AVATAR

George Anca

AVATAR

                                                                                                   Elisabetei

1

          A doua mână neagră. Carisma satanică. Şeicarişti. Nu se iubesc unii cu alţii. Corpuri găsite în orezării. Tubi. Crazy. Ştampilime. Spelled out in full. In personam. Pensan Deiseen. Purificare pupătoare de trădare urlătoare. Chiar linşată ordinara dracului. Pământul va răsuna de lemnul coşciugului tău. Zvârcolacul. Transformarea de sens. Părintele cuceritor x. Firul de mătase. Zombiţi, vă rog. Abisul. Bastarzi convulsivi. În zorii zilei de duminică. Plătitură. Răneşti aproape de moarte. Împuşcă-te. Mai bine plecaţi la pescuit. Teroare, şi Puşi nu mai sună. Frică de ce va urma. Surda pe mormânt. Gubernare. În faţa unui pod rupt. Alchimie inversă. Rostros de mujer. Drosofila. Plictiseală etică. Poluare psihologică. Dacă-i dăm în cap lui ăsta. „Pe culoarele infinite ale regretului meditativ suprem, să decizi cu aplomb uciderea semenilor.”

         Voinţă gongorică. Alarma bolnavilor. Cumpărarea la speculă a societăţii. Ajugem să ne omorâm pe străzi pentru nişte inconştienţi. Teatru de luptă. Şomoiog. Blegalitate. În mod elementar.  Nu puserăm noi piesele, ele ne căpăcesc de te zbughesc. Nu eram la mare, te chemam la indieni, nu veneai, venea Pasi. Nu-ţi dă dezlegare la peşte. Eşti fugit de la circ. Lupta răului cu el însuşi. N-am înţeles unde era Franco. Intraductibilitate. Reputaţie Chivas. Cheie ramayanică. Ţi-au căzut ţiglele, înghiţi termometre. Eşti pe opiu. Noi nu existăm. De domeniul nopţii minţii. Gura plină de aşchii. În gerunţi. Cernăuca, seliţa, suliţa. Iar lipeşti afişe.

         Nu te mai speria, îşi consumă teroarea între ei. Singură şansă, autodenunţul. La vânat şi încasat. Au dispărut comicii. Scena are un scop. Prazul şi fasolea. Afară plouă. Dispai. Mi-am adus aminte că am 69 de ani. Marea în crimă la circ. Dacă nu luăm măsuri, în viitor ne vor conduce intelectualii. Amprente pe arme. Concentraţionare alb-negre pe retină. Memorie tir. Nervozitatea sarcinii. Pitagoricienii mă pedepsesc. Teroarea terorismului. Viterbo. Ca la Iaşi. Michel Telo: Ai se te eu pego.

         Ne certăm cu apropiaţii, cu cei din familie, cu prietenii, cu necunoscuţii. Prin anemia ochilor, cercurile negre călăresc fiinţa carenţei de fier. În cânepă cu voi. Inamicul şi-a ferit oştile de insolaţie. When the line is crossed going west, the date is advanced one day; when crossed going east, the day becomes a day earlier. Cei care închid şi cei închişi. Spovediţi-vă voi la călugări, şi nu mai ajungeţi să vă împărtăşiţi. Ca pe vasul olarului le vei zdrobi neamurile. Mărimu-te cu mărimuri, fericimu-te cu fericimuri, purtătorule de chinuri.

         Incendiu răsculativ în Muntele Frunţii. Vorbe pe din dos. Sonetele catehismului printre personaje domestice. Versete satanice copiate din manualul revoluţionarului. Vă lasă fără moaşă. Scufundiş. Les comparisons. Veste tristă, e un mare actor, nu ce spune, ci cum spune. Divina Relay. Ray. Mercur intră în Fecioară. Caietul de vedenii. Miros de citrice. Comportament ondulatoriu. Voalul fecioriei. Empatie infra. Pe când scriam la Ratlow.

         Erai la saloane, redundanţă avatarică, micşuneaua din urmă. Ia avans de-o ştafetă, două, apare, piere, altă culoare. Aş prinde-o, m-ar aprinde, Rusoaica de-o citeşte Nana, doamna Ratlow. Mai greu pentru o femeie. Da, da' e shakti. Alkyon-pescăruş-goeland. Golf înapoi peste hohot. Deodată n-ai mai simţit marea. M-ai învăţat să înot. Îţi imitam caligrafia. Erai dom' şef. Dinainte, două blonde gemene, le-ai ajuns, una căruntă, mama. Vii aicea la mini şi toate româneştile. Limbă veche, întortocheată.

         Dumnezeul nostru a fost un Dumnezeu al războaielor şi numai oştile ne-au mântuit capul (Coşbuc, 1889). Începutul din Eclipsa. Totul va fi pe întuneric (sora Lucia). Aşa cum există un teatru de poezie (G. Călinescu). Lucram la Turner (Sorin S.). Cruce în loc de casă, bordel, punctum. Cruciada copiilor abia acum se pregătește (Nichita Stănescu).  Facem teatru de poezie (Puşi).

         Daca aș fi spus "păcătos", l-aș fi alintat...  Multe vorbe ți se vor aminti (Otherwords). "Natașa mulge văcuța. în lac se vede invers." (Panacea).  Ce este sub un milion nu există (Death 45). Gavarit .. Maskvaaaaa ... (Paraipan). Domnilor.. ne vedem în Vest. (Comunistul).  Pichetarea poate fi bună daca se face în liniste. (VaI II).

                                                                                                        Iulie 2012

2

         Noaptea ne apucă pe toţi disperarea aceea ce mântuie, după credinţa fiecăruia dintre noi. Nenorocirea este că nici ruina şi nici ieşirea din impas nu se mai isprăvesc. Ne socotim fericiţi că măcar (noi) rezistăm fără voie la lovituri foarte puternice, cum ar fi suma viselor.

         Bătrânul dresor de câini muri după ce-şi cumpără lapte. La două zile, îmi apare înaintea ochilor, luând cotul: dricul gol, în ceaţă. Dacă ajung în rai, vreau să privesc în eternitate dricul gol.

         Unde te duci, domnule? Acasă, pe Orzari. Muncim până pleznim şi n-am ce mânca, vezi că sunt bătrână. Hienele nu se satură cu bundărele de porc.

         Râsete, transpiraţii. Ascensoare, grohotiş. Sonetul de Shakespeare nu mai are timp să fie lung cât Ţiganiada de Budai. Petronia a plâns în oraşul săsesc.

         Omoară-mi-l, că păţesc rău. Liber în Dumnezeu. Ierni fără foc. Ceai cu uşa deschisă. Niciun fir de praf pe munte. Somn la opt paşi de culcuşul ursului. Baia în apă cu floare de fân. Capre stricate de lupi. Porumbeii de şes.

         Ai 82. Haine de culoare deschisă. Servitoarea ce ţi-e aşa de tânără. Că n-ai trăit pe dedesubtul pământului. Te-ai întâlni cu Achim, cu toţi Achim Makarovici, de care persoana domniei tale s-a lovit în masă. O fi ajuns pustnicul Ştefăniţă în munte.

         Mă plâng lejer de Petronia. Îşi admiră inconştientă halatul. Dorm urşii, jumătate mâncaţi. Pustnicul iar nu şi-a aprins lumina. Îl voi ademeni îndărăt, să i se facă milă Petroniei.

         Ce se întâmplă aici? Nimic, sunt treburi personale. Unde vă treziţi? Între zidurile cetăţii petroniene. Vino acasă. Pe cine am de hrănit, cui am onoarea să-i găsesc ajutoare? Atunci nu veni. Copilaşul fiicei mele are orele lui de somn şi toate celelalte.

         Petronia, fii cu grijă, apără-te şi vino cât poţi de repede. Voi fi lipsit de onoare dacă ies din casă şi vin eu la tine, în loc să mă duc unde sunt aşteptat. Uite, plouă, doamnă. E şi ceaţă, e şi oraş. N-ai ieşit niciodată pe o vreme ca asta. Vântul suflă ca peste lumânări.

         Binaua învinovăţeşte nu poporul, ci pe pustnicul de-l socoteşte sălbatic şi neînsurat. Pe smintit îl ruşinează. Pe biata Petronia o plânge neagră. A mâncat o coajă muiată în cafea neagră. A râcâit în cărbuni, a pus de mâncare, spunând, ce trebuia să plece?

         Sunând ca într-un teatru din acelaşi downtown care n-are teatru. Nici surzii nu sunt scutiţi de ordine vorbite, în lumea completă, din care a pribegit pustnicul Ştefan. Ci însuşi adus cu forţa prin omăt, de sus, de pe platou, în casa fostului morar, văzând-o, după treizeci de ani, soţia morarului i-a apărut ca prima oară. A intrat în panică.

         Provizia lui de mere sălbatice emana din întuneric mireasma pură ce-ţi provoacă pofta. Te stăpâneşti, însă, ca spre a cerşi milă de la unul de care ţi-e milă, chiar fericindu-l a trăi aproape de cer, acolo în munte, sub luna gata să se prăvălească. L-au distrus, de Anul Nou, chemându-l jos să danseze dansul pustnicului, de-a pornit-o pe urme vechi încălzite de sobe, mai-mai să ajungă un fel de biet artist, predicator spontan, mereu îngrijorat de casa lui nepăzită. Îi furaseră puieţii, puteau să-i batjocorească şi merele sălbatice.

         La ce i-o mai fi iubind atâta. Treaba lui, eu nu sunt vinovat. Caută ceva prin provinciile ţării. Statornicia românului. S-o fi mişcând doar. O să văd ce-o să iasă. Îi stabilesc o întâlnire, apoi alta, şi o s-o iau o dată şi pe Petronia.

         Dacă în visele urâte, asupra cărora nici biciul, nici puritatea n-au putere, asemeni tinerilor dormind cu semnele uniformelor pe ei şi gemând trişti în somn după dorinţele esenţiale, el ar fi lansat chemări de neauzit, confundabile cu fenomenele sau, după expresia unui fost croitor ajuns om înţelept, cu crimele naturii, blândele crime ale naturii, atunci am spune, încredinţaţi de adevăr, că nu mergea nimeni de bună-voie, de plăcere, din interes, din curiozitate, pentru a cunoaşte, spre a privi noaptea stelele deasupra stânilor, să plângă după morţii odăilor, şi că toată lumea ispăşea doar, prin vârfurile ei, însăşi îngâmfarea de a fi recunoscut efectele binefăcătoare, adică normale, a tot ce se poate face şi întâmpla, chiar al viselor urâte.

         Gândeşti în vis, visezi gândirea. Nu dai seamă, la trezire. Vei da în alt vis. Existenţa visului nu se câştigă, visul îşi gândeşte existenţa, basme, Petronia. Te întristezi gândind în vis domnule, poate cu dureri. Te afli cu doamna mat în mijlocul unei mulţimi de bal. Ai vrea să intri printre şirurile dansatorilor. Doamna, însă, a fost invitată de un personaj, uite-i, dansul nu se mai termină, îi pierzi, tragic, nu-i aşa? Gândeşte mai bine şi visează mai serios. Când nu ştii ce ai visat, crezi că ai gândit în vis. Şi îţi cunosc gândirea, pe atunci m-ai iubit în compensaţie.

         Fiinţa noastră cea urmărită e gândirea visurilor. Nemărginitul gând, însă, se va fi aflând în visele fiinţelor ce nu se mai urmăresc în vecii vecilor. Ori să trăim, ori să nu mai murim niciodată, Petronia.

3

         Încerc să pun ordine în ce a fost înainte. Ce-o fi fost? I-am spus să ne îmborăşcăim. El îşi căuta sufragii şi sufragete. La un gest frumos, de nevoie, l-am lăudat anunţându-l că mulţi vor locui în mormântul său şi că ar fi bine să încerce de a avea inima tot atât cât e mizeria noastră. După muzici ale ideii, am povestit povestea lui ispitit de idee cu pieptul gol, desfăcut să-l vadă gloanţele.

         Asta a fost imediat înainte. Mai înainte privisem la televizor crucea cavoului familiei De Gaulle şi coborârea în pământ a generalului, frate cu fiica lui, la sânul închinăciunii-pământul. Până după partidele de şah pierdute, ezitasem să plec într-o călătorie, apoi am călătorit, întorcându-mă la vreo oră, clătinător, de-am deschis la înhumare.

         Plăpândei închipuiri şi visului din noaptea trecută să le plângem de milă. Să-le. Am coborât nişte trepte, printre lume. Mama s-a desprins de lângă mine şi s-a îndreptat spre un prieten al meu, risipit prin mulţime, îngândurat şi cam suferind. Aproape erotic, încât mi se făcuse ruşine, să fi strigat disperată, „Andrei, de ce ai făcut asta”, sau, „Andrei, de ce ai plecat”. După cum a ascultat-o el, mi-am dat seama că nu era ce mă gândisem eu că ar fi. Nu era nimic. Nici nu ştiu, nu-mi amintesc cum era şi nici n-am putere să-mi imaginez. Dacă mi-aş cunoaşte visul, cândva nu mi-ar mai rămâne nimic necunoscut. Dar uite-te şi tu...

         R. era într-o maşină condusă de un străin. Tanti I era într-o casă veche, cu soră-sa Lenuţa şi frate-su Nicolae, morţi. A vrut să iasă când a auzit oblonul de la fereastră. Nişte copii au dat cu pietre, îi ameninţă. Afară nu mai dăduse bruma. Pietrele n-au atins-o. N-am niciun dumnezeu, nici în somn nu-mi mai aduc aminte cum era dumnezeul meu, să dea şi el cu pietre, chiar de nu m-ar atinge, cum aş vrea, că ele-s veştile.

         Aprindeam în voie focul. Fierbeau oalele şi la o scânteie. Mă grăbesc până în centrul oraşului, de curând a ajuns şi centrul lumii. S-ar putea să-ţi dau un telefon ultraimportant. Situaţia reală o să rămână un vis urât. Ce soare, ca o istorie în capul unui om bolnav, cu pereţi plini de icoane, cărţi încărcate de biserici, îndeobşte iubit, cu oarecare compătimire a extazului lumesc. Doamne fereşte să-mi convină cum se petrec aceste zile lungi şi suferinde.

         Vitraliu al înseşi persoanei, sub veşti şi distracţii, în răceli necunoscute, pe rânduri de aştri, la dureri lunatice, peste clipe trecute, fără recunoştinţă cât de cât, dus de vreme, leşinat de apatie, cu doliu în creier, răguşinde de-atâta tutun foşnitor, pac, pac, îngânând un concert de lacrimi colecţionate în amintirea ochilor usturaţi, preumblându-şi umbra cocostârcilor peste moşioara de iască lipită cu şamotă rea conducătoare de electricitate, în mirosul cel mai igrasios şi panicat holeric, ori numai gastric.

         Din vârful turnului subţire şi înalt priveai în jos ca printr-un ochean. Din ce în ce, interiorul i se lărgea. Aşteptându-l pe taică-meu, mi-am dat seama că nu era el cel mai mare acolo, nici preţul turnului nu-l dădea el. Se dădea în capelă, peste un timp, un concert de orgă. Lumea se adunase, plătise, şi acum îşi făcea loc pe nişte schele, pe oriunde, pasionată, printre capelani de o autoritate implacabilă, absenţi la culme, indiferenţi la mine, de deasupra, aproape sigur că n-o să pot asista la ceremonie, după ce îmi fusese urât, după ce mai că înălţasem rugăciuni să-mi vină tatăl, să vină cine o veni, numai să nu se mai vadă aşa de goală încăperea lungă a turnului, osul neros al turnului, fără măduvă.

         Într-un târziu, a apărut şi tatăl meu. Nu mai eram deasupra turnului, iar el nici nu dorea de concert, nici de templul ivit  într-o doară, cu tot ce-i trebuia cât să nu-i lipsească nimic. Am regretat, dar până la urmă am început să visez la altceva.

         La societatea celor care au terminat engleza, m-am ales cu o antologie scrisă de societari. Am ieşit şi am străbătut câteva străzi către gară, depăşind şi un miliţian. Înainte de a ajunge, printre casele rărite, mi-au apărut două vagi cunoştinţe, mamă şi fiică. Trăgeau după ele şi o capră. În apropiere, un pom nu prea înalt, încărcat cu frunză şi mere. Fata şi-a făcut rost de un scăunel, să urce să descuie pomul. A zăngănit un lanţ, o cheie. Pe când se ostenea să descuie, am observat că multe mere erau pe jumătate tăiate. A rupt unul şi mi l-a dat.

        

4

         Să nu-ţi fie frică. Sunt şi eu om. Eu iubesc oamenii. Tu eşti salariată şi eu nu sunt. Am liceul.  Dar mă fac bine. Mi-a dat măr. Mănânc şi mă pun pe picioare şi să iau şi eu salar, să mă mândresc şi eu cu mine, să fiu femeie adevărată.

         Să-ţi iei medicamentele în fiecare zi. Şi eu le iau, să mă fac bine. Să mă facă doctorul bine. Aşa mi-a zis. Dacă te-ai aşezat lângă mine, eşti prietena mea, eu nu fac rău.

         Am un băiat. Îl cheamă Pop Tiberiu. E la Casa Copilului, la Alba Iulia. Băiatul meu ţine la mine, mă iubeşte. E orfan de tată, dar are mamă. Mama e mamă. Mama iubeşte mai mult copilul. O să mă fac bine şi o să-l cresc eu. Am 26 de ani. O să-l iau de la stat. Am un băiat bun, mă iubeşte.

         Când o să ai copil, să nu-l baţi niciodată. Eu de la 11 ani sunt bolnavă de epilepsie. Am spart un ceas de perete şi m-au bătut până m-au îmbolnăvit. Să nu-l baţi. Să fii bună. Să n-ajungi ca mine.

         Am un frate. Fratele meu mi-a spus că cine nu munceşte nu mănâncă. Dacă freatele meu a îndrăznit să-mi spună aşa. N-am mai mâncat. O să mă fac bine, o să muncesc, să dau statului ceva. Fratele nu te iubeşte. Mai mult te iubesc străinii decât fraţii.

         Soră-mea mi-a spus că am venit în Bucureşti să mă plimb. Dar eu fac un tratament. Vreau să mă fac bine. Ea umblă în străinătate, îşi aduce medicamente. Mie nu-mi dă. Ştie multe limbi. A fost în Ungaria, în Yugoslavia, a fost în Cehoslovacia, în Bulgaria. Îşi cumpără medicamente bune şi mie nu-mi dă. Suntem oameni toţi. Dacă se uită în oglindă vede aceeaşi faţă. Avem aceeaşi figură.

         Cineva mi-a dat măr. Eşti bună că te-ai aşezat lângă mine. Eşti prietena mea. Până la urmă, aşa a fost, cum am spus. Eşti bună. Te mângâi. Nu-ţi fac niciun rău. Să fii cuminte. Şi eu sunt cuminte. Dacă te uiţi în oglindă...

         Sunt şi eu tânără, nu numai tu eşti tânăr. Mi-a dat măr, da, mi-a dat măr. Mănânc măr. Da, mănânc măr şi mă fac sănătoasă. Am făcut greva foamei şi acum mi-a dat măr Sunt şi eu om, ca şi tine. N-am bot, am gură, ca şi tine am. Nu mă bate.

         Nu ştii ce ţi se întâmplă, astăzi sunt nefericită, mâine o să fiu fericită, trăiesc cu speranţa, suntem egali, dacă te uiţi în oglindă vezi că avem aceeaşi faţă. Suntem egali, mâncăm aceeaşi mâncare. Să nu mă baţi.

         În spital dădeau de pământ cu mine. Am făcut greva foamei şi mi-au dat drumul, să nu mă mai bată. Mi-a dat măr. Sunt cuminte. Doctorul a zis să fiu cuminte, şi mă fac bine, mă face bine. Iau în fiecare zi medicamentele, sunt cuminte.

         Eşti tânăr. Câţi ani ai? 16? Eşti mare. Eu am un copil de opt ani. Îl cheamă Pop Tiberiu. Eşti mare. Nu pot fi mama ta. Nu poţi fi fiul meu. Eşti tânăr. Şi eu sunt tânără. Nu râzi de mine, aşa e.

         Te-ai aşezat lângă mine, fato, înseamnă că nu ţi-e silă de mine. Ai milă în tine. Simt mila în tine. Suntem egali. Şi eu sunt om. Dacă te uiţi în oglindă vezi aceeaşi faţă. Suntem prietene. Eşti prietena mea. Sunt prietena ta. Ea e prietenă cu mine. E bine să ai prieteni. Ca să nu fie duşmani.

         Eşti bună. Eu simt omul, ca un câine. Câinii simt oamenii după miros. Şi eu simt oamenii ca un câine.

         Sunt bună. Nu te ating nici cu un deget.

5

         Întorcând faţa de la polidemonism, ţara făcându-şi-o anadamaneză, nu rămânea acelaşi? Mi-am pierdut, de trăznet, bătrânul. De atunci m-a părăsit gândul spre stăpânul trăznetului, doar sufletul i s-a abandonat. Vin pe rând muzici din morţi generale, podoabele şi elefanţii, penele de păsări, atlaşii timbrului preclasic. Târziu au loc nebunii sub cupolele celeste, ape mâloase, friguri, spaime coloniale. Ce mult se vor schimba aceşti copii răsfăţaţi.

         Actul se încheiase. Otiosus. Soseşte. Cine? Guillaume de Poitiers. Nu mai era niciun act în vigoare. Zilele sunt fără crime, până vin crimele şi nu mai sunt zilele. Fără acte ne sunt dramele. Oamenii mei, adică voi, sunt fără destin de la mine. Săriţi printre spectatori împrăştiindu-vă adresele ca gloanţele.

         Nume esoterice, tramvaie, pe jos. Devin director pentru a-mi spune mie însumi, să trăiţi. Dumnezeu din cer şi morţii din pământ comunică prin inşi dintre aceştia. Se plimbă cu bunicele, ele se ascund după inscripţiile direcţiunii. Artistele din corp se dezbracă. Un mandarin, o Spanie, încă una. În stomacul îndurerat, ca pe o scenă unde îşi fac meseria tragedienii, se petrece o poveste plină de măreţie. Ieşind prin pereţi, artiştii se înalţă în ochii milostivi ai consumatorilor. Prietenul nostru, de-o pildă, pleacă definitiv în Germania. Să bem apă. Dintre bolnavi, nu bea nimeni? Ah, ce rece e...

         O fire nu ţi-e de ajuns, din Indii până în cer şi înapoi, la muntele fără călugări. Sus e tatăl. La ce foloseşti rugăciuni monografice în fierbere nedezgropată? Noi te mai invităm o dată la operă, la şapte fără un sfert, Don Quijote, Don Juan. Am ieşit de la concert şi am ajuns în fine la operă şi nu mai eraţi, nu mai era nimeni, nici portarul, nici luminile aprinse şi am traversat piaţa cu pelerina aplecată spre pământ, domnule. Şi când am băut coniac, băutorii, aveam toţi să-ţi spunem ceva, ca din grija maicii bătrâne.

         Cată să nu te mai sperii de pantomima din Asia, 1961. Nu vei face o crimă. Nu eşti urmărit. Ocupă-te cu lucruri pure, oricât ţi s-ar părea că te degradează. Fereşte-te de monstruozităţi, abţine-te de la ultimatum. Caută continuitate, leagă. Azi, în loc să gândeşti trebuie să vezi, în loc să afli trebuie să susţii, în loc să ţii cu ceva trebuie să te ţii. Securitate municipală. Ne vizitează Eliade în vis. A plouat la Oedip. Bufniţe lăuntrice.

         De ce faci literatură spiritualistă? Unde e legaţia sovietică? Cel mai dureros este a te fi născut în Europa de acum. Spune-mi în nemţeşte cum e. E grozav, ai citit? Nu eu, domnul de colo, mărunţelul cu ochii fix în ziar. S-a suflat viaţă într-un manechin. Neştiind de ce trăieşte. Trei indieni pe cap. Cireadă. Scăldătoare. Filantropie din vremurile astea. Îmi dau seama, dau seamă. La fel de prăpădiţi, dar ce pompă. Etnos, etos.

         Caracter caracteristic, atât de plictisitor. Se retrăgeau cei 28 de oficiali de pe scenă. Violonista, cu o franţuzoaică. Aranjasei ca versul „atât de albă pasăre că nu m-a mai umbrit” să fie tipărit singur într-o ediţie. Vin şi indienii şi întreabă unde-s soţia mea şi fetele românce. Oameni ca mine, vă spun eu, sunt necesari întotdeauna. Vin pe lume cu o socoteală, sfinţi sau dricari, îţi arată cu exactitate strada căutată. E drept că dacă e necesară venirea pe lume a celor ca mine, eu nu mai sunt necesar. Mulţi sunt mai tâmpiţi decât victimele lor tâmpite.

         Canarii îşi fac din colivii măşti pentru carnaval. Fum, aruncătură, străzi şi văzduh impracticabile, masculine cu plural de neutru. Ediţia circulă, cerşetoarea se apleacă, banii merg în cârje. Carnavalul se ţine ca şi cum s-ar ţine de cuvânt. Se ţine înăuntru. La o singură fereastră e lumină, la etaj. N-am intrat niciodată. Invitaţia trebuie să fie la mine, de vreme ce nu mi-am schimbat hainele. Cunosc din auzite cel puţin două intrări. În întuneric e greu. Cui să-i spun că am venit? Măcar invitaţia dacă aş găsi-o, aş înfăşura cu ea o piatră şi aş arunca-o în geam. Sau arunc piatra singură.

         Îmi scutur toţi purecii şi întinde-o de unde am venit. Din loc în loc, licuricii se mişcă de jur-împrejur în cercuri concentrice. Fluierele ordinii sună reflexul orei de curăţenie. Din pasajul Victoria spre Arhitectură, pe uşa consignaţiei scrie închis, miezul nopţii şi jumate, o încerc, aici o văd, nu ca la carnaval. S-a deschis. În orice moment poate să vină cineva. Risc să se spună că am încercat să sparg consignaţia. Fac un pas, doi, podeaua se cască, m-am dărâmat în beci. Mai dau de cine, nu ştiu. Gura podelei se închide. Plecasem la carnaval.

        

6

         Le-am dat prăjiturile celorlalte bolnave din salon, să-le mănânce ele, că ea nu putea, e suflet călător. În prourul lui Sfântul Gheorghe, puneam salcă la poartă, nu fag. Pândarul ne-a prins cu oile în grâne. Eu eram mică. Le-a luat la bătaie pe fete. Ce le-a bătut. Dup'aia ele s-au pus pe jucat. Bătute. Şi mai şi strigau după pândar. Fire-ai alimănită, te-am luat de la ţigani pe-un ciur de făină. Nu mai dădeai dumneata ciurul de făină pe mine.

         Pe 19 martie 1970, în faţa pensiunii în renovare, cum convenisem cu două luni în urmă, pe 19 ianuarie, l-am aşteptat şi l-am întâlnit pe Constantin Noica. Am bătut câteva străzi, repede. Îi era frig. Am programat o nouă întâlmire, în cer, nu pe pământ, la acelaşi termen. Ce-ai făcut, fiule? Pleacă în lume. Nu? Pleacă în cultură. Da? Îi spun lui Grigore Popa, d-l Noica este un om extraordinar. Şi d-stră sunteţi un om extraordinar. Dar d-l Noica mi-a dat un pumn. Nu-mi daţi şi d-stră unul?

         Iubita mea R., alias mamy, Nansi, Bec Mov, Buric Mov, Corcotopariţa, încovoiată în faţa acvariului, dădea să plângă, murea scalarul (ori carasul cu văl?) Costache, după şapte ani de viaţă. N-a murit. Mulţumiri zeului peştilor. Amintirile lui Mircea Eliade, apărute la Madrid. Gone with the wind. Aş vrea să fiu o canalie.

         Faima lui Pistol a făcut-o Glonţ. Pistol e cumsecade. Glonţ şi-a înnegrit în pumni tatăl şi cumnaţii, precum şi pe cel plătit cu cinci kile de ţuică pentru a-i da cu sticla în cap. Pistol e povestitor de căprioare. A crescut şase iezi. Urăşte lupii, n-a văzut nici unul.

         Atârnă-ţi, dragă, haina-n cui, haide, tigoare. Ce ai cu haina mea, tovarăşe? Ţi-e cald, nu-ţi dai seama? De unde ştii cu ce persoane mă întâlnesc, în ce loc? Te rog să mă prezinţi şi pe mine unde mergi. În halul ăsta? Prefer să nu-mi mai scot eu haina. Vezi? Florile dansează putorile. Împrumută-mi hainele, pentru nuntă. Mă însor şi eu. Cu hainele mele. În hainele tale, cu domnişoara Viorica Necşulescu-Zarzăr. Dezbracă-te acum. Însoară-te, dacă poţi. Sunt dezbrăcat. Să-ţi iei liber.

         Am trăit în propria mea literatură spiritualistă, redus la nefiinţa literaturilor de mai nainte. Nu e linişte deloc în Vrancea. Lăsat în pace a suferi. În locul poeziei s-a aşezat un secol. Dispariţia poeziei măreşte credinţa în Dumnezeu. Poetul viu e raţiunea târziului. Primind un bilet dus-întors Bucureşti-Boston, părintele Stăniloae n-a avut timp să meargă. Filosoful Noica a întrerupt o conversaţie foarte folositoare pentru mine când o maşină a Centrului i-a stat, nesperat, la dispoziţie, dar de ce aproape a fugit, de ce a fost să-şi fractureze un picior, câteva coaste şi o mână la frânarea troleibuzului?  

         Subiect pasionant pentru mine a fost convalescenţa. Aveam concepţie convalescentă. Nu confund arta cu durerea. Nu şi da. Ştim noi. Broască în apă fiartă. Nu-l cunosc pe Lucian Blaga. Că-l cunoşti, că nu? Domnule, nu e voie. De Zalmoxis, Rostirea. Am de jurat pe mai multe decât ar fi permis. Remy de Gourmont, lepros, scriind cu mănuşi. Am necazuri, nea Brunea. Necazuri are şi lemnul. Saltimbancul are prăpastia şi moartea în el, nu merge pe sârma de telegraf ca rândunica.

         Mecanicul şi cei trei şoferi, după ce şi-au dus comandantul cu IMS-ul, au hotărât să treacă pe la ei pe acasă, cam din sută în sută de kilometri. S-au îmbătat pe la casa fiecăruia, încât, ajungând la conducere, mecanicul vedea drumul cât băţul de chibrit şi, în fine, au intrat ei într-un pod, unul dintre şoferi rupându-şi maxilarul de jos, drept care, în faţa batalionului, privindu-l colonelul într-o doară a crezut că s-a strâmbat la el, dumnezeii mă-tii, fleaşc o palmă.

         L-am speriat cu Papini. I-a dat două palme. Mai încet, că ţi se desface operaţia. Biciclistul beat s-a apucat să arunce cu pietre după autobuz, pentru care l-a luat miliţianul şi a intrat doi ani la puşcărie. Trei cu două sute de scandaluri la activ. Întuneric. I-a dat tatălui său o ulucă, s-o ţină în sus, pentru a-l recunoaşte şi a nu-l lovi. Să-i lăsăm, că am dat şi eu. Lemn scurt, cuţit cu mâner rotund. Patruzeci de lovituri în spinare.

         Groapă umplută cu nimic. Dezgroparea gropii. L-am privegheat. Eu fac aici literatură. Cel care-mi bătuse la uşa băii publice este operat, îşi duce copilul la operaţie. Ochiul stâng nu i se înhide, gura îi este strâmbată în jos spre stânga. Are obsesia că e tras pe sfoară. Soacra, că ar fi chior. E fiul fratelui bunicei mele după mamă, văduva bunicului mort într-o miercuri seara, la începutul lui iulie. Am întrerupt însemnarea vieţii mele.

         Fetiţele şi băieţii se dizolvaseră în hală. O persoană bulevardieră întreba multe lucruri, fără scorpiceli, fără să liftuie lifte. Cu cine vorbeşti, pe cine tragi de limbă? Vrei să ai un coşmar numit Radu? Roagă pe mama dumneatale să îngrijească pisicile, să aibă grijă de ce facultate să înveţi.

         Pe strada Cotrocenilor, femeia între două vârste, urmată de cineva în uniformă, se oprise în faţa unei porţi. Cu puţini metri înainte de a o ajunge, parcă amintindu-şi ceva urgent, a făcut stânga-mprejur şi a pornit-o îndărăt cu iuţeală. Mergea acum în urma bărbatului. Avea soarele în spate. Se vedea mai limpede că era mai degrabă în vârstă decât tânără. Ba, pentru că şi grăsuţă, tot se cocoşa, dârdâind nervos din părţile spatelui, cam independente. Putea fi bătrână bine. De mirare cum se ţinea pe picioare. Îmbrăcată pe negândite în negru, murise.

         Tânărul cu beretă pe cap, fără veston, se ferea de orice întâlnire cu uniformele superioare. Femeia nu-l speriase cu aşa ceva. Nu-l speriase de fel. Nici n-o văzuse. Îi venise să se întoarcă pentru că îi era tot una, necunoscând oraşul. Îşi scoase bereta. Faţa îi era de copil. Copil, nu adolescent, nici majur. Ba nici copil. Atunci ce mai rămăsese din el? De unde plecase, la urma urmei? Cine să plece?

         Vor fi acasă cei foarte bătrâni. Unul are o prietenă în Cotroceni, dar a uitat-o spre binele tuturora. Altul nu-i chiar aşa bătrân, dar are foarte multă minte. Ceilalţi se deosebesc prin particularităţi singularizate în lungul vieţii fiecăruia. Primul atrăgea mulţime de pretutindeni plină de sine ca de alte alea. Cel de-al doilea le lipea tuturor pe frunte o marcă poştală. După ce-i vâra, ca un gropar, în cutii de tip special, o luai pe drum la deal, la vale. Te strânsesei în adunare, mai demult, apoi te-ai retras lângă lista goală. După ce şi ultimul timbru fusese lipit de al doilea bătrân, iar te puteai retrage unde se nimerea, şi nimereai în acelaşi loc.

7

         NB a pătruns şi, ţeapăn de netrebnic, 10 000 de lei – că dă telefon (după 3). VV – pe la el pentru licitaţie. R: a dat telefon. ŞL din V (N). ST că vine pe la mine. Eu – la licitaţie. Mă aşteaptă nişte vinovaţi. Sunt vinovat eu. Mai veniseră şi IG şi GT. Nu sunt vinovat. Ascetul cu munte are bani să vină în Bucureşti. IG o fi nebun? Verbiajul. Vorbeşte minunat pentru cine caută obiecte. Câine foarte rău, două vulpi sfâşiate, una chiar mâncată. Fura lucernă, copiii: ia-l Leu, şi tot ei s-au apucat să plângă văzând cum câinele tăvăleşte pe hoţ. La copii nu sare. Cei vii sunt asasinii celor morţi, Sciascia. Eşti chior, mai chioară eşti tu şi mă-ta, că te uiţi în cruce. După ce-şi pleznise soacra: să ştie că aici se află un bărbat. Copilul: Dumnezeu' mă-sii, nu vede că aici suntem doi bărbaţi.

         Pălăria nemaiîncăpându-i capul fusese aşezată pe un colţ al tronului. Când să-l încarce în căruţa împodobită cu crengi de stejar, unul dintre bărbaţi i-a luat pălăria. Apoi, la indignarea altuia, a pus-o la loc. Pălăria era la capul bătrânului când citea popa. Nu ştiu dacă cea dinainte. La coborârea în groapă, cu a groparului, se făcuseră, acolo, pe dunga tronului, două pălării. Când s-au slăbit funiile, o singură pălărie se scufunda totuşi, cu un bor ieşit de sub capac.

         Cămaşa lui proaspăt spălată mirosea puternic a săpun stricat, scrobeală degradată şi chiar apă sălcie. Când a coborât, şi cât de încet, ajutat de multă lume, am văzut că mergea greu în baston, aplecat de spate, sprijinit de o femeie. Îi lipsea însă pălăria. Profilul său aducea cu al domnului A, mort mâine o săptămână, în vârstă de 75 de ani, fost notar, printre altele. Nu l-am văzut niciodată cu pălărie. Prin fiul său îmi dau seama de obiceiul relativ al neamului A de a nu purta pălărie. Şi uite că nu poţi să intri în groapă, ca într-o şedinţă, cu capul gol.

         Alaltăieri mă făceam vinovat faţă de cei ce se făcuseră vinovaţi faţă de mine. N-aveau decât să mă judece. S-a întâmplat, ce să-i faci. Şi nu se întâmplase nimic. Eşti vinovat dacă stai cu mâinile în sân. Şi mai ales dacă ţi-ai şi scuipat în sân. Victimă politică, la fel şi muntele. Un mort ori un om plecat în străinătate (sau chiar pe un munte autohton) pot da de lucru foarte mult celor interesaţi. Aceştia din urmă sunt nepătrunşi, cu toate că singure glasurile lor vor să le facă auzite, şi nu numai auzite. Alaltăieri, ca şi poimâine, şi astăzi, indiferent de nenorocirile ce ne pasc, şi-l pasc şi pe el, omul cu pălărie se aplecase să bea apă tocmai când a trecut autobuzul pe lângă ţâşnitoarea din faţa primăriei.

         Haideţi să susţinem că este spion. Cum adică, spion ca pictorul Tomaziu? Luaţi seama mai bine. Pe când eram copil, dracul ne speria oricine am fi fost sortiţi să devenim. Acum ne sperie spionul, oricine am fi devenit. Imens egal între văzut şi nevăzut. Am uitat să văd statuia. N-o mai fi acolo. Firma de ceasornice, ori  de statui ale lui Kogălniceanu, cu K, să fi fost compusă în altă limbă? Pe când voiam să ajung ghid intern, numele Maimarolu îmi plăcea aşa cum îmi place azi numele de Tomaziu.

         Am urcat la Agricultori, am coborât la Italiană. Autobuzele astea noi, cele mai noi de la noi, sunt importate de unde nici nu mai scrie, ca pe cele dinainte (Merkavim, sau aşa ceva). În dreapta taxatoarei şi deasupra capului ei stă scris ferm „vom opri”. Cum scrisul de acolo n-are niciun amestec cu traseul, îţi pare că totul va fi oprit la o dată bine precizată.

         Lângă tumbăraie, cei doi măturători luau în gură politică internaţională. Ca adevăraţi membri ai Partidului Comunist Japonez, comentau vorbele de raport ale lui Kenji Miyamoto. Ce zici, auzi că transformarea sistemului reprezentativ într-un sistem mai perfecţionat constituie ideea fundamentală a socialismului ştiinţific. Se poate, dar tu ce zici că există tendinţa de a considera subordonarea faţă de un anumit partid ca internaţionalism proletar, e? Lasă astea, mai bine, ce zici, bate echipa noastră mâine? Măturătorii de fund nu sunt în formă, ce zici? Zic să terminăm cu străzile astea şi pe urmă, când o să bem ceva... La  „paişpe craci”, dragă tovarăşe. Îhî, să-ţi povestesc cum eram plimbat într-un cărucior, când eram mic. Şi cine era gunoier, că te ştiu orfan din naştere...

         Dragii de ei, aveam să-i întâlnesc în cârciuma noastră, a tuturor oamenilor foarte serioşi, care, numai fiindcă nu li se recunoaşte seriozitatea recurg la a fi neserioşi pe timpul cât îşi beau spirtul,cât nu li se recunoaşte iubirea, din moment ce mai primesc şi chelfăneală de la soţii, de la rude şi chiar de la scumpii lor copii. O înmormântare de tată costă 3000 de lei. Amenda primită de cel ce s-a pişat în restaurantul gării (a mai şi spus-o, mă piş pe zvastică, adică pe ce desena el din urină) se ridică la suma de 3000 de lei.

         Ai liberă trecere constituţională. Beat pe un trotuar, spui tot ce ai pe suflet. N-ai în buzunar nicio legitimaţie. A doua zi intri în restaurant. Fata şefului şefilor s-a adăpostit la o masă. Masa vecină e liberă. Te aşezi şi începi să fii sigur, dacă vrei, te vei însura cu ea. Dar mai mult nu vrei, decât vrei. Şi de ce nu vrei? Nu deocamdată. Mâine, dacă nu s-o amâna, în adunare. A ieşit scandal până sus că la noi beau toţi. Băutori de stradă.

        

8

         Migranţi de azi, subterane fixe, Blaga bănuitul, poporul în fapt de ziuă, lepra lui Remy. Cocoşul dinspre biserică asociază şi el balul cu sfârşitul lumii. Aş fi pus doi parlamentari să vorbească. În realitate, gândurile îmi au curăţenia dintr-un spital de ochi. Fără a lua în seamă cuvântul Direcţiune scris în josul a tot felul de interdicţii caligrafiate pe tăbliţe de o îngrijire nemiloasă. S-o fi strecurat mâna mai tânără a asistentelor, cerând să se deschidă bine ochii când se umblă prin clinică. Surdo-mutei oarbe: curvo. Milogule, te-am scos la lumină.

         La ce să ieşi la poartă să conduci soldaţi? Ce să cauţi, fie că ai de aşteptat, în gară? Fereşte-te de boli lumeşti. N-am cunoscut filosofii. Mâine mă întâlnesc cu d-l C. Noica. Ce-i voi spune? Nici filosofii nu mă cunosc. Dar teologii? Ce ştiu eu? Ce ştiu ei? Trebuia să fiu mai atent şi să răspund invitaţiei d-lui D. Stăniloae. Mi s-a făcut dor de o nouă scrisoare de la d-l Mircea Eliade. Cum s-o provoc? Legat la ochi, doctorul îmi spune, Ei, ce facem azi? Dezleagă-mă, să văd cu cine stau de vorbă.

         M-am trezit în braţe cu un Eminescu şi un Shakespeare. Mi-a venit în minte şi Rabelais. Nu cumva oi fi Rabelais. N-am fost niciodată în Franţa. Nu m-am amestecat cu nimic sublim. Poate cândva. Prin amintire, nenorocirile îmi vor fi previzibile. Nu sunt nenorocit.  Ce-aş fi de nu mi-ar fi întins mâna filosoful? „Cunoaşterea concepţiilor greşite spre a fi depăşite creator” - şi dau toţi din mâini, să aibă Gulian la ce se uita aprobativ. S-a terminat emisiunea.

         Iar eu am fost la filosof acasă. În balcon, la etajul unu, văzând un copil, m-am uitat până ce şi-a pus capul pe balustradă, gânditor, ca în urmă să vină şi soră-sa. Uitasem, şedea la etajul 3. Mă aştepta. Aşa a fost convenţia, a spus. Îi scrisesem, Vă voi vizita joi 30 iulie, ora 18, cum s-a şi întâmplat. Părea obosit. Nu era. Era filosoful. Ce repede a trecut o oră şi jumătate. Am venit după porunci. Nimic. Discuţie despre Rostire, despre cartea mea Eres, a citit-o.

         Pentru dânsul, eu exist, mi-a spus-o. Apreciază cinstea delirului din cartea mea, care nu e carte, fiindcă e a unui autor care nu e autor... Când întregul este enigmatic, detaliul nu trebuie să mai fie enigmatic. Nu mi-a prins cheia. Foi cu capete tăiate, care strigă Cap! Cap! Să creez în întuneric, cititorul să fie în lumină şi să creadă în întuneric, să creez în condiţia mea părăsind-o pentru a intra în condiţia cititorului şi acesta să înţeleagă condiţia mea.

         E prerostire, nu rostire, e fire nu fiinţă, e în sine, nu e în şi pentru sine, n-a trecut de la în sine la pentru sine şi, întorcându-se la sine, să fie şi pentru sine. Nu am spus să fie lumină şi lumină se făcu. Am şanse mai încolo, înfundându-mă şi mai mult în delir şi rătăcire şi haos. Gândul din spatele gândului, ca la Gabriel Marcel, în jurnal.

         Cultură. Mă hrănesc. E ca fumatul. Deci, pentru dumneata, cultura e un aliment, nu un medicament, cum este pentru critic. El se vindecă prin cultură. Mi-e teamă să nu păţesc iar ca atunci când am refuzat propunerea bătrânului profesor de matematică din orăşel ca eu să înfiinţez cercul de matematică. Atunci ai jignit un archaeu. Acum te temi să nu mai jigneşti niciun arheu şi-i îmbrăţişezi  pe toţi, fără să te opreşti, poate, astfel, la nici unul.

         Deci eu nu ştiu ce am şi ce-mi trebuie de făcut. S-ar spune că mă înţeleg cu oamenii: ca atunci când scobeşti în nisipul din râu şi apa se năpusteşte bucuroasă în golul creat desfiinţându-l spre bucuria celui de sus, a celui ce-a scobit în joacă. Trebuie să curg. Bun. În afara mea, oamenii curg de bună credinţă în golul scobit în locul meu. Înăuntru? Acolo tot curgere? Câtă curgere, doamne fereşte. Ah, este calea mea, uitasem. Şi eu rămăsesm la cealaltă cale, fără să întreprind nimic şi, acum aflu, fără chiar să-mi fie cu putinţă.

         Şi cum să curgă un gol scobit sub presiunea apei ce se înghesuie? Nu mai este golul gol de-acum. Se năruie, şi faţa râului e liniştită. Acolo spulberat, i-a fost curegere pieirea? Şi cum ar curge tocmai din momentul când a fost oprit din ceruri? Poate să nu fiu astfel. La urma urmei, nu mă interesează cum sunt. Prea mult, nici polimerii, ADN supra sau subspiralat nu mă intersează. Sunt şi în alcătuirea mea, de ce mi-ar alcătui gândirea?

         Gândirea mea râsul de pe lume. Simţirea mea nu face nici pasul ce o desparte de plâns. Până şi tatăl meu, dar mai ales el, dacă stau să mă gândesc, îmi dă sfatul să-mi găsesc cadenţa spirituală. Pentru asta trebuie să-mi bag nevasta în serviciu! Interesul oamenilor pentru tine + cine să te apere de ei, de ce? Mai bine interesul tău pentru ce? A, caietele mele visează la caietele lui Eminescu. Încep să mă depăşesc. De-aş afla ce vreau prin ce nu vreau. Nu vreau nimic – înseamnă că vreau ceea ce nu vreau?

         Da, a spus filosoful, pentru mine se potriveşte, altfel spus: non multa, sed multum. Facem planul scrierii unui trai al orelor. I l-am mărturisit şi R. De ce? Chiar, de ce? Soluţia ceasului deşteptător, noaptea, care să mă trezească din oră în oră n-a mers. Nu vom cumpăra ceas, aşa cum n-am cumpărat canapea. Eram chit. Înseamnă că opera ei e viaţa noastră, a mea ar fi observaţia de sine orară. Am făcut un asemenea plan tocmai eu, care nu am afirmat măcar o dată în viaţa mea: mă simt bine.

         Ceasul socrului meu nu merge. Să mă trezească cineva, să angajez 7-8 oameni, paznicul de la securit. Cum eu aş avea drept obiect persoana mea, sau un fragment al ei, R crede că asta e de domeniul ştiinţei, să propun la academie. Aş păţi ca măgarul turcului. Mă sfătuieşte să fiu şmecher, să inventez orele. Vai, după ore, ar urma măsuri mai mici, starea lirică se măsoară în fracţiuni de secundă. O oră mi-ar putea cere ani pentru a o însemna reflexiv, argumentat. La 05, să sune din oră în oră. Întreb un doctor. Dar să fiu şi eu de faţă. Acum e 23.34. A fost ora 24, radio.

         U Thant. De pe podea, furnicile urcă, în somn, pe tâmplă. Siria nu acceptă planul Rogers. Migrena. Gromâko-Schell-Moscova. Perechea străină din maşină căuta strada Smârdan, pentru ADAS. Am transmis un buletin de ştiri. Percuţie. Omor un purice adus de soldaţi. Gustul purecelui, amestecat cu al săpunului. Mă gândesc să pironesc şi ceaşca, aşa cum făcusem cu fluturele cornos. Dar el a zburat. Ceaşca o să asculte cântece boeme pe limbă din Franţa din momentul când voi închide aparatul de radio.

         Până la ora 8, aveam ce mărturisi. În nucleele mişcătoare ale orelor, mi-aş fi adus aminte Patria, mintea patriei. Hector lui Glaucos: Vai, şi credeam că eşti cel mai cuminte bărbat de prin ţara / Rodnică unde domneşti (Homer). În mijlocul unei ore, aştept altă oră. Era ora nouă – dar aproape imediat după aceea când am privit ceasul am constatat că era zece (Scott Fitzgerald). Îmi dau drumul vârtos, scormonind ce e cu ora. E fumul fumat, ceva în plămâni. Corectura cronicii la DD Roşca, ba carnavalul în ochii lui Goethe, Dante în franţuzeşte 350 lei. Orele n-au viaţa noastră.

         Unde e ceasul? A stat la 4 şi ceva. S-a făcut ziuă şi am deschis aparatul. Nicio oră. O emisiune la care am colaborat. Am clătinat ceasul, arată de frică o oră. Nici jetul Herăstrăului nu ţâşneşte ca la Geneva. Noapte, nemurire incognito, din plictis. Supunerea ei perfidă aduce însorirea pe pământ. Clipa meteorică a trezirii din frica dureroasă de lumină. Aprinz. Valdemone, 9, Ragaglia. Directorul casei de cultură a propus să fie mutată gropa. Cele mai frumose propoziţii sunt cu a vrea, ba cu a presupune.

         Stau în mijlocul unui teren căruia nu-i recunosc existenţa. La plecarea din Bucureşti spre Sinaia, am citit 8-10 propoziţii kantiene. Ce voi citi  mâine, la întoarcere? Voi chiar scrie o frază – mijloc de transport spre un sân al naturii afectat treburilor lumii, sân ce s-ar bucura eventual şi de canalizare - , cât să am motive, odată cu Bachelard şi Nicasius, să umblu după sisteme filosofice în particulele elementare. Nimicul din cuvânt. Şi după ce nu mai scriu fraza îmi dau seama de fericirea ce mi-a procurat-o. Cum aş urî rase stilistice, în fomulele fiziologismului lor, sau mijloace de transport. Legile canalizării m-au preocupat de-a lungul timpurilor. Altfel, de ce aş fi amestecat aici Sicilia?

         Te aşezi. Pe nepusă masă, apare fraza. Nebunul vorbeşte moldoveneşte, europeanul zice popa prinde peşte, unul întru altul. Limbi scoase pe sub nasuri cârne. Lupi alergând după calul de 30.000 lei. Ramolena. Fetele îşi pun chipiul căpitanului. Ia vezi că faci vreo istorie. Une petite histoire, Auriţo. Eros noctis. Mi-a ghicit gol afară din casă. Am dat-o cu eresul, puşcărie?

să n-avem niciun gând cuceritor o domnişori

se dau de ceasul morţii patru ninse feţe

ale pământului înghiţitor de săbii

poruncile tăiat-au limbile poruncitorilor

o domnişori cu gând cuceritor la floare neiubită

                                                         1970

9

         Gândurile sale de om trecut prin Dumnezeu se adunau pentru a se risipi drept omagiu luminii spânzurate de vânt în tainiţa Bucureştilor. Apăreţi odată cu eternitatea, spusese R., care nu amâna niciodată nimic. Tu nu mai termini istoria prestidigitatorului. Pe 30 martie, în salonul spaniol al restaurantului Athenee Palace, ai sărbătorit, împreună cu o adunare în întregime evreiască, pe Jean From Comănescu. Beligan şi Barbu şi-au trimis scuzele.

         Cine iubeşte prin ură neamul său numai să iubească şi Dumnezeu îl va îndreptăţi, cine nu iubeşte iubindu-şi vătraiul cerşit de la străini şi atât crăpar-ar, crpar-aş. Trebuie să vii de la centru pentru a fi primit bine şi noi nu ştim de unde venim. Istoria jeleşte, poezia îşi varsă sângele, filosofia îşi sfătuieşte filosofii cum să-şi vindece reumatismele căpătate între ziduri. Nu avem fapta, ne credem a fi o faptă. Vorbele curg în dorul războiului curgător. Când eram în stare de război, şoferii nu voiau să respecte ordinul de a încărca peste 3 tone de muniţii pentru Bucureşti, pentru că se făcea un gheţuş prin pădurea îngheţată.

         Dumnezeu este cel ce uită răul. Tu nu ţii minte răul, îţi amintesc preoţii. N-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, iar tu alergi spre păcat de teamă că nu a venit Iisus şi pentru tine, că nu ţi-a piront păcatele pe cruce. Ai păcătuit cu mirosul, cu pipăitul, cu vreo aprindere. Pentru mântuire am văzut lumina. În întunericul Caşinului, legat şi dezlegat pe pământ ca şi în cer, gândul urca până printre zăpezile primăverii de afară, din 5 martie.

         S-a întors tovarăşu' Anca? Soţia îi răspunsese afirmativ. Trecui la telefon la vorbitor. Dacă am văzut Calendarul Credinţa, nu, am scris un articol, în legătură cu acest articol, nouă ne-a plăcut, pozitiv sau negativ, pozitiv, noi suntem cu pozitivul, alţii cu negativul. Cum să ne vedem să facem o discuţie, să mă întâlnesc cu el la ora 18 la Turist. Am trecut pe la prietenul V (bărbaţii sunt hăituiţi, la 27 de ani sunt aproape bătrân), m-a oprit la prânz şi la şah anume mult după ora întâlnirii, să se asigure că nu mă duc de frică. La polul nord sau, parcă, în călătoriile nordice, mor cei care beau alcool să se încălzească, cred ei, dar arterele li se umflă şi apoi îi omoară frigul – V o să scrie pe undeva lucrul acesta.

         Aseară am cam încurcat borcanele, îmi spune la telefonul redacţiei. Îi răspund, încurcat, că nu era propriu locul întâlnirii, prefer unul oficial. De ce, domnule, că e în interesul dumitale. O să mă cunoaşteţi şi o să vedeţi că nu am uzul barurilor. Atunci când să ne vedem şi să discutăm nişte probleme? Acum tocmai scriu un articol. Luni? Luni nu am treburi urgent. E un respiro? Da, un respiro. O să vă caut eu.

         Aş fi scris un act al Doamnei Ratlow, pe-o replică de genul: Daţi-mi un refugiu forţat. Tare a mai îmbătrânit şi frumoasă-i. Actul purta sufletul privitorilor destul de aproape de un ocean nenavigat. Doamna Ratlow ar vorbi cu peisajul, ca şi cum acesta ar fi o blană de vulpe argintie. Doamna Ratlow ar fi, subit, o refugiată basarabeancă, strălucitoare altădată prin balurile Kievului sau Moscovei. Cea mai frumoasă parte ar fi fost monologul Zambilei.

         Nu te gândeşti cum te cheamă. Confunzi binele cu gloria de a fi îngăduit de privirea găurilor din zidurile medievale de apărare. Ne alegem sfinţii dintre morţi, nu ştim cum arătau, ca pentru a nu şti pe cine lichidăm. Cu libertatea se aranjează, zice Jean. Imbecillus înseamnă slab, neputincios. Exact nimeni. D-l Cantacuzino, de 71 de ani, îi spune lui Petre care erau secretarele lui Iorga, din 1920 până la sfârşit. Doamna cu pricina fusese funcţionară la preşedinţia Consiliului de Miniştri, trebuie să aibă 75 de ani, iar dânsul n-o cunoaşte pe numele ei cel nou.

         Spunemi tu, spune-mi spu... A nu îngropa pe dos cu călcâiul boabele de fasole în brazdă. L-ai desenat pe organist, dar te plângi de fotografia orgii. Mâinile îmi tremură de-o nerăbdare percheziţionată. Mi-a mai şi prevestit o evreică astăzi că voi ajunge mucenic. Sunt în retragere, nu în atragere. Iubind cu gramaticile deschise, apelându-ne măgulitor pentru interesele statului şi ale poporului. Şi pe tine te voi jale. Am fost în comisia de reabilitare a poetului Ion Prale. Catedra de bizantinologie s-a aranjat la o conferinţă de presă.

         Cu ţara n-ai voie să faci sadism. Valoarea omului este mai mare decât a creaţiei sale. Micuţul Iulian îl bârfea pe Ţoanţă, băga beţivii în pământ, arunca pe unul peste casă, altuia îi dădea cu maşina în cap, iar dacă altul tot se mai calma să dea în el, el, care are un partid, care nu pleacă nicăieri fără miliţie – vrea să ajungă miliţian şi nu mecanic auto ca taică-său, pentru simplul motiv că el este însuşi tatăl său (când avea 4 ani, s-a certat cu maică-sa şi a bătut-o, la rugămintea acesteia; vine tatăl, dai tu în nevastă-mea, mă? Asta e nevastă-ta?).

         Dumnezeu  numai să se lase fotografiat nu are timp. Arta crepusculului? Cu un ochi nu vede decât lumină. Iovciulescu i-a greşit operaţia. Olteanu îl trimite la Viena. Acum trăieşte numai ce se stinge. Dacă aş şti că se află undeva, cât de departe, aş face orice să ajung până acolo, să-l mai văd o dată şi să vorbesc cu el. Dar cine ştie ce are mama să-i spună. Pentru cine ar juca Pârvan Laus Daedali?

         Invitată să ia parte la adunarea generală în care se comenta noua lege privind pământurile, întorcându-se acasă, mama află că, între timp, i-au fost tăiaţi prunii din grădină. Uite-o cum mai plânge, bine că lacrimile sunt de post şi nu se spurcă acum în Păresimi. Oficialităţile susţin că trei pruni (trunchiurile au fost îngropate de făptuitori). Mama demonstrează că au fost 24 de pruni, în mai multe feluri, cu martori sau întrebând de ce au trebuit patru care pentru a-i transporta şi de ce nu i-au lăsat prunii – legea pedepseşte tăierea pomilor fructiferi – dintre aceştia, cei mai mulţi puşi cu doi-trei ani în urmă, iar cei 24 de pruni tăiaţi parcă erau ostaşi pe câmpul de luptă.

         Dacă aş fi eu haita şi aş sfâşia feţele Bucureştiului împrimăvărate sub streaşina soarelui, aş vrea să mai fiu şi unul dintre hăituiţi venind dintr-o iarnă războinică. Să-nchin armele la feţele dumneavoastră. Eu creştin n-am omorât. Şi vom cânta pe o pungă cu bani. La poalele codrului e-un sultan. Mi s-a arătat Socrate. Începe ziua apărării.

         Pe întinderea Curţii Vechi spre miazăzi iar se dărâma la coborârea amurgului. Parcă zidul coboară din palma crucii, nu că o poartă. Bat venele tactul. Frumoasă turlă deasupra ta, Pann. Acoperişurile lunecă din ce în ce spre sfârşitul oraşului. Sunt câmpuri neprihănit de întinse unde nici aripi de flutur nu se poticnesc ci abia seminţele de se îngroapă. Ciocănitoarea bate într-un copac nevăzut. Să fie dumnezeul rudelor sale. Cel de acelaşi neam cu părinţii mei. Ci cântecu păsărilor să ne fi transformat în lunci. Ochi deschis mai năpraznic decât un balaur vărsător de foc.

         Mă tem de învăţătură ca şi de instincte, de cultură ca şi de noutate, de românesc ca şi de neromânesc. Mă tem de miciună, nu şi de mincinoşi. Sunt leneş pentru că mi-e teamă să fiu rob. Mă tem să nu mă înfurii, mi-e teamă să nu se teamă cineva de mine. Ce-mi doresc, cu teamă desigur, este o privelişte, mereu aceeaşi pe cât de necunoscută.

         E, când s-a prăbuşit, într-o noapte, eram toţi strânşi în curtea aceea mare. De unde vă nimereaţi aşa deodată toţi, în fapt de noapte, să ieşiţi voi din case pe vremea aceea, sau veneaţi de pe front? Ce se întâmpă, trupul morarului se zvârcolea acolo, sub gard, iar departe se auzea moara lui, iar noi aveam treabă la moară. Şi aţi plecat la moară ca la răscoală.

         Acum de ce nu vă răsculaţi? Pentru că nu prea vă mai duceţi nici la moară? E, şi aprindeţi repede lumina să vedem cine l-a omorât pe morar că nu mai umblă moara. Auzi-o. Murise morarul cel vrednic pentru că nu mai avea ce măcina, şi noi am întârziat, chiar cu mâinile goale. Care goale, nu gemeau trăiştile de pâini aduse de-a gata din alte părţi, sau erau bolovani?

         E, şi am murit şi noi, dar mai rău ne pare de el că a murit atunci. Care bătrâni, unde bătrâni, eu spun să mergem să-l îngropăm pe morar acum. În timpul morţii sale au venit alţi trei. Îi vom îngropa împreună tot acum. Şi moara se va auzi tot acum.

         S-au dus caprele, şi Ictor, şi Ţa şi iacătă am rămas noi. Ne închipuim că am îngropat rândurile de hoţi îmbogăţiţi din jaful sfintelor odăjdii. Şi ne-a venit aşa să-l astupăm şi pe morarul venetic, să-i punem capac de ierburi până se face de-al nostru şi se face de lemn tot asemeni piciorului său stângul.

         O să aştepte să horcăi, să mă perpelesc, să scuip către cineva pe care ei nu l-au văzut şi n-au auzit de el, dar se dau în lături să nu cumva să fie vreunul dintre ei. Dacă le-ar trece prin gând să mă care în moară... Mă vor păzi un timp, apoi paznicul pus de ei o să adoarmă şi o să se viseze el morar. Atunci s-a terminat cu mine. Dar voi fi departe. Cât o să pot de departe.

         Socoteşte că nu am pe nimeni, doar acest picior de lemn, dacă îl mai am şi pe acesta. Că nu am unde mă întoarce. Şi că nu ştiu ce boală mă doboară din când în când, ca acum. Eu ştiu tot, văd, aud, simt, îmi fac planuri – ce-i drept, încă nu o iau din loc să le îndeplinesc, ci, cu o nemaipomenită chibzuinţă, potrivesc să fie totul perfect – în timp ce, deasupra mea mă iscodesc frângându-şi mâinile şi schimonosindu-şi feţele bărbaţii, femeile, ba chiar copiii, parcă ar fi toată făina şi tot mălaiul măcinate de mine.

         E limpede, oamenii aceştia nu meritau să mă apuc eu de morărit, să-mi părăsesc vechea ocupaţie. Mi-a prins cureaua piciorul. Nu mi l-au tăiat apoi oamenii? Că ăia nu erau doctori, aveau măşti, asemeni sudorilor sau soldaţilor. M-au amăgit cu tăcerea lor aşa cum şi eu îi amăgesc acum cu tăcerea mea, însă eu aş vrea să vorbesc – să fi vrut şi ei. Şi ce le-aş spune?

         Ia ascultaţi aici, după cum vedeţi... uitaţi-vă bine... eu... eu... nu sunt... nu mai sunt morar... n-am fost niciodată şi nici nu vreau să mai fiu... vedeţi şi voi... piciorul nu mi l-a prins cureaua... m-am înţepat într-un cui ruginit, roşu ca focul... de ce râdeţi, doar nu sunteţi doctori... şi ei dau din gură, însă parcă s-ar teme de mine aşa cum mă aflu, lat, poate printre bălării şi cioburi de geamuri aruncate la gunoaie... bătrâni, capre, picioare de lemn, altceva nu ştiu băieţii, salvatorii din vremea nouă... văd că de morar nu li se rupe inima, dar moara...

         Ei uită că veneau să se încălzească şi să se înţeleagă în şoaptă aproape când urletul motorului era mai puternic? Erau destui strânşi când unuia i-a apucat piciorul cureaua. Desigur, cureaua morii mele era în stare să fărâme picioarele tuturor drumeţilor pe o rază de 100 de kilometri. Sau chiar două sute, să ajungă dincolo de Sibiu.

         Dar eu am tăiat-o în acel moment, cu gândul să nu se sfărâme nici fluierele băiatului de oţelul roţii unse, cea mai mare roată din câte s-au pomenit în comună, chiar după ce au năpădit tractoarele peste coteţe şi fâneţe. Şi moara s-a oprit. Danful de motorină arsă s-a împrăştiat peste sângele curs pe cuie ruginite, peste limbile caprelor care meheiau afară.

*

         Toate aceste personaje vin de undeva de foarte aproape de mine, încât mi-e imposibil să spun un cuvânt contra lor, deşi sunt peste poate. Mă dau mai încolo, după ce m-am lăsat atras de ispita în care m-au chemat, şi ele vin, se înghesuie după mine, în groapă.

                                                         1971