CARAGIALE POVESTIT DE TROȚKI

George Anca – Puși Dinulescu – Dumitru Ichim – Daniel Verona – Moș Nelutzu G – Mircea Iorgulescu - Dan Dănilă – Ștefan Dimitriu – Șerban Foarță – Andre Cruchaga – Silvia Cinca – Cristina Hermeziu – Ioan Potolea -George Nina Elian – Lora Levițchi

 

George Anca

 Milarepa

         Hm, să zidesc, de voie, un turn. Milarepa avea poruncă să ridice un castel pentru Dode-ul lui (Dharma dode/Jeune-homme-recueil-de-sutras). Iar eu, de voie. Dar lui i-a dat un model. Întâi din Răsărit. Când îl urcase la jumătate, i-a zis să-l dărâme. Beat, mai apoi, i-a comandat unul din apus, pe care, la jumătate, din nou, l-a doborât, punând pietrele la locul lor şi pământul la locul lui.Trezit, în vârful muntelui din nord, i-a cerut unul de acolo şi, dându-se nebun, fără ţinere de minte, n-a recu

noscut comanda. După ce trudise în zadar, pocăitul s-a ales nu cu doctrina încă, ba cu o rană.

         Şi i-a mai făcut o comandă, un turn alb, cu nouă caturi şi un pinaclu. Păcătosul a dorit atunci să-i fie primită martoră chiar bătrâna soţie a învăţătorului. Ce(-şi) zicea? „Am înălţat trei turnuri şi le-am dărâmat. ?ntâi, lama îmi spuse că nu reflectase. A doua oară, că era beat. A treia, se căia de nebunie, de pierderea memoriei, că nu-şi aminteşte nimic. Dacă i-am amintit instrucţiunile lui, m-a întrebat cine mi-e martor şi m-a certat”. Bătrâna mamă, cu milă, a acceptat îngrijorată, ca bună martoră – dar cine îi va crede mărturia?

         Prietene, a început turnul. În glumă, învăţăcei mai vechi i-au aşezat o piatră de fundaţie. Ajunsese la al doilea cat, când, inspectând, dascălul i-a poruncit să îndepărteze piatra aceea, nu să dărâme, adică, să nu mai fie acea piatră străină. Doborât iarăşi totul, şi a mai avut putere să afle o nouă fundaţie, Piatra cea Mare.

         Suia vârtos şi învăţăceii au intrat în panică – dacă nu-l va mai dărâma învăţătorul, atunci îl vor doborî ei; ajunsese la etajul al şaptelea când l-a oprit chiar stăpânul. E drept, spre a-l apăra, adusese mai înainte strigoi de soldaţi în armuri. Acum, chiar dacă şi un câine ar fi primit de la Maestru doctrina lui, nu i-o acorda încă după ce ridicase un asemenea turn, fără să-i fi adus careva măcar un bolovan cât capul de cerb, un coş de pământ, un căuc de apă, un troc de mortar. Ci nu. Turela e abia cât un braţ, iar el a adus cu greu din India doctrina lui. Să nu fi fost întreg nici întregul turn, el m-a oprit spunându-mi să construiesc o galerie cu 12 coloane şi un altar. ?l tot întreba de răsplată, îl bătea, îl alunga. „Sfârşeşte galeria şi turnul”, i-a mai spus – vei avea consacrarea şi te voi iniţia. Sfâşise turnul şi era mai gata galeria. Spatele i-a devenit însă o rană. Bătrâna l-a apărat cerând iniţierea. Maestrul nu i-a dat-o, îmbiindu-l să-şi oblojească rănile ca boii şi caii şi să trudească mai departe. ?n taină vărsa lacrimi şi el. După un plan al ei, bătrâna l-a încunoştinţat pe lama că tânărul, căzut bolnav, o să-şi caute alt maestru. Lama i-a reamintit acestuia că îi dăduse corpul, cuvântul şi inima – i le-ar putea tăia în o sută de bucăţi. A rămas meditând. „Dacă acest lama nu are formula pentru a deveni Buddha într-o singură viaţă cu un singur corp?” Şi a reînceput să facă mortar pentru galerie şi altar. Alţii, aducând daruri, soseau să ceară înalta iniţiere. Soţia lui lama îi oferă o turcoază spre a i-o dărui dacă nu va fi de ajuns construcţia turnului, dar acesta, chiar dacă nu ştiuse piatra preţioasă, primită de soţia lui de la părinţii ei pentru un moment greu, ca stăpân total al femeii se socoteşte şi al turcoazei, lovindu-l furios pe Marele Magician. Discipolul fuge. Dar se reîntoarce. Fuge iar, neprimind iniţierea. „Când a plecat?” îşi întreabă nevasta. „Ieri”. „La ceasul ăsta fiul meu n-a ajuns prea departe”.

         Ajuns la un alt lama – Gnogpa (Diamant, qui-realise-le-Nirvana) –, e primit arătând scrisoarea şi darurile de la marele ?nvăţător (Marpa) – veneau, în fapt, de la soţia lui.?nainte de a începe, din ordin, iniţierea lui Mila, îi cere să arunce grindina – ca altădată – asupra unor oameni ce-i jefuiseră prietenii. „Sunt ursit relelor făptuiri. Azvârlind grindină, merg spre sfânta religie! Pretutindeni unde mă duc fac răul. Dacă nu trimit grindina, voi încălca poruncile date de lama şi nu voi mai primi învăţătura. Nu pot să nu trimit grindina.”

         Mai şi merge acolo şi se aude blestemat, chiar dacă desenează un triunghi şi apără pământul unei bătrâne. La întoarcere, aruncă la picioarele lui lama, cadavre de păsări şi şoareci. Acesta îşi freacă degetele, şi cadavrele, înviate, zboară spre cer sau spre cuiburile de pe pământ. „Iată un Buddha adevărat. Cu atât mai bine cu cât multe fiinţe au pierit aşa”.

         Dar semnul magic al primirii meditaţiei nu se arată. Lipsea exeat-ul lui Marpa.

         În acest timp, Marpa isprăvise turnul fiului său şi, printr-o scrisoare, îi cere lui Gnogpa lemn pentru friză şi-l invită, după ce avea să pună friza şi pinaclul, să vină pentru consacrarea turnului şi consacrarea celor mai mulţi dode boum (fiii lui Marpa).

         Mila primeşte din partea soţiei lui Marpa un zar de argilă, din care, când îl aruncă, apare un sul de hârtie – lama îi va da iniţierea şi învăţătura. Şi-l sfătuieşte să vină odată cu noul său învăţător.

         În timpul ceremonialului şi furiei lui Marpa, Mila - „cu trupul de acum nu voi dobândi doctrina, mă duc să mă omor”. Gnogpa îl opreşte - „dacă mori înainte de vreme, comiţi crima de a ucide un zeu. De aceea sinuciderea e o atât de grea crimă”. Marpa: „Cu toate că acel ce-a minţit odată este bănuit de minciună şi mai apoi, trec peste această regulă comună”. ?l numeşte Mila-Trofeu-de-Diamant. „Fiul meu, ai fost din primul ceas un discipol capabil de instrucţie. ?n noaptea venirii tale aici, un vis mi-a arătat că tu erai destinat servirii doctrinei lui Buddha. Soţia, într-un vis asemănător şi încă mai grăitor, zări o fată tânără, păzitoare într-un templu, şi zeii pontifi ai religiei”.

         Sfânta căldură a altarului interior – căldura lăuntrică iscată de adâncile inspiraţii din timpul meditaţiei – ajunge să înduri frigul grozav al munţilor.

         Milarepa intră în meditaţie, în prezenţa maestrului – zi şi noapte, cu o lampă deasupra capului. Marpa trece sufletul fiului său – Dharma-dode – mort, în cadavrul unei porumbiţe care zboară în India. Visează un stâlp cu un vultur zburându-i deasupra.

         Îşi face un pat peste oasele mamei şi, netulburat de corp, de cuvânt şi de gândire, cade în contemplaţie. „Nu ştiu decât să meditez şi nu voi face nimic altceva”. „Acolo unde nu găseşti nimic în plină zi, încearcă să găseşti ceva în toiul nopţii”. „Acest corp greu de obţinut, uşor de distrus”. „Oamenii mă văd zburând în aer”.

         Vor trece şi munţii şi pământul, dar vorbele lui nu. Tace. ?ţi întinde o pâine să rupi şi pleacă să adoarmă beat. Nu mai înjură nici cîinii – fugiseră peste cărămida încă umedă şi lăsaseră urme adânci.

         Limba păsării bate toarta văii, îşi zguduie cuibul înalt, îşi învaţă puii, în ouă, să cânte. M-am înconjurat de mine însumi, de groapa mea. ?n miez de noapte plâng la auzul urletelor. Pasărea, în cerc, deasupra, se va depărta iarăşi să ducă sus poienile mute în locul sufletului lui Ephraim.

         Mor vrăjitoarele. Deznoadă mâinile, tăinuie bubele, devoră focul, cazi lângă cei îngropaţi cu fântânile, cu boi morţi, aduc crucile de la pictat, plâng pomelnicele cu vii şi morţi pe o basma în drum. Puteri nefolosite ducem în mormânt. Lăsăm în urmă osia vieţii. Mingea oprită în punctul cel mai de sus îşi prelungeşte traiectoria. Rămâne fiul să trăiască, ori, murind fiul, rămâne mama să moară.

Puși Dinulescu

Popescu şi Popovici
Cristian Tudor Popescu e un comentator politic formidabil, dar când se bagă-n film şi-şi mai pune şi pălăria aia şucară, se dezmembrează ca ceva organic uitat în ploaie şi dus rapid la canal.
Îl ascultam aseară vorbind de Actorul şi sălbaticii şi nu-mi venea să cred, ba chiar începeam să mă-ndoiesc de părerile mele de la premieră, când filmul mi s-a părut dezgustător. Aşa era, însă şi acum, aseară, când chiar un actor cu harul lui Caragiu se perpelea într-un scenariu cu situaţii tratate brutal şi tembel. Mai degrabă Albulescu şi cu Diaconu au avut partituri şi prestaţii mai convingătoare.
Dar filmul ăsta este şi profund ticălos, fiindcă e un reflex murdar de tip Katyn, unde, cât au fost ei în general de ticăloşi, nu naziştii au împuşcat floarea ofiţerimii poloneze în pădurea aceea de lână Smolensk, ci fraţii lor întru slavonie, bestiile sovietice!
Constantin Tănase, artistul naţional al revistei româneşti, prototipul personajului Caratase, interpretat de Caragiu, moare, după cum se ştie, în condiţii foarte suspecte, în finele verii lui 1945.
Îndrăznise să satirizeze de pe scenă hoţiile ocupanţilor sovietici şi nu se potolise, în urma tuturor avertismentelor.
Legionarii, care n-au fost nici ei nişte uşi de biserică, au fost încărcaţi şi cu porcăria asta. Că acum ce mai conta?
Titus Popovici se pretase la această măgărie şi-şi folosea cu cinism talentul şi tehnica scenaristică, de care dispunea.
Abilităţile lui de prozator erau comparabile cu ale celorlalţi romancieri români de valoare, născuţi în anii 20: Marin Preda, Petru Dumitriu şi Eugen Barbu.
Dar el nu s-a salvat prin vreo operă fundamentală, ca ceilalţi. A fost şi singurul dintre ei, care a devenit membru în Comitetul central al PCR, dar fără cumva să creadă în comunism, după cum aveau să demonstreze manuscrisele descoperite după moartea sa, dar parcă şi-n timpul vieţii a mai apucat să dea foştilor săi tovarăşi câte o lovitură de copită, chiar destul de dură.
Şi tot apropo de Titus Popovici, mi-au mai trecut prin faţă, cu o noapte înainte, nişte secvenţe, cât am reuşit să rezist, din Lumini şi umbre. Şi acolo se mănâncă cu lingura cea mare căcatul de rigoare, cu muncitori comunişti patrioţi, care au puşti agăţate de spinare şi de care nemţii se tem ca de dracu. E drept că mai apare şi armata română, ajutându-i pe muncitorii ăştia, atât de patrioţi. Dar de rege nici nu poate fi vorba, deşi, după cum se ştie, tot riscul a fost al lui!
Şi dacă el nu făcea ce-a făcut, nimic nu era la 23 august ăla, din 1944.
Puşi Dinulescu

Dumitru Ichim 

PSALMUL TRĂSURII CU ARIPI DE FOC

Mătreața și tărâța când le ignoră glava,
Poți dăscăli Iubirea cam cum se ține hățul,
Tămăduind amoruri ce le-a coclit gâlceava,
De când muierea-ți poartă clondirul și clăbățul.

Nu brațele-mi te cântă-n talaz cu ceruri crude?
Fior, sfințit de buze, fără de-aripi e zborul.
La ce folos voroava, c-oricum inima-aude,
Ca vinul, duhul strunei, când te adumbră dorul.

Biet cuget, rob al slovei, de tine gândul cernu-l,
Ca mâlul de borhotul ce lotusul slujește.
Fruct dragostei e focul ce-a prins a gust eternul.
Nu Dumnezeu e Mire când omu-I înflorește?

Îndrăgostită, -n flăcări, chiar inima Te știe!
Cândva a fost trăsură Profetului Ilie.

Daniel Vorona

:Dumnezeu îmi spune să nu îl mai privesc în ochi cu ochii mei de lemn

o vacă roșie doarme pe bancă într-un parc eu tac
și îi fac dintr-o pungă de plastic o fustă cu franjuri

--- pentru că era secetă la nunta mea au cântat mozart și
romica puceanu și am mâncat
o mămăligă pe care au cărat-o mai mulți proști în brațe ---

un dictator (dubios) întoarce istoria celuilalt pe dos
șapte fete în transă adună capul meu gol de pe jos

tu mă strângi la piept ca pe o orchestră de cameră ca pe o locomotivă.

Mos Nelutzu G

 
Mircea Iorgulescu despre Ploieşti
Sorcova Sunday, January 3, 2010 3:03 AM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: "Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com

Uite ce am găsit pe-aici (vezi ataşamentul)! E un cadou de/pentru sorcova. Chiar dacă un pic întârziat!
Mircea

Caragiale povestit de Trotki
(în volumul «Războaiele balcanice 1912-1913», Editura Science Marxiste, 2002, Paris, traducere în franceză din rusă, după un volum apărut la Moscova în 1926, în care fuseseră publicate corespondenţele lui Lev Troţki despre războaiele balcanice, tipărite iniţial în cotidianul ucrainian Kievskaia Mîsli, care îl trimisese acolo) (…)
«In comedia lui clasică O scrisoare pierdută (titlul e dat în română!, nota mea, M.I.), strălucitul scriitor satiric român Caragiale, mort anul trecut, a biciuit moravurile politice româneşti, la fel cum a făcut Gogol în Rusia, în Revizorul, cu cele ale birocraţiei ruseşti. Absenţa totală de principii, înşelătoriile vulgare, corupţia voioasă a moravurilor şi şantajele abile sînt elementele constitutive ale politicii şi moralei guvernanţilor României aşa cum sînt ele zugrăvite în Scrisoarea pierdută.
Nae Caţavencu, avocat, director şi editor al ziarului Răcnetul Carpaţilor, fondator şi preşedinte al cooperativei enciclopedice Aurora Economică Română şi Take Farfuridi, avocat, membru al comitetului permanent, al comitetului electoral, al comitetului şcolar, al comitetului agricol şi al altor comitete şi comisii sînt doi escroci – unul pe scară mare, celălalt pe una mică -, Krepcinskii şi Raspliuevii din Parlamentul român, iar numele lor au devenit epitete curente in discuţiile politice.
Cele trei partide româneşti de guvernămînt sînt impregnate de spiritul lui Caţavencu şi Farfuridi. Triumful final al acestor specimene politice a fost însă celebrat cu partidul takiştilor: oameni fără trecut şi nici viitor, dar cu pofte mari, ei pretinseră să fie recunoscuţi de Stat. Şi ce s-a întîmplat? Caragiale în persoană, impetuosul cenzor al moralei takiştilor, li s-a raliat pe neaşteptate, pentru a-şi satisface interesele mondene. E loc pentru tine! Indată după aceea, Carp – bătrînul şef al conservatorilor, un înrăit reacţionar romantic, dar un om de onoare în felul lui – îl întîlni pe Caragiale. Luptaseră împreună în cadrul asociaţiei literare Junimea pentru apărarea limbii române populare.
Cine ar fi putut să prevadă, exclamă Carp, că voi trăi suficient de mult pentru a vă vedea pe dumneavostră, Caragiale, în rolul lui Caţavencu!
Haide, hai, răspunse Caragiale fără să clintească. Eu, Caţavencu?! Glumiţi! Caţavencu e Take Ionescu, respectatul meu şef. Eu, la nevoie, eu sînt Farfuridi…
Caragiale istorisea deseori şi fără complexe acest dialog, pe care-l avusese pe trotuarul gării din Ploieşti. Şi adăuga întotdeauna:
Pînă acum încă mai credeam că există o persoană inteligentă în România şi că persoana aceasta e Carp. Dar este evident că şi el face parte dintre cei care iau politica în serios… [...]”

Multumesc Sunday, January 3, 2010 5:26 AM
From: "Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com To: mircea.iorgulescu@sfr.fr

pentru sorcovă. Nu era prost deloc acest Davidovici! D-aia l-a şi mătrăşit Stalin. Bun prieten cu Racovski, ambasador la Londra şi la Paris, care, la rându-i, dacă nu prieten, cel puţin apropiat al lui Panait Istrati.
Şi fiindcă a venit vorba de Take Ionescu, căruia prietenul meu Ştefan Macovei, sculptorul care a realizat şi bustul monumental al lui Nichita Stănescu, i-a realizat un bust monumental care a şi fost dezvelit în faţa bisericii Sfinţii Impăraţi,

Atlas Monday, January 4, 2010 10:56 AM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: "Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com

Coane, am găsit la Troţki o referinţă la un monument ploieştean, nu ştiu dacă mai există. Referinţa datează din 1913 - este vorba de o fântână, construită în Grădina publică (?!), pe care o ţinea în spate o figură mitologică, Atlas.
Mai există? Unde era această "grădină publică"?
vezi "mahalalele" Monday, January 4, 2010 11:11 AM
From: "Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com To: mircea.iorgulescu@sfr.fr

Fac referire la acestă fântână în "Mahalale", vezi pag. 262, unde ai şi foto. De fapt ai imaginea şi pe coperta a patra.
Să-mi zici şi mie unde ai găsit referirea.
Călduroase (doar am gaze!) îmbrăţişări tuturor.

Monday, January 4, 2010 11:19 AM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: "Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com

Troţki zice că Atlas-ul acela era rotitor şi că fântâna era între sediul partidului liberal şi sediul partidului conservator, iar mitologicul se intorcea cu faţa când către unul când către altul, în funcţie de cine era la putere!!! Face din asta un simbol al vieţii politice româneşti. Zice că partidele - de atunci - nu erau decât nişte clici infecte, interesate exclusiv de ajungerea la putere, ca sursă de jecmăneală. O să-ţi trimit, când mai scot nişte note, zilele astea. A vizitat, atunci, în 1913, şi rafinăria Steaua Română, pe care o lăuda f.f. tare.
Azi am avut zi de spital, însă până mâine pe la prânz voi fi alegru, fiindcă îmi dau corticoizi. Vioiciune chimică. După aia voi fi mai somnolent, sper că nu foarte.

Uite Monday, January 4, 2010 11:58 AM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: "Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com

ce zice nenea Lev Davidovici:
"Un Atlas de fontă susţine bazinul fântânii Grădinii publice din Ploieşti. In cele două unghiuri opuse ale Grădinii se găsesc sediul partidului conservator şi cel al partidului liberal. Atlasul a fost in-salat în aşa fel încât să se poată învârti în jurul propriei axe. Astfel, după cine este la putere, el face faţă când sediului conservatorilor, când celui al liberalilor. Până şi fântâna de fontă trebuie să se resemneze cu alternanţa la putere a partidelor!"
Aşa începe cea de a patra corespondenţă trimisă de Troţki din România, probabil prin iulie 1913, fiindcă a apărut în acel ziar din Kiev în august. Bun început gazetăresc, nu?! Noi, dacă ne-am duce azi în Honduras, unde a fost un putsch vara trecută, oare cu ce simbol am începe?!
Şi continuă aşa: "Este greu de imaginat o luptă între partide mai inverşunată decât cea care are loc în arena politică română. Dar această înverşunare, care se repercutează până la monumentele publice, este invers proporţională cu dimensiunea diferenţelor dintre partide.
(...) Enormul buget de stat este un izvor inepuizabil la care se adapă boierii şi ciocoii (în româneşte în text: - nota mea, M.I.) care fac poloitica, şefii de partid cu partizanii şi copiii lor, ca şi toţi cei care se învârt în jurul bandelor politice care aici se cheamă partide. (...) Cu cât partidele dominante au mai puţine principii de apărat şi cu cât sânt mai puţin perceptibile diferenţele dintre programele lor practice, cu atât este mai feroce competiţia dintre ele, pentru că obiectul durei lor rivalităţi este prada, mana publică. Oricare ar fi grupul la putere la un moment dat, funcţiile cele mai elementare ale guvernului sânt exercitate aproape întotdeauna în acelaşi mod. Pentru popor, puţin interesează, de fapt, că premierul e Brătianu, Maiorescu sau Ionescu. Dimpotrivă însă, pentru persoanele citate mai inainte şi pentru partizanii lor nu este acelaşi lucru. Fiecare clică asipră la putere şi o neagă adversarilor. " ETC, ETC;!
Mulţumit?! (pag. 323-328, din volumul citat cu fragmentul despre Caragiale)

Da, mulţam Monday, January 4, 2010 12:19 PM
From: "Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com To: mircea.iorgulescu@sfr.fr

Este evident că diaristul trage povestea pe turta lui (să se sprijine pe ea pentru comentariul politic). Şi asta nici nu e rău. Statuia nu avea niciun ax (se făceau cheltuieli, ca s-o mute cu curu la opoziţie), iar fântâna nu era din fontă (numai Atlas şi gurile celor şase lei, prin care curgea apa în bazinul de jos); nu era vorba de sedii de partid, ci de locuinţele celor doi opozanţi – Elefterescu şi Radovici.
Uite cum se ... internaţionalizează o banală (dar cu schepsis) poveste de mahala politică ploieşteană! Şi prost ar fi cel care o aude şi nu o popularizează! Pentru că e de tot râsu-plânsu. Poate voi găsi informaţiei un loc în a treia ediţie a "Mahalalelor".
Salve!

Monday, January 4, 2010 12:37 PM
From: mircea.iorgulescu@sfr.fr To: "Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com

Da', tu aşa zici, că e o poveste banală?! Pe naiba, banală... că fântâna era sau nu din fontă, că Atlas-ul se învârtea sau era învârtit, că erau casele fruntaşilor judeţeni (baronilor, am zice azi) ai celor două partide şi nu sedii (dar erau pe atunci sedii?!), n-are importanţă, punerea curului statuii în faţa opoziţiei e ceva atât de exotic, atât de ... african, încât nu te miri că după un secol Romania eliberată are partidele şi liderii pe care-i are. Tu ştii că în Bulgaria a existat vot universal îndată după ce i s-a recunoscut independenţa (la pacea de la Berlin, în 1878, ca şi României, de altfel, până atunci vasală a Otomanilor), în vreme ce în România a fost introdus abia după primul război mondial?!
În fine. Oricum nu putem schimba nimic.
Multumesc Thursday, January 7, 2010 2:11 AM
From: Ioan Grosescu" nelutzug@yahoo.com To: mircea.iorgulescu@sfr.fr

mult pentru urări şi pentru că mi-ai deschis ochii. [...]
Te-mbrăţişez
(Din Ioan Groşescu "Ultima trăncăneală. În memoria lui Mircea Iorgulescu"- Editura Karta Graphic Ploieşti, 2011

Dan Dănilă

Trăiesc din 1990 în Germania. Chiar dacă am început să public în presă de prin 1972, prima carte am publicat-o târziu, de abia în 1993. De atunci am publicat peste douăzeci de volume, considerând și traducerile. Scriu doar în românește. De vreo trei ani, nici nu mai știu data exactă, m-am retras din Uniunea Scriitorilor, dezamăgit și scârbit de toate. Este a doua demisie a mea, prima e de prin 2006 dar nu mi-a fost acceptată fiindcă era trimisă prin e-mail și nu avea semnătură de mână – bine că nu mi-au cerut și ștampilă! Am aflat abia după un an că sunt încă membru, cotizația fiind plătită. Am cedat atunci rugăminților celor care mă sfătuiau să rămân. Dar scriitorii români din diaspora au fost mereu neglijați de cei din țară, din invidie, din prostie, din nesimțire. Au fost ”folosiți” și acceptați doar cei care donau valută și dădeau mese festive, știu vreo doi medici scriitori din diaspora care erau invitați la toate festivalurile literare și primeau mereu premii. Ăsta e românul; iar criticii literari așteaptă probabil lovele ca să scrie despre tine, doar ești bogat! Aș fi putut și eu să dau mese prin București, să fac donații și lansări aducând oamenii grei de la USR cu taxiurile, dar nu sunt așa. Unii au făcut-o, nu le dau numele. Am trăit în Germania din salariu, mi-am plătit cărțile publicate, nu am avut sponsorizări. Degeaba îmi trimit mereu cărțile revistelor literare, criticilor, altor scriitori, reacția este de obicei tăcerea. Nici măcar un mersi, am primit! Trebuie să scriu e-mailuri ca să cer confirmare de primire. Neam de mitocani. Uneori regret că nu am trecut la limba germană, fiindcă scriu și public, practic, pentru o mână de oameni. Ceilalți sunt muți, nu există. Aici în Germania nu sunt atât de mulți poeți ca în România dar există un respect firesc pentru orice autor. În România, tot ce este firesc, moare sau a murit demult.

Ștefan Dimitriu

ÎNCEPUT DE DRUM

După cum mă aşteptasem, vestea înfiinţării ziarului nostru (”Funia spânzuratului”) străbătuse oraşul cu viteza fulgerului şi, chiar mai înainte de-a anunţa vreo intenţie de angajare, m-am trezit asaltat de sute de persoane, mai mult sau mai puţin familiarizate cu munca de ziarist, încât, la un moment dat, m-am temut să nu se prăbuşească scara sub greutatea lor, ca-ntr-un film de pe vremuri, „Roma – orele 11”, la care nu mă mai gândisem de-o jumătate de veac. Nici telefoanele – de-acasă, de la redacţie ori mobilul – nu stăteau degeaba.

Oameni de care nu mai auzisem de-un car de ani sau de care nu auzisem niciodată mă sunau la cele mai aiurite ore din zi sau din noapte pentru a-şi oferi serviciile ori pentru a strărui în favoarea cuiva. Pe unii eram bucuros să-i redescopăr, de alţii nu ştiam cum să scap. În sfârşit, mai apăreau şi voci de tineri, în general din provincie, abia ieşiţi de pe băncile şcolilor, la auzul cărora nu ştiu ce mă făcea să pariez pe viitorul lor. Am şi mizat pe câţiva dintre ei. Vă dau doar un nume – Ion Agafiţei. Sunt sigur că veţi mai auzi despre el.

Dar am mizat şi pe alţii, despre care eram sigur că nu talentul le lipsise pentru a-şi fi făcut un nume, ci fundăturile în care nimeriseră, partizanatele politice pe care fuseseră nevoiţi să le slujească, capetele pătrate care-i formaseră şi care le impuseseră o anumită îngustime a propriilor minţi. Ceea ce le ceream eu acum era să nu-şi frângă şira spinării în faţa nimănui, dar nici să atace pe cineva fără motive temeinice şi, mai ales, perfect dovedite. Zvonurile de una, două sau trei stele tot zvonuri rămân. Tot atacuri sub centură. Tot insinuări vinovate. Tot intrigi murdare. Şi le ceream, de asemenea, să nu-şi piardă umorul, nici în situaţiile cele mai grave. Chiar dacă urma să vorbim adeseori de funie în casa spânzuratului, aşa cum de altfel o declaram chiar din titlul ziarului.

Dar nu depindeam de nimeni, de nicio grupare politică, de nicio gaşcă ministerială, de nicio zonă de interese. Nu urma să supravieţuim din publicitate, deşi n-o excludeam din calculele noastre. Însă punga domnului Muscăreanu ne garanta libertatea cuvântului mai mult decât însăşi Constituţia României. Pentru că, la rândul său, nici el nu mai depindea de nimeni. Îşi făcuse plinul prin muncă cinstită şi se dăduse la o parte. Pe cine-ar mai fi putut interesa cum îşi cheltuia el banii? Îi depusese la bănci sigure. Şi avea destui, pentru a-şi permite să-şi facă şi această dambla: subvenţionarea unui ziar în care promisese sub cuvânt de onoare să nu se amestece decât pentru a-l face să alunece ca pe-o pernă de aer pe milioanele sale.

Mă sunase în acele zile şi prietenul meu Şerban Halunga. Trecuseră aproape două luni de când nu-i mai auzisem vocea. Multă vreme, fusesem legat de telefoanele lui ca de-un cordon ombilical. Dar plecarea intempestivă din apartamentul Lenormandei, alungat chiar de ea, şi apoi întorsătura bruscă pe care-o luase viaţa mea mă îndepărtaseră pe neaşteptate de el. Sigur că explicaţia simplă era că, în momentul acela de derută, când mobilul meu era descărcat, nu-mi ieşise în cale un telefon public, de la care să-l sun.

Apoi, timp de-o săptămână, cât rămăsesem la Predeal cu Estera, nici nu-mi mai trecuse prin minte că exista pe lumea asta şi invenţia numită telefon. După aceea, la întoarcerea în Bucureşti, amânasem mereu să-l sun, temându-mă să mă arăt în faţa lui cu noua mea identitate. Dacă avea să-i ţină partea Lenormandei? Dacă n-avea să înţeleagă natura relaţiei mele cu Estera? Dacă avea să privească în dungă, încă din faza aceasta incipientă şi adeseori şovăielnică, noua mea încercare de a mă întoarce în lumea lor, a scriitorilor, la care cei mai mulţi, care sunt şi cei mai acri, cred că numai ei au dreptul să aspire la nemurire? Ei, care se-ntâlnesc zi de zi la o anumită cârciumă şi care se premiază an de an între dânşii, ca şi cum calitatea de scriitor ar însemna o cursă de regularitate şi de anduranţă la băutură, la bârfă şi la cabală.

(Ștefan Dimitriu, ”Lasă zilei scârba ei”, roman, ediția a 3-a, sub sigla ”Romanul Centenarului Românesc”, cu un cuvânt înainte de D.R.Popescu, eLiteratura, 2018)

  
Şerban Foarţă

CÂND ?

Când fi-vom, oare, scutiţi de premisa majoră
ca unii ce, domnilor, nu corespundem,
având, noi, vocaţie (chiar dacă nu suntem)
de minoritari, de minut fără oră.

Noi nu suntem toţi-indivizii-sunt-muritori,
noi suntem Socrate,
fie şi dacă,-ntre dublii cilindri ai logicii autocrate,
vom fi fiind laminaţi de „n” ori.

Când fi-vom, oare, scutiţi de impozitul genului proxim
noi care suntem, mereu, diferenţa specifică,
fie şi dacă aceasta nu ne certifică
decât ca dezoxi-

ribonucleici acizi, pe noi aştia care, în calitate
de specii infime, nici nu putem spune „noi”,
neclasificabili ca peştii dipnòi
şi alte amfibii relicte sau invalidate.

Ştim bine, şi noi, că premisa majoră te-ajută, oricum,
în subtilul fir logic să nu prea te-ncurci, –
când ea e, de pildă: „Armenii nu-s turci”,
concluzia e: „Erzerum”!

Ştim, însă, şi că silogismul Barbara, în absolut,
poate ajunge o formă de barbarie;
premisa majoră, altminteri, rămâne o pălărie
prea largă pentru un cap ca al nostru... Salut!

André Cruchaga

AUSENCIAS SUICIDAS

La dureza del mundo gotea en los abismos
Como la entrega del sepulcro
Vicente Huidobro

Camino hacia las ausencias suicidas del silencio y el destrozo.
El mundo es cada vez un absoluto de dolor.
En la noche un pájaro se petrifica en los jardines densos
de lo interminable. En el abismo de la pared de enfrente la rebelión
oscura de los mausoleos. Y la opacidad del vuelo.
El asedio del entresueño arde en la resina visceral del mundo
que cava sin pudor hasta la grieta. Es cárcel el ojo y el hambre.
En el vuelo inventé carne y sueños, aunque detrás,
el grito salobre del tropel, (el frío del alma inaprensible)
el goteo de la sed que luego se refugia en pañuelos.
Germina el abismo en toda la ausencia corrosiva de los ojos.
Ahora sin brújula en este andar desde que amanece.
Es como si en el pórtico de la garganta todo fuera fugaz.
Siempre me extravío en la madera de dolor de las carpinterías.
O en el llanto derramado de las ventiscas del desconsuelo.

Del libro “Estación Huidobro”, 2019
©André Cruchaga
©Pintura de Jacek Rykała

Suicide absences

The hardness of the world drips in the abyss
Like the delivery of the tomb
Vicente Huidobro

Road to the suicide absences of silence and destruction.
The world is every time an absolute pain.
In the night a bird is petrifies in the dense gardens
From the endless. In the abyss of the wall in front of the rebellion
Dark of the mausoleums. And the opacity of the flight.
The Siege of the semi burns in the visceral resin of the world
That cava without modesty to the crack. It's jail the eye and the hunger.
On the flight I invented meat and dreams, although behind,
The Brackish cry of the flock, (the cold of the soul elusive)
The drip of the thirst that then takes refuge in tissues.
Germinate the abyss in all the corrosive absence of the eyes.
Now without compass in this walk since dawn.
It's like on the porch of the throat everything was fleeting.
I always get lost in the wood of pain of the carpenters.
Or in the tears poured out of the blizzards of sorrow.

From the book "Station Station", 2019
© André Cruchaga

Silvia Cinca

O CLIPA DE LUMINA

O clipă de lumină
Prinsă în tumultul iubirii
Lăsată-n urma pașilor tăcuți
O făclie scânteind un colț de lume
Părăsit spre a urca în zbor
Spre necunoscut și cunoscut al minții
Rătăcind și știind prea bine
O cale în care e doar încântare și înălțare
Drumurile umblate mai vorbesc de iubire
De suflete părăsite și lacrimi
De vise și-mpliniri
De oameni cu chipuri frumoase.
Am ucis nu odată iubirea
Am pășit peste sufletul tău
Am implorat doar cerului iertarea
Atunci când tu luptai cu suferința.
O clipă trăită cum am dorit
Privind spre frumos
Prăvălită în surâsul artei
Si adulând lumina dimineții.
Infruntând spre-a câștiga frumosul
Tresărind la glasul înserării
Ascultând chemări rămase-n urmă
Iubind lumea și preamărind Credința.
O clipă de lumină ce s-a numit viață
Incântătoare cale a fericirii noastre

Cristina Hermeziu

"capacitatea de reziliență
a oamenilor
este indecentă

morții cu morții
viii
cu ce îngroapă de viu

zăcământ cu cifră octanică ridicată

(j'avais une lampe - toi la lumière -
qui a vendu la mèche,

scâncește Prevert
ca-ntr-o telenovelă
pe telefon mobil)

mă pedepsesc
singură
cu fiecare
poem
rupt în două. "

Ioan Potolea

MILAROZA

Când noaptea stivuiește lingouri
sare luna de celuloid printre mitocanii flegmatici,
Când noaptea stivuiește lingouri
trece doamna Claudia Milaroza,
merge pe stradă privindu-și umbra rochiei pe ziduri
ca pe o floare a hazardului.

- Există un atlet longilin care aleargă
în fuleu de la 5 a.m. pe cheul vânăt
și gol ca o pistă de aeroport.

Curge, saltă Claudia Milaroza, tresaltă
printre cadrane și cabluri, printre trabajadores
bucăți de soare cad pe acoperișul spălătoriei
pietrele se încalecă și gem sub pantofii stacojii.
În urma ei roiuri de frunze se fac roiuri de
oglinzi foșnitoare – merită să le asculți așa cum
auzi în fiecare dimineață ușa trântită în spatele tău.

- Există pachebotul care pleacă fără
un pasager la Palma de Mallorca
într-o după-amiază de septembrie.

Se duce doamna Claudia Milaroza, suspină
un trepied își amintește o cameră foto
o cameră foto își amintește o pereche de miri.
Prin ninsorile uitării “ – Zâmbiți vă rog! “
Se cunună pustiul cu scara de aur.

- Există vilegiaturiștii de pe continent
care ciocnesc pahare de cocteil
în separeurile de sticlă din
Piața Santa Catalina.

Doamna Claudia Milaroza locuiește în celule mistuitoare
îmbracă schelete, ticluiește concerte, face dragoste
în cimitirele de mașini. Poartă, prin divane cu
arcuri, albuminele, hemoglobina și limfa amanților ei.

- Există baba Zinca măturând trotuarul
pe Calle Albareda cu lunga ei cămașă de noapte.

Doamna Claudia Milaroza intră , aproape
de ora închiderii într-un supermarket.
Sperie cumpărătorii. Are o sabie înfiptă-n cap,
pătrunsă prin frunte ieșită prin occipit.
”E doar un truc!” strigă casierul zornăind
liniștit monezile prin sertare.O, dar...
Un truc ratat: sabia nu a nimerit fanta invizibilă
dintre emisfere. Câteva picături de sânge pe gresie.

- Există în port gigantice panouri
publicitare la uleiurile Castrol.

Caută un perete de care să te lipești când ți-e frică.
Înfrigurată memorând obiecte.
O mână ceva mai subțire poate să vină prin hublou
să-ți pipăie moartea care e în definitiv un proces
chimic. ”Claudia Milaroza” numește de fapt
compunerea și descompunerea zilnică
a unor baze, acizi și săruri. Vom fi pete de
rugină pe geamurile Universului.
Timpul furnicii se varsă în pulsarii. Și nu striga.
Tot ce poți face e să aștepți. Și să fii atentă.

- Există înainte de zori clipe de
liniște când auzi în pântecul cargourilor
plânsetul copiilor de pe alte planete.

Visezi un scaun pe un câmp înflorit.
Și apoi noaptea care stivuiește lingouri,
noaptea în care inima ta bate tot mai greu
din aripi târziu întorcându-se acasă în trup
flying home, flying home,
to the land that you once have known
de pe pajiști cosite. Înfrigurată memorând obiecte.

- Există o femeie singură care citește
întinsă pe plajă lângă farul de la Cap Blanc.

”Am fost odata cerșetorul orb de la capătul străzii
Am fost odată cântecul mierlei incendiind fereastra
și pentru o clipă am fost ochiul de spaimă al
morților neînviați” Claudia Milaroza
se va ruga întunericului. Frângându-și mâinile.

- Există un matelot care iese pe ușa
metalică a tambuchiului și privește
aplecat peste copastie la salturile
acrobatice ale delfinilor.

Mașinile au devorat mașini, pereții au înghițit pereți
Ploile au devorat ploi, scaunele au înghițit scaune...
Acum șobolanul electric cuibărește în pieptul
pustiu. Sub sânii palpitând altădată de atingeri
Și totuși în camera asta se mai aude foșnet de aripi.

- Există o gagică cu cizmele roșii
în dosul barului de noapte al lui
Antonio. Are bulanele reci și face
sex oral pentru 10 dolari.

Demult pământul se rotea mai încet. Zilele
erau mai lungi, cu uși între stele,
serile cădeau pe un peron
ca niște lampioane imponderabile. Depărtarea
prefăcea trenurile în vulpi albastre. Mergeai
printre copaci ca printre foste iubiri.

- Există zornăitul cavernos al lanțurilor
de ancoră pe turnichete.

Și nu mai e timp pentru Claudia Milaroza să
vadă filmul acela cu eșarfe fluturând peste
rigole și berlinete, filmul artistic în care ea
a jucat atât de credibil rolul mai multor
personaje modeste. Dasvidaniya, moi drug, dasvidaniya!

- Există radiotelegrafistul care transmite
regulat, navelor aflate în larg,
lista scrisorilor sosite la Agenția Paukner
în alfabetul Morse.

Vine demonul galben în salon. Surâde. Îți ascultă sângele
prin tinichele. Brusc vezi pleava cutreierându-ți
anii. Brusc răsar în aer păpuși bucălate. Fac
piruete. Fac reverențe. Fac gesturi obscene.
Zboară deasupra pieptului tău. Te întreabă
dacă le vezi, dacă le auzi și ce mai ții minte
din viața ta.

- Există jăratecul prietenos
al unui muc de țigară licărind în beznă
pe coverta pescadorului.

Zâmbești. Îngerul tău pricăjit tace și zâmbește și el
într-un colț. Și-ți amintești: era o căldare cu apă.
Aștepta singură pe marginea drumului în locul cerșetorului
orb. Demult într-o dimineață de toamnă. Se clătina
imperceptibil. Un epilog la o secundă de grație.
Când noaptea stivuiește lingouri,
când timpul furnicii se varsă în pulsarii
când mergi pe stradă și-ți privești umbra pe ziduri
ca pe o floare a hazardului.

Ion Potolea

George Nina ELIAN

INTERVAL

târziu:

cu trecerea vremii
toate se estompează şi pier

(nimic nu mai seamănă cu nimic
şi nimeni cu nimeni)

şi cade în mine în noi ceva tulbure
şi îndelung ca o frică

între timp aplaudăm glorioasa tinerețe
a morților
pe care nemurirea n-o va putea
egala niciodată

(iar ea ştie asta)

şi te ia somnul (chiar mori
de-adevăratelea)
în plină zi uneori

(sunt singur şi aştept să vină furtuna-ntâmplării
sunt singur şi doar pe mine mă mai aştept)

  Lora Levitchi

STIHIA

Tună şi-ncepe ca să plouă, în şiraguri de mărgele frânte de cristal,
Lacurile cu fete ciobite în oglinzi, deschid lumi paralele,
În crestele cărunte a munţilor spălaţi de ploaie,
Văd fruntea lui D-zeu cum se-ncruntă la durere
Oamenii de el s-au lepădat în goană după ranguri şi-avere.
Scuipând şi distrugând tot ce El sfânt le-a dat.
Trecând pân' şi la sabotarea aproapelui dar şi de sine,
Turnând otravă-n miere la cei ce i-au ajutat.
Cerul se pregăteşte din toţi plămânii norilor săi plumburii, de furtună,
Mârşăvia omenirii plămădită iscusit, va fi scuturată de un mare potop,
Se pregătesc puhoaiele să măture cerberi, din mătci abia aşteaptă să ţâşnească,
Să calce în picioare zăgazele de apă şi viaductele ce fioros scrâşnesc,
Închise în cimenturi uriaşe, încorsetate-n porţi de fier,
Biciuri de foc pe cer, lumini fosforescente şi huiete, ce se vor temperate,
Ne dau de ştire de sus, cât de mult pe arhitectul lumii am supărat,
Simfonia potopului începe cu-o boltă despicată-n două, de-o săgeată de fulger,
Tresaltă în joc de halucinante, înfricoşătoare năluce,
Ce valurile de pe faţă-şi trag, şi îşi arată colţii,
Muşcând cu nesaţ în degringoladă, din om, din lemn, din piatră,
Natura abrupt trezită din visare, geme speriată,
Cortine de apă cad în rafale, plouă peste cântecul mierlelor,
Ziua se-ntunecă de-a dreptul, iar soarele cedează, cărbunelui stihiilor,
Îşi ea ale sale rubiconde raze în braţe şi pus pe labe, moare,
Se cutremură pădurea, genunchii de copaci încep ca să se-nmoaie,
Le tremură sufletele din frunze, sub ropote grele de ploaie,
Ce taie în ele ca în carne vie, făr de vreo milă ori îndurare,
Păsări nemaivăzute şi-animale se retrag din zăvoaie,
În vizuini ori iscusit ascunse cotloane subterane.
Văzduhul respiră cu nesaţ oxigen,
Din clepsidrele aduse de îngeri şi sparte pe pământ,
Îmbinat ca un burete, în abur de pădure, e prins de gât în mijlocul furtunii,
Şi-apoi din munţii de păcate de-alungul timpului de omenire acumulate,
Se eliberează în urlete groaznice de necunoscute fiare,
Apăsarea infernală a patimilor lumeşti,
Dealurile, sunt trezite din nemişcare, când somnul le era molcom,
Le sună în cap a deşteptare, tobele tunetelor ce cântă cu huiet mare,
Dălţile fulgerelor încep a săpa pe trupurile lor aplecate de vremi, cu fervoare,
Necunoscutul viitor al lumii în care,
Viaţa şi pieirea deopotrivă pot dura o eternitate,
Rafale de vânt, se-nvârt turbat în joc de lumini, când copacii în plânset, se frâng,
Cad ca trăsniţi cu frunţile verzi, în moloz de frunze şi muşchi de pământ,
Râuri iniţial pâraie se umflă-nvolburat în noroaie nebune de legat,
Ce-o iau către vale pe drum forestier, răzând tot în cale,
Cărând, pe burţi de povârnişuri, lăstari, prundiş, butuci şi alte măruntaie,
Hoarde de cai sălbateci dezlegaţi par că aleargă în ceaţa din aer,
Ajunge puhoiul în sat şi se-nfierbântă-n şale,
Ia-n durat porţi masive de lemn, uluci, şi garduri de vreme şubrezite,
Vârfurile lor de fierăstraie sunt zvârlite de vântul ce-aleargă despletit prin ploaie,
I-o spaima generală în oameni şi-animale,
Ce fug ca potârnichile care incotr-o apucă,
Când colapsează acoperişuri de case ori de grajduri,
Dând din a lor şindrile spre hrană către fiara - ploaie,
Noroaiele iau pe sus, cărând cu ele, în mânia lor,
Ciubere, cuşti de câini, coteţe şi stoguri răzleţe de coceni şi fâneţe,
Şi leaţuri de bordeie făcute din şistori lipite-n lut şi paie,
Frunţi de ţărani adânci cât munţii cad în îngândurare,
"Doamne, noi în genunchi îţi cerem acuma îndurare,
Nu ne lua din grânele de pe-ogoare,
Avem c-avere pe-ai noştrii copilaşi şi foamete-ai deja mare!",
Cruce îşi fac de la-adapostul sărăcăcios de-obloane,
Toată recolta ce cu greu în secet- au lucrat,
E bătută cu grindina, cât nuca de mare,
Schelălăie câinii, pe sub şoproane pitulaţi,
Aleargă o Ghergină să-şi strângă copiii în poale,
Păsări şi gâşte şi porci tupilaţi pe lângă hambare,
Ascultă predica stihiei, ce urlă şi râde în hohote,
Când vede că toţi sunt aşa de-nfricoşati
Cu poftă rupe cu mugete din cele adânci, şi vreo câţiva uluci,
Ce poartă ecoul de scrâşnet de stânci în vremelnicie!
S-aprind fulgere de foc ce pocnesc în biciuri necruţătoare ce ustură în aer,
Cusute cu cositor topit în chihlimbar ros de fir de- arnici,
Pe cerul ce-i vânat de-atâta horişte şi bătaie,
Femei cu năframa la gură, citesc ca-n bătrâni, ce spun negrii nori,
Anunţă spre deznădejdea tuturor şi mai multe intemperii.
S-aude clopotul bisericii din sat,
Ce cântă în limbi de metal sacadat,
Descântul în miros de răşini de tămâie,
Ce se vrea grabnic leac pentru nevroza stihiei, calmant,
Trupurile celor adormiţi din cimitirul din Brad,
Se bucură că primesc binecuvântare venită din ceruri,
Statuile cu îngeri îşi deschid mari aripile de marmură,
Şi îşi iau zborul către lumi deschise de stihiile năluce
S-aprind lumini de fulgere din loc în loc, pe la case timide,
Le răspund luminiţele gălbejite de opaiţe ori felinare,
Iar oamenii se simt că-s puşi la punct de cel ce i-a creat
Acum se pare că nu mai pot să îl înduplece stihia s-o înmoaie;
Se reped voinici cu braţe vânjoase să pună saci de nisip
Spre salvarea puţinei agoniseli de porumb şi de grâne,
În vâltoare sunt prinşi câţiva din ei,
Se zbat să iasă de printre leaţuri de lemne şi noroaie,
Sub ochii lor îngroziţi, văd turbione făcute din ape,
Se lasă păgubaşi, recolta a salva, căci unul a mierlit.
"Fugiţi, fugiţi.. măăă.. fugiţi... cât mai puteţi,
Vine sfârşitul lumii, ce staţi aşa încremeniţi!
Fugiţi, măăă.. fugiţi... salvaţi-vă de mai puteţi!"
Urlă cei ce-s încă în viaţă, strângadu-şi sufletul la piept!
Se lasă o noapte ca păcura de-odată, doar focul ce arde printre fâneţi pe-ogoare,
Se sincronizează în ritmul darabanelor de trăsnete ce curg cu-nversunare,
Chitite să distrugă şi om şi lemn şi piatră, până la ultim fir de iarbă.
Lumea a amuţit, de-aşa o mare devastare,
Deodată colţurile lumii se opintesc şi-adună ca-ntr-o batistă,
Unde sunt parcă strânşi cu mâna, norii de rugăciunea catehistă,
Strigată în disperare, la Maica Domnului, cu pruncul strâns în braţe,
De aceiaşi Gherghină, ce-i copleşită de durere, că omul şi-a pierdut,
Căci a fost înghiţit, în ochii tuturos, de tulbure puhoaie.
La un semnal nevăzut stihia deodată s-a oprit,
Un curcubeu azurit a brăzdat cerul cuprinzând în arcada-i cea mare,
Şi munţi, şi pădure şi dealuri, şi cătunul măturat de ploaie.
Soarele a-ndrâznit timid a ieşi de prin munţi, unde-a stat pitulat,
Să de-a duh de viaţă nouă peste întregul pământ,
Cu fruntile-n pământ, oamenii, ies din cotloane, ca dup-o beţie mergând.
Mierlele s-aşează din nou pe crengi şi-s scutură penajul după ploaie,
Iar animalele pădurii ies sfioase la luminiş,
Păşind smerite printre ruine, căci au scăpat,
Ca prin minune, din ghiare de infern.