cada
extremo del puente estaba custodiado por un castrum.
A pesar de su extraordinario tamaño
su construcción fue en tiempo récord del 103 al 105 d.C.
Aquí os dejamos una reconstrucción de
como era ésta maravilla de la ingeniería que nadie pudo superar durante más de
mil años.
----------------------------------------
The Amazing Trajan's Bridge
One of the most impressive buildings
in the history of the Roman Empire, was the bridge over the Danube that Emperor
Trajan had the architect Sirius Apollodorus of Damascus built for his military
campaign in Dacia.
It was located east of the Iron
Gates, near the present cities of Drobeta Turnu Severin (Romania) and Kladovo
(Serbia) and served to connect the provinces of Mesia and Dacia.
The impressive construction was 1135
meters long and 19 meters above the level of the river. It consisted of 20
reduced wooden arches of 52 meters in span. Each end of the bridge was guarded
by a castrum.
Despite its extraordinary size, its
construction was in record time from 103 to 105 d. C.
Here we leave you a reconstruction of
how was this wonder of engineering that nobody could overcome for more than a
thousand years.
DAN VERONA
LA MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU
Tatăl nostru carele zaci în pământ
Cu toate că locul tău este în cer
Ocrotește-i pe toți poeții din
România
De uniforma unui veac de fier
Pâinea noastră cea de toate zilele
N-o lăsa frământată de cai
Și nu ne lăsa la cheremul neantului
În celula civilizației cobai
Și ne iartă nouă greșelile noastre
Precum și noi iertăm atâtea statui
Și nu ne lăsa vânturați de oricine
Să fim bieți îngeri la cheremul
oricui
Și nu ne lăsa să trăim la cheremul
Unui prea orb sau prea dulce destin
Ci dă-ne fericirea de-a arde
În poezie până la capăt.
Amin.
[1981]
Daniel Vorona
:într-o frumoasă zi de vineri am luat pelicanul de
pe scaun
era mic de stat și îndesat -- înghemuit
în el cum ar zice cronicarul -- și m-am
dus cu el la bancă aveam mare nevoie de vodcă de valută
.
pe la piața romană oamenii se țineau de cap atârnau la
ferestre (aveau memoria în paranteze) nu lăsau o urmă
.
din Dumnezeu rămăsese doar
puțin
parfum l-am zgâriat cu unghiile
.
la nunta mea am împărțit pliante cu pește congelat eram
defect (dacă am fi avut un avion m-aș fi apucat de yoga)
.
după aceea am încercat să mă sinucid dacă nu reușești
mai încearcă odată încă odată și încă
mi-a zis primul meu ministru când am
ieșit din pământ m-au îmbrățișat toate amantele nefolosite
era mic de stat și îndesat -- înghemuit
în el cum ar zice cronicarul -- și m-am
dus cu el la bancă aveam mare nevoie de vodcă de valută
.
pe la piața romană oamenii se țineau de cap atârnau la
ferestre (aveau memoria în paranteze) nu lăsau o urmă
.
din Dumnezeu rămăsese doar
puțin
parfum l-am zgâriat cu unghiile
.
la nunta mea am împărțit pliante cu pește congelat eram
defect (dacă am fi avut un avion m-aș fi apucat de yoga)
.
după aceea am încercat să mă sinucid dacă nu reușești
mai încearcă odată încă odată și încă
mi-a zis primul meu ministru când am
ieșit din pământ m-au îmbrățișat toate amantele nefolosite
Octavian Paler.
Zodia Racului .
"Ce bine ar fi fost să fiu un
rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întâlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş târî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş târî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pâna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să târăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi."
să merg constant înapoi.
Te-aş întâlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş târî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş târî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pâna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să târăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi."
Flori Bălănescu
cutumele supraviețuirii
am
ars omizile
am adunat gândacii
de colorado
am afumat viespile
am adunat gândacii
de colorado
am afumat viespile
am hrănit câinii care ne apară de
vulpi,
dihori și șacali, de oameni
dihori și șacali, de oameni
am
aruncat grâu păsărilor din ogradă
am
umplut trocul porcilor, ei ne-au hrănit iluzia
Crăciunului în vremurile de foamete, frig, frică
Crăciunului în vremurile de foamete, frig, frică
am
adăpat vacile, îngeri devotați, ferite de
Dumnezeu pe vremea foametei abătute asupra
fraților noștri din imperiul nelegiuirilor de la răsărit
Dumnezeu pe vremea foametei abătute asupra
fraților noștri din imperiul nelegiuirilor de la răsărit
am
hrănit pisicile de sufletul larilor casei
am
lăsat rândunelele să-și facă cuib sub streșini
am
ascultat cicorile în răcoarea dimineților, le-am
alintat în arșița amiezei pentru sufletul lor-vară
alintat în arșița amiezei pentru sufletul lor-vară
am
lăsat apă lângă fântână pentru albine și pentru
păsările cerului, cele neasemuite grăitoare
păsările cerului, cele neasemuite grăitoare
și
poarta deschisă pentru omul cel fript de arșiță
să fie de sufletul tatălui, potolitorul de sete al
oamenilor câmpurilor, tractoriștilor și trecătorilor
din căruțele cu coviltir
să fie de sufletul tatălui, potolitorul de sete al
oamenilor câmpurilor, tractoriștilor și trecătorilor
din căruțele cu coviltir
udăm
plantele în fiece zi de la Domnul lăsată
pentru sufletul mamei, iubitoare de cer, pământ,
păsări, flori și oameni
pentru sufletul mamei, iubitoare de cer, pământ,
păsări, flori și oameni
Raluca Alexandra Vermesan
Şi
îngerul bolea, avea podagră…de Emil Brumaru
Și îngerul
bolea, avea podagră,
Aripile-i se-nţepeneau de-o vreme,
Dar mai putea la pieptul lui s-o cheme
Pe cea care-i era atît de dragă.
Aoreola i se înclinase moale
Ca să-i atingă leneş cîrlionţii
Curgînd nestăviliţi pînă la poale.
Dînsa-i şoptea: vreau viaţa să mi-o ronţăi
Chiar dacă astăzi penele ţi-s ude
De ploaia ce pieziş bate-n ferestre.
Urechea mea sufletu-n veci ţi-aude
Cum spune şi tot spune o poveste
Ce nu se mai sfîrşeşte, ci ne cheamă
Mereu să stăm cuminţi în calda-i ramă…
Aripile-i se-nţepeneau de-o vreme,
Dar mai putea la pieptul lui s-o cheme
Pe cea care-i era atît de dragă.
Aoreola i se înclinase moale
Ca să-i atingă leneş cîrlionţii
Curgînd nestăviliţi pînă la poale.
Dînsa-i şoptea: vreau viaţa să mi-o ronţăi
Chiar dacă astăzi penele ţi-s ude
De ploaia ce pieziş bate-n ferestre.
Urechea mea sufletu-n veci ţi-aude
Cum spune şi tot spune o poveste
Ce nu se mai sfîrşeşte, ci ne cheamă
Mereu să stăm cuminţi în calda-i ramă…
Mos Nelutzu G
Visul
Dezamăgirea
se înstăpâneşte
În liniştea de după ziua plină
Cum umbra se ascunde-n noapte
În oameni şi în lucruri, de lumină.
În liniştea de după ziua plină
Cum umbra se ascunde-n noapte
În oameni şi în lucruri, de lumină.
Să nu fi fost nimic
În toată zarva zilei?
Doar vis şi-atât?
De ce dezamăgirea cucereşte
Când zarva existenţei
Prizonieră cade tihnei şi tăcerii?
În toată zarva zilei?
Doar vis şi-atât?
De ce dezamăgirea cucereşte
Când zarva existenţei
Prizonieră cade tihnei şi tăcerii?
Victorioasă
asupritoare
Tăcerea lasă gândul liber
Să se-ntâlnească cu sine.
Atunci doar visul este
Singura existenţă reală.
Nici vis nu mai e visul,
Ci viaţă care leagă şi dezleagă
Azi-ul de ieri-ul, de mâinele,
De demultul existenţelor toate.
Pe ce a fost de ce este îl leagă.
Visul este singura realitate
În care se trăieşte.
Tăcerea lasă gândul liber
Să se-ntâlnească cu sine.
Atunci doar visul este
Singura existenţă reală.
Nici vis nu mai e visul,
Ci viaţă care leagă şi dezleagă
Azi-ul de ieri-ul, de mâinele,
De demultul existenţelor toate.
Pe ce a fost de ce este îl leagă.
Visul este singura realitate
În care se trăieşte.
Viaţă
trezită de moarte.
Ovidiu Pecican
ÎNCĂ O EPOPEE ROMÂNEASCĂ ÎN VERSURI!
al patrulea
optzecist - în ordinea sosirii - după Mircea CĂRTĂRESCU („Levantul”), Caius
DOBRESCU („Euromorphotikon”) și Traian ȘTEF („Epopeea șobolanului Louse”) este
Virgil LEON,
poet echinoxist din generația mea, care publică în 2018 volumul intitulat
enigmatic P.S.
Dau aici doar începutul acestui poem, o epopee sui generis, după
părerea mea:
Cântarea
noastră s-o începem
cu Muzele:
Mama Omida,
mătușa Tamara,
Sexy Brăileanca,
Simona Sensual,
Renata,
Naomi,
Nikita,
Urania,
Vrabi.
Să-ncepem dar cu voi, o Muze,
pe Dorel Autostivuitorul
părintele slăvindu-l cu imnuri
ce-n Românica întruna desfată
cugetul său mare.
cu Muzele:
Mama Omida,
mătușa Tamara,
Sexy Brăileanca,
Simona Sensual,
Renata,
Naomi,
Nikita,
Urania,
Vrabi.
Să-ncepem dar cu voi, o Muze,
pe Dorel Autostivuitorul
părintele slăvindu-l cu imnuri
ce-n Românica întruna desfată
cugetul său mare.
Apoi
Nemuritorii:
Mudava,
Pinalti,
Gigi,
Dodel,
Corleone,
dr. Ciomu,
Fuego,
Ogică,
Piticul Porno,
Oana & Pepe,
Magda & Tolea,
Sânzi & Tonciu,
Elodia & Cioacă,
Bahmu & Prigoană, Tanda & Manda,
Marean,
Țânțăreanu,
Otrava,
sclava Isaura,
Bercea Mondialu,
Goagăl,
Laslău,
Poptămaș,
Chermeleu.
Și, cu voia
dumneavoastră,
ultimul pe listă,
Ciuri-Buri.
Mudava,
Pinalti,
Gigi,
Dodel,
Corleone,
dr. Ciomu,
Fuego,
Ogică,
Piticul Porno,
Oana & Pepe,
Magda & Tolea,
Sânzi & Tonciu,
Elodia & Cioacă,
Bahmu & Prigoană, Tanda & Manda,
Marean,
Țânțăreanu,
Otrava,
sclava Isaura,
Bercea Mondialu,
Goagăl,
Laslău,
Poptămaș,
Chermeleu.
Și, cu voia
dumneavoastră,
ultimul pe listă,
Ciuri-Buri.
Vă
avertizez:
urmează versuri
care vă pot afecta emoțional.
urmează versuri
care vă pot afecta emoțional.
Comsa Pompiliu
La vremuri noi, gunoi
Moldovenii vor să facă un partid. Poate punem de o internațională.
Învață să-ți ierți greșelile, iubindu-ți semenii.
Doftana3 TV zice că Dragnea s-ar fi apucat de citit Papillon. Prin august se va apuca de operele alese ale lui Adrian Năstase.
Unii vor să înființeze Partidul Comunist Creștin.
Cei considerați prieteni sunt doar tovarăși de drum de care se despart după ce și-au făcut treaba. Unii sunt apoi pedepsiți cu închisoarea, alții fizic.
Ți-ai luat măsuri. Ai doar frigiderul plin și noi fălcile prea înghețate.
Umblând după ciolan, primarul a făcut străzile din oraș varză.
Este credincios și drept. Ca a promis, înfăptuiește. De aceea se și numește Dumnezeu.
Pe vremuri cine nu turna, n-avea cum să bea.
Porumbel-gura prostului adevăr grăiește.
Nu judec pe nimeni. Doar chibițez.
Omul se cunoaște după nume, semnătură și călcătură.
PSD controlează bine justiția. Nu l-a mazilit pe Iohannis, iar pe Dragnea l-a trimis la pușcărie?
Înainte de a scrie umor, eram prieten cu toată lumea.
Toți pasagerii sunt cu ochii în telefoane. Doar un analfabet privește pe geam ca idiotul.
Moldovenii vor să facă un partid. Poate punem de o internațională.
Învață să-ți ierți greșelile, iubindu-ți semenii.
Doftana3 TV zice că Dragnea s-ar fi apucat de citit Papillon. Prin august se va apuca de operele alese ale lui Adrian Năstase.
Unii vor să înființeze Partidul Comunist Creștin.
Cei considerați prieteni sunt doar tovarăși de drum de care se despart după ce și-au făcut treaba. Unii sunt apoi pedepsiți cu închisoarea, alții fizic.
Ți-ai luat măsuri. Ai doar frigiderul plin și noi fălcile prea înghețate.
Umblând după ciolan, primarul a făcut străzile din oraș varză.
Este credincios și drept. Ca a promis, înfăptuiește. De aceea se și numește Dumnezeu.
Pe vremuri cine nu turna, n-avea cum să bea.
Porumbel-gura prostului adevăr grăiește.
Nu judec pe nimeni. Doar chibițez.
Omul se cunoaște după nume, semnătură și călcătură.
PSD controlează bine justiția. Nu l-a mazilit pe Iohannis, iar pe Dragnea l-a trimis la pușcărie?
Înainte de a scrie umor, eram prieten cu toată lumea.
Toți pasagerii sunt cu ochii în telefoane. Doar un analfabet privește pe geam ca idiotul.
Amiază
Atuncea când amiaza în depărtări prefiră
un joc de aburi străveziu şi pur,
aşteaptă-o adiere umbroase corzi de liră
întinse între oameni şi azur.
un joc de aburi străveziu şi pur,
aşteaptă-o adiere umbroase corzi de liră
întinse între oameni şi azur.
Dar zările
toride nu prevestesc tam-tamuri
peste pământu-n linişte răsfrânt.
Aş vrea să fiu eu vântul ce scutură din ramuri
efluvii de răcoare şi de cânt.
peste pământu-n linişte răsfrânt.
Aş vrea să fiu eu vântul ce scutură din ramuri
efluvii de răcoare şi de cânt.
Atuncea când
amiaza în oameni se coboară
cu munţii ei fierbinţi, de cositor,
aş vrea să fiu eu vântul ce trece şi-nfioară
cămăşile şi inimile lor.
cu munţii ei fierbinţi, de cositor,
aş vrea să fiu eu vântul ce trece şi-nfioară
cămăşile şi inimile lor.
(Ștefan Dimitriu, ”Anacronice”, eLiteratura 2017)
intri în atmosfera mea
cu gravitația teribilă
a unui cosmos
necunoscut încă,
mai e un milimetru de încordare
până la impact.
cu gravitația teribilă
a unui cosmos
necunoscut încă,
mai e un milimetru de încordare
până la impact.
iar eu,
gospodină a nebuniei,
chiar am întins mobilierul lui procust
după dimensiunile tale,
am o senzație de cearșafuri necumpătate
pentru asta,
cred că vom muri sau vom face planete.
gospodină a nebuniei,
chiar am întins mobilierul lui procust
după dimensiunile tale,
am o senzație de cearșafuri necumpătate
pentru asta,
cred că vom muri sau vom face planete.
"vin
să-ți iau coapsa pământului în stăpânire",
îmi spui,
și cumva îmi desfaci atmosfera
în două pulpe de aer,
nu mai știu ce suntem,
dacă abuz,
dacă boem...
îmi spui,
și cumva îmi desfaci atmosfera
în două pulpe de aer,
nu mai știu ce suntem,
dacă abuz,
dacă boem...
cui
îi pasă
într-un impact decadent?
într-un impact decadent?
on-off
m-am
hrănit cu foamea ta
inanită în regostru minor
pământul scurs prin vene de poem
devine sevă
și solo major
inanită în regostru minor
pământul scurs prin vene de poem
devine sevă
și solo major
lacrima secetei transparente
miroase a mucegai
nu-mă-uita
sau iriși născuți direct din privirea mormântului
pune iubirea în cavoul refrigerat
prin sentimente și cuburi de gheață
miroase a mucegai
nu-mă-uita
sau iriși născuți direct din privirea mormântului
pune iubirea în cavoul refrigerat
prin sentimente și cuburi de gheață
întotdeauna
prezumtiv și veșnic început
egal doar cu propria-ți dependență
ștrangulezi octave prea înalte
pentru sfârșitul existenței
egal doar cu propria-ți dependență
ștrangulezi octave prea înalte
pentru sfârșitul existenței
generația
postumă a cuvântului
rămâne doar un copy paste
împachetez durerea
sunt convalescentă de trei ori
de tine
de mine
de noi
de nu-mă-uita
rămâne doar un copy paste
împachetez durerea
sunt convalescentă de trei ori
de tine
de mine
de noi
de nu-mă-uita
Elena
Armenescu
Te-am ales
Din drumul sinuos,
înspinat,
Te-am ales, venind
spre mine
Melancolic, cu
sufletul însângerat,
Şi glas
întretăiat de suspine.
Aşteptai răbdător un
miracol
Chiar înainte de a
mă vedea
Asistai la al vieţii
spectacol
Iar inima ades îţi
şoptea:
Memoria mea încă
aşteaptă
Să
te-ntâlnesc, Iubire supremă
În lumea aceasta
nedreaptă
Pe frunte să-ţi aşez
diademă!
- Vorbeşte-mi despre
mituri
Şi despre eroii
bravi, legendari,
Eu eram rodnicia,
seva din rituri,
Din mine se năşteau
Avatari.
Vorbeşte-mi despre
Pomul vieţii
Despre arborii de
două mii de ani,
Înfloriţi peste
lacrimi de sînge,
În celebra Grădină
Gheţimani...
Cântă-mi apoi în
noaptea sublimă,
Până bat zorii albi
în fereastră,
Despre
întunecime şi lumină
Despre vifor
în viaţa pământească...
Cântă-mi despre
cercuri şi piramide
Despre câmpii, văi,
dealuri şi munţi
Despre prinţese
îmbrăcate-n hlamide
Despre etherul
înconjurător, nunţi...
Despre durerea pe
care o cunoşti
La despărţirea de
cineva drag,
Despre războaie,
absurde şi oşti,
Despre suferinţă,
gol, înţelesul vag...
Despre preaplinul
aşteptat al răcorii,
Care alungă în hăuri
arşiţa verii,
Despre misterul care
poartă cocorii,
Spre poarta râvnită
a împerecherii.
Cântă-mi iubite
despre viaţă şi moarte
Despre înflorirea
narciselor, închisori,
Cântă-mi despre
galaxii, despre arte,
Până ne va îmbrăţişa
somnul în zori!
odihnă
mă
desenează soarele pe marginea mării
mă desenează pe o potecă montană
ca un copil mă șterg cu palma
conturul unghiilor sale mi s-au prins de piele
mă văd o clipă
umbră sub unghia
scarpină zilele înghesuite
în rucsac cu hărți și pasta de dinți
să mușc din mâna divină
bio fiecare înghițitură cu tine
din cele mai mustoase capete
de orizont împerecheat
noi făcuți între cer și pământ
o vacanță în stare să mă cheme
pe nume
unde e mare
unde e munte
iau cortul în spate și trec
peste lume
mă desenează pe o potecă montană
ca un copil mă șterg cu palma
conturul unghiilor sale mi s-au prins de piele
mă văd o clipă
umbră sub unghia
scarpină zilele înghesuite
în rucsac cu hărți și pasta de dinți
să mușc din mâna divină
bio fiecare înghițitură cu tine
din cele mai mustoase capete
de orizont împerecheat
noi făcuți între cer și pământ
o vacanță în stare să mă cheme
pe nume
unde e mare
unde e munte
iau cortul în spate și trec
peste lume
NESFÂRȘIRE
Un pas și încă unul, e piatra udă, apa
Se scurge printre riduri se macină a picuri,
Își sapa infinitul în întuneric groapa,
Se năpustesc în haite milioane de nimicuri,
Se scurge printre riduri se macină a picuri,
Își sapa infinitul în întuneric groapa,
Se năpustesc în haite milioane de nimicuri,
Mi-e trupul
strâmt și astfel
Străbat neșovaielnic un drum mustrat de ploaie,
Aceeași veșnicie transpusă într-un altfel,
Greoi încă respiră, din creștet se indoaie
Străbat neșovaielnic un drum mustrat de ploaie,
Aceeași veșnicie transpusă într-un altfel,
Greoi încă respiră, din creștet se indoaie
Peste
pământuri albe, peste înalturi gri,
De ce am astăzi trup de ce aștept să-mi moară?
De ce nu sunt tot ceea ce aș putea a fi?
Atâta nesfârșire a început să doară.
De ce am astăzi trup de ce aștept să-mi moară?
De ce nu sunt tot ceea ce aș putea a fi?
Atâta nesfârșire a început să doară.
Silvana Andrada Tcacenco 02.07.2018
Spânzura-m-aş şi n-am cui
(do not try this at home:)
(do not try this at home:)
am
zis că mai bine iau
cu liber poezionist mai bine mă bucur de nebun
că mai suflu după războaie cu dragostea
şi cu străinezia
cu liber poezionist mai bine mă bucur de nebun
că mai suflu după războaie cu dragostea
şi cu străinezia
am zis că mai bine infirm
decât pesimist
mai bine îi dau depărtării
numele tău
şi mă pierd în ea
decât pesimist
mai bine îi dau depărtării
numele tău
şi mă pierd în ea
mai
bine îmi rup o mână
mi-o tai siderat cu lama
îi dau foc pe ruinele Romei
şi pe urmă vă cânt
vă mângâi cu ea la vioară
mi-o tai siderat cu lama
îi dau foc pe ruinele Romei
şi pe urmă vă cânt
vă mângâi cu ea la vioară
după
care v-o las ruşinată
şi goală afară
să fiți liniştiți
că n-am luat cu mine
Nimic
în mormânt
şi goală afară
să fiți liniştiți
că n-am luat cu mine
Nimic
în mormânt
Oda a XVIII-a. Sol
Am supraviețuit. Ca bursucul
Care vede mugurul verde în somn și oftează.
Sîngele știe legea mai bine, iar celula
Comunică direct cu Dumnezeu.
Care vede mugurul verde în somn și oftează.
Sîngele știe legea mai bine, iar celula
Comunică direct cu Dumnezeu.
Așa am
învins: mîna a amorțit,
Piciorul a amorțit, gura a amorțit,
Ochii au încetat să mai bată, creierul a uitat.
Așa am învins; limfa s-a făcut gelatină,
Oasele s-au făcut gelatină, nervii s-au făcut gelatină.
Piciorul a amorțit, gura a amorțit,
Ochii au încetat să mai bată, creierul a uitat.
Așa am învins; limfa s-a făcut gelatină,
Oasele s-au făcut gelatină, nervii s-au făcut gelatină.
Degeaba au
urlat, ca apucatele,
Rînjindu-și colții negri, mici și mulți,
Semnele, poveștile din cărți. Teama e o mamă,
Teama e o mamă bună, iubitoare.
Rînjindu-și colții negri, mici și mulți,
Semnele, poveștile din cărți. Teama e o mamă,
Teama e o mamă bună, iubitoare.
În uterul ei
înveți să trăiești. În uterul ei
Sînt alte legi, alți zei, răsare un alt soare.
Un soare vînăt, cald. Un soare-animal,
Mai înțelegător decît oricare soare.
Sînt alte legi, alți zei, răsare un alt soare.
Un soare vînăt, cald. Un soare-animal,
Mai înțelegător decît oricare soare.
Așa am
învins: am adormit.
Pe-afară s-au scurs ziarele, tancurile, sentimentele,
Imperii s-au tocit, imperii au ieșit din mare.
Pe-afară s-au scurs ziarele, tancurile, sentimentele,
Imperii s-au tocit, imperii au ieșit din mare.
Am supraviețuit. Am învins. Sînt aici.
Aici, lîngă tine.
Aici, lîngă tine.
Suav anapoda
clasicul
călău,
cel care ridica securea
ascuţită și rece,
îndepărtând cu îndemânare
din lujerul alb al gâtului,
fără părere de rău,
capul păcătoasei,
în ochii crăpaţi,
stropiţi de sânge
ai mulţimii pestriţe
ce umplea piaţa
de gură-cască şi fiţe…
cel care ridica securea
ascuţită și rece,
îndepărtând cu îndemânare
din lujerul alb al gâtului,
fără părere de rău,
capul păcătoasei,
în ochii crăpaţi,
stropiţi de sânge
ai mulţimii pestriţe
ce umplea piaţa
de gură-cască şi fiţe…
negustori,
târfe,
calfe, lăptărese,
cerșetori orbi,
copii ce plângeau
strângând
vată de zahar în mâini,
trei corbi ce planau
pe sub nori…
calfe, lăptărese,
cerșetori orbi,
copii ce plângeau
strângând
vată de zahar în mâini,
trei corbi ce planau
pe sub nori…
apoi două
mirese surori,
întâlnite pe o stradă
înfundată
încolţite de câini
năimiţi într-o tăcere
vinovată să urineze
pe rochiile lor de zăpadă...
întâlnite pe o stradă
înfundată
încolţite de câini
năimiţi într-o tăcere
vinovată să urineze
pe rochiile lor de zăpadă...
călăul acela
ocult
nu mai e demult
nu mai e demult
am rămas eu
hashtag rezist
poet şi călău
să decapitez trist
cu securea
pădurea de ceaţă
a florii de tei...
a venit vara
ceara ei de vară aiurea,
de doi lei…
hashtag rezist
poet şi călău
să decapitez trist
cu securea
pădurea de ceaţă
a florii de tei...
a venit vara
ceara ei de vară aiurea,
de doi lei…
Și voi pleca
Parc-ar mai fi, parc-ar fi fost,
În toate este-un timp și-un rost.
Din câte nume și prenume,
Oameni, numărați ușor,
Dar câtă lume!
În toate este-un timp și-un rost.
Din câte nume și prenume,
Oameni, numărați ușor,
Dar câtă lume!
Parc-am
plutit, parcă mai zbor,
Îmi pierd înaltul ce-l cobor
Și mă mai las, din cât mai sunt,
Prin peticul rămas de cer,
Dar cât pământ!
Îmi pierd înaltul ce-l cobor
Și mă mai las, din cât mai sunt,
Prin peticul rămas de cer,
Dar cât pământ!
Parcă mai
merg, parc-am fugit,
Nechează timp nestăpânit,
M-aș mai rămâne-n fața mea,
Dar Domnul vieții tuturor
Mi-arată-o stea!
Nechează timp nestăpânit,
M-aș mai rămâne-n fața mea,
Dar Domnul vieții tuturor
Mi-arată-o stea!
Parc-am trecut, parc-aș mai fi,
M-aș mai zdrobi, m-aș mai clădi,
M-aș neavea să mă pot da,
Dar nu-s uitată-n veșnicii
Și voi pleca!
M-aș mai zdrobi, m-aș mai clădi,
M-aș neavea să mă pot da,
Dar nu-s uitată-n veșnicii
Și voi pleca!
Iarnă sau Poveste despre Starea de Naşpa
Iarnă. Zloată. Capăt de linie de tramvai. Bucureşti,
început de secol şi mileniu.
Un băiat înalt, frumuşel, cu părul cârlionţat, mergea alături de-o femeie puţin mai în vârstă ca el, dar hai să zicem că erau amândoi de-o vârstă, ca să nu mai complicăm lucrurile: douăzeci şi cinci – douăzeci şi şase de ani.
De-abia când coborâseră din tramvaiul în care se fixaseră, îşi vorbiseră.
Vorbi el:
– Pot să mă ţin de tine? Că-i gheaţă şi noapte…
– Da, se poate, admise ea, cu capul privind în pământ.
– Ce-ar fi să mergem puţin pe drum, aşa, pe jos? continuă el. Că-i frumos afară şi n-ar strica o plimbare, aşa, pe seară, dacă vă permite timpul şi n-aveţi altă treabă…
– Da, sunt de acord, admise ea şi de astă dată. Sunt de acord. Nici o problemă! În fond, e foarte frumos afară…
Era frumos, pe dracu’! Da’ nu ploua, nu ningea şi-ncălţările lor sufereau, înotând prin zloată şi punând la lucru reflexele din tălpile picioarelor, care le boscorodeau tot organismul.
Dar erau tineri, tineri şi frumuşei, că nici femeia nu era de lepădat, având curul mare, ochii vioi şi ţâţele proeminente.
– Sunteţi măritată? insistă el, renunţând astfel brusc la tutuială.
Ea se opri, derutată. Şi-l privi. Îl privi cu ochii ei mari, mari, de viţică bine furajată:
– Am un prieten: cel cu care-s…zâmbi ea, cam încurcată şi dezvălui dinţi sănătoşi, cu aport de calciu corespunzător. Nu-s mulţumită de el, recunoscu ea. Bea prea mult.
– Bea? Da?
– Da. N-am nici o bază-n el şi la orice oră l-aş putea părăsi pentru o partidă mai bună pentru mine. Iar copii nu am, c-am avut o problemă şi mi-a interzis doctorul…În schimb am un căţel şi-un pisoi.
– Ce rasă de căţel aveţi? Eu am o lupoaică şi-un caniş, care stau la mama. Al dumneavoastră ce rasă este?
– E, vai, d-ăsta, aşa, maidanez, da’ m-am ataşat foarte mult de el. Şi mai mult decât atâta: se-mpacă foarte bine cu motanul. Cred că n-aş mai putea sta fără ei.
– Asta-i bine, doamnă, recunoscu tânărul, că iubiţi animalele! În general, oamenii care le iubesc au un suflet bun şi generos. Şi din punctul ăsta de vedere sunt la fel ca dumneavoastră!
– Uite, vezi, ăsta ar putea fi un punct comun al nostru, râse ea, aruncându-i o privire galeşă, poate şi şăgalnică-n acelaşi timp.
Ajunseră la o bifurcaţie. Nu era un “carrefour”, era pur şi simplu o bifurcaţie, plină de zăpadă împuţită, din pricina unui câine, care zăcea mort în apropiere, cu blana stropită de violetul sângelui închegat.
– Doamnă, spuse tânărul, care continua să oscileze între tutuială şi o adresare simandicoasă, eu aş vrea să vă propun ceva, da’ să-mi spuneţi dacă sunteţi de-acord, dacă nu…nici o problemă…
– S-auzim, spuse femeia, destul de rece, aşa cum sta cu el în bifurcaţie.
– Da, nici o problemă, urmă el. Eu, de fapt, caut o maşină, doamnă şi trebuie s-ajung la adresa asta!
Şi băiatul, pe nume Cătălin, îi flutură o fiţuică, pe care era o adresă.
– Uite, pe-acolo, zise femeia, care se chema Sevastiţa şi lucra la uzina de autobuze “Autobuzul” ca laborantă la laborator.
– Dacă aveţi timp, puteţi merge cu mine, asta vroiam să spun, să nu credeţi altceva! Dar mă gândesc că poate cu dumneavoastră să am noroc la o maşină bună.
– Propunerea nu-i lipsită de interes, recunoscu Sevastiţa. Tot n-am altceva de făcut şi-n fond nu m-aşteaptă nimeni acasă…
– Cum îl cheamă pe câine? se interesă Cătălin, după ce-o luă de talie şi ea nu se-mpotrivi.
– Azor, răspunse, simplu, femeia.
Ajunseră la adresă. Îi întâmpină un ţigan burtos, care cum le-ntoarse spatele, ca să-i conducă la maşină, şi scăpă un pârţ. Cei doi îl înghiţiră resemnaţi.
Dar pornirea respectivei maşini redegiste Wartburg, fabricate la Eisenach şi purtând numele castelului din localitate, produse un adevărat cataclism ecologic. Începu să iasă un fum gros şi negru, urât mirositor, care puse pe fugă două găini scheletice şi atacă cearceafurile de pe frânghie, spre disperarea ţigăncii, care ieşi-n fugă din casă, urmată de vreo doi, trei sau patru puradei plini de muci, dar cu privirile luminoase şi vesele.
– Ce faci, mă, Vasile, slobozi-m-aş în bafta ta, că mi-ai halit cearşafurile!?
– Taci, fă, din gură, că fac acu’ stabor cu tine! urlă ţiganul burtos şi luă o joardă de jos, gata să se ducă după femeie, dar ea era deja demult în casă.
Cătălin încercă să profite şi spuse destul de băţos:
– Mai mult de o sută de dolari nu face, dar vă dau o sută cincizeci. Atâta am, atâta vă dau!
– Abulé! Ce stai? Da-i ai?
– Da.
– Şi ăştia e toţi?
– Toţi! Pă căutate!
– Hai, dă-i!
Cătălin simţi însă pericolul şi-n timp ce mâna lui porni spre buzunar, în organismul lui începură să sune toate alarmele. Îl luă întâi cu nişte crampe la stomac. Îl privi pierdut pe ţiganul burtos, care începuse şi el să simtă un pericol, unul mare, pericolul cu răzgânditul lui Cătălin.
Şi tocmai în momentul acela, ţiganca deschise iar uşa şi urlă:
– Dă-i-o, mă! Dă-i-o, fir-ar a dracului! Dă-i-o şi dă pomană! Numa’ scapă-mă dă ea şi să mori în puşcărie, fir-ai al dracului, că-mi naşparleşti toate cearşafurile şi pute-a mort şi-a gunoi când o porneşti!
– Banii! şopti ţiganul, lui Cătălin, privindu-l dintr-o parte, ticălos, gata parcă să-i bage cuţitul.
Cătălin se făcu alb ca varul şi zgârci palma, care tocmai voia să intre în buzunar şi-o clipă fu să izbească, să fie el primul, dar uitându-se mai bine la ochiul ţiganului, singurul, că stătea din profil şi-avea ceva de uliu-n el, zâmbi larg şi spuse mieros:
– Nu-i am la mine! Nu-i am!
Ţiganul era în “embarras de choix”. Nu ştia la cine să se repeadă: la ţigancă sau la Cătălin? Era mai normal la ţigancă, dar ea se-ntorsese imediat în casă, numai dase cu gura din uşă şi se şi-ncuiase cu cheia, iar Cătălin îi întorsese spatele şi-o luase de talie pe Sevastiţa, îndreptându-se mândru spre poartă cu ea. Aşa că ţiganului burtos nu-i mai rămase decât unul din dancii mucoşi, uitat de mă-sa afară şi care se zgâia la ta-su’, cu un deget băgat adânc, spre rădăcina nasului, unde găsise un muc uscat, pe care-l căuta de multă vreme. Taică-su porni drept spre el, puştiul simţi pericolul, dar nu apucă decât să se-ntoarcă şi primi un şut în cur, care-l rostogoli peste un morman de zăpadă, care-i amortiză, din fericire, căderea. Ceea ce-l linişti pe taică-su, care se opri, îşi dădu seama că face prostii şi rosti doar plin de năduf:
– Băga-mi-aş…
Apoi se duse la maşină, încercând s-o pornească iar, dar acum maşina se-ncăpăţâna să stea, mută, şi tristă, iar bărbatul burtos nu mai insistă, privi luna, care apăruse abia acum şi spuse iarăşi, ca pentru sine:
– Băga-mi-aş…
Între timp, Sevastiţa şi Cătălin se duceau mai departe prin iarnă şi discutau tot despre maşini, ea lucrând la “Autobuzul”, iar el fiind şofer profesionist, dar şi un obişnuit al târgului de maşini şi al anunţurilor de mică publicitate din branşă. Câteodată-i ieşea şi reuşea să-şi dea vechitura mai bine şi scotea câte cincizeci, uneori chiar o sută de dolari, cât obţinuse acum, de la ultima vânzare a maşinii, pe care-o avusese, tot un Wartburg, care se pârţotea şi ea de-ţi venea rău, da’ găsise unu’ mai naşpa de la ţară, care cumpăra nu pentru el, pentru altul, pe care i-l dăduse un coleg, căruia-i dase şi lui cincizeci, că aşa era-nţelegerea, ca să-l fenteze pe ţăran, da-şi trăsese şi el o sută. Cincizeci de dolari mai avea şi el de la altă tranzacţie! Ieşise şi aia!
Dar nu-i ieşea întotdeauna. Altădată pierdea. Pân-acum schimbase însă vre-o zece-cinşpe maşini, fiind mare specialist în hârburi d-astea. Şi era acum în câştig, aşa că-şi păstra ăia o sută cincizeci de dolari ca pe ochii din cap. Maşina ţiganului nu făcea nici cincizeci de dolari, probabil.
Cătălin era de-aceea mulţumit. Fusese gata să facă, poate, o mare prostie, dar se oprise la timp. Fata asta-i purta noroc!
O privi, de-aceea, cu nişte ochi inteligenţi şi-i răspunse şi ea cu nişte ochi, tot atât de inteligenţi. Traseră bine aeru-n plămâni şi-şi uniră deodată palmele, strângându-şi-le destul de semnificativ.
– P-aici, surâse ea.
Şi-o luară p-acolo…
Şi-ajunseră în faţa unui bloc, ca toate celelalte blocuri. Cu nimic mai prejos, cu nimic mai presus.
– Aici stau, zise ea şi-i întinse mâna.
El i-o luă, se uită puţin la ea, la mână, apoi la ea, la tipă şi zâmbind, oarecum perfid, spuse:
– S-a făcut cam târziu şi cum ai tu inima asta să mă laşi să plec la ora asta târzie acasă, s-o iau printre toţi ţiganii ăştia de-aicea…?
– Mai ales că ai şi bani la tine…
– Da…am…recunoscu el, dar se făcu alb şi mustăci, puţin, măsurând-o pe fată destul de sever.
– Nu ţi se pare că e cam devreme, însă, pentru vizita la mine-acasă? făcu fata.
– Nu, nu mi se pare! insistă, totuşi, Cătălin. Pentru că mă gândeam că ca tu să te simţi bine şi eu la fel lângă tine, să ne petrecem noaptea asta la tine, că ca tine eu am crezut la fel, dar…
– Nu…spuse, destul de hotărâtă, fata.
– Mie nu mi se pare c-ar fi prea devreme, pentru că eu aşa am simţit să-ţi spun, nu naşpa! Şi te rog să mă crezi că nu te mint cu nimica…
– Dar eu te cred, ripostă ea…Dar, totuşi, este prea devreme…Dar, totuşi, eu îţi promit că mâine vom petrece o seară la mine-acasă, la lumina lumânării!
– Vai de capul meu, da’ ce romantică poţi fi! izbucni el într-un râs sănătos, ceea ce-i etală dantura splendidă de actor de film american.
În forul ei interior, ea repercută asta, da-i spuse altceva:
– Nu. Eu, de fapt, n-am plătit curentul de vreo patru luni de zile şi mi-au tăiat ăştia curentul! E cam jenant, dar trebuia să-ţi spun, nu puteam să te mint…
– Stai liniştită, că nu-i problema asta! Toate se rezolvă pân-la urmă. Poate te-ajut şi eu!
– Cum?
– Ei, cum? Ai să vezi! Ne vedem mâine la aceeaşi oră, la capătul tramvaiului, unde-am coborât…
– Da, zise ea şi cei doi se pupară, uşor. Îşi atinseră buzele doar cum atinge cu aripa o păsărică o frunză, de trandafir, de ceapă sau de cine ştie ce altceva…
Şi ea păşi, uşoară, spre scara blocului. Se-ntoarse din uşă şi dacă văzu că el stă şi nu se clinteşte din locul unde se pupaseră, se simţi obligată să-i mai arunce o frază:
– Dacă tu-ţi iei maşină, să treci pe la mine pe la servici, să-mi arăţi ce maşină ţi-ai luat, asta, cine ştie, dacă din varii motive, mâine n-o să ne vedem…Lucrez la “Autobuzul”, sunt laborantă, la centrala termică. La poartă-i fratele meu, da’ ai grijă, că prietenul meu lucrează tot acolo!
Şi intră în bloc.
– Naşpa! zise tânărul în forul lui interior, făcu stânga-mprejur şi se-ntoarse acasă, unde locuia cu o fată, o moldoveancă de vreo treizeci de ani, care lucra ca menajeră la nişte străini şi-avea şi-un copil de la prietenul ei de dinainte, de care zicea că murise şi fusese mult mai în vârstă ca ea şi acum dormeau în garsoniera aia închiriată, toţi trei într-un pat, ea, Cătălin şi copilul, dar se simţeau destul de bine-mpreună.
A doua seară, Cătălin nu veni la întâlnire. Sevastiţa îl aşteptă totuşi vreun sfert de oră, apoi plecă.
– Naşpa! spuse ea în forul ei interior, îndreptându-se spre casă, unde lumina nu se restabilise şi unde ea sperase să petreacă acum cu Cătălin o noapte de vis, însoţită de sticla de coniac prost, pe care avusese grijă să şi-o procure.
Ajunsă în cameră, trase şi ea un pârţ uşor şi puse coniacul deoparte şi se culcă, după ce luă două napotoame şi dormi bine până dimineaţă, când se duse, ca de obicei, la serviciu şi-n două săptămâni îl uită de tot pe tânărul cârlionţat, căci se-mpăcă iar cu naşparliul ei de prieten, care n-o merita, dar care-o avea şi-o folosea, în lipsă de altceva mai bun.
În timpul acesta, însă, patria lor, a tuturor, România, făcea salturi uriaşe în economia de piaţă şi se integra, pas cu pas, în comunitatea europeană şi NATO, urmând ca bălţile, frigul şi-ntunericul să se rezolve şi astea o dată şi-o dată…
Un băiat înalt, frumuşel, cu părul cârlionţat, mergea alături de-o femeie puţin mai în vârstă ca el, dar hai să zicem că erau amândoi de-o vârstă, ca să nu mai complicăm lucrurile: douăzeci şi cinci – douăzeci şi şase de ani.
De-abia când coborâseră din tramvaiul în care se fixaseră, îşi vorbiseră.
Vorbi el:
– Pot să mă ţin de tine? Că-i gheaţă şi noapte…
– Da, se poate, admise ea, cu capul privind în pământ.
– Ce-ar fi să mergem puţin pe drum, aşa, pe jos? continuă el. Că-i frumos afară şi n-ar strica o plimbare, aşa, pe seară, dacă vă permite timpul şi n-aveţi altă treabă…
– Da, sunt de acord, admise ea şi de astă dată. Sunt de acord. Nici o problemă! În fond, e foarte frumos afară…
Era frumos, pe dracu’! Da’ nu ploua, nu ningea şi-ncălţările lor sufereau, înotând prin zloată şi punând la lucru reflexele din tălpile picioarelor, care le boscorodeau tot organismul.
Dar erau tineri, tineri şi frumuşei, că nici femeia nu era de lepădat, având curul mare, ochii vioi şi ţâţele proeminente.
– Sunteţi măritată? insistă el, renunţând astfel brusc la tutuială.
Ea se opri, derutată. Şi-l privi. Îl privi cu ochii ei mari, mari, de viţică bine furajată:
– Am un prieten: cel cu care-s…zâmbi ea, cam încurcată şi dezvălui dinţi sănătoşi, cu aport de calciu corespunzător. Nu-s mulţumită de el, recunoscu ea. Bea prea mult.
– Bea? Da?
– Da. N-am nici o bază-n el şi la orice oră l-aş putea părăsi pentru o partidă mai bună pentru mine. Iar copii nu am, c-am avut o problemă şi mi-a interzis doctorul…În schimb am un căţel şi-un pisoi.
– Ce rasă de căţel aveţi? Eu am o lupoaică şi-un caniş, care stau la mama. Al dumneavoastră ce rasă este?
– E, vai, d-ăsta, aşa, maidanez, da’ m-am ataşat foarte mult de el. Şi mai mult decât atâta: se-mpacă foarte bine cu motanul. Cred că n-aş mai putea sta fără ei.
– Asta-i bine, doamnă, recunoscu tânărul, că iubiţi animalele! În general, oamenii care le iubesc au un suflet bun şi generos. Şi din punctul ăsta de vedere sunt la fel ca dumneavoastră!
– Uite, vezi, ăsta ar putea fi un punct comun al nostru, râse ea, aruncându-i o privire galeşă, poate şi şăgalnică-n acelaşi timp.
Ajunseră la o bifurcaţie. Nu era un “carrefour”, era pur şi simplu o bifurcaţie, plină de zăpadă împuţită, din pricina unui câine, care zăcea mort în apropiere, cu blana stropită de violetul sângelui închegat.
– Doamnă, spuse tânărul, care continua să oscileze între tutuială şi o adresare simandicoasă, eu aş vrea să vă propun ceva, da’ să-mi spuneţi dacă sunteţi de-acord, dacă nu…nici o problemă…
– S-auzim, spuse femeia, destul de rece, aşa cum sta cu el în bifurcaţie.
– Da, nici o problemă, urmă el. Eu, de fapt, caut o maşină, doamnă şi trebuie s-ajung la adresa asta!
Şi băiatul, pe nume Cătălin, îi flutură o fiţuică, pe care era o adresă.
– Uite, pe-acolo, zise femeia, care se chema Sevastiţa şi lucra la uzina de autobuze “Autobuzul” ca laborantă la laborator.
– Dacă aveţi timp, puteţi merge cu mine, asta vroiam să spun, să nu credeţi altceva! Dar mă gândesc că poate cu dumneavoastră să am noroc la o maşină bună.
– Propunerea nu-i lipsită de interes, recunoscu Sevastiţa. Tot n-am altceva de făcut şi-n fond nu m-aşteaptă nimeni acasă…
– Cum îl cheamă pe câine? se interesă Cătălin, după ce-o luă de talie şi ea nu se-mpotrivi.
– Azor, răspunse, simplu, femeia.
Ajunseră la adresă. Îi întâmpină un ţigan burtos, care cum le-ntoarse spatele, ca să-i conducă la maşină, şi scăpă un pârţ. Cei doi îl înghiţiră resemnaţi.
Dar pornirea respectivei maşini redegiste Wartburg, fabricate la Eisenach şi purtând numele castelului din localitate, produse un adevărat cataclism ecologic. Începu să iasă un fum gros şi negru, urât mirositor, care puse pe fugă două găini scheletice şi atacă cearceafurile de pe frânghie, spre disperarea ţigăncii, care ieşi-n fugă din casă, urmată de vreo doi, trei sau patru puradei plini de muci, dar cu privirile luminoase şi vesele.
– Ce faci, mă, Vasile, slobozi-m-aş în bafta ta, că mi-ai halit cearşafurile!?
– Taci, fă, din gură, că fac acu’ stabor cu tine! urlă ţiganul burtos şi luă o joardă de jos, gata să se ducă după femeie, dar ea era deja demult în casă.
Cătălin încercă să profite şi spuse destul de băţos:
– Mai mult de o sută de dolari nu face, dar vă dau o sută cincizeci. Atâta am, atâta vă dau!
– Abulé! Ce stai? Da-i ai?
– Da.
– Şi ăştia e toţi?
– Toţi! Pă căutate!
– Hai, dă-i!
Cătălin simţi însă pericolul şi-n timp ce mâna lui porni spre buzunar, în organismul lui începură să sune toate alarmele. Îl luă întâi cu nişte crampe la stomac. Îl privi pierdut pe ţiganul burtos, care începuse şi el să simtă un pericol, unul mare, pericolul cu răzgânditul lui Cătălin.
Şi tocmai în momentul acela, ţiganca deschise iar uşa şi urlă:
– Dă-i-o, mă! Dă-i-o, fir-ar a dracului! Dă-i-o şi dă pomană! Numa’ scapă-mă dă ea şi să mori în puşcărie, fir-ai al dracului, că-mi naşparleşti toate cearşafurile şi pute-a mort şi-a gunoi când o porneşti!
– Banii! şopti ţiganul, lui Cătălin, privindu-l dintr-o parte, ticălos, gata parcă să-i bage cuţitul.
Cătălin se făcu alb ca varul şi zgârci palma, care tocmai voia să intre în buzunar şi-o clipă fu să izbească, să fie el primul, dar uitându-se mai bine la ochiul ţiganului, singurul, că stătea din profil şi-avea ceva de uliu-n el, zâmbi larg şi spuse mieros:
– Nu-i am la mine! Nu-i am!
Ţiganul era în “embarras de choix”. Nu ştia la cine să se repeadă: la ţigancă sau la Cătălin? Era mai normal la ţigancă, dar ea se-ntorsese imediat în casă, numai dase cu gura din uşă şi se şi-ncuiase cu cheia, iar Cătălin îi întorsese spatele şi-o luase de talie pe Sevastiţa, îndreptându-se mândru spre poartă cu ea. Aşa că ţiganului burtos nu-i mai rămase decât unul din dancii mucoşi, uitat de mă-sa afară şi care se zgâia la ta-su’, cu un deget băgat adânc, spre rădăcina nasului, unde găsise un muc uscat, pe care-l căuta de multă vreme. Taică-su porni drept spre el, puştiul simţi pericolul, dar nu apucă decât să se-ntoarcă şi primi un şut în cur, care-l rostogoli peste un morman de zăpadă, care-i amortiză, din fericire, căderea. Ceea ce-l linişti pe taică-su, care se opri, îşi dădu seama că face prostii şi rosti doar plin de năduf:
– Băga-mi-aş…
Apoi se duse la maşină, încercând s-o pornească iar, dar acum maşina se-ncăpăţâna să stea, mută, şi tristă, iar bărbatul burtos nu mai insistă, privi luna, care apăruse abia acum şi spuse iarăşi, ca pentru sine:
– Băga-mi-aş…
Între timp, Sevastiţa şi Cătălin se duceau mai departe prin iarnă şi discutau tot despre maşini, ea lucrând la “Autobuzul”, iar el fiind şofer profesionist, dar şi un obişnuit al târgului de maşini şi al anunţurilor de mică publicitate din branşă. Câteodată-i ieşea şi reuşea să-şi dea vechitura mai bine şi scotea câte cincizeci, uneori chiar o sută de dolari, cât obţinuse acum, de la ultima vânzare a maşinii, pe care-o avusese, tot un Wartburg, care se pârţotea şi ea de-ţi venea rău, da’ găsise unu’ mai naşpa de la ţară, care cumpăra nu pentru el, pentru altul, pe care i-l dăduse un coleg, căruia-i dase şi lui cincizeci, că aşa era-nţelegerea, ca să-l fenteze pe ţăran, da-şi trăsese şi el o sută. Cincizeci de dolari mai avea şi el de la altă tranzacţie! Ieşise şi aia!
Dar nu-i ieşea întotdeauna. Altădată pierdea. Pân-acum schimbase însă vre-o zece-cinşpe maşini, fiind mare specialist în hârburi d-astea. Şi era acum în câştig, aşa că-şi păstra ăia o sută cincizeci de dolari ca pe ochii din cap. Maşina ţiganului nu făcea nici cincizeci de dolari, probabil.
Cătălin era de-aceea mulţumit. Fusese gata să facă, poate, o mare prostie, dar se oprise la timp. Fata asta-i purta noroc!
O privi, de-aceea, cu nişte ochi inteligenţi şi-i răspunse şi ea cu nişte ochi, tot atât de inteligenţi. Traseră bine aeru-n plămâni şi-şi uniră deodată palmele, strângându-şi-le destul de semnificativ.
– P-aici, surâse ea.
Şi-o luară p-acolo…
Şi-ajunseră în faţa unui bloc, ca toate celelalte blocuri. Cu nimic mai prejos, cu nimic mai presus.
– Aici stau, zise ea şi-i întinse mâna.
El i-o luă, se uită puţin la ea, la mână, apoi la ea, la tipă şi zâmbind, oarecum perfid, spuse:
– S-a făcut cam târziu şi cum ai tu inima asta să mă laşi să plec la ora asta târzie acasă, s-o iau printre toţi ţiganii ăştia de-aicea…?
– Mai ales că ai şi bani la tine…
– Da…am…recunoscu el, dar se făcu alb şi mustăci, puţin, măsurând-o pe fată destul de sever.
– Nu ţi se pare că e cam devreme, însă, pentru vizita la mine-acasă? făcu fata.
– Nu, nu mi se pare! insistă, totuşi, Cătălin. Pentru că mă gândeam că ca tu să te simţi bine şi eu la fel lângă tine, să ne petrecem noaptea asta la tine, că ca tine eu am crezut la fel, dar…
– Nu…spuse, destul de hotărâtă, fata.
– Mie nu mi se pare c-ar fi prea devreme, pentru că eu aşa am simţit să-ţi spun, nu naşpa! Şi te rog să mă crezi că nu te mint cu nimica…
– Dar eu te cred, ripostă ea…Dar, totuşi, este prea devreme…Dar, totuşi, eu îţi promit că mâine vom petrece o seară la mine-acasă, la lumina lumânării!
– Vai de capul meu, da’ ce romantică poţi fi! izbucni el într-un râs sănătos, ceea ce-i etală dantura splendidă de actor de film american.
În forul ei interior, ea repercută asta, da-i spuse altceva:
– Nu. Eu, de fapt, n-am plătit curentul de vreo patru luni de zile şi mi-au tăiat ăştia curentul! E cam jenant, dar trebuia să-ţi spun, nu puteam să te mint…
– Stai liniştită, că nu-i problema asta! Toate se rezolvă pân-la urmă. Poate te-ajut şi eu!
– Cum?
– Ei, cum? Ai să vezi! Ne vedem mâine la aceeaşi oră, la capătul tramvaiului, unde-am coborât…
– Da, zise ea şi cei doi se pupară, uşor. Îşi atinseră buzele doar cum atinge cu aripa o păsărică o frunză, de trandafir, de ceapă sau de cine ştie ce altceva…
Şi ea păşi, uşoară, spre scara blocului. Se-ntoarse din uşă şi dacă văzu că el stă şi nu se clinteşte din locul unde se pupaseră, se simţi obligată să-i mai arunce o frază:
– Dacă tu-ţi iei maşină, să treci pe la mine pe la servici, să-mi arăţi ce maşină ţi-ai luat, asta, cine ştie, dacă din varii motive, mâine n-o să ne vedem…Lucrez la “Autobuzul”, sunt laborantă, la centrala termică. La poartă-i fratele meu, da’ ai grijă, că prietenul meu lucrează tot acolo!
Şi intră în bloc.
– Naşpa! zise tânărul în forul lui interior, făcu stânga-mprejur şi se-ntoarse acasă, unde locuia cu o fată, o moldoveancă de vreo treizeci de ani, care lucra ca menajeră la nişte străini şi-avea şi-un copil de la prietenul ei de dinainte, de care zicea că murise şi fusese mult mai în vârstă ca ea şi acum dormeau în garsoniera aia închiriată, toţi trei într-un pat, ea, Cătălin şi copilul, dar se simţeau destul de bine-mpreună.
A doua seară, Cătălin nu veni la întâlnire. Sevastiţa îl aşteptă totuşi vreun sfert de oră, apoi plecă.
– Naşpa! spuse ea în forul ei interior, îndreptându-se spre casă, unde lumina nu se restabilise şi unde ea sperase să petreacă acum cu Cătălin o noapte de vis, însoţită de sticla de coniac prost, pe care avusese grijă să şi-o procure.
Ajunsă în cameră, trase şi ea un pârţ uşor şi puse coniacul deoparte şi se culcă, după ce luă două napotoame şi dormi bine până dimineaţă, când se duse, ca de obicei, la serviciu şi-n două săptămâni îl uită de tot pe tânărul cârlionţat, căci se-mpăcă iar cu naşparliul ei de prieten, care n-o merita, dar care-o avea şi-o folosea, în lipsă de altceva mai bun.
În timpul acesta, însă, patria lor, a tuturor, România, făcea salturi uriaşe în economia de piaţă şi se integra, pas cu pas, în comunitatea europeană şi NATO, urmând ca bălţile, frigul şi-ntunericul să se rezolve şi astea o dată şi-o dată…
COSTACHE
OLĂREANU - 90 de ani de la naşterea scriitorului huşean (1 iulie 1929, Huşi -
23 sept. 2000, Iaşi)
Toposuri formatoare. Huşii – punctul
arhimedic
Repere natale. Situat la marginea
răsăriteană a ţării, Huşi, micul oraş cuibărit între podgorii dantelate, a
rămas pentru Costache Olăreanu centrul unei lumi miraculoase. Volumul de debut
Vedere din balcon (apărut la vârsta de 42 de ani) surprinde en gros mişcări
sufleteşti de adâncime pe care „trecerile” de până atunci, stratul de
învăţătură şi cultură ori lumea pestriţă „din afară” nu le-au alterat. Dacă ar fi
să adunăm din cărţile olăreniene pasajele cuprinzând imaginea oraşului –
stările emoţionale provocate de plecări/întoarceri, crochiuri ale locuitorilor,
instituţiile urbei şi descrierile peisajelor din împrejurimi – am avea material
îndestul pentru o mini-monografie artistică a Huşilor.
Într-o vreme, scriitorul s-a gândit la un eseu special, Lucrurile care ne leagă, în care să scrie despre „acele lucruri ale copilăriei care revin în memorie ori de câte ori o stare sufletească le luminează cu totul întâmplător” (Ucenic la clasici, Bucureşti, 1997, p. 24). Prima lui carte – Vedere din balcon stă sub spectrul inocenţei dezarmante trăite în „balconul” din urbea moldavă, de unde lumea este percepută bidimensional: factual, prin panoramarea „de sus” ori agitaţia fizică „de dedesubt” şi estetic, prin alunecarea emoţională în trecut ori proiectarea în ficţional.
Diminutivarea vădită a geografiei urbane – „bănuţul alb aruncat între vii este H” (Vedere din balcon. Schiţe, Bucureşti, 1971, p. 10-11) – nu e pusă sub semnul ironiei, ci, dimpotrivă, scoate în lumină un delicat sentiment de afecţiune faţă de locul natal. Discursul memorialistic răsfirat include toponime huşene legate de naşterea, copilăria şi adolescenţa naratorului. Până în vara lui 1939, familia Olăreanu a locuit „cu chirie într-o casă de pe strada Castroian, aflată lângă Şcoala Profesională de Fete, şi unde aveam să mă nasc; mai apoi, în casele Zotta, de lângă Tribunal, unde aveam să-mi petrec primii ani ai copilăriei” (Poezie şi autobiografie, Bucureşti, 1984, p. 17). Pe atunci, Huşii avea „un aer al lui, cu câteva locuri foarte pitoreşti. Episcopia era unul dintre ele. Apoi zona Liceului Cuza-Vodă, cu un mic parc în faţă, Prefectura şi Grădina Publică (sistematizarea ei fusese făcută de părintele meu), Târgul Făinii, care adăpostea prăvăliile ovreieşti unde, în zilele de târg, venea puzderie de ţărani […]” (Idem, p. 21). Aşezat într-un amfiteatru al podgoriilor, Huşii este mărginit de Pădurea Dobrina străbătută de un vajnic „trenuşor de Crasna-Huşi”, aşa cum un drum principal tăia în două orăşelul, de la gară, pe Calea Basarabiei, pe la câmpul Dricului, către Prut. „Înlăuntrul” urbei, atunci, viaţa decurgea fără sucombări socio-economice şi culturale bruşte, fiindcă aproape nimic nu-i lipsea acestui microcosm; numai ordinele şi instabilitatea politică veneau dinafară. Oraşul avea Primărie, Prefectură, Tribunal, Episcopie şi biserici, două licee, şcoli generale, Grădină Publică, Jandarmerie, gară, „baie cu aburi”, pompierie, case pitite sub vegetaţie de-a lungul străzilor înguste ori mai largi, librărie, iarmaroc anual, berărie, cofetărie, brutărie, frizerie, prăvălii, dughene, multe cârciumi etc.
Dacă avem în vedere alte opere artistice despre Huşii din perioada interbelică, cu uşurinţă sesizăm analogii flagrante de imagine şi de esenţă, însă panorama pitorească a molcomului orăşel este redată cu stări de spirit şi viziuni personalizate. Facem referire la romanul Târgul Trăsniţilor al lui Gheorghe Chiper (Iaşi, 1943, reeditat sub îngrijirea subsemnatei – Iaşi, 2017), la memoriile din Oameni fără importanţă, de Romeo Pivniceru (vol. II, Bucureşti, 2011) ori la tablourile din monografia plastică a celebrului Viorel Huşi, creatori care au cunoscut şi au transfigurat artistic atmosfera interbelică şi peisajul oraşului, rigorile şcolare ori starea tinerimii huşene. Împreună, operele acestor artişti, alăturate altora, pot alcătui un capitol dintr-o miraculoasă epopee a patriarhalităţii huşene. Deşi situat într-o mărgioară de ţară, urbea Huşilor rămâne centrul – un izvor de creaţie pentru lumea cultivată şi un spaţiu legendar pentru urmaşii localnicilor.
Într-o vreme, scriitorul s-a gândit la un eseu special, Lucrurile care ne leagă, în care să scrie despre „acele lucruri ale copilăriei care revin în memorie ori de câte ori o stare sufletească le luminează cu totul întâmplător” (Ucenic la clasici, Bucureşti, 1997, p. 24). Prima lui carte – Vedere din balcon stă sub spectrul inocenţei dezarmante trăite în „balconul” din urbea moldavă, de unde lumea este percepută bidimensional: factual, prin panoramarea „de sus” ori agitaţia fizică „de dedesubt” şi estetic, prin alunecarea emoţională în trecut ori proiectarea în ficţional.
Diminutivarea vădită a geografiei urbane – „bănuţul alb aruncat între vii este H” (Vedere din balcon. Schiţe, Bucureşti, 1971, p. 10-11) – nu e pusă sub semnul ironiei, ci, dimpotrivă, scoate în lumină un delicat sentiment de afecţiune faţă de locul natal. Discursul memorialistic răsfirat include toponime huşene legate de naşterea, copilăria şi adolescenţa naratorului. Până în vara lui 1939, familia Olăreanu a locuit „cu chirie într-o casă de pe strada Castroian, aflată lângă Şcoala Profesională de Fete, şi unde aveam să mă nasc; mai apoi, în casele Zotta, de lângă Tribunal, unde aveam să-mi petrec primii ani ai copilăriei” (Poezie şi autobiografie, Bucureşti, 1984, p. 17). Pe atunci, Huşii avea „un aer al lui, cu câteva locuri foarte pitoreşti. Episcopia era unul dintre ele. Apoi zona Liceului Cuza-Vodă, cu un mic parc în faţă, Prefectura şi Grădina Publică (sistematizarea ei fusese făcută de părintele meu), Târgul Făinii, care adăpostea prăvăliile ovreieşti unde, în zilele de târg, venea puzderie de ţărani […]” (Idem, p. 21). Aşezat într-un amfiteatru al podgoriilor, Huşii este mărginit de Pădurea Dobrina străbătută de un vajnic „trenuşor de Crasna-Huşi”, aşa cum un drum principal tăia în două orăşelul, de la gară, pe Calea Basarabiei, pe la câmpul Dricului, către Prut. „Înlăuntrul” urbei, atunci, viaţa decurgea fără sucombări socio-economice şi culturale bruşte, fiindcă aproape nimic nu-i lipsea acestui microcosm; numai ordinele şi instabilitatea politică veneau dinafară. Oraşul avea Primărie, Prefectură, Tribunal, Episcopie şi biserici, două licee, şcoli generale, Grădină Publică, Jandarmerie, gară, „baie cu aburi”, pompierie, case pitite sub vegetaţie de-a lungul străzilor înguste ori mai largi, librărie, iarmaroc anual, berărie, cofetărie, brutărie, frizerie, prăvălii, dughene, multe cârciumi etc.
Dacă avem în vedere alte opere artistice despre Huşii din perioada interbelică, cu uşurinţă sesizăm analogii flagrante de imagine şi de esenţă, însă panorama pitorească a molcomului orăşel este redată cu stări de spirit şi viziuni personalizate. Facem referire la romanul Târgul Trăsniţilor al lui Gheorghe Chiper (Iaşi, 1943, reeditat sub îngrijirea subsemnatei – Iaşi, 2017), la memoriile din Oameni fără importanţă, de Romeo Pivniceru (vol. II, Bucureşti, 2011) ori la tablourile din monografia plastică a celebrului Viorel Huşi, creatori care au cunoscut şi au transfigurat artistic atmosfera interbelică şi peisajul oraşului, rigorile şcolare ori starea tinerimii huşene. Împreună, operele acestor artişti, alăturate altora, pot alcătui un capitol dintr-o miraculoasă epopee a patriarhalităţii huşene. Deşi situat într-o mărgioară de ţară, urbea Huşilor rămâne centrul – un izvor de creaţie pentru lumea cultivată şi un spaţiu legendar pentru urmaşii localnicilor.
Tatăl şi fiul. Pentru Costache
Olăreanu, Huşii reprezintă un punct arhimedic de la care pornesc şi pe care se
sprijină arhitecturările creatoare. În scrierile sale îşi găseşte întrupare
relaţia pater-filius. Pater, ca motiv literar, reprezintă un cumul de
paradoxuri, generat nu de firea fiului, ci de inflexibilitatea atitudinală a
tatălui, aici, avocatul/procurorul Gheorghe Olăreanu. Cea mai veche imagine a
familiei patriarhale surprinde rolul tatălui de pater familias, când, în
„amiezile fericite” de vară, tăia câte un harbuz pentru tuspatru (părinţii
Gheorghe şi Măndiţa, sora şi el, Costache). Un fluid tainic îi uneşte când,
duminica, pe aleile parcului, tatăl îşi poartă în cârcă fiul, dându-i şansa
privirii panoramice şi sentimentul că atinge cerul. Admiraţia fiului este
neîngrădită atunci când percepe „mândria tatei, zâmbetul lui, aerul înalt pe
care îl are, strângerea lui de mână, vorbele care umplu spaţiul din jur cu mici
tufe răcoroase” (Vedere din balcon, p. 97). Asprimea tatălui se arată odată cu
„ieşirea din poveste”. Mersul la şcoală, dificultăţile de concentrare pentru
învăţat, pedepsele dascălilor, rezultatele slabe deschid o adâncitură nedorită
de niciunul din cei doi. Bătăile aplicate după un ritual prestabilit erau
tratamentul violent pentru greşelile inerente ale copilului, ceea ce
declanşează „începutul aversiunii” faţă de părintele intransigent („un părinte
sever, peste măsură de sever”, Poezie şi autobiografie, p. 19) şi consolidează
un „fel de fundal permanent” (Ibidem) al relaţiilor dintre cei doi, care va
dura mult peste limita adolescenţei.
Umilinţa suportată din partea tatălui este estompată de umorul şi blândeţea mamei Măndiţa care, în timpul scenelor încordate, „încerca să-l oprească, năvălind în cameră, ceea ce-i mărea şi mai tare furia” (Ibidem). Persoană apreciată în oraş prin probitatea profesională ori prin funcţiile ocupate, Gheorghe Olăreanu nu avea cum să fie mulţumit că fiului îi plăceau mai mult joaca şi filmele, iar corigenţele deveniseră o obişnuinţă: „Taică-meu, om cinstit şi drept, dar în egală măsură sever, suporta foarte greu insuccesele mele şcolare” (Confesiuni paralele, Bucureşti, 1978, p. 63). Cu toate acestea, fascinaţia tatălui rămâne infatigabilă şi constant-dominatoare: „Tirania lui mi-a influenţat într-atât existenţa că aş merge până la a afirma că nu aş fi ceea ce sunt dacă el nu ar fi fost. Situaţie absolut paradoxală […]” (Poezie şi autobiografie, p. 20).
Prima arestare a tatălui îi provoacă fiului bucuria „amară” de a fi liber, de a fi scăpat de sub autoritatea lui, dar, brusc, îi declanşează interesul pentru învăţătură, ca „act oficial de dragoste filială” (Confesiuni paralele, p. 65). Aflat în puşcărie la Oneşti, tatăl ceruse în mod imperios ca fiul să-l viziteze, nu altcineva. Îngrăditurile de sârmă îi despărţeau, însă emoţia revederii şi admiraţia nu cunosc oprelişti: „Niciodată nu avusesem cu părintele meu relaţii prea călduroase, dar atunci şi acolo, în încăperea plină de atâtea trupuri istovite, dragostea mea pentru el nu avea nici o limită. // Cât de naturală fusese atitudinea lui, cât de demnă! Nici un cuvânt care să-i trădeze adevărata stare, nici o lamentaţie, nici un gest deplasat. O inactualitate suverană faţă de toate întâmplările acelor timpuri, faţă de mizeriile din jur […]. Întâlnisem, poate, pe cel mai abstract deţinut din acel lagăr şi căruia, din această cauză, nici nu i se putea întâmpla nimic” (Lupul şi Chitanţa, Bucureşti, 1995, p. 151-152). E un portret exemplar al tatălui care a lasă amprente de neşters în conştiinţa fiului.
Totuşi, părintele îi apreciază prietenii care vin în vizită la Huşi (M.H. Simionescu, în perioada liceului şi Mihai Constantinescu împreună cu Mia, în anii studenţiei). În toamna lui ’47, fostul coleg M.H. Simionescu (Ţoncu), de la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, îi face o vizită la Huşi. E un bun prilej ca, împreună, să admire aşezarea „orăşelului dintre vii” şi învăluirile deluroase, să cutreiere străzile în pantă şi să viziteze nişte rude din Păhneşti, sat situat la distanţă de vreo 12 km de orăşel.
Umilinţa suportată din partea tatălui este estompată de umorul şi blândeţea mamei Măndiţa care, în timpul scenelor încordate, „încerca să-l oprească, năvălind în cameră, ceea ce-i mărea şi mai tare furia” (Ibidem). Persoană apreciată în oraş prin probitatea profesională ori prin funcţiile ocupate, Gheorghe Olăreanu nu avea cum să fie mulţumit că fiului îi plăceau mai mult joaca şi filmele, iar corigenţele deveniseră o obişnuinţă: „Taică-meu, om cinstit şi drept, dar în egală măsură sever, suporta foarte greu insuccesele mele şcolare” (Confesiuni paralele, Bucureşti, 1978, p. 63). Cu toate acestea, fascinaţia tatălui rămâne infatigabilă şi constant-dominatoare: „Tirania lui mi-a influenţat într-atât existenţa că aş merge până la a afirma că nu aş fi ceea ce sunt dacă el nu ar fi fost. Situaţie absolut paradoxală […]” (Poezie şi autobiografie, p. 20).
Prima arestare a tatălui îi provoacă fiului bucuria „amară” de a fi liber, de a fi scăpat de sub autoritatea lui, dar, brusc, îi declanşează interesul pentru învăţătură, ca „act oficial de dragoste filială” (Confesiuni paralele, p. 65). Aflat în puşcărie la Oneşti, tatăl ceruse în mod imperios ca fiul să-l viziteze, nu altcineva. Îngrăditurile de sârmă îi despărţeau, însă emoţia revederii şi admiraţia nu cunosc oprelişti: „Niciodată nu avusesem cu părintele meu relaţii prea călduroase, dar atunci şi acolo, în încăperea plină de atâtea trupuri istovite, dragostea mea pentru el nu avea nici o limită. // Cât de naturală fusese atitudinea lui, cât de demnă! Nici un cuvânt care să-i trădeze adevărata stare, nici o lamentaţie, nici un gest deplasat. O inactualitate suverană faţă de toate întâmplările acelor timpuri, faţă de mizeriile din jur […]. Întâlnisem, poate, pe cel mai abstract deţinut din acel lagăr şi căruia, din această cauză, nici nu i se putea întâmpla nimic” (Lupul şi Chitanţa, Bucureşti, 1995, p. 151-152). E un portret exemplar al tatălui care a lasă amprente de neşters în conştiinţa fiului.
Totuşi, părintele îi apreciază prietenii care vin în vizită la Huşi (M.H. Simionescu, în perioada liceului şi Mihai Constantinescu împreună cu Mia, în anii studenţiei). În toamna lui ’47, fostul coleg M.H. Simionescu (Ţoncu), de la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, îi face o vizită la Huşi. E un bun prilej ca, împreună, să admire aşezarea „orăşelului dintre vii” şi învăluirile deluroase, să cutreiere străzile în pantă şi să viziteze nişte rude din Păhneşti, sat situat la distanţă de vreo 12 km de orăşel.
Mărci filotopice. Căldura cu care
relevă pitorescul zonei natale trimite gândul către scrierile moldovenilor Ion
Creangă, Mihai Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, numai că Olăreanu filtrează matur
imaginea oraşului văzut „de sus”, din balcon, de la distanţă (spaţio-temporal)
ori din „avion”. Însemnările din Cvintetul melancoliei, de pildă, reprezintă
semne certe de filotopie, dau sentimentul zborului cu „avionul de hârtie” şi consacră
o splendidă pagină antologică despre oraşul natal, în care vegetaţia, străzile,
clădirile, se armonizau patriarhal cu stăpânii locului:
„Strada cobora puţin în pantă. Când fugeai în josul ei era imposibil să nu iei o viteză ameţitoare. Trebuie să fi semănat cu strada Castroian din Huşi, unde la numărul 14 sau 16, m-am şi născut.
L-am dus pe Mircea pe această stradă într-o toamnă când, adolescenţi fiind, gustam plăcerile vârstei într-un aer ce-şi schimba substanţa în fiece clipă. Un aer care era mai uşor, transparent, când greoi, păstos, prin care abea înotam.
În acea zi veneam dinspre Dobrina, admirasem casa lui Ralea, alergasem printre copacii ce-şi scuturau primele frunze. Senzaţia pe care o avuseserăm amândoi fusese cea a unor aviatori cu aparatele în picaj asupra unui oraş. Nu cunosc oraş cu o intrare mai neaşteptată ca a Huşului. De obicei, venind cu maşina sau pe jos, o localitate ţi se dezvăluie treptat, mai întâi câteva case de periferie, o stradă, apoi copacii unui bulevard, drumul spre centru şi aşa mai departe.
Ei bine, în cazul Huşului, după ce treci de pădurea Dobrinei, tot coborând pe o şosea ce şerpuieşte pe pantele repezi ale dealurilor, ai dintr-o dată imaginea oraşului întreg, ca şi cum te-ai prăvăli peste el. O clipă numai, pentru că imediat eşti azvârlit în nori sau proiectat pe un colţ de pădure, de unde iar vii în picaj, atingând aproape acoperişurile şi trebuind să te redresezi în ultimul moment. Aceste acrobaţii aeriene, care durează cât durează şi drumul, le cunosc şi le simt ori de câte ori mă îndrept spre oraşul natal.
Iar strada Castroian, pentru că despre ea începusem să vorbesc, are tocmai înclinaţia cerută pentru a-ţi lua zborul înapoi. Bineînţeles, după ce ai vizitat oraşul, ai parcurs lungul (scurtul) bulevard al gării, ai luat-o la stânga, pe la Şcoala profesională de fete, cu turnurile-i semeţe, ai lăsat în stânga clădirea unei şcoli primare de pe vremea lui Haret şi Liceul de băieţi străjuit de o grădină cu copaci foarte înalţi, ai luat-o binişor în jos spre Tribunal fără a intra cu totul în veranda cu multe ochiuri de geam a casei lui Linde, aşezată cam câş, din care cauză trotuarul este îngustat, te-ai aruncat în strada Teilor care începe cu cele două clădiri ale Tribunalului şi ale Judecătoriei de pace, ai depăşit cârciuma lui Poslete, cu obloane lungi şi câteva mese afară la care stau muşterii veniţi cu procese, ai lăsat pe stânga casele lui Pruncu şi-ale lui Zotta, iar pe dreapta pe cele ale lui Walter şi Ionescu, pentru ca, în fine, după o scurtă parcurgere a unei porţiuni de stradă pavată cu bocne şi totdeauna plină de paie şi bălegar din dreptul hanului lui Boghiceanu, să te afli în piaţă şi în faţa Halei ce pare mai degrabă un manej, de unde, cotind foarte puţin la dreapta, aterizezi chiar pe centru, având drept înainte Târgul Făinii, să zicem, partea comercială a oraşului, deşi prăvăliile şi mai ales cârciumile sunt răspândite cam peste tot, din acest loc putând s-o iei fie la stânga şi să ajungi în muchea străzii Ştefan cel Mare pentru a admira de pe ea povârnişul spre Corni, cu case mici de ţară, cu grădini şi râpi pe care piciorul alunecă până în dreptul vechii Băi Comunale, fie la dreapta, pentru a gusta din prăjiturile lui Schneider sau a te tunde la Costică Strună, a admira clădirile Băncii Naţionale sau ale Prefecturii, singurele mai arătoase, a o lua în sus, spre Primărie, pentru a fi din nou pe lungul (scurtul) bulevard al gării, exact în dreptul străzii Castroian, stradă ce vine în pantă şi unde m-am născut eu, la casa cu numărul 14 sau 16.
După ce închizi portiera vei avea grijă să ambalezi motorul din plin, să te asiguri că toate aparatele funcţionează corect, după care, ţinând maneta cu ambele mâini, vei zbucni spre dealul din faţă, supranumit La Ochi, un deal doar aparent domol, mai degrabă capcană pentru cei neavertizaţi.
La Ochi am mers atunci, în 1946, cu Mircea. Pe vremea aceea scriam doar poezii, continuam să scoatem, fiecare, câte o revistă, eu, «Apollo», Mircea, «Carnet literar», iar Radu, «Cântece Noi». […]
Viile se umpluseră de culori, era vremea culesului şi zău dacă ne părea rău că acasă nu prea aveam ce mânca, pentru că noi hălăduiam pe dealuri, podgorenii ne opreau şi ne dădeau să mâncăm pâine caldă de casă cu struguri aurii şi negri, şi noi eram fericiţi, fluieram şi cântam, ne tolăneam în ierburi înalte cât gardurile […]” (p. 116-119).
Aproape tot ce va întâlni şi va cunoaşte (persoane, peisaje, evenimente) la Bucureşti ori la Cluj va fi raportat la ceea ce cunoscuse în Huşi. Astfel, la întoarcerea din Târgovişte (1945, toamna), oraşul i se arată într-o imagine deplorabilă: „Ce mic, ce prăpădit mi s-a părut Huşul!”. Ieşit din habitatul patriarhal, ca student la universitatea bucureşteană, constată diferenţele majore: „Sunt dintr-un oraş provincial de şapte mii de locuitori, cu cârciumi şi biserici, dar fără biblioteci. Ajuns la Bucureşti am dat peste cărţile ce mi le-am tot dorit, peste rafturi incredibile pline de soldaţi frumoşi” (Confesiuni paralele, p. 145). Totuşi, raportul comparativ se schimbă conjunctural, atunci când, „aruncat în oceanul Capitalei”, se zvârcoleşte cu disperare „într-un indescriptibil haos”, încât tânjeşte după „tihna provincială, cu multe tabieturi, cu mese regulate şi somn după amiezele” (Poezie şi autobiografie, p. 86). Înclinaţia caracterologică face ca, în crochiurile, tabletele şi jurnalele sale să prindă contur figuri şterse ale oraşului (librarul Leontin, Zotta) şi huşenilor cu har să le accentueze celebritatea: Adam Bălţatu (pictor), Nicolae Lupu (politician), Mihai Ralea (eseist), Viorel Huşi (pictor), Rodica Stafie-Iacob (pictoriţă) ş.a.
„Strada cobora puţin în pantă. Când fugeai în josul ei era imposibil să nu iei o viteză ameţitoare. Trebuie să fi semănat cu strada Castroian din Huşi, unde la numărul 14 sau 16, m-am şi născut.
L-am dus pe Mircea pe această stradă într-o toamnă când, adolescenţi fiind, gustam plăcerile vârstei într-un aer ce-şi schimba substanţa în fiece clipă. Un aer care era mai uşor, transparent, când greoi, păstos, prin care abea înotam.
În acea zi veneam dinspre Dobrina, admirasem casa lui Ralea, alergasem printre copacii ce-şi scuturau primele frunze. Senzaţia pe care o avuseserăm amândoi fusese cea a unor aviatori cu aparatele în picaj asupra unui oraş. Nu cunosc oraş cu o intrare mai neaşteptată ca a Huşului. De obicei, venind cu maşina sau pe jos, o localitate ţi se dezvăluie treptat, mai întâi câteva case de periferie, o stradă, apoi copacii unui bulevard, drumul spre centru şi aşa mai departe.
Ei bine, în cazul Huşului, după ce treci de pădurea Dobrinei, tot coborând pe o şosea ce şerpuieşte pe pantele repezi ale dealurilor, ai dintr-o dată imaginea oraşului întreg, ca şi cum te-ai prăvăli peste el. O clipă numai, pentru că imediat eşti azvârlit în nori sau proiectat pe un colţ de pădure, de unde iar vii în picaj, atingând aproape acoperişurile şi trebuind să te redresezi în ultimul moment. Aceste acrobaţii aeriene, care durează cât durează şi drumul, le cunosc şi le simt ori de câte ori mă îndrept spre oraşul natal.
Iar strada Castroian, pentru că despre ea începusem să vorbesc, are tocmai înclinaţia cerută pentru a-ţi lua zborul înapoi. Bineînţeles, după ce ai vizitat oraşul, ai parcurs lungul (scurtul) bulevard al gării, ai luat-o la stânga, pe la Şcoala profesională de fete, cu turnurile-i semeţe, ai lăsat în stânga clădirea unei şcoli primare de pe vremea lui Haret şi Liceul de băieţi străjuit de o grădină cu copaci foarte înalţi, ai luat-o binişor în jos spre Tribunal fără a intra cu totul în veranda cu multe ochiuri de geam a casei lui Linde, aşezată cam câş, din care cauză trotuarul este îngustat, te-ai aruncat în strada Teilor care începe cu cele două clădiri ale Tribunalului şi ale Judecătoriei de pace, ai depăşit cârciuma lui Poslete, cu obloane lungi şi câteva mese afară la care stau muşterii veniţi cu procese, ai lăsat pe stânga casele lui Pruncu şi-ale lui Zotta, iar pe dreapta pe cele ale lui Walter şi Ionescu, pentru ca, în fine, după o scurtă parcurgere a unei porţiuni de stradă pavată cu bocne şi totdeauna plină de paie şi bălegar din dreptul hanului lui Boghiceanu, să te afli în piaţă şi în faţa Halei ce pare mai degrabă un manej, de unde, cotind foarte puţin la dreapta, aterizezi chiar pe centru, având drept înainte Târgul Făinii, să zicem, partea comercială a oraşului, deşi prăvăliile şi mai ales cârciumile sunt răspândite cam peste tot, din acest loc putând s-o iei fie la stânga şi să ajungi în muchea străzii Ştefan cel Mare pentru a admira de pe ea povârnişul spre Corni, cu case mici de ţară, cu grădini şi râpi pe care piciorul alunecă până în dreptul vechii Băi Comunale, fie la dreapta, pentru a gusta din prăjiturile lui Schneider sau a te tunde la Costică Strună, a admira clădirile Băncii Naţionale sau ale Prefecturii, singurele mai arătoase, a o lua în sus, spre Primărie, pentru a fi din nou pe lungul (scurtul) bulevard al gării, exact în dreptul străzii Castroian, stradă ce vine în pantă şi unde m-am născut eu, la casa cu numărul 14 sau 16.
După ce închizi portiera vei avea grijă să ambalezi motorul din plin, să te asiguri că toate aparatele funcţionează corect, după care, ţinând maneta cu ambele mâini, vei zbucni spre dealul din faţă, supranumit La Ochi, un deal doar aparent domol, mai degrabă capcană pentru cei neavertizaţi.
La Ochi am mers atunci, în 1946, cu Mircea. Pe vremea aceea scriam doar poezii, continuam să scoatem, fiecare, câte o revistă, eu, «Apollo», Mircea, «Carnet literar», iar Radu, «Cântece Noi». […]
Viile se umpluseră de culori, era vremea culesului şi zău dacă ne părea rău că acasă nu prea aveam ce mânca, pentru că noi hălăduiam pe dealuri, podgorenii ne opreau şi ne dădeau să mâncăm pâine caldă de casă cu struguri aurii şi negri, şi noi eram fericiţi, fluieram şi cântam, ne tolăneam în ierburi înalte cât gardurile […]” (p. 116-119).
Aproape tot ce va întâlni şi va cunoaşte (persoane, peisaje, evenimente) la Bucureşti ori la Cluj va fi raportat la ceea ce cunoscuse în Huşi. Astfel, la întoarcerea din Târgovişte (1945, toamna), oraşul i se arată într-o imagine deplorabilă: „Ce mic, ce prăpădit mi s-a părut Huşul!”. Ieşit din habitatul patriarhal, ca student la universitatea bucureşteană, constată diferenţele majore: „Sunt dintr-un oraş provincial de şapte mii de locuitori, cu cârciumi şi biserici, dar fără biblioteci. Ajuns la Bucureşti am dat peste cărţile ce mi le-am tot dorit, peste rafturi incredibile pline de soldaţi frumoşi” (Confesiuni paralele, p. 145). Totuşi, raportul comparativ se schimbă conjunctural, atunci când, „aruncat în oceanul Capitalei”, se zvârcoleşte cu disperare „într-un indescriptibil haos”, încât tânjeşte după „tihna provincială, cu multe tabieturi, cu mese regulate şi somn după amiezele” (Poezie şi autobiografie, p. 86). Înclinaţia caracterologică face ca, în crochiurile, tabletele şi jurnalele sale să prindă contur figuri şterse ale oraşului (librarul Leontin, Zotta) şi huşenilor cu har să le accentueze celebritatea: Adam Bălţatu (pictor), Nicolae Lupu (politician), Mihai Ralea (eseist), Viorel Huşi (pictor), Rodica Stafie-Iacob (pictoriţă) ş.a.
Spiritul locului. În însemnările
despre vizita prietenului Ţoncu la Huşi (în vara lui 1947) şi a „hoinărelii”
împreună prin împrejurimile Huşilor (pe Câmpul Dricului, la Prut, prin Corni,
spre Duda, Novaci, către Păhneşti), scriitorul accentuează ideea legăturii
indestructibile a unui creator cu lumea pe care a cunoscut-o. Putem vorbi
despre acel genius loci (spiritul locului), fiindcă Olăreanu a dus cu sine
starea bonomă al huşenilor, imaginea patriarhală şi atmosfera calmă tipice
locului natal – benefică povară care i-a influenţat viaţa şi s-a aşezat în
creaţie, cum însuşi accentuează: „locul din care se trage un scriitor şi
locurile despre care vorbeşte lasă amprente greu de şters” (Idem, p. 63).
În 1989, la dorinţa criticului literar Theodor Codreanu de a preciza dacă literatura lui poartă amprenta locului în care s-a născut, Costache Olăreanu, oferă coordonatele majore ale scriiturii sale:
„Theodor Codreanu: Comparativ cu colegii de generaţie, originalitatea prozei pe care o scrieţi vine, bănuiesc, dintr-o profundă structură sufletească moldavă. Sunteţi un povestitor de un rafinament greu definibil. Harul umorului şi al povestirii pe care moldovenii le au cu prisosinţă, s-au «prins» de D-voastră fără nimic epigonic şi aici văd eu izbânda cea mare. Ce-a însemnat universul copilăriei pentru literatura D-voastră?
Costache Olăreanu: E-adevărat că trăind printre huşeni, deci printre povestitori, mi-a deprins urechea de mic cu ritmul inimitabil al apunerii moldoveneşti. Ajuns însă la Târgovişte, am dat peste fraza mai scurtă, mai concisă a muntenilor. Am luat câte «oleacă» din fiecare. O listă a «modelelor» ar fi, presupun, mai lămuritoare decât orice teoretizare. Deci: Creangă, Caragiale (cel din Două loturi), Odobescu (pentru stilul său artistic), Budai-Deleanu (pentru subsolurile ironice din Ţiganiada), Urmuz (pentru personajele mecanomorfe), Sadoveanu (cu cele mai frumoase descrieri de natură din literatura noastră), Camil Petrescu, G. Călinescu” („Proiectele mele se reduc la cartea pe care o scriu”, în „Astra”, XXIV, nr. 10/1989, p. 7).
O dovadă de filotopie este dorinţa testamentară prin care lăsa Costache Olăreanu publicarea cărţii De la Abulius la Zotta. Portrete contemporane (2000) în seama „ucenicului” său Constantin Donose, împătimitul om de carte al Bibliotecii „Mihai Ralea” din Huşi. Ucenic la propriu, deoarece Costache Olăreanu i-a fost profesor de psihopedagogia lecturii la Bucureşti şi, în mod figurat, pentru că Donose pare proiecţia lui Sotir Gh. Anghelache, personajul din romanul Cu cărţile pe iarbă, căruia Dumnealui (personaj) îi lasă manuscrisele. Şi, totodată, a fost unul dintre însoţitorii vizitelor scriitorului la Huşi, un martor confesor şi cel care a dus la împlinire gândul lui Olăreanu despre donaţia culturală, exprimat într-o scrisoare reprodusă de C. Donose în Nota editorului de la sfârşitul cărţii: „Noi [C.O. şi Miralena] nu avem moştenitori cărora să le putem încredinţa după dispariţia noastră, mult-puţinul ce l-am strâns în existenţa noastră. Intenţia mea şi a soţiei mele e să lăsăm lucrurile mai importante Huşului meu natal, mai bine zis, chiar Bibliotecii orăşeneşti «Mihai Ralea»”.
Din mărturisirile directe ale lui Donose, Costache Olăreanu a acceptat, pentru perioada 16-24 septembrie să prezideze (neremunerat!) Festivalul Internaţional de Umor „Constantin Tănase”, desfăşurat la Vaslui, cu condiţia să-i fie inclusă o vizită în oraşul Huşi, ceea ce s-a întâmplat într-o duminică ploioasă. În semn de mare dragoste şi preţuire faţă de locul natal, în luna mai din anul 2000, a donat Bibliotecii Municipale „Mihai Ralea” din Huşi, unde prietenul era bibliotecar, 800 de volume din biblioteca personală (cu tot mobilierul aferent) şi cea mai mare parte a manuscriselor.
Aşadar, desprinderea de spaţiul edenic, necesară prin plecarea la învăţătură, nu a fost uşoară pentru scriitor iar imaginea oraşului prinde nuanţe nostalgice sub imperiosul dor de „acasă”. Mica urbe moldavă devine punctul arhimedic pe care se sprijină pârghia întregii sale vieţi. Toată armătura morală şi creatoare a scriitorului porneşte din această matrice, loc unde s-a născut şi de unde, în momente critice, a absorbit noi energii. Şi tot la Huşi, în ultima duminică a vieţii, Costache Olăreanu s-a întors să-şi revadă locurile copilăriei, încât, prin vitregia destinului, a închis cercul existenţei înainte de a pleca „dincolo”.
În 1989, la dorinţa criticului literar Theodor Codreanu de a preciza dacă literatura lui poartă amprenta locului în care s-a născut, Costache Olăreanu, oferă coordonatele majore ale scriiturii sale:
„Theodor Codreanu: Comparativ cu colegii de generaţie, originalitatea prozei pe care o scrieţi vine, bănuiesc, dintr-o profundă structură sufletească moldavă. Sunteţi un povestitor de un rafinament greu definibil. Harul umorului şi al povestirii pe care moldovenii le au cu prisosinţă, s-au «prins» de D-voastră fără nimic epigonic şi aici văd eu izbânda cea mare. Ce-a însemnat universul copilăriei pentru literatura D-voastră?
Costache Olăreanu: E-adevărat că trăind printre huşeni, deci printre povestitori, mi-a deprins urechea de mic cu ritmul inimitabil al apunerii moldoveneşti. Ajuns însă la Târgovişte, am dat peste fraza mai scurtă, mai concisă a muntenilor. Am luat câte «oleacă» din fiecare. O listă a «modelelor» ar fi, presupun, mai lămuritoare decât orice teoretizare. Deci: Creangă, Caragiale (cel din Două loturi), Odobescu (pentru stilul său artistic), Budai-Deleanu (pentru subsolurile ironice din Ţiganiada), Urmuz (pentru personajele mecanomorfe), Sadoveanu (cu cele mai frumoase descrieri de natură din literatura noastră), Camil Petrescu, G. Călinescu” („Proiectele mele se reduc la cartea pe care o scriu”, în „Astra”, XXIV, nr. 10/1989, p. 7).
O dovadă de filotopie este dorinţa testamentară prin care lăsa Costache Olăreanu publicarea cărţii De la Abulius la Zotta. Portrete contemporane (2000) în seama „ucenicului” său Constantin Donose, împătimitul om de carte al Bibliotecii „Mihai Ralea” din Huşi. Ucenic la propriu, deoarece Costache Olăreanu i-a fost profesor de psihopedagogia lecturii la Bucureşti şi, în mod figurat, pentru că Donose pare proiecţia lui Sotir Gh. Anghelache, personajul din romanul Cu cărţile pe iarbă, căruia Dumnealui (personaj) îi lasă manuscrisele. Şi, totodată, a fost unul dintre însoţitorii vizitelor scriitorului la Huşi, un martor confesor şi cel care a dus la împlinire gândul lui Olăreanu despre donaţia culturală, exprimat într-o scrisoare reprodusă de C. Donose în Nota editorului de la sfârşitul cărţii: „Noi [C.O. şi Miralena] nu avem moştenitori cărora să le putem încredinţa după dispariţia noastră, mult-puţinul ce l-am strâns în existenţa noastră. Intenţia mea şi a soţiei mele e să lăsăm lucrurile mai importante Huşului meu natal, mai bine zis, chiar Bibliotecii orăşeneşti «Mihai Ralea»”.
Din mărturisirile directe ale lui Donose, Costache Olăreanu a acceptat, pentru perioada 16-24 septembrie să prezideze (neremunerat!) Festivalul Internaţional de Umor „Constantin Tănase”, desfăşurat la Vaslui, cu condiţia să-i fie inclusă o vizită în oraşul Huşi, ceea ce s-a întâmplat într-o duminică ploioasă. În semn de mare dragoste şi preţuire faţă de locul natal, în luna mai din anul 2000, a donat Bibliotecii Municipale „Mihai Ralea” din Huşi, unde prietenul era bibliotecar, 800 de volume din biblioteca personală (cu tot mobilierul aferent) şi cea mai mare parte a manuscriselor.
Aşadar, desprinderea de spaţiul edenic, necesară prin plecarea la învăţătură, nu a fost uşoară pentru scriitor iar imaginea oraşului prinde nuanţe nostalgice sub imperiosul dor de „acasă”. Mica urbe moldavă devine punctul arhimedic pe care se sprijină pârghia întregii sale vieţi. Toată armătura morală şi creatoare a scriitorului porneşte din această matrice, loc unde s-a născut şi de unde, în momente critice, a absorbit noi energii. Şi tot la Huşi, în ultima duminică a vieţii, Costache Olăreanu s-a întors să-şi revadă locurile copilăriei, încât, prin vitregia destinului, a închis cercul existenţei înainte de a pleca „dincolo”.
Notă: Regret
că pe FB nu pot fi redate cuvintele cu fonturile corecte...
|
Într-o scrisoare primită prin poşta electronică de
la un cunoscut intelectual roman*, acesta îmi relata o interesantă constatare
a domniei sale şi surprinderea care a avut-o atunci când, la Bucureşti,
aflându-se la o convorbire de afaceri, a întâlnit un domn din Germania,
directorul unui important trust de presă, care se numea BLACH, nume de
familie ciudat pentru un neamţ, dar însă, foarte apropiat şi cunoscut
românilor! Redau mai jos un fragment din corespondenţa respectivă:
„Emisarul,
un barbat de cam 65 de ani, se numeşte Winifried Blach, arată foarte puţin
nemţeşte, iar comportamentul nu aduce cu acela obişnuit pe Valea Rinului;
harnic, dinamic, intreprinzator, imaginativ. Drama vieţii lui a fost, însă,
neputinţa de a-şi da seama cine este... Nemţii îi spuneau că, deşi neamţ, nu
pare a fi de-al lor, iar intuiţia îi spunea că au dreptate, fără să-şi
explice din ce motiv anume. Era,deci, un altceva fără să înţeleagă natura
acestei diferenţe... L-am întrebat dacă nu cumva este român deci vlah, ceea
ce l-a uimit şi l-a tulburat! Nu-i spusese nimeni despre aceasta ipoteză, iar
ideea că românilor li se spunea odinioară vlahi, că sunt răspândiţi
pretutindeni prin Balkani, dar şi în Panonia, Peninsula Istria şi chiar mai
încolo, în Mittel-Europa, nu o mai auzise niciodată. I se părea absurd şi, de
fapt, ca un fel de poveste de Halima. Atunci, am stat mai bine de o oră şi
i-am explicat toate aceste realităţi de istorie paralelă care îl fascinau,
străduindu-mă să înţeleg din ce motiv omul părea de la un minut la altul mai
tulburat şi mai emoţionat. Emoţia lui mă tulbura şi pe mine. Vedeam cum îi
apareau în faţa ochilor lumi peste lumi insondabile dar bănuite, chipuri,
peisaje şi alcătuiri ce se confirmau într-un fel ciudat, câteodată, prin
chiar propoziţiunile rostite când şi când şi unde impresia că aşa trebuie să
fi fost apărea adeseori. Îi plăcuse mai cu seamă formula ce îl însemna pe
Ioniţă Kaloian în chip de rex Blachorum et Bulgarorum, pe care o repetase de
multe ori, încântat nu atât de rezonanţa vorbelor ci de gândul unei mari
împărăţii posibile. I-am promis atunci că îi voi căuta documente şi am şi
făcut-o. Nici nu a fost greu, la drept vorbind, căci noi avem - fără să se
evoce însă la suprafaţa socială - izvoare suficiente, despre care alţii de
bună seamă că nu ştiu nimic şi ne dau nouă, ignorând marea noastră vechime şi
răspândire, locul minor ce ni-l propunem singuri. Rând pe rând, am adunat
cercetările lui Theodor Burada despre românii din Valahia Morava, despre
vlahii din Silezia şi Galiţia, despre pastores Romanorum din Pannonnia şi
Rhaetia; apoi, scrisori ale Papei Inocenţiu al III-lea despre Blachi şi
adnotări ale lui Simon de Keza şi ale Notarului Anonim despre vechimea
acestei populaţii care, dacă nu ar fi fost de prin partea locului, ar fi
însemnat că a căzut din cer. Le-am adunat şi fiindcă îmi vorbise, în două
rânduri, prin telefon despre această temă stăruind să mai adaugăm ceva în
această materie, i le-am şi dat... Ar fi greu de descris tulburarea nouă ce
i-am adus-o şi aceasta nu atât fiindcă, aşa cum şi spusese ceva mai înainte,
purta însuşi numele Tribului ci fiindcă, în înşiruirea de aşezări de Vlahi de
pe lângă Lacurile Mazuriene, evocate într-o copie după un studiu cu mare
vechime, identificase şi numele satului de unde plecaseră acum cam o suta de
ani şi ai lui către Germania. O Germanie unde, astăzi, toţi cei ce se chemă
Blach ştiu că între ei sunt rude de sânge şi izvorăsc din acelaşi Moş şi, cum
zice cronicarul, de colo cura. Episodul acesta m-a îngândurat într-un anumit
fel. Ce secret al alcătuirii există în fiecare dintre noi şi ce voci neauzite
de altcineva ne face să recunoaştem scene, înfăţişări şi părţi de cuvinte
care nu le-am văzut şi nu le-am auzit niciodată, noi, în cursul vieţii
noastre? Să existe, astfel, o memorie a tiparului care participă şi aceasta
la felul cum fiinţa noastră trecătoare se orânduieşte şi încearcă a se defini
mai mult dincolo de trăitul direct şi de cuvintele ascultate? Poate că aşa şi
este, de fapt, şi nouă doar ni se pare că mai mult decât ceea ce ştim prin
experienţă nu există şi nici nu poate exista.”
***
Am fost impresionat de informaţiile prezentate în scrisoarea acestui
domn, fapt care m-a făcut să continui dezbaterea pe tema etnonimului de BLAH.
Iată şi relatarea mea:
Stimate domn! Mi s-a părut foarte interesantă
corespondenţa primită de la dumneavoastră în legatură cu originea numelui de
familie a domnului W. Blach. Am citit-o cu atenţie, fapt care m-a provocat şi
tentat să-i aduc câteva completări.
Îmi prezentaţi deci, o aşa-zisă „fabulă”, care de
fapt, după cum o numiţi dumneavoastră, este „un document de viaţă
incontingentă, în simplitatea ei ce ascultă numai de legi necunoscute.” Aşa o
fi! Mie mi-a plăcut! Mi-a fost chiar de folos. De ce? Deoarece am început să
caut prin memorie şi prin cărţi (cărţile din biblioteca mea) materiale care
aveau o oarecare legatură cu cuvântul „Blach”, etnonimul la care vă referiţi.
Deci am mai învăţat ceva, am mai acumulat ceva! Nu poţi comunica cu un om
dacă nu ai limbaj comun! Şi iată ce am găsit despre ceea ce îmi scrieţi,
despre numele acelui domn german, Herr Blach, care întradevăr poate avea
legături „strămoşeşti” cu vlahii. Exista pe vremuri în oraşul Oradea un mare
autodidact, un erudit, pe nume Alexandru Pele. L-am cunoscut! Era o
personalitate cu o cultură atât de vastă încât ar fi trebuit să i se ridice o
statuie şi să fie pus alături de marii analişti-gânditori ai neamului
românesc. Predominante pentru creaţia acestuia sunt studiile ştiinţifice
pluridisciplinare, dintre care amintesc :
Literatură:
- Moartea fantasticului – Editura Lumina, Oradea, 1994 – eseu distins
cu premiul special al juriului, Craiova, 1976
- Mioriţa – Revista „Omu”, Piteşti – Cronică
ancestrală a permanenţei româneşti
- Povestiri ştiinţifico-fantastice – Invitat la cel de al III-lea
Congres European de literatură ştiinţifico-fantastică de la Poznan (Polonia),
1976, unde delegaţia română condusă de Ion Hobana, s-a bucurat de un real
succes.
- Cerul cuvântului, poezii – Editura Abadaba, Oradea 1997
- Eseuri, schiţe, poezii, articole, reportaje, antologii (publicate în
diferite reviste din ţară şi de peste hotare)
Istorie:
- Banatele – Formaţiuni prefeudale româneşti
- Migraţia ungurilor – 31 de episoade în revista
„Crişana Plus”, Oradea
- Românii din Atelkuz în
secolul IX – Revista „Noi Tracii”, Italia, 1989
- Continuitarea dacoromână în izvoare străine
sec. VIII î.Hs.
- Transnistria – Terra Blachorum – Revista
Crişana
Lingvistică:
- Etnonimele românilor – VALAH - Etimologie
ancestrală şi areal istoric – Editura Abadaba, Oradea, 1996
- Perenitatea elementelor
dacoromâne – Revista „Cele Trei Crişuri”, Oradea (mai multe episoade)
Demografie:
- Vidul demografic şi matematica – Revista „Bihorul”,
Oradea (mai multe episoade)
Politică:
- Hermeneutica unei declaraţii comune – Revista
„Crişana Plus”, Oradea
- Mihai Viteazul la Oradea –
Revista „Crişana Plus”, Oradea
- Regiunea Eurocarpatică – capcană politică -
Revista „Crişana Plus”, Oradea
Tehnică:
- Aspecte privind comportarea unor elemente de
beton armat la acţiunile agenţilor chimici specifici intreprinderilor de
obinere a aluminei – Vol III, Comportarea în situaţia construcţiilor, Editura
INCERC, Bucureşti, 1986
Comunicări ştiinţifice mai importante:
- Elemente lexicale dacoromâne în limbi ale
antichităţii (mileniile III-I Î.Hs.) – Piteşti, 1986
- Limba – mijloc de cunoaştere a preistoriei
românilor – Curtea de Argeş, 1985
- Toponime şi patronime dacoromâne – Curtea de
Argeş, 1985
Cărţile şi scrierile lui Alexandru Pele, au început
să fie căutate nu numai de intelectualii orădeni ci şi de oamenii de
specialitate români (şi chiar străini) fiind folosite ca materiale de studiu
şi referinţă, pentru elaborarea unor lucrări ştiinţifice cu aceeaşi tematică.
Din păcate, Alexandru Pele a murit tânăr. Ne-a părăsit pe la începutul anilor
'90. Creaţia sa, vastă pentru epoca în care a fost realizată, îl defineşte ca
scriitor, eseist, poet şi om de ştiinţă (Membru al Asociaţiei Oamenilor de
ştiintă din România) cu toate că nu-şi câştiga pâinea în domeniul
intelectual, fiind doar un simplu tehnician de mine. Alexandru Pele
supravieţuieşte prin fiica sa Adriana Ţâmpău-Pele, literat, patroana editurii
ABADABA, din Oradea, înfiinţată la începutul anilor '90 cu scopul de-a edita
manuscrisele tatălui sau.
***
Am făcut această digresiune, poate puţin cam lungă, pentru a vă
prezenta un cercetător român de valoare excepţionala, specializat în
subiectul pe care l-am abordat împreună în aceasta corespondenţă, adică acela
de analiză a etnonimului „BLACH”. Posibil ca unele enunţuri şi cercetări
referitoare la aceasta temă le cunoaşteţi, dar pentru subsemnatul este
benefic pentru a mi le reînprospăta în memorie.
Am să mă opresc deci, la cartea lui Alexandru Pele,
„Etnonimele românilor - VALAH - Etimologie ancestrală şi areal istoric”
lucrare pe care o pot numi unicat, în privinţa studiilor făcute cu privire la
apartenenţa noastră la gruparea valahă. Extraordinar de bine documentat, pe
parcursul a 197 de pagini, ni se prezintă o valoroasă cercetare în domeniul
glotologiei evolutive. Abordarea de către autor a unui mod diferit de citire
a termenilor străvechi „VALAH” şi a variantelor sale, relevă un adevăr
fundamental: originea comună a popoarelor tracice de limbă română cu cea a
popoarelor semitice. Autorul ne mai atenţionează în prefaţa cărţii că: „Sfera
lingvistică atotcuprinzătoare a acestor elemente lexicale nu ne mai permite
să mai împărţim, după noi criterii pseudo-ştiinţifice, familiile de limbi
indo-europene şi afro-asiatice, căci în realitate sunt MESO-SEMITICE sau
româno-semitice. Aceasta este şi prima diviziune a limbii unice până la
Turnul Babel, amintită în Vechiul Testament... ”
„Etnonimele românilor - VALAH - Etimologie
ancestrală şi areal istoric” este un studiu cu un pronunţat conţinut
filologic, lingvistic şi istoric. Autorul foloseşte cu precădere metoda
pluridisciplinară concomitent cu analiza structurală a elementelor lexicale,
depunând o deosebită atenţie pe evoluţia limbii şi a factorilor geoantropici
de-a lungul unei mari perioade de timp.
***
Revenind la subiectul care a creat această analiză, adică a cea a
numelui de „BLACH”, nume neuzual pentru a fi purtat de un nativ german, cu
adânci rădăcini strămoşeşti (cred!) în acele locuri, găsim la pagina 59 a
cărţii lui Alexandru Pele următorul enunţ având numărul 37:
„BLAH. Sub această formă de BLAH, una dintre cele
mai vechi, sunt cunoscuţi strămoşii noştri de pe Nil, din regiunea
Alexandriei, întrucât impozitul fiscal de aici era bazat pe o lege care se
numea BLAHOON NOMOS, dar şi BLACHENNOMIUM. /...BLACHON, un derivat arhaic ne
indică sensul augmentativ, deci mai mare decât termenul de bază BLAH, aşa cum
BALATON este mai mare dacât BALAT, sau BLASCON decât BLASC, ultimul fiind
amintit de Ptolomeu. /...BLACHI ac pastores Romanorum sunt menţionaţi de
Anonimus în Panonia chiar la venirea triburilor migratoare ale maghiarilor în
această regiune a Dunarii de Mijloc. /...Prin urmare, în anul de graţie 896 d.Hs.
Pannonia era locuită şi de români, numiţi atunci, dar şi mai târziu şi cu
etnonimul BLACHI. /...O altă ţară românescă numită BLACHINA este menţionată
de Godefredus din Viterbium (c.1120), .fiind situată în apropierea
Constantinopolului. /...Împăratul Ioniţă, al Imperiului româno-bulgar, din
dinastia Asăneştilor (1197-1207) a purtat şi supranumele de BLACHUS.
...Laurentius Toppeltinus (Töppelt) (1641-1670), erudit sas din Mediaş, în
lucrarea Origines et occasus Transylvanorum, spune că în limba saşilor,
românii sunt numiţi BLAHI (d'BLACH - nostra lingua Dacica). /...numele de
BLAH este cunoscut şi la aromânii din Balcani, chiar mai târziu când întâlnim
numele de familie BLAHAVA, la 1825, de o vechime importantă, acesta fiind
compus din BLAH + AVA (tata). /...în Cehia un mare filolog contemporan cu
Nicolae Iorga purta numele de Ion BLAHOSLAV. Avem, aşadar, adusă până la
contemporaneitate această formă a etnonimului BLAH, cu toată împotrivirea
preopinenţilor continuităţii românilor în arealul lor autohton euro-afro-asiatic.”
Îmi pun totuşi o întrebare, care de fapt mă
framantă destul de mult? Cum or fi ajuns „blachi” (vlahi) atât de departe,
adică în apropierea Lacurilor Mazuriene, care sunt situate în nordul
Poloniei, locul de unde se trag strămoşii domnului Blach? Există trei
posibilităţi: prima - să fi ajuns acolo în urmă cu mai bine de două mii de
ani, demostrând că vlahii au populat multe regiuni ale bătrânului continent.
Termenul „vlah”, spune Al. Pele în carte lui: „este mult mai vechi decât apariţia
în lumina reflectoarelor istoriei a celţilor, despre care ştim încă prea
puţin... vechimea acestui termen (vlah n.a.) se pierde în rădăcinile
preistoriei, respectiv în faza protolimbii monosilabice incipiente”. Oare o
fi adevărată legenda „GEABELILOR”, trib de beduini, care trăiesc pe Muntele
Sinai, în preajma mănăstirii „Sfânta Ecaterina” a căror origine este destul
de controversată? Aceştia au trăsături diferite de ceilalţi arabi, ba chiar
şi cuvinte aparte în dialectul lor. Geabelii afirmă că sunt de origine română
şi se trag din VLAHI! (Aurora Peţan, Valahii de pe muntele Sinai: legendă sau
adevăr pierdut?, Revista electronică AGERO, aprilie 2006). Poate la originea
cuvântului „geabel” stă o sintagmă, formată din gea+blah=geablah, unde prin
uşoare schimbări de pronunţie, aproape neobservate pe parcursul timpului,
prin înmuiere, se ajunge la geableh, geabeh, sau geabel. Deci prin denumirea
dată geabelilor ar putea fi definiţi blahii plecaţi în lume („Gea”
reprezentând Pământul). Discutând despre acest caz, nu poate fi valabilă şi
la subiect teoria lui Alexandru Pele cu privire la limbile meso-semitice sau
româno-semitice? Greşesc oare?
A doua posibilitate ne-o oferă Al. Rosetti, care citându-l pe
istoricul maghiar Schwarz Zsigmond, spune că paronimul „vlah” ar fi fost
transmis restului Europei de gepizi, populaţie germanică din Dacia, care
transmitere, zic eu, ar fi influenţat inclusiv populaţia prusacă din nordul
Poloniei.
A treia variantă ar fi, că strămoşii domnului
Blach, să fi migrat mai recent, din parţile noastre. Se ştie că relaţiile
domnitorilor din Moldova erau foarte bune cu Polonia, ajugându-se chiar până
la relaţii cu ţările baltice, cu care au făcut schimburi comerciale,
importând chiar tactică de război şi influenţe inclusiv în construcţia de
cetăţi (vezi lucrarea mea „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de de domnie
a binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, capitolul
„Construcţii de aparare”). Posibil că traficul s-a făcut în ambele sensuri şi
în acest caz un oarecare Vlah sau Blah a ajuns să se stabilească în acele
locuri. Apoi schimbarea din Vlah sau Blah în Blach a fost uşoară datorită
influenţelor impuse de limba „germanică”, limbă cu o aceentuare mai dură, în
care pronunţarea cuvântului Blah ia forma Blak sau mai palatizat, Blach.
O altă întrebare care mi-o pun! Nu erau aceşti
blachi diferiţi de rasa germanică? Nu erau puţin mai închişi la culoare? Nu
cumva erau numiţi şi „Blacki”, adică negri? Nu de-acolo îşi trage originea
cuvântul englezesc „black”? Dicţionarul etimologic al limbii engleze ne
demonstrează că aşa este! Ba mai foloseşte pentru definirea noţiunii de negru
şi varianta „blah” importată (sic!) din Old High German (vezi Merriam-Webster
Dictionary, G. & C. Merriam Company Publishers, Springfield, Massachiusetts,
USA, 1966, pg. 87). Încercând să tăiem firul în patru, ne punem întrebarea
dacă grupajul onomatopeic englezesc „Blah, blah, blah” nu îşi trage cumva
originea, nu din instabilul cuvânt spaniol „hablar” ci de la porecla dată
acestor oameni negricioşi, adică a blackilor (blachilor, sau blahilor), sau
mai precis din persiflarea pronunţiei repezi a vorbirii acestora, care
neînţeleşi de catre anglo-saxoni, erau luaţi în derâdere că limba lor este un
fel de „blah, blah, blah”!
Oare acest domn Blach nu este cumva brunet, cu un
ten mai inchis la culoare decât germanul acela „blond”, ca spicul grâului şi
la păr şi la piele, pe care îl ştie toată lumea? Interesant este faptul că şi
regretatul scriitor francez de origine româna, Virgil Gheorghiu, în romanul
său „Ora 25” îl prezintă pe personajul principal Ioan Moriţ (Johan Moritz,
interpretat de Anthony Queen în filmul cu acelaşi nume), un ţăran originar
din creuzetul multinaţional al Transilvaniei, incert ca naţionalitate, care
pe parcursul cărţii se metamorfozează din român în evreu, apoi în maghiar, ca
până la urmă să fie declarat cu mare tam-tam de experţii lui Hitler cel mai
autentic reprezentant al rasei ariene, cu toate că acesta are înfăţişarea
unui „german” brunet, cu trăsături închise la culoare şi total diferit de
neamţul de rând! Deci în concluzie, dece nu ar putea fi şi Her W. BLACH, un
VLAH, sau un ROMÂN?
-------------------------------------
* Este
vorba de regretatul Artur Silvestri, prof. univ. dr., istoric, scriitor şi
animator cultural
George
ROCA
2009 - 2013
Sydney, Australia
|
Păi, da! Ce-s facem şi noi! Luăm nebunia la pas. Pas!
RăspundețiȘtergere