DE M-AI IERTA, KABIR

George Anca – Daniel Verona – Dimitrie Grama – Ion Aurel Pop – Vasile Baghiu – Alina Hucai – Constatin Arcu – Oana Șerban – Andreea Vulpea – Dumitru Ichim – Flori Bălănescu – Geo Găletaru – Dan Gîju – Adelina Fleva – Ion Țoanță – Simon Jack

George Anca

de m-ar ierta Kabir

necroză femurală aseptică Bachelard Csomo descriindu-te statuie lăsându-ţi vederea spre India în spate cu Universitatea Petru Maior e prea tânăr să-i spun că sunt român dus-întors din Himalaia el acolo în eternitate la Darjeeling sau să i-l scriu tinereţe Tibet cu struguri daci maghiari toate lucrurile sunt mamele noastre caietul de sanscrită cu notiţe tibetane sună Plata bându-şi cafeaua cu Mob uitasem de american în Mureş romanticii de-a valma întorcându-se-n noi transilvăneni cu spatele la regat statuia ta cu faţa spre răsărit ne deosebim prea ponegriţi dinăuntru nu mi-e a pleca a rămâne pe soare şi-n parcul copiilor şi tibetanii cât să ne liniştim patriotismul pe exprimările carismei zero doi cu cravată nu ne mai putem desaluta căluţii tot văd bradul ştiind după cetini statuia misionară a lui Csomo peregrin un fum albastru pe verde scrie aum accente conotate curajului bătrân a ne băga în seamă încă fără de moarte statuia te aşteaptă tot în Pietrari Builă nu noi ne-am strâns poeţii picaţi a se constrânge în paralel decarul aici antologie vorbii şi cu nevasta pe bancă lângă Csomo în drumul spre înaltul bisericii reformei urâtul fără mine să mai trăim Peorii cum i-ai lăsat ori dânsul Cristinei pe robot să-l sune sau teroarea cu lene-americană ex orient din vestă ţesută auzite îmi iau tainul csomic prin Bucureşti trecând cum statuat iar norul a-mi duce doritura cuvintele hispane din firul cornelin Rodrigo viitorul botez pe la coride am tot sperat să mi te-aduc aminte nume ce mi te interzici nu litere mai multe de numele Ram ca să nu te ştim din versete mă întrebasem cum îmi spusese că nu te putea ţine copil greu lotusul şi nu te mai găsiră nici hinduşii nici musulmanii să-ţi dai seama câte versete ai în Adi Granth Sahib şi numele numele nu mi-l nu mi-le milelor de memoria asta cum moartea mi-ar fi uitarea şi a celelalte şi tu făcuşi începutul cum ar începe uitarea cu Dumnezeu n-o să am ce-ţi povesti din Târgu-Mureş un transport ca al Mănăstirii dint-un Lemn ce primise invitaţie în Washington rămâne să se mai şi publice om fi sancţionat aici cotruţa de m-o căra acasă noaptea bun de culcare în albie limpezi Drăgăşani cu Gib mormânt mă toropiţi şi pe mine în curte cruce cu basorelief testament lui Vlădescu ori urmaşului şi primarului de la cetăţean de onoare în spatele blocului la Topârceanu cu americanul azil de actori cromagnon ne şi revedem vulnerabilităţile respectabilitatea pe compromis ăia or fi zis că trăsesem ceva înainte explică-mi morbiditatea diplomaţilor americani prin Mureş ar trebi să te cunosc rege călăreţ Liviu de nu te-ai face swami adio Eliade şi vei îmbătrâni silvan diploman cum viza de India bate America se defulează şi ei pe cine pot îşi tutuie studenţii profesorii în Bucureşti eu cu fetele teologiei târgoviştene nevastă-mea nu-mi dădu nicio veste am ajuns noaptea am umblat singuratic pe corso până la Conti rezervarea anulată nu se ştie de cine că rezervare la cămin că mâine două nopţi dormite strident nici aşa nu se prea deschide cu cheia unde ţi-or fi pensiunile mai mult francezi şi japonezi breakfast pe neanunţate dădea bine americanul i-am spus Luminiţei ceva în familie cu excepţii ca mine covor preotului catolic de la Roma Cistelecan l-a adus pe Staparo pe post de mumie fiecare din lemnul lui eu cu bhakti încarnarea-avatar a lui Rama din Vishnu om la Valmiki dumnezeu la Tulsi chiar Tulsi dumnezeu pentru unii maRAMAra Shivo hum Gayatri Rudra în Eliade soka-sloka-melancolie-vers-Valmiki-Eminescu subiect în temă necreştină muream ca şi acum neamintindu-mi poetul ca Tulsi meciuri pierdute n-am răbdarea aia nici mijloacele să-i explic temporal-conceptual împreună v-am spus lucruri noi şi faceţi pe niznai strigoaica recitând Eminescu călare Avram Iancu între biserici calul se uită la noi în jos tichia lui Tudor Vladimirescu plete comune după decapitare tu pe prispă supărat pe împărat hrănindu-te din primitul cult flămânzi morţi până la înviere cea mai mormântală statuie dinspre catedrala ortodoxă românească vă iubesc Avrame şi Şandore pentru moţi şi tibetani statui spate-n spate cetate eclipsă vitejia până-n Tibet am mai văzut americani albi cameleoni  daltonişti poemul lui Iancu în Târgu-Mureş după cenuşa lui Eliade în celălalt neant ce te faci dacă nu eşti poet am sărit peste Lucifer în Ovidiu că vă povestisem ce nu mă inspiraţi până la urmă nu de primire era vorba lume circumspectă înspre sud umbra peste trandafirii albi m-ajunge Rosenberg Westfalia benvenuti tu te uiţi la perechea dimpotrivă singur bănuindu-mă că n-am fost tânăr extirparea epicului n-am ştiut de ce m-am dus în Washington cum aş afla ce m-a adus în Târgu-Mureş porumbelule de nu mă-nbătrâneşti literatura voastră pe salutate printre oraşe medievale zarafi mă opresc oriunde-n lume scriind ce-mi vine tot aşteptând chiar să vină făină americănaşul nici de la miori nu mai ştii a cui e limba de-o şi gramaticalizaseră pe-a duşmanului v-am spus că îmi fac de scris florarul îşi izbeşte cu muşcătură căţeaua eliberarea patriei kulturpalota aş amurgi cu Dandea pe strada gării brusc Kabir după statuia lui Nicolae Bălcescu când şi doha lui statuată rară fericire uitat amintit în Târgu-Mureş cravata udată de jet merem unde vrei coloane şi triunghiuri dom secretele readucerii aminte de m-ai ierta Kabir des zisesem Kamban s-avem Kabir ai auzit vestea kilometrică în tunelul capului tăiat amurg luminos transilvan închipuindu-i statuie în Târgu-Mureş lui Kabir simetric lui Csomo de ne sfătuisem ascetic hai să merem câţi citiseţi Lawrence de Kabir n-aţi auzit nici de la mine întrucât traducându-l pastişându-l uitatu-l-am pedeapsă de la el templu cărunt în amenajata bhakti nelăsată acum nu mai am cui tot mie şi lui împărăteşte cântat căutat amurgul paralelipiped coloana alb-roşie a gării Agar ce să mai iubeşti amintire ce să te mai agăţi de căciulă cravata până urci că şi-n avion hawaiene te observau ştiam că-mi voi aminti nu şi când mă bucuram dinainte Kabir acum autoidentificare pierdută argonie argo şi agonie Iason cioara voce de pescăruş ăsta-mi va fi poemul memoriei cu faţa la perete bhakti repetrec târgul necunoscut amintindu-si marele necunoscut muream să-mi aduc aminte numele poetului Kabir în aula magna a universităţii Petru Maior chiar acum o ţigancă de noroc voi povesti bhakti nume de mantre geaba voiam să-l scriu pe Kabir te ucid ţarule ţânţarule auzi să vii pân' la Târgu-Mureş pentru a-l uita pe Kabir tocmai când vrei să-i spui numele la cinşpe metri de statuia lui Csomo unde tibetano-hinduse-buddhiste interferând şi am recitat-cântat ce nu uitasem lumea s-a cam tulburat ca de Kabir pomenisem la început de Montale că fiecare cu misticismul lui nici eu nici Kabir azi la masă aţi numi strada aia Kabir la propunerea unui kabirist de vorbea la telefon cu Cabiria de-mi zicea Giulietta Massina dottore băiete mi-ar spune Kabir o stradă o cale nelactee Iancule cu noi să fii refrenul gării mureşene atenţie la linia 5 vine Braşovul o locomotivă pe 2 da-mpărate d-aia nu-şi aduce aminte nimeni de noi că murim neamintindu-ne de Kabir şi el de unde să ne ia să ne vină în minte dom'ne mai ţii minte mai şi uiţi în Târgu-Mureş dom' primar uitarea-amintirea Kabir o stradă ceva vin cu ambasadorul nou mă sună şi Bordaş de martor nu i-am mai zis i-oi spune să râdă şi el de cine nu râsese rămâne poematic după cenuşă femeia întrebase azi la decan ce trişuri ce gogonată antitutelă şi invers ce nevoie de clienţi Clinton cărţi de vizită n-am mai dat secretelor tema uitării atunci şi de crime am scris poezii pe unde vă omorârăţi de ură poetul Kabir îşi uită-n mine numele ladă pe roţi cărând copilul tras într-un triumf cu şal şi dal am rămas dator numai cu setea nu cu numele lui Kabir e şcoală cu trenul de 2-3 ori mai încet am scris chiar cam multă uitarea cocoaşa pe altă linie ascute roţile or adormi liniile sub mine altă cocoaşă pe ochiul poetului cocoaşele se succedează tot mai global ia du-te la Deda plecare iniţiatică atică n-am caravana oprită în vad o tinereţe nu mi-ar mai trebui că destul le pierdeţi voi dulceaţă viaţa Transilvaniei pe încercate unde să mai dai lovitura vatra discuţia nu se congruase pe graţia întâlnirii prieteneşti nu era un spontan era un aşteptător fără ceas deşteptător cam ca tine critic dealurile alea cu munţi ai şi ştiut că-mi duceam viaţa la adăpost cocoaşa dublă pe trăgaci de linie păienjenii cu ţânţarul Siberii de unde să nu întârzie totalitatea oranj întunecându-se voci de copii cum vă par statuie scriind într-o metanoia înghesuită spicuindu-se a noastră sectă fără dare de seamă de mână abia noaptea cardiocăprie nici n-ai fost vreodată vesel de-ai fi ştiut în viaţă să râzi gloată de seriozitate glutie de bună-voie ce eşti bolnavă la cap o să-l sunaţi pe bulamer ne-om primi căraciul cruci prin mine precreştine mai şi trăind în urma fraţilor bântuie cocoaşe adică locomotive geometrii la pătrat paşi repezi o cortezie de coviltir melos câte ofense nu ocolesc nescriindu-le criticule ai boala stilului de pe la Făgăraş pe Mureş cu amintirea lui Rebus aştept să nu mai vină cineva altfel poate vorbi şi ungureşte de ce ne-am fi fost cloacă domuri reverberate în barbă pe unde noaptea mai urcând şi noi la Ilinca luaţi-vă la revedere şi de la mine oricum eu vă salut nevenind din Kabir memorie din Tulsi busuioc Mob se suie-n pat cu pantofii ca pe el măcar pe drum măcar pe şină v-am spus ce nu vă putea spune nimeni româneşte puseu de uitare îmi fac din transpiraţie pieptăn ne îndoapă cu seceta a doua aţi aflat toţi ceva în sanscrită Kabir dă titlu puseului de uitare cine să râdă primul ţânţarule ăla anunţă întârzierea de răcoreală ori că ne mai rumeneşte ce subconştient de nimic statui românce nebilingve pe după grofi de secole brune dansându-l pe Atila în Edda oriunde te-ai duce îţi răsai corcoduşă fata o fi şi ascultat spiciuri şi-n excursie mă alesese de ne-am văzut şi în poză oi lua două ziare şi o apă mergi unde te cheamă Luminiţa după Ofelia har ramayanic de-acum Eliade ce Bachelard la Călinescu încă Baudelaire nu ştiţi ce vă spun şi vă vreţi metoda nimic decât literatură nimic vise pare Bacovia per tineri şi muzica lui pe versuri de Eminescu nu ţi-am lăsat nici cartea de vizită nu ţi-am mulţumit că m-ai publicat şi mi-ai trimis revista la menuetto dansează Plata scroafe pe om hai sănătate du-te-n pm habar n-ai ce bestie vrea şi el îi place că e dulce să-ţi dea tata pişu bă du-te-n pm în casa asta numai nebuni cucu la voi ţi-au venit musafirii mâine grande punto m-aţi făcut scriitor văd eu cu grămăjoiu dobitocule idiotule numai femeile astea mi-au mâncat zilele pe rug mi-au făcut bine un pic de bun simţ nesătule câte 5000 şi noi zero nu te uita degeaba că nu pot să termin[i]

Daniel Vorona

”Când au ajuns la aproximativ un metru sau un metru şi jumătate, legaţi fiind, i-a întors cu spatele spre perete – nu ştiu de ce nu i-a lăsat aşa – dar acesta a fost avantajul lor, al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu, că au văzut moartea cu ochii. După aceea au făcut nu mai mult de patru-cinci paşi înapoi, armele le aveau la umăr, în poziţia de tragere din picioare, au întors cureaua şi au tras, au tras cu arma de la şold. Primul a tras căpitanul, apoi Cârlan şi Gheorghiu. Ordinul a fost să tragă toţi trei, tot încărcătorul, adică 90 de cartuşe. Unuia i s-a blocat arma şi nu a tras tot şi până să remedieze incidentul, un locţiitor al meu, Mareş Ion, a strigat: «Nu mai trage nimeni!», fiindcă cei doi erau morţi, ciuruiţi înainte de a ajunge la pământ. Ne-a fost frică, fiindcă erau acolo sute de oameni. Imaginaţi-vă că o bucată din haina Elenei Ceauşescu a fost pur şi simplu retezată, ca şi cum ar fi fost tăiată cu cuţitul. O altă problemă este că au murit legaţi la mâini. Nu ştiu de ce, pentru că atunci când li s-a citit sentinţa, au rămas trăzniţi. Elena Ceauşescu i-a zis lui Nicolae Ceauşescu: «Cum, măi Nicule, se omoară în România?» El i-a răspuns: «Da, mă, uite, vezi! Trădarea e de lângă noi.» Acei ofiţeri şi subofiţeri, paraşutişti, erau instruiţi dinainte, ştiau că trebuie să-i lege. Ei ar fi mers la execuţie nelegaţi. Întâi au vrut să lege pe Nicolae şi să-l ducă la execuţie, apoi pe Elena, acesta era scenariul iniţial, aşa cum s-a procedat şi la vizita medicală, întâi el şi pe urmă ea. Dar ea a spus: «Nu, am luptat împreună, murim împreună!» Căpitanul, politicos, l-a întrebat pe domnul Stănculescu ce să facă, iar Stănculescu a spus: «Dacă vor să moară împreună, să moară împreună!»”

Dimitrie Grama
Draga Viorel,

Ce ma mira mult la intelectualii romani si in general la romani este aceasta "expunere" de cunostiinte vaste cu privire la, si la , si la.....

Ce importanta are ce a spus Rugina sau mai stiu eu cine, cand tara este condusa de Hoti si de (total) Incompetenti?

Ce importanta are cine conduce Lumea Mare, Planeta, cand romanul este un fricos umil care se faleste pe internet cu "cunostiinte" si "pareri"?

Tot romanul e poet, se spunea inainte. Acum tot romanul e filozof si om politic si de aceea ma intriga acest paradox ilogic: "cum poate Romania sa fie condusa de a masa amorfa de hoti si criminali cand avem o sursa enorma de filozofi si oameni care cunosc cele mai subtile demersuri ale ordinilor social-politice mondiale.

Orice roman se pare ca stie exact cum sa schimbe USA, Franta, Germania sau UK, dar toti romanii, pusi gramada, nu pot schimba nici macar un sef de partid puscarias in tara lor!

Nu ti se pare ridicol?

Nu-ti este putin greata? 

Vezi, de aceea eu fac abstractie de restul Romanieri si de restul lumii si ma concentrez sa schimb Cate ceva in jurul casei mele la Timisoara si la Ilidia. Sa sti ca nici asta nu-i simplu sau usor, dar cu sperante de reusita.

Ioan Aurel Pop

Discurs rostit cu prilejul lansării unei lucrări monumentale ,,Arta din România, din preistorie în contemporaneitate”, publicată de Editura Academiei Române, în parteneriat cu Editura Mega din Cluj-Napoca, eveniment găzduit de Aula Academiei Române, marți, 9 iulie 2019.

Arta din România, elogiul artei într-o carte

Istoria artei plastice de pe teritoriul României, din cele mai vechi timpuri până astăzi, ilustrează gustul pentru frumos, pentru armonie, pentru estetic al acestui popor și al popoarelor și populațiilor care au trăit aici împreună cu românii sau înainte de români. Arta a însemnat nu numai interpretarea în cheie estetică a realității, cu și recrearea realității, evadarea din realitatea ternă înspre altceva, înspre alte lumi, construite de cei dăruiți cu talent și, în anumite cazuri, cu geniu.
Proiectul cărții a fost formulat în contextul programului Centenarului Marii Uniri, derulat de către Academia Română. Dar nu este vorba nici pe de parte de o lucrare ocazională, festivistă sau de bilanț trecător. Academia Română, cel mai important for de consacrare a valorilor intelectuale și de cercetare din România, a plănuit și a realizat, în cea mai mare măsură, istoriile tuturor domeniilor principale de activitate intelectuală din această țară, cu accent pe ceea ce s-a produs în ultimul secol, de la științele fundamentale până la cele tehnice, de la științele sociale și sectoarele umaniste până economie și de la muzică până la artele plastice. Vor fi cam 35 de titluri (unele în câte două-trei volume), dintre care s-au scris deja, tipărit și/sau predat editurii (editurilor) aproape trei sferturi. Cam douăzeci de volume terminate și publicate au fost prezentate în această aulă în urmă nu cu mult timp. Cartea de față face parte din acest proiect, dar ea este, sub mai multe aspecte singulară. Pe de o parte, istoria artei nu se poate compara nici cu istoria în ansamblu, nici cu istoria matematicii și nici măcar cu istoria muzicii. Exigențele de scriere și de redactare ale unei astfel de lucrări sunt dublate de nevoia unei ilustrații pe măsură, fără de care textul rămâne neinteligibil. Pe de altă parte, cartea de față nu este istoria unui domeniu de cercetare sau de creație – cu alte cuvinte nu este istoria viziunilor istoriografice despre arta românească –, ci este chiar viziunea actuală despre arta însăși, de câteva mii de ani încoace. În fine, opera este monumentală ca apariție, ca formă, ca aspect și depășește nu numai toate celelalte lucrări din seria Centenar, dar depășește tot ceea ce s-a mai făcut la noi în domeniu. Îndrăznesc să spun nu doar că nu s-a mai scris ceva de amploare similară la noi, dar și că puține popoare din lume pot pune pe masă astfel de exegeze ale artei lor naționale.
Meritele sunt, firește ale tuturor celor câteva zeci de autori (peste patruzeci), majoritatea activând în institutele și instituțiile Academiei Române, specializați în diferite epoci și curente ale istoriei artei și afirmați ca experți recunoscuți în țară și peste hotare. Ei trebuie lăudați și prețuiți, fiindcă, în acest caz, s-au întrecut pe sine. Deasupra tuturor stau însă cei doi coordonatori (și coautori), academicienii Răzvan Theodorescu și Marius Porumb, care au știut cum să pună totul în pagină, cum să împartă munca de investigare și de redactare, cum să atenueze disparitățile și cum să realizeze din sunete dispersate un adevărat concert. Tuturor, Biroul Prezidiului și Prezidiul Academiei Române le mulțumesc și îi felicită pentru admirabila împlinire.
Cartea aceasta va rămâne un monument al spiritualității românești, o mărturie de erudiție, o ilustrare a ideii că știm nu doar să facem ori să începem proiecte bune, dar și să le ducem la bun sfârșit. Monumentul închinat Centenarului Marii Uniri cinstește amintirea zecilor și sutelor de istorici, teoreticieni și critici ai artei care s-au stins din această lume, lăsând în urmă pietre de temelie prețioase, re-șlefuite acum. În fine, cele două masive volume glorifică și instituția noastră, templul venerat al științelor și artelor numit Academia Română, care are menirea de a dezveli pentru public creația din toate timpurile, dar și de continua această creație, întru mărirea acestui popor al nostru, parte din concertul popoarelor lumii. Pe mine, lucrarea mă umple de încredere, deoarece națiunile care sunt capabile să scoată la lumină astfel de opere se apără nu numai împotriva uitării, ci se și afirmă în toată vigoarea lor prezentă și se ocrotesc pentru timpul ce va să vină.
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” (Tudor Arghezi)

Vasile Baghiu

Pentru că au apărut în ultimele luni articole interesante și adevărate despre inflația revistelor literare de la noi, despre nivelul lor foarte scăzut și falsitatea vieții literare în general, m-am gândit la cum se întâmplă povestea aceasta pe alte meleaguri.
Întâmplarea face să am parte, din când în când, de un oarecare interes din partea unor reviste literare de afară, au apărut poeme, urmează să mai apară, la fel, altele, dar și interviuri, eseuri, comentarii, texte diverse, în fine, fără să mă ambalez aiurea, e ceva, pare-se, pe termen lung.
Vreau să spun că lucrurile acolo își urmeză un drum firesc, adică sunt văzute paginile, se ia un timp pentru reflecție, analiză și decizie finală, apoi, odată decizia luată, se propun modificări, se lucrează pe amănunte și se ajunge la forma finală, totul pe firul unei corespondențe susținute cu autorul. Un proces laborios în care nimic nu e în grabă și nimic nu e trecut cu vederea, o muncă plină de responsabilitate din partea tuturor celor implicați.
Din colaborarea cu acei oameni specializați (poeți, editori, traducători) am înțeles oricum și mai bine ce înseamnă de fapt o revistă literară și cât de mult diferă acel înțeles de al majoritatății celor de la noi.
Mi se pare limpede că o revistă literară acolo nu funcționează pentru a satisface orgoliile unor abonați la tămâieri critice veșnice, nici pentru a pune la dispoziție spațiu de publicare unor scriitori nepublicați în altă parte, nici pentru menținerea în „actualitate“ a unor autori zaharisiți și depășiți, nici pentru tipărirea producțiilor literare ale unei armate de veleitari și nicidecum pentru a oferi satisfacție și instrumente de manipulare unor ștabi literari înstăpâniți abuziv peste tot ce mișcă literar în județe și la „centru“.
Este acolo, totuși, o permanentă vânătoare de contribuții valoroase și o muncă de selecție deosebit de exigentă.
Va merita, poate, să scriu mai mult despre aceste diferențe, mai ales că am văzut recent și ceva reacții încruntate la curajoasele și binevenitele deschideri ale discuțiilor pe acest subiect.

Alina Hucai

În ziua de astăzi, se spune că e important să cunoști oameni. Cu cât mai mari, cu atât mai bine... Însă pentru cine? În ziua de azi se spune că trebuie să frecventezi anumite spații ca să exiști. Iar existența înseamnă să marchezi ca să fii văzut în astfel de locuri. În ziua de astăzi, se spune că anumite bibliografii sunt obligatorii. Toate astea îmi vor fi însă mereu străine. Mie mi-e drag să cunosc și să vorbesc și cu oameni pe care îi ignoră mulți. Poate pentru că nu sunt îmbrăcați chiar la patru ace 😏, poate pentru că nu sunt puși pe scaune înalte, poate pentru că nu le place să iasă... ca păduchele în frunte 😁. Pentru că alte lucruri contează, de fapt, pentru aceștia. Paradoxal, astfel de oameni care tac și fac sunt, de fapt, mulți, simpli în aparență, dar care au mai multe, mai adevărate și mai importante lucruri de spus decât mulți așa-zis "influenceri" care își poartă "marca" prin lume, cu tupeu, dispreț și violență verbală, doar nu mai e cool ca genialitatea să meargă, ca la greci, mână în mână cu moralitatea 😡. La fel îmi place să descopăr lucruri faine, locuri simple și cărți despre care nimeni nu vorbește, dar care, deseori, sunt mai bine scrise decât cele pe val. Dar să sperăm că... "ce e val, ca valul trece"... Și că, desigur, va fi iar cald și bine 🙂

Constantin Arcu

Parabola rabinului Eisik

Rabinul Eisik din Cracovia a visat că e nevoie să meargă de îndată la Praga, pentru că va găsi o comoară sub Podul Regal. Cum visul s-a repetat de trei ori, rabinul s-a hotărît să plece spre îndepărtata Praga. Acolo a descoperit că podul cu pricina era păzit de gărzile regelui, astfel că nu avea posibilitatea să caute sau să sape pe dedesubt. Zi de zi dădea tîrcoale podului, fără a reuși să-și pună planul în aplicare. Prezența sa zilnică în preajma podului a atras atenția căpitanului gărzilor. Luat la întrebări, rabinul Eisik a fost nevoit să-i dezvăluie visul pentru care venise la Praga. Căpitanul a început să rîdă, relatîndu-i că și el a visat că, dacă va merge la Cracovia, în odaia unui jidov pe nume Eisik, ascunsă într-un perete după sobă, va găsi o comoară. Era o stupiditate și un om rațional ca el trebuia s-o ignore. Rabinul Eisik a ascultat cu atenție relatarea, s-a întors în grabă acasă și în locul cu pricina a găsit comoara.
Parabola poate primi multe interpretări. Mie mi-a venit în minte în luna martie din acest an, pe cînd mă aflam în Delta fluviului Mekong, la mii de kilometri de țară. Acolo mi-am dat seama dintr-odată că Delta Dunării e mult mai frumoasă. Cu siguranță este una dintre minunile naturale ale lumii. Am făcut atîta drum pentru a înțelege că adevărata frumusețe se afla sub nasul meu, în România. Deseori căutăm frumusețea la mari depărtări, fără să luăm seama că ea este chiar lîngă noi.

Oana Șerban

Gabriel Liiceanu a pornit în ultima perioadă un război, prin intermediul scrisorilor deschise, la adresa foștilor colegi de la  Facultatea de Filosofie, deranjat că în urma concursului pentru postul de asistent universitar câștigătorul a fost Oana Camelia Șerban, și nu favoritul său, Răzvan Ioan. Tunând și fulgerând la adresa Oanei Șerban, Liiceanu a susținut că cel care trebuia să fie desemnat cîștigător este Răzvan Ioan doar pentru că a studiat la Universitatea Leiden, Olanda, și a făcut un stagiu de un an la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne. Scrisorile vitriolante la adresa celei care a ieșit câștigătoare au fost publicate de site-ul contributors.ro. Și au primit și un drept la replică din partea decanului Facultății de Filosofie, care l-a numit pe Liiceanu „filosoful cu misiuni de la PCR” . Într-un articol publicat de  ziarul Adevărul, Oana Șerban i-a răspuns, tot sub formula unei scrisori deschise, că se poate constata că  „o dată la ceva timp, crucificați cu vanitate și nesăbuire pe oricine nu vă satisface pofta în a conduce diferite instituții publice după placul dvs., nu după legi. Da, acele legi pe care dvs. le considerați paravanul celor mulți, dar care vă conferă aceleași obligații și responsabilități de care uitați, preferențial”.

Oana Șerban își continuă epistola amintind: ”Dvs. împliniți, în curând, vârsta de 80 de ani. Eu am cu jumătate de secol mai puțin. Ați fi putut îmbătrâni frumos. O să vă spun imediat de ce ați ratat această șansă și cum vă vedeți dvs. din locul în care ne desparte o epocă”.

Despre filosoful care, de ani de zile, dă lecții de moralitate, aruncând cu venin în cei pe care îi consideră inamici, Oana Șerban spune:

„Ați crescut aceste comunități virtuale de patronajul cărora vă bucurați discreționar. Aici, în aceste lumi în care dvs. fabricați elite, vă duceți războaiele gratuite cu oamenii necunoscuți. Eu sunt unul dintre aceștia.”

Autoarea scrisorii nu uită un alt aspect important, acela că:

”După 60 de ani de carieră, nu zărim mulțimea de articole prodigioase înregistrate în cele mai mari baze de date internaționale. În rest, toate cărțile dvs. de autor sunt eseuri, jurnale, biografii, nebunii de a gândi cu propria minte, de a ridica peste noi continentele insomniei dvs. Unde sunt toate aceste opere publicate? La o editură care vă aparține”.

Andreea Vulpe

Cu patru ore in urma aratam cam asa. La spitalul Sf. Ioan, dupa ce un taximetrist care uraste trotinetele (sau femeile) s-a napustit asupra mea si m-a zvarlit la 2 metri distanta, pe mine, in timp ce trotineta se invartea in jurul propriului ax, la vreo patru metri de taxi. Va dati seama cu ce viteza venea. Venea claxonand turbat, desi eu mergeam pe langa bordura, din fata nu venea vreo masina care sa-l impiedice sa depaseasca, iar strada era larga. Si, ce credeti? M-a depasit putin, apoi a tras de volan spre dreapta si... m-am trezit cu drumul barat de botul masinii lui. Am franat, dar tot m-am izbit de oglinda lui retrovizoare, m-am rasturnat si am ramas lata pe jos. A iesit din masina si a inceput sa urle la mine ca am intrat in oglinda lui, asa ca va chema politia. Martorii, ca dealtfel si politia care a venit imediat, impreuna cu Smurdul, au constatat ceea ce era o evidenta: ca imi taiase drumul intentionat. Dar ura individului era atat de insatiabila incat continua sa se reverse in pofida evidentei. Oare cati ca mine o mai fi atacat? Si pe cati o sa-i mai ajute Dumnezeu sa scape teferi, ca mine? Fiindca, in afara de cateva contuzii, sunt, slava Domnului, bine.

Adriana Bogatu

OZANA

S-a sinucis Ozana. ”Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul”, cum îi spuneam noi, în liceu, accentuând cu malițiozitate cacofonia lui Creangă. Ozana a fost colega mea de bancă într-a XI-a și-a XII-a. Era cea mai bună la matematică și cea mai bună la suflet din toată clasa. Mergeam cu ea sâmbăta la film și vorbeam ore în șir la telefon, în vacanțe, pentru că ne era lene să ne îmbrăcăm și să trecem de la o scară la alta, deși puteam chiar să ne spunem și de la balcon ce ne povesteam la telefon, pentru că, pe atunci, toată lumea era dimineața plecată la serviciu, iar restul copiilor băteau mingea pe bulevard. Deci, oricum nu ne-ar fi auzit nimeni. Domnișoara Miliaresis, de la parter, bătrâna profesoară de franceză, cu care împărțeam căldura dimineților de vară, era oricum surdă și nu se punea la socoteală. Ozana a intrat prima și a terminat prima Arhitectura. Desena dumnezeiește și-i plăcea să-mi facă portretul ori de câte ori se plictisea de ceea ce avea obligatoriu de desenat pentru pregătirea pe care o făcea la București, pentru admitere . ”Stai acolo, am o lumină perfectă! Nu te mișca!”,striga înhățându-și planșeta și creioanele. Visul Ozanei era să facă o bibliotecă-spirală, căreia să nu-i vezi acoperișul. A murit aruncându-se în gol, de la etajul al 12-lea, al unui hotel. Stătuse la birou până la sfârșitul programului (colegii au găsit totul într-o ordine desăvârșită), apoi se dusese să-și cumpere o rochie de mătase albastră (pentru că era blondă cu ochi albaștri, ca o păpușă de rasă ariană ). Și-a mâncat liniștită mâncarea chinezească preferată ( o întâlnise o amică) , iar pe la ora 17, și-a luat o cameră la cel mai înalt hotel din oraș, căruia noi, în studenție, îi spuneam ”hotelul sinucigașilor”. Nimeni nu s-a întrebat de ce Ozana, locuitor cu acte în regulă în oraș, a cerut o cameră la etajul al 12-lea, undeva cu fața spre Strada Mare. A scris vreo două ore, se pare, câte o scrisoare pentru fiica ei, pentru vecina care-i îngrijea cățelul și pentru mine. Fiindcă e probă în dosar, n-am primit-o încă. La ora 2:00, Ozana și-a pus rochia de mătase albastră, a netezit patul, ca un copil ordonat ce era, și-a lăsat buletinul pe masa de hotel,ca un adult responsabil ce era, a închis fermoarul poșetei, a atârnat-o în cuier, a deschis larg geamul camerei de la etajul al 12-lea, s-a urcat pe marginea lui și s-a lăsat să cadă spre pământ. Părea un fluture din mătase albastră, care se-ncâlcise în propriile lui aripi. Din Ozana n-a rămas mai nimic. Doar un mesaj pe care aveam să-l descopăr, din întâmplare, abia la câteva zile după înmormântarea ei: ”Sis, să scrii odată și despre mine. O să-ți fac biblioteca aia în spirală numai pentru cărțile tale. N-o să-i vezi acoperișul!”... Am scris, Sis. Aștept biblioteca.

*

SELFIE CU IELELE

Îmi mai rămăsese o fereastră nezidită. O singură fereastră prin care se vedea cărarea din spatele casei, pe unde te întorceai vara, numai vara, pentru că iarna îți era frică de animalele sălbatice care coborau înfometate din pădure... Unii spuneau că văzuseră ielele dansând goale pe acolo, în lumina lunii... Alții jurau că îndrăzniseră să le privească și că nu li se întâmplase nimic... Erau gata să le și descrie... Uneori, te întorceai atât de greu, încât tot uitându-mă pe fereastră, cărarea se făcea un cerc luminat de luna plină a ielelor dezlănțuite... În fiecare zi de așteptare, mai scoteam o cărămidă din zidul dinspre nord al casei... O puneam în fereastră, ca pe o batistă împietrită. Sau ca pe o carte abia citită... La un moment dat, mi se zidise fereastra așteptării de tine cu tot cu ochiul din suflet. Acela secret, care se închide ultimul... În miez de noapte, printre cărămizi de nesomn și cuvinte mute, am văzut și eu ielele dansând pe poteca dinspre pădure... Aceea pe care te întorceai vara... Și se făcea că dansau în jurul tău, iar tu, cu mâinile întinse, jucând un fel de baba oarba din copilărie, căutai, sleit de puteri, cărarea...

 *

Și când preluați doar sintagme din textele altcuiva sau ideea în sine, tot plagiat se numește! Scrisul înseamnă, dincolo de multe altele, muncă. Dar, în buna tradiție națională, ce mare lucru e să furi din scrierile altuia, nu-i așa? E. Pentru că nu-i furi numai cuvintele, ci și trăirile care le-au generat. Ca pe niște haine care te trădează de la o poștă că le-ai smuls de pe sârma altuia, cu tot cu clești! Cere-le și ți le dau eu de pomană, dar nu le fura! Ies noaptea prin vise strigoii cuvintelor furate și tare n-ai vrea să-i privești de-aproape! “ Azi, de dor. Annalise” și “ Dresorul de cactuși” sunt texte de autori, protejate de lege.

Dumitru Ichim

PSALMUL TÂLHARULUI

De unde vin? Ca vântul, nu mi-ai răspuns vreodată,
Ești zilei mele Ziua, dar nopții-i sunt însemnul.
Rotit-ai timp spre spațiu, dar gându-Ți, prima dată,
Când m-adună în nume, precum în fluier lemnul?

Puteam să-Ți fiu seraful, gândacul, sau caisul,
Dar Tu din coasta Evei, spre-a da Mariei tronul,
Desfășurași prin mine, larg, stepei, antimisul,
Spre-același țărm să-Ți plângă și macul și odgonul.

Acolo mi-e limanul înnegurat din bucium...
Vedeți cum floarea neagră e prealuminii cușcă?
De-n pânzele-mi de lotcă nu-mi urlă ceru-n zbucium,
Cum să cârpești Iubirea, de cuiul nu o mușcă?

Că dragostea nu-i buchea, uscându-se-n Scriptură,
Ci e tâlharul care pe Dumnezeu îl fură!

ÎNTOARCEREA LUI PEER GYNT

Toţi brazii-n boarea lunii au îngheţat – argint…
- ,,Vâsliţi mai cu putere!” striga la ei Peer Gynt.
,,Ne doare braţul, duhul şi-a sorilor duhoare,
că ţărmul fost al nostru, tot mai adânc dispare,

furat de echinocţii, mereu fata morgana,
pe vâsle strângem mâna udându-o din geană…”
,,Solveig mă-aşteaptă, voi, gândurile mele,
vâsliţi! Mai e speranţă, mai sunt pe ceruri stele,

mai e un soare-n noapte, mai curge timp pe ceas!”
,,Peer Gynt, pe marea asta, doar marea ne-a rămas.
Pe veac murit-a ţărmul, iar noi suntem morminte,
în val cerşind o cruce ţărânei din cuvinte”

*
Peer Gynt privi la vâsle: oase de şah şi cranii!
,,Când au murit aceştia, cine-mi vâsliră anii?
Ţipând, în foc albastru, fără de margini, magma:
cine m-a dus pe valuri? De jos culege-o drahmă.

Sunt cincişpe veacuri duse, inscripţia arată,
de când suntem pe mare. Scheletul de la roată
mi-era adesea sfetnic, chiar discutam aseară
că vântul ni-i prielnic şi-om fi curând în ţară.”

*
,,Solveig, tu, steaua mării, suntem iar împreună!
Să mergem ca e nuntă pe plaiul alb de lună;
ce dor mi-a fost de tine, lumini ce te usucă…!”
,,Peer Gynt, ai ochi de fosfor, hlamidă de nălucă,

şi pânze la corăbii ca zorii sunt de roşii.
,,Să mergem cât în inimi nu au cântat cocoşii,
cât se despătur linişti prin violet de moarte,
hai vino-n braţe! Timpul s-a-nchis precum o carte!”

,,Te-am aşteptat iubite storcând pe ţărmul ist
tot cerul din privirea-mi cândva de ametist,
tot cântecul din sălcii, tot murmurul de ape,
le-am stors în psalme crude ca să te văd aproape.

Eu te doream în timpul cu coapsele-mi flămânde,
tu vii din ora ştearsă, cu mere-n cruci, comânde,
fără de trup şi patemi, curat ca lumânarea.
Corabia te aşteaptă! Pe ţărmul lunii. Marea

să-ţi tălmăcească vorba lovindu-o de maluri,
în spaţiul fără moarte te du, mereu, pe valuri…”
,,Solveig?!!” ,,Ştiu! Ţărâna, bunica apă, parcă
mă sorb în basm şi-n vrejuri în verde prind să toarcă…

Un vişin cu ispita pe sâni îl simt, fiori
şi trag în ham de aur croncani şi corbi şi ciori.
Mai ştii cireşul nostru din fundul de grădină?
Voi răsturna clepsidra adânc la rădăcină,
m-oi zbengui în mugur şi-am să te strig: Peer Gynt!!!
Te nască iarăşi marea din tremur şi argint!
Mi-e dor! Nepământescul ajuns e încă lut,
nu-i nimeni in corolă, hai vin’să te sărut,

să mă dezbrac de văluri şi ora de mireasă,
să simt cum piept puternic pe sâni că mă apasă.
Apoi să cadă Noapte, coroane şi petale,
ţesându-mă în fructa din ceruri şi vătale.

Te du, drag prinţ al mării cu freamăt de pădure…”
,,Solveig?!!” ,,La noi timpul e-n mână c-o secure.
Copil flămând de mare, furtuni şi cer şi vânt,
dispari, e miezul nopţii, ca eu rămân pământ!”

Flori Bălănescu

desculță

copilăria are degetele zdrelite
și tălpile înțepate de colțurile
pietrelor are sufletul speriat de
zâna cea rea care vrea să-i ia
părinții și s-o arunce în burta
singurătății din verile lungi
copilăria aleargă cu răsuflarea
tăiată după fluturi inima îi urcă
în gât când mama frații mai mari
mamaie și tataie îi aduc de la oraș
bragă, alviță, bomboane cu nucă și
mămăligă roșie de la turcii din
piața mare creioane colorate și
ascuțitori și câte alte nimicuri
copilăria are genunchii jupuiți de la
căzături și cățărări și ochii ei sunt
două goelete cu pânzele umflate
când aleargă în calea tatălui la cursa
muncitorească de la ora cinci să-l
caute în geantă de bomboane cu lapte
palmele copilăriei sunt aspre de la
smulsul pălămidei pentru porci
și buricele degetelor înțepate de
acele cu care coase șervete pentru
tinerețea care va fi cândva mireasă
copilăria asta are vederea obosită
de la citit atâtea cărți la vreme de
pripor și la lampă și visuri care vor
să treacă dincolo de calea ferată
spre care tot privește numărând
vagoanele de marfar când paște
vacile la umbra roșcovilor în lizieră
zilele ei sunt sărbători mărunte în
preajma zeilor pădurii și ai pajiștii
nopțile îi sunt călătorii cu luntrea
pe o apă tăcută cu malul celălalt
în răsăritul următoarei dimineți

Geo Galetaru

VOI CREDEȚI

Când am trecut strada, era lumină.
Când am trecut strada, macii coborau din cer
ca o grindină roșie.
Cineva trebuie să piardă, cineva
aruncă semințe în iarnă, așteptând.
Da, așteptând.
Când am trecut strada, era iarnă.
Era iarnă și copacii erau transparenți
ca niște aripi scânteietoare de geniu.
Ușile erau departe și greșelile erau departe.
O anarhie a sentimentelor pentru cine nu crede.
Dar voi credeți, voi inventați nume sonore
pentru gesturile care îngheață în preajma fecioarei ucise.
Fragilitatea vi se citește pe chipuri, o negație
plutește în districtul lucrurilor distrugătoare.
Dar lucrurile distrugătoare sunt desăvârșite, voi credeți.
Voi credeți în iarnă și în spațiile deschise.
Vor veni ploi și ne vom revizui durerile,
spaimele vor crește ca niște cuburi multicolore.
Dar voi credeți.
Sufletul meu zboară pe deasupra voastră.

Dan Gîju

Paso Doble

Eu – poet, tu – soprană!
şi-un birou mult prea mic pentru noi;
tu, mai degrabă – fecioară; eu – bătrână cătană,
iar jur-împrejur doar strigoi...

Tu – cântăreaţă, eu – bard izgonit din cetate;
cine, oare, şi-o fi bătut joc?
eram pregătit absolut pentru toate,
mai puţin pentru tine, iubito, ca să-ţi fac în inimă loc…

Cu toate acestea, cărţile sunt atât de bine tăiate
încât, chiar că nu mai merge nimic;
ah, clipe cernute, clipe absurde, drogate,
ce vreţi voi e prea mult, ce vreau eu e ca la lozul în plic,

Unde numai trădaţii de soartă mai câştigă, din când în când
şi, de regulă, din doi în doi – ca noi acum, de pildă –,
câte-un strop, câte-un pic...

Tu, mai ales, ai câştigat un lup de stepă flămând,
iar eu, ce să zic, o floare cu mireasmă de cer,
cerul nostru deschis, uneori crud, ticălos, inamic…

Şi totuşi cineva ţine cu noi!
Dar cine?
De ce?
Până când?

Adelina Fleva

fulgerând ca-n fructe

în loc de arginţi am apă-n buzunare
şi-un busuioc fermoar la fustă
ameţitor delir de felinare
mă-nvăluie când trec pe strada-ngustă

iar inima mi-e peticită-n colţuri
(doar o icoană dă din coate)
de când tu rătăceşti spre alte sfere
mi-s sânii lebede îndoliate
împătimite turle de atingeri şi plăcere

abia de mai observ cum trece a ta nuntă
iubitul meu doar frunzele compacte
mă mai dezmiardă fulgerând ca-n fructe
pe pletele de smoală sau pe spate

 

renaștere ca să nu uit

obișnuiam să îti îngrop absența-n vin
și-apoi sorbeam din noaptea ta puțin câte puțin
până ce trupul tău prindea contur la mine-n trup
și eu n-aveam degete destule ca rochia să mi-o rup
și aveam sânul ars de dor
și dor mi-era
ce dor mi-era
iar palma ta cum un șuvoi de apă din cișmea aluneca
deasupra mea
și apa în vin se prefăcea
doar
apa setea mi-o stingea
și un parfum de vinișor se înălța din carnea ta
paharul se roșea roșea ca trandafirul se făcea
un nor etern se răsucea în carnea ta deasupra mea

Ion Țoanță

GEOMETRIA SPAȚIULUI AUSTER

Plouă cu aripi murdare
rupte dintr-o frază apocaliptică
a cerului baroc,

singurătatea zdrobește florile între filele
depozitului din altă atmosferă,
sentimentele sunt pulbere și scrum,
inspirație pentru poetul
refuzat la contemplarea sânilor
dintr-o poză a calendarului
ce promovează rochii de satin,
primăverile suspină triste
cu lacrimi de zăpadă vetustă,

doar Eva pășește miraculos
prin ograda templului pierdut
la ultima partidă de poker,
măcinând cavaleri tomnatici
din geometria spațiului auster.

Simon Jack

Abstract matinal

El Greco pictează-n tufe de ambrozii
cu cercei,
cad din merii de pe coaste corifei
cu aripi albe, se aud nemărginiri
cum trec lutului năpastă toți ciobanii
se închină obosiți de transhumanță
la o liniște din miei,

merg pe drum toiaguri triste
fără sprijin, fără mâini,
ne lipsesc magi de lumină să le facă
câini de pază la albitul morilor,
două iele rătăcite de pădurea unui post
stau nevrednice-n pământul
ce suspină-n avantpost,

lung se tremură o astră pe o boltă
cu arțari, un luceafăr cât o grimă
in suișul norilor, cade amăgit de-o vină
intre care cu pridvor,
Belzebut gol de-noptare se ascunde
intr-un soclu rezemat doar de statui,
eu îmi fac din vară toamna
ce-o să-mi plouă din gutui.

---

[i]