CEI DE PESTE O MIE DE ANI

Jean-yves Conrad – Nicolae Grigore Mărășanu – Șerban Foarță – Puși Dinulescu – Clara Aruștei – Mihaela Mihai – Simona Cuciureanu – Daniel Verona – Vișan Dragoș – Nicolae Tzone – George Anca – Vavila Popovici – Moș Nelutzu G – Elena Popescu – Valentina Busuioc – Ion Roșieru – Lora Levitțchi – Katya Kelaro

JEAN-YVES CONRAD

Mes chers amis,

Entre deux rendez-vous culturels, je ferai une pause demain samedi 15 juin 2019 en fin de matinée - 12 h - 12 h 30 - près de l'église roumaine de la rue Jean-de-Beauvais pour m'incliner, près de l'église roumaine de la rue Jean-de-Beauvais,  sur la statue du poète Mihai Eminescu, rue des Ecoles, en pensant à toutes les poétesses et à tous les poètes de Roumanie - ils sont légion - qui, sur les traces du poète national des Roumains ont gravé de lettres d'or la poétique séculaire du peuple roumain et afin d'honorer comme il se doit le 130e anniversaire de la mort du poète figé sur sa croix grâce à la bienveillance de Jacques Chirac, alors maire de Paris, et avec la talent de Ion Vlad, le sculpteur de Fetesti.

Merci de bien vouloir diffuser ce court message à toutes vos amies et à tous vos amis, afin que nous soyons plus que jamais unis autour d'un homme politique, journaliste, penseur et poète qui nous inspire.

'Desteapta-te române!"

Amicalement

Jean-Yves CONRAD

Officier du Mérite Culturel Roumain (2004)

Doctor Honoris Causa de l'Université de Suceava (2006)

Je profite de l'occasion pour vous informer de la parution de mes ouvrages suivants ;

1° - "Les 3.030 tombes des soldats roumains "morts pour la France" au cours de la Première Guerre mondiale et inhumés dans les cimetières des régions Grand Est et Hauts de France : issu de gros travaux de recherche entamés il y a 15 ans, l'ouvrage se veut un hommage aux soldats roumains morts de faim et de soif dans les cimetières des franges de l'est et du nord de la France, liste exhaustive - pour la première fois - de ces valeureux soldats, notamment dans le cimetière de mon enfance, à  Dieuze, en Moselle, où reposent 943 de ces braves soldats roumains ;

2° - "In memoriam - Sépultures roumaines en France - T. 1 : 3.000 Roumains inhumés dans les cimetières parisiens" : issu de gros travaux de recherche durant un quart de siècle, avec près de 3.000 kilomètres parcourus dans les 20 cimetières de notre capitale, cet ouvrage - 2.831 tombes et 137 urnes - se veut un guide de référence documenté, illustré de 167 biographies des plus connus d'entre elles et d'entre eux, parmi lesquels nous pouvons compter près de 90 % de Roumaines et Roumains de religion mosaïque et décédés dans notre capitale. Je vous informe que certains des noms insérés dans ce volume vous sont certes connus sous leurs pseudonymes mais que vous ne pouvez pas soupçonner leur origine roumaine ! En hommage à Serge Klarsfeld, né à Bucarest, j'ai ajouté un gros chapitre consacré à la liste exhaustive des Roumaines et Roumains qui ont été exterminés en déportation, ce chapitre m'ayant valu des milliers d'heures de travail ! Cet ouvrage est en cours de parution ;

3° - "In memoriam - Sépultures roumaines en France - T. 2 ; les Roumaines et les Roumains inhumés en France métropolitaine en dehors des cimetières parisiens : illustré de plus de 50 biographies, cet ouvrage répertorie les Roumaines et les Roumains décédés et inhumés en France. Il est en cours de parution et attend vos compléments ;

4° - "Roumanie... capitale Paris" : deuxième version revue et augmentée  de mon ouvrage "clé" paru fin 2003, en cours de parution.

Je vous informe, par la même occasion, de la parution dans les 3 ans qui viennent d'une quinzaine d'ouvrages consacrés à plusieurs facettes de la culture roumaine en France, ouvrages biographiques inédits issus de mes travaux de recherche au service de la culture roumaine effectués depuis 38 ans ! Ils vont sortir à la lumière pour tordre le cou à l'image négative de la Roumanie en France malgré les efforts de la saison franco-roumaine, image dont j'ai été personnellement la victime

Bonne lecture - soyez patients - et au service de la culture croisée franco-roumaine que j'ai l'honneur de servir discrètement depuis 38 ans - en fait, depuis ma plus tendre enfance sous le signe de ma devise : "La Roumanie ne m'appartient pas, mais j'appartiens à la Roumanie".       

NICOLAE GRIGORE MĂRĂȘANU

Nemurirea nu e stare de infinit
Se dedică Domnului MIhai Eminescu

Iunie e starea de graţie a teilor.
Îi privim în măreţia lor florală şi ei ne hipnotizează.
Arbori cu ochi de chihlimbar, stârnesc în noi melancolii aromitoare; strecoară în suflete amăgirea dulce că am putea fi veşnici. O clipă măcar, acceptând că nemurirea nu e stare de infinit, ci e putere de simţire a inimii şi e forţă de cuprindere a gândului.
Dintre toţi arborii de pe Pământ, teii dezmiardă cel mai frumos.
Iubirile mari, curate, s-au născut, încă se nasc, sub semnul teilor în floare; sub troieniri de pulberi astrale.
Cine cunoaşte limbajul acestui arbore, în serile târzii de iunie poate auzi:

“Când voi muri iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi…“

Destinul teiului este de esenţă tragică: în fiecare an rupem din el o ramură, o aşternem la căpătâi cu speranţa să ne visăm mai buni, mai frumoşi.
Copiii exaltaţi de miresme întind braţele spre ramuri şi adună în sân florile de chihlimbar.
Cei maturi, mai clătinaţi de-ale vieţii hârtoape, îşi subordonează aceleaşi gesturi unui scop mai discret: adună florile spre a-şi îmblânzi insomniile provocate de numărul anilor, de nedezlegate întrebări.
În nopţile de iunie, ferestrele caselor se deschid larg, să încapă în somnul nostru, tulburat de caniculă, elixirul liniştitor al parfumului de tei.
În cosmos miroase a flori de tei.
Întârziind pe ramura mistuită de incendii galbene, ciocârlia şi-a limpezit cântecul.
Mierla a devenit meditativă.
Pitpalacul, pasăre înţeleaptă, se scaldă în pulberea auriferă a florilor de tei, apoi îşi scutură aripile într-un zbor peste ape. Călătorind odată pe mare, multe zile şi multe nopţi, un pitpalac se opri din zbor şi se aşeză pe copastia vaporului, alături de tăcerea mea vesperală, să se odihnească. Mă privi cu ochi întrebători, se burzului la mine ca un curcan minuscul, îşi scutură aripile şi pieri în nicăieri ca o dulce aducere aminte. Un discret parfum de tei mă învălui. Am înţeles atunci că ne aflam în luna iunie şi că pe Pământ înfloriseră teii. M-am uitat după năluca zburătoare cu gândul că s-ar putea întoarce, să-i mulţumesc. Dar pitpalacul, care cunoştea bine toate cărările mării, se topise în amurg. Am rămas pe punte, în solitudinea mea, toată noaptea. Spre zori, m-am trezit recitând:
“Să mori asemeni ciocârliei însetate de miraj
sau ca pitpalacul
după ce-a trecut marea în primele tufişuri fiindcă să zboare
nu mai are poftă.

Dar nu să trăieşti bocind
ca un scatiu orbit” (Giuseppe Ungaretti).

În studenţia mea la Iaşi, când teii din Copou ne troieneau cu o pulbere auree, petreceam, împreună cu alţi colegi, mai multe nopţi sub teiul, încins cu brâie de oţel, al Poetului. Eram bântuiţi de utopia că, într-una din aceste nopţi, Poetul s-ar putea întoarce din tărâmurile nemuririlor sale şi ni se va arăta, ca un duh sakespeareian, învăluit în giulgiu de flori de tei. Cei dintre noi, care cunoşteau limbajul teiului, puteau auzi:

“Când voi muri iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi”

Într-una din acele nopţi de veghe, deşi în aer nu era nicio adiere de vânt, Teiul a început să-şi scuture frunzele.
Atunci, prin încrâncenarea imaginaţiei şi a iubirilor noastre, am văzut umbra Domnului Mihai Eminescu.
Puterea de simţire a inimii şi forţa de cuprindere a gândului străbătuseră spre veşnicia Poetului.
Am fost o clipă nemuritor.

P.S.
Acum câteva zile, între 7 şi 9 iunie, am fost din nou la Iaşi. Promoţia anului 1969, a Facultăţii de Drept a Universităţii Alexandru Ioan Cuza, s-a reîntâlnit la a 50 - a aniversare de la terminarea facultăţii. După jumătate de secol, de la an la an rămânem tot mai puţini. Bucuriile, însă, deşi potolite, sunt tot mai mari. Ca de fiecare dată, când ne reîntâlnim la Iaşi, am mers la Teiul Domnului Mihai Eminescu. Şi m-am bucurat peste poate văzând că ieşenii au grijă de această podoabă auriferă a Copoului. Teiul este bine îngrijit, este rămuros şi verde, parfumul, îmbătător, inundă cu o speranţă mântuitoare, asemenea operei poetice a geniului românesc.
Cei care cunoşteam limbajul teiului am putut din nou auzi:
"Când voi muri, iubito..."
Am fost o clipă nemuritor!

ȘERBAN FOARȚĂ

Eminescu sărutând-o pe Mite

„Iozemiti, Iozemiti, vale tainică şi dulce...”
(Veronica Micle, Lac-oglindă)

Atât de fragedă (şi, ah,
ei doi având să treacă-n limbă
tedescă un glosar valah),
încât, în vreme ce se plimbă,
el,
cu pas febril, îi dă prin gând
să o sărute-n fugă; ceea
ce se şi împlinise, – când
a tresărit în uşă cheia,
sau
poate că doar li s-a părut:
destul spre-a-i pune capăt frescăi
ce se urzea, – şi alt sărut,
livresc de-acuma, al Francescăi,
el,
aminte aducându-şi-l,
ceru să i-l cetească Mitei,
care tăcea-n de sine şi-l
privea cum iazul Iozemiti,
dar
gândind că altă cale nu-i,
decât să treacă iar de partea
ălor cuminţi... Şi,-n mâna lui,
a geamăt se închise cartea.

 

Alte eminesciene

I. Algele-n clatin
de brune-verzi talgere
umplu catargele
de pin sau de paltin

care-n analgele
ape în clatin
sub luna de platin
se fac una cu algele

ca nişte ràdini
în recile carcere
fără de-ntoarcere
pe apele-n clatin

pe care calce-le
ăi fără de patimi
nici teamă de gàdini
sau dor de rusalcele

cu pletele-n clatin

II. Crengile se întreleagă-n
crâng
ca să-ţi facă ţie leagăn
alb

câte opt se întreleagă-n
crâng
crengile de zvelt mesteacăn
alb

iată-le cum se-ntrefrâng
şi-şi bat
frunza perisabilă-n crâng
alb

ca să te adoarmă – frunza-şi bat
crengile mesteacănului alb

PUȘI  DINULESCU

Nasc şi la Videle oameni...

Departe de mine intenţia, cumva, de a face mişto.
Dar ea, sărăcuţa de ea, ce drăguţ s-a mai descurcat după ce El Leader Maximo, zis şi Daddy, a intrat puţin la bulău, e incredibil!
Videle este un orăşel de 11. 500 de suflete, puţin mai mare ca o simplă comună, deşi o comună ca Floreşti, din judeţul Cluj, are aproape de trei ori mai mulţi locuitori!
A luat totul gospodăreşte, simplu, chiar dacă unii o credeau o simplă unealtă, care se va dezintegra imediat ce dresorul ei se va duce să împartă cu hoţii şi criminalii pâinea lui de totae zilele.
Dar, uite, că n-a fost aşa! Uite cum dirijează ea, numai cu intuiţiile ei, ditamai partidul, cu guvernul lui cu tot, cu aliaţii lui, cu Bruxelles-ul şi cu Cotrocenii pe cap, din locul ăla, unde-au stat şi au condus ţara şi Antonescu şi Gheorghu Dej şi domnul Văcăroiu, ca să nu mai spunem de altă multă lume bună, de la Bombonel până la fratele său dioscur Victor Ponta sau la masivul şi-ntunecatul april Mihai Tudose.
Dar nu toţi stau acolo, în Marele Partid, cu mâinile în sân. Nu! Cine ştie ce Bonapartescu îşi pregăteşte Brumarul lui din vara asta până acum destul de ploioasă, dar cu previzibile desfăşurări toride.
Gândiţi-vă, iubiţi cetitori, şi la acel obiect imens abia descoperit sub scoarţa lunii! Asta nu vă spune nimic? Nimic?
Oricum, nasc şi la Videle oameni, că bine zicea cronicarul acela şi ce să ne mai mirăm de ce e-n lună şi în stele şi în dragostele mele şi pe România asta, vai şi vai, numai belele pare că se lasă, biata ţară mândră, mândră şi frumoasă!

CLARA  ARUȘTEI

Cezar Ivănescu

„…Am zăcut bolnav aproape doi ani… iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig şi stăteam tot timpul în pat şi dormeam şi mă încălzeam numai când deliram şi umblam prin cameră şi prin antreu şi le speriam pe Mary şi pe Clara şi se sculau şi mă culcau iară în pat şi-mi dădeau medicamente şi dormeam… […]
…«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»… acesta e versul pe care l-am scris în trei ani…
Nimic şi nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele degetelor mă dureau… […]
Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!“
Cezar Ivănescu, (fragment) Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996

 MIHAELA MIHAI

Iluzia că în fiecare din noi e un rai pe care-l construim zi de zi mai frumos , mai bun, mai echilibrat e o povară pe care o realizăm doar când traversăm o tragedie. Suntem un lanț lung alcătuit din minciuni mici sau mai mari, din minciuni care ne sufocă, din minciuni care ne transformă din îngeri în demoni. Povara neiubirii, a zilelor chinuite în care nici nu poți sa te bucuri că trăiești, nici nu-ți vine să termini cu toate murind, te fac să explodezi amar.
Un joc impecabil, cu trăirile pe față, un joc ce te emoționează până la lacrimă, al unor oameni frumoși care trăiesc pe scenă povestea mea, a ta, a noastră: Ion Grosu, Crenguța Hariton, Karl Baker, Diana Roman, Sorin Cocis și Mihai Cristea.
Somnambulism, în regia lui Alexandru Mazgareanu.
Felicitări tuturor!
Și să ne iertați că încă nu știm să ne oprim telefoanele când intram in sala de spectacol, ba mai mult, îi spunem celuilat de la capătul telefonului că nu putem să vorbim că suntem la un spectacol! Mai avem de învățat să respectăm un act artistic sublim cum e cel pe care ni-l oferiți din prea plinul inimii voastre!

 SIMONA CUCIUREANU

De cate ori ies din bula mea, care e o bula misto - asta e, o zic asumat - imi iau un pic de soc, groaza si panica. Ieri o doamna sofer de uber mi-a stricat seara repetand de multe ori cu ura in suflet chestii nasoale despre romi. oribil. Am incercat sa-i explic cat am putut eu de frumos ca nu e ok sa discrimineze, ca nici ea la randul ei nu s-ar simti bine intr-o situatie similara, ca e vorba de educatie, ca e nevoie de integrare, ca nu ajuta ura si marginalizarea, etc,… Dar, a vazut ca ma lasa la un club de stand-up si apoi a incercat sa fie funny, tot cu glumite rasiste, si m-a intrebat si la ce spectacol ma duc. I-am explicat de open mic si ca fac si eu, ma rog, incerc sa. Ei bine, aici efectiv s-a blocat complet. Mda, cea mai misto forma de discriminare, my personal no 1, e a femeilor fata de alte femei. Si mai vine un val de tristete cand realizezi ca femeile care sunt misogine fac asta doar ca sa fie pe plac barbatilor, ca sa fie de partea “sexului tare”, in tabara castigatoare, cum ar veni… Ceva mai absurd, mai daunator si mai rautacios chiar nu stiu.
*Nu stiu de ce scriu asta pubic. Poate ajuta la ceva. habar n-am. Asa ma pacalesc eu mereu ca fac lucruri care poate ajuta la ceva.

Be kind!

 

DANIEL VORONA

:dacă mama mea e neagră și tatăl meu e negru eu de ce nu sunt la viena
de ce trebuie să mă uit după pește
de ce domnule trebuie
să
port voal să defilez și
să mă comport onorabil plângea și
scuipa pisica în timp ce era alergată de un câine pentru că era nehotărâtă
.
(eu am obosit orice prost vine dă o lovitură de stat și nimeni nu zice nimic)

*

:au vrut să-mi mănânce pălăria confundându-mă cu arta neagră

p.s

unde sunt acele mirese triste (și în vârstă) care adunându-se în
jurul mesei cu trei picioare și
alegând calea
dreaptă ----- o
cale a pierzaniei ----- veneau
la mine goale și despletite ca niște păsări trimise de Dumnezeu?

*

am decăzut întru mâhnirea mea veşnică nevinovat 
ca o greșeală 
mă ascund de mine printre voi ca un măgar între oi

*

:mă provoci acoperindu-ți ferestrele mă întorc îți rup toate apele
.
(dacă te-am mângâiat pe frunte am
cunoscut
cercul niciodată interesele contrarii)
.
vino în somnul meu în care mă ascund nu mă adâncesc folosind
gene false la 33 de grade voi fi
eu
singur şi gol îţi voi săruta ochii
singur te voi sfâşia goală şi pură vei fi un alt început de revoluţie

VIȘAN DRAGOȘ

e 13
.
cel mai fenomen
trist din câte sunt
cred că-s eu pe lume
.
nu mă căutați prea mult
de membri
sunt la pământ
echipamental e scris 13
pe uniforma mea de trist terist
v-o las când mă aplec oricum
e de camuflaj să trăiți
nasol domnilor
condamnați frați
mă dezbrac de'ndat'
piele pentru voi mă fac
.
am decât patru membre
preferate amețite
cu atâta m-aleg
și eu după ultima noapte
de mimată libertate
și întâia iată
izbită noapte -
botezul de boboc
printr-o țară prea cazonă
pe care trei ani și cinci luni
făcând-o capră o am călărit
în cursa proanti președinte
cu mii de eliberări
pederaste
din belele
.
vă dau vin și bere pe alese
Tohani roșu rece Silva blondă rece
Silva neagră fierbinte
nu-mi luați gâtul animal acum neras
decât mustața să v-o mângâie
ce se lungește după alt și alt... pocal
altă și altă buză de sticlă
pe care o sparge
agitata alba spumă
.
perii-n soarele din Teleorman
mi se îngălbeneau de fumat prin birou
când mulți iarna în Victoriei mă huiduiau
acum toți perii și merii mi se coc la foc
am și-un membru
nu-l uitați
vrea mai mult
ba l-a nins
ba l-a plouat
ca merii-n mijocul verii
s-a andropauzat
hai după ce v-ați săturat
de mustața și de gâtul meu neras
să vă văd pe voi că eu
nici că v-o pot
băga

 

NICOLAE TZONE

Hai să mâncăm pur și simplu zăpadă și gheață
lui gheorghe grigurcu

mă spăl pe limbă cu apa care cîntă
în mîinile lui iisus cînd o bea
mă spăl pe fiecare vers pe care-l scriu
cu apa care cîntă în mîinile lui iisus
cînd o bea
mă spăl pe ochi cu viaţa tatălui meu
care a murit de mult
şi cu viaţa mamei mele
care m-a născut de mult

mă spăl pe limbă cu apa care cîntă
în mîinile lui iisus cînd o bea

*

biciul cine îl înghite pentru totdeauna
buboaiele uriaşe ale lui iov cine le mănîncă
întocmai cum zmeură dulce-ar mînca
viaţa mea cine o desparte în albă şi neagră
şi o aruncă nu jos pe pămînt ci sus
în pieptul ţesut din ochi de vulturi
negri jumătate jumătate albi
ai norilor de nevăzut de pe pămînt
cine o lasă borţoasă pe ea singurătatea mea
dacă nu moartea mea
care e zăpada care în clipa aceasta
se leagănă somnoroasă în mustaţa
şi de in şi de cînepă a lui dumnezeu
cine-l suie pe iepure pînă în adîncul plămînilor mei
şi-l dezpoaie de frica crezută fără leac
chiar cu mîinile mele
cine face focul în miezul focului
şi-l mănîncă după aceea cu gura mea
dacă nu chiar eu mai înainte cu o mie de ani
de a mă naşte mama mea

*

dumnezeu din ce în ce mai curios
şi-a sumes mînecile cămăşii de pînză de in
pînă deasupra de coate
după care a înfipt toate cele zece degete
deodată în creştetul capului meu
şi mi-a întors capul pe dos

nu mai am de ales
voi umbla de-acum înainte printre semeni
cu capul întors pe dos
ca o floare sîngerîndă

 GEORGE ANCA

Cei de peste o mie de ani

         Apus consumat. Şuier de tren, icnet de coş, zbârnâit de elice. Bărbatul cade cu sârmele de înaltă tensiune. Femeia îi urmează ţeapănă. Ceilalţi nu cad, taie valea pe 3 – 4 poteci. Dacă n-am fost atent, plătesc. Să văd cum mă răzbun. S-au dus mai toţi. Pilotarea s-a terminat pe vecie. Credeam c-o să-mi meargă. Să încetinească, şi eu să cobor. Am nişte torturi pe dinăuntru.

         Nu vreţi să vă mai spun despre păduche? Altădată. De ce, mă, ce e mai frumos? Nu l-am răbdat înmulţindu-se pe capul meu mai mult de zece ani, când m-am îmbătat. S-a făcut mare, a început să mă sâcâie şi de-aia m-am îmbătat. Sau m-am îmbătat pentru că i-am dat o prăjitură? Nu mai dădusem aşa ceva niciodată, nimănui. Scuipă.

         Îl băgasem în spital, zicea c-o să moară. Am greşit că i-am dat atunci o prăjitură? Vorbeşte singur. Dă seul încoace. Tare. N-auzi să dai seul? Nu mai e nevoie, toţi ăştia fripţi au fost unşi. Ai rămas tu să te ung a doua oară. Nu-ţi bate joc de mine, nici să te botezi de două ori nu e bine. Nu mă mai unge, altfel şi eu să-ţi dau cu sfânta veste-bună în cap. Iar bate câmpii. Ăsta moare, pentru ăsta trebuie să dăm telefon la salvare. Ăsta nu se potoleşte. Ăsta nu ştie multe. Ăsta e disperat, puşcăriaş. Ăsta îţi dă în cap. Lasă, că mai e niţel, urmele incendiului au rămas numai pe faţă, sub seul donat cu atâta dărnicie de persoane particulare.

         Afară plouă. Rog analiza! Acum analizăm afară plouă. Analizăm afară. Analizăm plouă. Rog analizaţi afară plouă! Vrem să analizăm afară nu mai plouă. Treceţi în scripte. Concret, concret, vă rog, pupăză cuc coacăză nuc coacăză cuc pupăză nuc.

         Scrie întrebarea. N-am ce scrie, nu întreb. Răspunde, ce înseamnă să rezist (frunză)? Înseamnă să nu cazi din copac nici toamna. Aluzii la Solomon (iubită – copac)? Nu, la apostolul Pavel. Pavel era impotent. De unde ştii. Mi-a spus bunicul. Poate bunicului tău i-a spus bunica ta. Bunicul zicea la adulter dumnezeu. Putea să-i zică şi Adam. Adam n-avea pantaloni. Bunica n-avea rochie. Nu mi-a lăsat poze. Nici tu ei. Vrei să fiu eu bunicul meu şi tu bunica mea? Îi îmbrăcăm cu hainele noastre. Şi mergem noi în rai.

         Tu ai ceas. Lumea s-a întors. Nepoate, ce zic eu? La ce să se întoarcă omul? Mai bine rămâi acolo unde te afli. Mai bine şi mai bine să nu pleci, cumnate. Staţi aşa, am stins lumina, nu vă speriaţi. În şcoală, când jucaţi teatru, ce v-ar fi păsat? Vă trebuiau stele? Nimic mai simplu. Vă trebuia să râdeţi ori să râdă lumea, repede un monolog. Acum aveţi amândoi ţigările aprinse în întuneric, altfel nici nu v-aş recunoaşte, pe unde aţi fi, încotro aţi apuca-o. Ia zi, nu e ca pe front, nene Ioane? Nici pomeneală. Făcuşi tu întuneric, da' nu e nicio nenorocire.

         N-auziţi gălăgie, nu-i aşa? În satul nostru e şi linişte, e şi gălăgie. Parcă s-ar lupta nişte oameni în curtea vecină. Mai vedea. S-ar putea bate, dar nu pentru ceva ca lumea. Parcă i-aş cunoaşte. Nu-i interesează. De-ar fi venit cei cu care aranjasem, n-am prea ştiut eu să-i pregătesc. Patru cară pe altul. Aşa, mă, fire-al dracului, mă dăduşi jos şi pe mine. Scoal' şi pune mâna iar. Aţi lăsat greul pe mine. Eşti mai tânăr, de. Nu e prieten cu tine? Ăsta nu e prieten cu nimeni.

         Te-mbătaşi, mă, porcule! N-auzi, trezeşte-te şi hai acasă. Na, că-mi scăpă şi mie. L-am adus până la poartă, acum du-l tu acasă, Gheorghe. Cum, nu puturăm patru oameni, şi eu singur să mă lupt cu el până acasă pe zăpada asta, noaptea...? Să-l ducem iar pe sală. Hai, mă, la tac-to. Du-te tu. Al dracului, credeam că nu vorbeşti, cine eşti, mă? Dracu'! E, îl auziţi? Tu erai,mă, dracu'? Uite, mă, că nu e mort. Ia să vedem dacă are ceva în pantaloni. Râmă. Râmă.

         Aprind lumina. Au plecat repede oamenii mei şi nu e nici a mia parte din cât am vrut. O noapte a stat omul ăla beat pe ciment. Eu tocmai mă întorsesem şi am crezut că înnebunesc şi de teamă şi de frig, ascultându-i cum îşi băteau joc de el, că aşa era drept.

         Spune mai bine ce mai e pe la oraş? Bine. Taică-tău are acelaşi servici? Da. A fost deştept. Am rămas eu în locul lui. Eşti tânăr. Ai timp. I-ai semănat. Te-a dat la şcoală. Când am plecat în armată, era de părere că şi viaţa toată mi-o pot trăi ca militar. Dacă-ţi place... Mie? Nu-ţi place, ai? Plec iar. Ai şi tu grijă să te aperi. Te aperi dacă poţi, dar tu poţi. Vreau să-mi daţi ajutor. N-ai tu nevoie de ajutorul nostru... Dacă-ţi putem fi de ajutor...

         Îi las pe unchiul şi pe cumnatul său. Pe jos e cadavrul din noaptea trecută. Stau de o parte nevăzut. Le spun să mă aştepte un pic. M-aşteptaţi un pic, fac rost de ţuică. Dispar. Doar că n-o fi dormind ăsta aici, da' cine-o fi? Seamănă cu nepotul tău, mare minune. Măă, eşti mort, ce e cu tine? Doamne fereşte. Hai să-l cărăm în pat. Să-l aşteptăm pe nepotu'. El abia a venit, poate-l salvăm. Pe cine, n-ai pe cine salva, nu l-a salvat nici nepotu-meu. Auzii eu ceva. Nu înţeleg de ce vorbea într-una de armată. Nu de armată, de război. Mă mir că avem doar un mort. Nu vorbi aşa, că acum s-a terminat. O fi înnebunit ca mă-sa. Soru-mea.

         Când erai tu la şcoală şi eu nu plecasem încă, ai spus o poezie frumoasă, din istorie. Mai spune-o şi acuma. O ştiu pe toată, dar... Aha... ţi-e greu. Stau şi mă gândesc dacă nu e păcat. Dar ăsta n-a fost păcat? Uite ce-ai făcut. Eu? N-am zis nimănui nimica de când m-am întors din armată... Nici eu de când m-am întors din război... Ia-l tu de mâini, că eu îl apuc de picioare.

         Ce fericire să vezi şi să nu poţi, lucru lângă lucru, să creezi ce ţi-ar aduce bucurie. Am ajuns un necunoscător perfect. De-aş fi stafia măcar a unui obiect. Mi-aş da mâinile pe alte mâini. Moarte neodihnită, contorsiuni mărunte. Bătrâneţea e în lună. Îţi scriu această scrisoare, convins că citind-o vei veni să mă mai vezi. Universul mă face să gem.

         Redactorul şef adjunct i-a făcut semn şefei de secţie, să stea şi ea, că o interesează. Nu mai sunt bolnav. Ai fost bolnav, când? De sărbători. Dar ştii schimbările? Deci nu poţi vorbi cu oricine despre orice. Am un fragment, citit nu prea răguşit, de Tudor Muşatescu. Nu se mai poate da ceva (de dragul culorii). Am auzit că ai un scriitor... M... Ion Iovescu. Da. Ţine-l, deocamdată nu merge. MRP mi-a promis că va citi din jurnalul său. Din orice jurnal, la cine mergi, vezi să aduci ceva care ştii tu că ar merge. Adrian Marino a zis că scrie despre biografii, dar nu l-am găsit. Lasă-l, dacă nu l-ai găsit... Pe Profira Sadoveanu am abandonat-o. De ce, Sadoveanu acoperă o epocă literară. Sigur, sigur. De ce? Dacă are pagini frumoase... ea este... Mircea Ciobanu scrie nişte epistole. Mă gândesc...Care Mircea Ciobanu, cu Martorii? Da, cu Martorii. Lasă-l. Nu numai memorialistică. Nu, am o imprimare cu Euge Barbu: voi mai scrie şi alte volume intitulate jurnal, vor fi de fapt romane, câteva. Aşa spune. Mda... Pe urmă, am o falsă slăbiciune pentru Demostene Botez, vedeţi, îşi scrie memoriile, au un preludiu, scriitorii, măreţia lor. O ţinută etică. Da, doamnă.

         Imediat după prolog. Stau de vreun ceas înţepenit şi trag cu urechea. Mi-e frig. Sunt la mine acasă şi mi-e frig. O fi unu noaptea. Stelele fac frig. Să mai ascult. Patru inşi îl cară acasă, beat. Eu stau în umbră, ei în întuneric. De la aşa, mă, fire-al dracului la râmă, râmă, râd. Râd şi eu şi tremur de frig. Hă, hm. Ce-o să se aleagă de ăla beat, pe sloiul de ciment? Nu i-o fi ruşine? Matale ştii, neică Georgică, şi eu mă îmbăt, da' o iau şi prin şanţ şi tot mă duc singur acasă. Dă-te dracului. Ba de ce? În halul ăsta... Cine e mă-ta, mă? Curvă...

         Râd iar. Râd şi eu. Stau într-o poziţie fixă. Cine m-o fi obligând. Parcă ăştia... Ia... S-a făcut linişte. S-au potolit. Tuşesc, şi degeaba. Adio. Care-or fi fost. Oare ei or fi fost? Şi beatul? Să-l car. Bună creştere. Trebuie să fi degerat. Îl car ca pe un cadavru. Măcar să fi constatat cei patru ce s-a petrecut. Dar ei s-au dus. Unde?

         Nu ştii, mamă, care-a fost ăla beat. Care? Ai şi tu grijă, soru-meo, să nu mai pice în curte la tine, că îl cărarăm noi la loc. Ce-aveţi, mă, fraţilor... Abia s-a întors fi-meu şi altceva nu aveţi de vorbit? Trebuie să plec. Aici nu mai e de tine. Data viitoare o să te rog să te uiţi pe lucrările mele. Am un băiat popular, la ce să zic... Cu ăla ce facem? Eu zic să se trezească întâi. Nu e din sat. Precis nu e de la noi. Da' ce-a păţit? Nici nu mai suflă. O să aibă tata de lucru, că-l ajută şi la înmormântări. Să nu-i vorbiţi de fratele meu, că plânge. Atâta-i e, dă mereu de băut cui îl minte, ba că a murit, ba că n-a murit. Păi ăla de-l cărarăm noi la loc e de vârsta lui fiu-tău. Cine ştie, doar că nu i-a venit stafia? Cum l-a speriat ginerit-o pe cumnatul, că e aci. M-a speriat, dar până la urmă, când l-am ameninţat că-i dau în cap, şi-a scos masca. Oricum să ştii, mamă, că nu e a bună. Nu ştiu cu ce inimă o să plec iar.

         Nu mai pleca! Noru-mea a zis că ar veni aici, ne-am înţelege. El nu mai poate trăi aici. Sigur, are alt rost. Noi stăm pe patul ăsta de lemn, dar sunt şi altfel de pături. Şi parcă numai pături? Fratele mare, dacă se întorcea cu adevărat, pe el să-l fi auzit. Mai e cineva. Cine? Bunicul matale. Ia uite, şi de el ţi-ai adus aminte. De el poţi să-i spui lui tata, că ai umblat pe la Dunăre, prin câmpie, şi că i-ai găsit pe-o cruce numele. O să te creadă. Să-i spui asta, auzi? Ia să încerci, să se bucure. Minte-l.  Vezi-ţi, mă fată, de ale tale, tata are pe-ale lui. Băiatul face cum crede că e mai bine, dar ce să spună mai întâi dacă pleacă? Unchiule, nu te supăra, ştii cum arăta Nicolae Bălcescu? Îl văd în faţa ochilor. Dar mai văd eu şi pe altcineva. Şi ai mei au fost cineva, să ştii. Râd, dau măşti pe jos şi uitaţi-vă cum joacă pe ele, rugându-le să-i ajute. Ajută-ne, ajută-ne să-l ducem. Ajutaţi-ne toţi şi toate să-l ducem. Să-l ducem cât nu se trezeşte.

                                                                           

Aseară

         Merg roatele tramvaiului sub noi către apus, se vor deschide uşile şi mulţi vor cădea. Într-un oraş plin de nămol va trece domnul cu pistol oraş ca un atol domnul cu pistol oraş cu maţul gol domnul un pistol. Cu trenul se merge greu, a zis filosoful. Regretă că n-am fost la Europa, în Eforie. Citea plecările şi sosirile. Nu găsise pâine de care căuta. Cumpăra pentru mai mulţi. Am ocolit autogara, un cimitir, oamenii mor, Tudore. Ce visezi, şi bune şi rele? Artiştii se sinucid. M-a invitat la Muzeul Fălticenilor să văd păsări. Statuia în stânga, un soldat, am venit degeaba, ne-am întors. Bustul lui Cuza, ca pe bancnota de 50, nu i se pare, ca-n manualul de clasa a 8-a, că da. În autogară nu aveai unde sta, bătrânul cu barbă avea piciorul tăiat.

         Persoană mută din filme de altădată. Pică frunze politice, m-a luat dracu'. Mai bine mut, pălărier pe Călăraşi. Faci jurnal, biografia nevestei, în loc de droguri. Sunt un democrat. Am fost un om nebun. Aseară se mai putea şi-ntr-un fel şi-n altul. Şi mi-am trădat interesele vitale, nu? Eram minunaţi, eu şi artista. Ea plânge întâi cu ochiul drept, depărtat de mine. Nu sunt eu vinovat. S-a dus liniştea, dar nici nu se aude aproape nimic. Stelele muriseră, cine mai trage sforile? Biografia artistei, nu e viaţa ei.

         Încă stăpâneam anumită avere. Mi-e teamă să mi-o amintesc. S-ar duce timpul trândăviei. Am văzut apusul, nu al meu, pasiunea mea. Mi-am cumpărat ţigări, lunea închise, duminica închise, zilele au trecut. Aveam să-mi scot singur ochii. Nu am nimic de spus în această societate. Să fi murit incendiat. Luna trecuse de zid. Atunci mi-am rupt piciorul. Mai bine nu mi l-aş fi rupt. Aveam de mers din nou. În autobuz, muncitorul mănâncă pâine albă cu salam, firimiturile au acoperit scaunul din dreapta, le dau la o parte, mă aşez, scot cartea şi citesc ontologie.

         Aseară fusesem călcat de cei ce ştiu să ia bani spunând că mai toate trebuie dărâmate, de femeile vorbăreţe la culme, de unul în haină de piele. Le Bateau ivre în original, am luat o traducere, apoi protocolul pentru un club Mateiu Caragiale. Mi-am visat noaptea cartea mea, neapărută încă, se interesau cititorii de aventuri pe toate drumurile, iar înăuntru era poezie. Şi ei fuseseră păcăliţi, în visul meu. Bine-ar fi să mă păcălească şi ei tot în vis, fie şi al lor.

         Aseară, ah, nu e timp pentru aseară. Magazie mare, stoc de mandate. Mă uit la ea ca la un glob de aur, nu ţine la mine, dar o iubesc. Nu e nevasta mea? A vrut să mă prindă în ofsaid. E, ai văzut... A venit şi maistrul, şi inginerul, şi şeful. Muncim de ne rupem. Toată ziua la flacără, mai a dracu' ca bomba atomică. 65 de ani. 4 eclere. Aglomeraţie. Doi soldaţi spre Ştefan Furtună  spre hipodrom, aerodină, bătrânele din Cotroceni. Ginere cu socrul pe malul lacului Balta Albă. Legătura cu tov. Ministru. 27 de ani, neprofesionist, profunzimi, nu.

         Năpârcă viforâtă, pajură împăjurată, nu vă duceţi să daţi foc la şuri. Eu nu mă mai pociu odihni în sălaşul meu de răul vrăjmaşilor şi al pizmaşilor. Iaa, lună, urâtul din faţa mea şi din faţa soţiei mele. Lucrurile se petreceau în aceeaşi dictatură a treburilor de ziua. Ţipătul meu, lăcusta între ziduri de cărţi, nu sunt dresor de lăcuste. E gata planul pe zece ani? Am sărit în sus, altfel decât cu o seară înainte, când turnase apă fiartă pe mine. Ori nu-l vom putea duce la capăt, ori, ducându-l, am pierdut orice speranţă de aventură spirituală. Plus de asta, am proferat: va fi un plan... Îmi dau seama că ameninţam, fără să vreau, cu exterminarea noastră, a familiei mele lipsită de mijloace elementare pentru lucru creator.

         Bărbatul care nu bea lua-l-ar dracu' să ne ia. Coadă la îngheţată în cornet mare. Aseară, în prezenţa prinţului... aşa începea documentul... 1920... generalul Estiene... aviaţie pe cablu... Ştii cine conducea guvernul? mă întreabă Henri Coandă. Laval, îmi intimează (nici taică-meu nu era născut). Acelaşi lucru şi aseară, 49 de ani. Eu am 25. Tu ai... Nici tatăl meu, observi. Acum, cine ştie de unde atâta grijă...

         Sistemul aşteaptă. Sistemul de aseară, negândit, nesperat. Ultimul copil. Cel mai important lucru este să poţi spune aseară. Din doi gemeni, tatăl meu. La ce să mai ucidem? Artişti criminali, vă răzbunaţi ideal lucrurile ce nu trăiesc şi nu pot muri hipercategorematic. Dumnezeu e-n faţă. Creştinătatea e generală. Sanscrita, pierdere de timp (?) Flexionare în germană. Îmbogăţirea (cine are nevoie?) limbii. Aproape că trecuse seara. Amnezia doamnei P (dacă nu mă înşel, Poo) se vindecase, şi-a amintit de mine. Plictisit de scuturatul frunzelor, mă scutur din mine. Santikapoupiwaieimontirakakara. Catehism aseară.

         Aseară nu mă interesa spionul. Crezi că vei traduce Milton. Kant. Staţii reînfiinţate. Picior scos la pensie. Spionul se reîmprietenise cu securiştii tocmai aseară. Alibiuri în urmăriri şi în cuvinte. Vârsta-mi fragă. Neaga reaua sparge mahalaua. Trei ferestruici dădeau în stradă. L-au scos din joc. Lebt wohl! Acoperite de zgomotul conductelor, maşinile puteau trece şi peste trupurile lor amestecate printre ruine de neidentificat în întuneric.

         Îngerul încărunţise. L-a urmărit o oră şi asta a numit-o muncă. Ar fi vrut să-l omoare şi asta nu s-ar fi numit crimă. Avea motive să-l omoare şi asta se numeşte justiţia lui. Şi dacă l-a urmărit, fără să-l omoare, se numeşte că a fost om. Trei stele pe epoleţi. Doctorul n-a constatat moarte. Judecătorul n-a constatat huliganism. Să luăm pe popă, să luăm pe comandant, ei ce spun? Nimic. Nici femeia de serviciu, nici infirmul. Bănuitor cum sunt, or să mă constate pe mine. De-am provocat pârjolul în care pomperii şi-au găsit sfârşitul.

         S-a găsit valută. Am şi ruble. Între noi s-a înfiripat aşa-zisa prietenie, care a dus la căsătoria mea cu această fată, dar până atunci, câte nu s-au întâmplat? Furturi comise prin chei potrivite. Fălticeni, 15.000 lei, Vosoliu Natalia, 5000 îngropaţi. Între Bacău-Dolhasca, furată, în tren o valiză. Gh. Zăhărescu, infractor periculos. Evadare, 1961, din penitenciarul Iaşi, secţia Bucium. Spargere la Agenţia de presă sovietică Novosti, Braşov, 24 000 lei, obiecte. De ce nu s-au dus cu el să dezgroape banii?

VAVILA  POPOVICI

Prefață la „Radio Diaspora un deceniu”

Pentru a înțelege rațiunea lecturii acestei cărți, voi începe prin a vă spune că Radio ProDiaspora împlinește în acest an 2019, zece ani de activitate. Să-i urăm dintr-un început: La mulți ani!

„Radioul de VIS, viață, iubire și speranță” a fost înființat în anul 2009, în urma unui proiect realizat de talentata, ființa pasională Ecaterina Cîmpean din România, Robert Landmann din Germania, și Bogdan Essig din Anglia, pentru românii de pretu-tindeni, dar și pentru cei de acasă.

  

Postul de radio, numit „ProDiaspora”, după cum îi spune numele, s-a născut din dorința de a micșora distanțele dintre românii răspândiți în toate colțurile lumii și a celor rămași acasă, apropiindu-i și aducându-le clipe de bucurie în suflete.

Doamna Ecaterina Cîmpean împreună cu domnul Robert Landmann din Germania  și  domnul Bogdan Essig din Anglia au avut această genială idee de a crea un spațiu informațional și cultural unic, în care valorile să circule nestingherit, vrând să păstreze totodată, tradițiile și obiceiurile care sunt tezaurul sufletului românesc, pentru a putea fi duse mai departe, fiindcă, considerau dumnealor, „numai așa vom fi demni a viețui pe plaiurile unde s-a zămislit neasemuita alcătuire de cuvinte românești”, de multe ori pe minunate sunete vocale și instrumentale. Cu adevărat, tradițiile, obiceiurile – tezaur al sufletului românesc – nu trebuie uitate, căci „cine uită, nu merită”, spunea Nicolae Iorga, ci păstrate și făcute cunoscute noilor generații de români, dar și celor din afară, interesați de frumoasele noastre obiceiuri, de cultura noastră în general, de gândirea românească care nu este de neglijat, pentru nuanța și valoarea sa deosebită. Și mai cred că sensibilitatea sufletului românesc este semnul unei puteri divine existente în noi. Oriunde ne-am găsi, suntem legați sufletește de pământul patriei prin trecutul istoric, prin viața pe care am trăit-o în țară – noi cei plecați prin străinătăți –, și cu gândul la tot ce va fi după plecarea noastră din această viață, căci „Patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri” scria Delavrancea. Iar Mihai Eminescu caracteriza, cu un ton demn: „Țara este rodul a zeci de generații și aparține altor zeci de generații care vor veni…”.

  

Entuziasmul i-a cuprins pe mulți, unii dorind să se implice, să ajute la realizarea acestui „Vis”. S-au alăturat români de pe toate meridianele pământului: Franța, Anglia, Olanda, Germania, Italia, Belgia, Spania, Republica Moldova, Austria,  Australia, SUA. ș.a.

  

Radio ProDiaspora emite, de atunci și în prezent, știri on-line, informații în limba română despre evenimentele culturale, artistice, despre viața din țară, muzică... ea fiind, după spusele compo-zitorului, chitaristului englez Robert Fripp, „vinul care umple cupa tăcerii”, cu scopul de a da posibilitatea celor plecați de acasă să se simtă mai aproape de locurile în care s-au născut, au trăit și, de cele mai multe ori, au și ascultat acea muzică, căci „muzica pornește din inimă și se adresează inimilor”, după spusele compozitorului român George Enescu, sau ale compozitorului german Ludvig van Beethoven: „Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească”. Spiritul omului are nevoie de clipe în care să poată auzi sunetele muzicii, fără ele viața ne-ar fi animalică, nerelaxantă. Dar, până și unor animale le place muzica, iar păsărilor nici nu mai vorbim!

   

Echipa Radio Pro Diaspora este alcătuită din redactori și colaboratori români, pasionați de ideea de a face ceva pentru diaspora, mulți dintre ei cu experiență în jurnalism. Efortul lor este unul voluntar, activitatea lor nefiind remunerată. Directorul General Radio ProDiaspora, doamna Ecaterina Câmpean afirma: „Voluntarii nu sunt plătiți, nu pentru că nu au nicio valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!” Printre realizatori se numără absolvenți de Conservator, interpreți de muzică folk, populară, country modern, precum și ziariști, scriitori, profesori, dar și oameni cu meserii obișnuite care lucrează cu pasiune, dăruire, cu suflet, numele lor fiind de acum cunoscute de ascultătorii radioului. Și fiind un radio online poate fi ascultat oriunde în lume.

  

„Zece ani de existență provoacă sentimente de bucurie, de mândrie pentru realizările în această perioadă”, menționează cei din echipă, în frunte cu Directorul General Radio ProDiaspora care, dăruiește mult din timp, gânduri și trăiri, acestui post funcțional. În lărgirea spațiului de activitate, pentru a oferi ascultătorilor mai multe mijloace de informare și divertisment, Radioul s-a îmbogățit cu rândurile scrise cuprinse într-o revistă, cu intenția ca ascultătorul să poată lua cunoștință și de litera scrisă, descoperind articole cu semnături cunoscute din literatura română contemporană. Este vorba de valoroasa revistă intitulată „ProLitera”, în care se publică evenimente, informații, versuri, eseuri, interviuri care cultivă mintea cititorului. De revistă se ocupă, în primul rând, scriitorul cu bogata activitate literară și publicistică – domnul George Roca din Australia, redactorul șef al acestei reviste. Personal m-am bucurat de-a lungul acestor ani de colaborare, prin publicarea de poezii, articole și eseuri, în prețioasa revistă.

  

În general, revistele de cultură au un rol major în dezvoltarea literaturii, deoarece contribuie la afirmarea talentelor și curentelor literare, depășind granițele țării, astfel făcând cunoscută cultura contemporană. Mulți oameni de cultură au contribuit într-o mai mare sau mai mică măsură la dezvoltarea literaturii române legându-și numele și evoluția de câte o revistă importantă. Lectura te face să evadezi din cotidian, ea este una dintre căile de urmat ale omului pentru îndeplinirea rostului său în această lume, identificarea cu Eul divin din el însuși, până la integrarea sa în Divinitate. Devoțiunea și acțiunea, precum și cunoașterea sunt căile omului pentru deconectarea din infernul lumii fenomenale și pentru eliberarea sa din hidoasele învelișuri pământești a sinelui său divin.

  

Când oamenii citesc reviste de cultură, ei își îmbogățesc vocabularul, își dezvoltă interesul pentru anumite domenii de cultură și astfel se formează o societate de oameni deosebiți, care știu să gândească mai profund la problemele vieții și care vor să clădească un viitor mai bun generațiilor viitoare.

  

Scriitorul are un rol important în societatea în care trăiește. Scriitorii se numără adesea printre valorile care definesc specificul unei societăți, prin puterea lor creatoare surprinzând și redând ceea ce este esențial în tradiția și felul de a fi al unui popor.

  

Într-o societate în care valorile importante sunt tot mai șterse, avem nevoie de oameni atrași spre frumos, spre bine, care să ne reprezinte. Să înțelegem că sufletul celui care creează se contopește cu „sufletul” națiunii din care face parte, pe care o pune în valoare și pe care o înalță în sensul progresului.

  

Prin lectura materialelor publicate românii dove-desc iubirea de Patrie și de limba română, una dintre cele mai frumoase limbi vorbite din lume, de un popor a cărui obârșie se adâncește în istorie pe o perioadă cu mult peste două milenii, limbă cu o muzicalitate aparte, despre care în secolul al 19-lea, un scriitor român, pe nume George Sion, cu sufletul plin de mândrie pentru limba și neamul românesc, scria poezia intitulată „Limba românească”: „Mult e dulce și frumoasă,/ Limba ce-o vorbim!./ Altă limbă-armonioasă/ ca ea nu găsim…”. Dar poetul Mateevici? – „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată …”, fiindcă limba care a crescut în și cu noi, la toate vârstele, nu poate fi înlocuită de nici o limbă învățată, oricât de bine. Este limba interiorității, a eului profund, limba în care gândim. Cu fondul sonor al radioului și cu paginile scrise ale revistei se aduce în prim plan viața de zi cu zi din țara noastră, evenimente care ne macină sufletele; se amintesc cu dragoste, se păstrează și se duc mai departe tradițiile și obiceiurile țării, - tezaurul sufletului nostru românesc. Poetul Luis Cernuda născut în Spania și stabilit ulterior în Mexic, scria: „Pământ natal, ești cu atât mai mult al meu cu cât ești mai departe”.

  

Sunt convinsă că iubirea călăuzește sufletele celor care de zece ani trudesc cu pasiune la acest post de radio și la această revistă de cultură. Și cum dincolo de zonele de umbră și temeri existente în viața noastră suntem definiți prin ceea ce dăruim, echipa ProDiaspora alegând lucruri pe cât posibil de frumoase, interesante și folositoare, dăruiește cu iubire „hrana” sufletească, întru îmbogățire.

  

Muzica – literatură a inimii – începe acolo unde sfârșește vorbirea/scrierea noastră. Uneori vorbirea /scrierea și muzica se suprapun, ele fiind – surori gemene.

Felicitări inițiatorilor și susținătorilor acestei minunate activități! 

MOȘ NELUTZU G

Alege

Ai de ales, mi-a zis
când nimic nu mai era de ales.
În prăbuşire, perete interzis,
albul ninge cu alb. Imens.

Ce-aş fi putut să aleg?!
Îngheţul se lăţeşte sticlos.
Aleg să alerg. Alerg
Impresurat de alb stâncos.

Alerg, ning, strig:
Nu-s urme! Nici mişcare!
Albul mă-neacă
Frig.
Strig!
Albule, vino din zare!

Nimic de ales.
Îngheţ. Uriaş ne-nţeles!

Cum de-a scăpat acest vers?
aprilie 1983

 ELENA POPESCU

Pentru Ei

Covorul de flori din Piaţa cea Sfântă,
acoperă eroii cei fără de moarte,
un pod de iubire pe care se-avântă
suflete pure, ce vin de departe...

O mare de flori aşteaptă-n tăcere
corabia viselor nemuritoare.
Noi plângem şi-a noastră tăcută durere
recheamă vâslaşii din depărtare.

Ei ne fac semne cu florile-n mână
ce, darnic, Iubirea le-a oferit.
Speranţa în inimi iar se adună
știind că trăiesc, deşi au murit.

Flori aşternute pios pe morminte
și-n locuri sfinţite de vieţi secerate.
Ai noştri eroi ne aduc, azi, aminte
că Ei, pentru noi, luptă mai departe ...

 

VALENTIN BUSUIOC

BicicletaI

niciodată nu am avut o bicicletă a mea

mama ar fi putut să-mi cumpere una
dar îi era teamă ca nu cumva
să am vreun accident

nici la scăldat nu mă lăsa
din aceeași pricină

pe timpul verii
un vecin mă lua la strâns fânul
și drept răsplată
îmi dădea bicicleta
să mă plimb preț de-o jumătate de ceas

când mai eram doar un punct
pe drumul ce ducea la râu
auzeam cum strigă să mă întorc
dar eu pedalam încontinuu
din ce în ce mai repede
până ce strigătul se mai auzea
doar în memorie
apoi nici acolo

până ce bicicleta ajungea cu roțile
apoi cu tot cu șa și cu mine
în apa călduță și limpede a râului
pe fundul căruia vedeam cum
crezând că m-a pierdut pentru totdeauna
mama
cu brațele larg deschise
mă aștepta
și plângea

ION ROȘIORU

Am înţeles că doar cu tine…

Am stat şi zi lângă fântână şi te-am gândit cu-atâta dor
Încât am înţeles cum teii îşi rostuiesc mireasma lor!

M-am dus la Dunăre cu gândul bolnav de tine să te strig
Şi-am înţeles într-o clipită de ce-i dă apa peste dig!

Văzând cum flăcări violete ţâşnesc din dâmbul tumular,
Am înţeles că nici aprinsul călcâielor nu e-n zadar!

Ascunsă-i poarta mănăstirii de-un trandafir agăţător:
Am înţeles că doar cu tine-n poem devin nemuritor!

LORA LEVITȚCHI

Iceberg

Icebergule, drag, eu te-am pierdut, pentru ceva momente,
În norii somnoroşi ce-n noapte au decis, să meargă la culcare,
Şi am rămas sub bolta bleumarină, înveşmântată în parfum de roze,
Pământul, de sub a mele picioarele, parcă-mi fugea necontrolat.

M-am speriat că ziua, întuneric deodată s-a făcut,
Căzut-am parcă, câteva trepte în abis,
Căci nu te-am ascultat şi pod de dependenţă, am creat,
Între al meu suflet cat un ocean in mult tumult,
şi al tau calm, sculptat in gheata , suflet pus la-l infinitului hotar,
Între-a mea mare zbuciumata şi între al tău, val de strateg, mult calculat,
Între a mea pădure de un verde-amazonit şi ale tale păsări maiestre, privighetoare,
Între al meu chip de-ondina şi a ta privire, albastra, de cristal, iubita matern de o Profira,
Între al meu soare, ce mi se-aseaza, dimineata la picioare şi lumea ta ce aristocrata-n rang se oglindeste pe~ale tale piscuri, fete,
Între~ al meu, plin de candoare, suras şi-a tale zile insorite, transformate-n a iernii celebrare.

Cum de- am putut să cred, in inocenţa mea, dreptatea,
De astă dată ca s-o împărti cu echitate, şi va veni,
Si pe la cei, ce parte de iubire, in asta viata, n-au avut;
Cum dragostea in petale diafane, albe, pe ale mele braţe, muncite, eu ţi-o port,
De face ca să freamăte, chiar firul cel firav de iarbă,
Pe el păşesc, în noaptea ce a urzit, a noastre destine, cu pas neauzit.
Cu păr cărunt, noi amândoi lasat-am, toată viaţa,
A iubirii, fericire, să treacă, efectiv, pe lângă noi.
Anii n-avură milă şi riduri pe faţă, pe frunte ne-au adus,
Acum, ce noi, mai aşteptăm, ca gârboviţi, cu dureri de spate,
Şi plafonaţi în relaţii comode, obsolete, de-a noastră dragoste, de basm,
Reînviata din antichitate, să uităm?!

Ştii tu, iubite iceberg, al nostru univers, a fost mărinimos,
O şansă dintr-un milion, a scos în calea noastră, iar noi ne-am regăsit,
De multe secole-am trecut, prin aceleasi aeropoarte, facut~am aceleasi escale,
Dar ale noastre suflete,cu ale noastre vieţi in ele, au mers tot timpul, în sensul opozit;
Pentru o primă noapte de iubire, pământul m-a lăsat să-l înconjor,
Ne-a scris în al destinului jurnal, o dimineaţă care vine,
Iar eu numai în ale tale braţe, mă opresc,
Şi devenim, purtati de aripi sacre, unul şi acelaşi om.

Eu te conjur dacă vei fuge, parte să ai, doar de năluce,
A ţepilor dulceaţă însângerată, a trandafirilor ce i-ai inghetat,
Să te înţepe, de-a mea inimă, tu cu ştiinţă, îmi vei frânge,
De te-ai jucat cu al meu suflet, cum alţii, de veacuri, au tot cercat.
Zdrobită-n suflet, în stană de piatră, ma voi preface,
Tac resemnată şi ale tale cuvinte, le strecor, prin sita fină a minţii,
Văd al tău suflet, că a-nceput, ca să-mi vorbească cand aurora boreala te dezmiarda,
Tu-mi povesteşti de amintirea dulceţilor vieţii,
Ce tu pe alţii i-ai lăsat, de ti le-au luat.
În platoşe de gheaţă al tău suflet, cu strasnicie, tu l-ai ferecat,
Şi devenit-ai, iceberg; cat despre dragosti,
Aşa facut-ai, de pare-se, le-ai inghetat.
Rugat-ai soarele, cu ale sale raze arzătoare,
Să te pătrundă pe după şale, ca să te înmoaie,
Ca în asta viaţă, eu să pot ca să te văz,
Nu doară matelot de gheaţă, ci, simplu om,
Ce poate liber a rade, a plânge şi a iubi.

Nu-ţi cer prea mult, ci doar sigiliul iubirii tale a-l primi,
Căci riul repezit, doar prin a rocilor de munte şti, a şopoti,
Iar bradul cel semeţ, va creşte, doar pe acele piscuri, înalte, aspre,
Iar zarea largă, cât vezi cu ochii, podoabă aleasa este, pentru pământ,
În fermecată îmbrăţişare a nevăzutului, aceasta, îl va înlănţui;
Pentru o noapte de iubire, alerg pe caii cei mai sălbateci prin vazduh, pamantul nu-l ating,
Ei au decis jăratec să mănânce, ca flăcări clocotinde pe-ale lor nări,
Să sufle, peste tine, dragă, icebergule, spre-a te topi.

Te rog, de tu decis-ai pe veci ca îngheţat să fii,
Prefă-te doar, pentru o noapte, că eşti uman,
Nu o considera o erezie, îţi cer să ai curajul de-a trăi,
dragosti vulcanice-n vâltori, cum n-ai trăit, în viaţa ta, printre ghetari, vreodat,
Candva decis~ai, pentru o carieră, la un sistem asa de efemer, pe viata a roboti.
Si ai facut ce societatea ti-a cerut, la o relatie standard, rece, te-ai pretat.

Stai, nu pleca, dacă, tot, tu, aşa, aparut-ai, ca din senin,
Luceafărul decis-a pentru marea sa dragostea de lume,
În fiecare noapte de-alabastu, pe bolta cea senină,
In nepamanteasca frumusete, a scanteia
Chiar tu simtit-ai că menite, a noastre destine,
Facute-au fost pentru a se încrucişa.
Un drum ce nu-i uşor eu îţi propun,
Dar, vezi, că din momentul când ne-am regăsit,
Parcă, pământul ce-l păşim, in fieşce zi, pare mai fericit?
În dimineaţi de vară răcoroase, ai săi aburi din păduri,
Respiră căldura incandescenta a pântecului lui,
Cu scopul, ca pe tine, icebergule, a te-nmuia.

O viaţă ce-am avut, decis-a sa se întâmpla, în mai multe locuri deodat,
A mele fărâme de suflet, din cele patru colţuri ale lumii le culeg,
Si-a lui înţelepciune ţi-o trimit, pe păsările ce-n pustie m-au hrănit,
Cu ale zeilor nectar, adus cu multe sacrificii, în a lor cioc,
Umbrele din a ta lumina albastra difuza, din ale tale platoşe de suflet,
Necercetate cu ochii minţii divine pănă-acum, de vreun om,
Ce ferecate in lacate, pana acuma, mereu, tu le-ai ţinut,
Decis-au, că e vremea lor de strălucit,
Cu al tău suflet de altă dat, cu patimă, mi-ai glăsuit:
"- Iată-mă-s aici cu tine, noi vom porni, a împlini, o viziune,
Ce am trăit-o doar în vis şi despre care nimănui, nu am vorbit."

Ştii tu, că anii cei uşori dar şi mai grei, ce au trecut,
Când fiecare a trăit în treaba lui, parfumul vieţilor noastre au luat,
Şi-acum ne minunam cum început-am, pe zi ce trece a îmbătrâni,
Şi inima pardalnica, doreste să mai prindă, a tinereţii fluturi, ce pare-se ca au zburat.
Tu oare, icerbergule, nu simţi, cum regala noastră dragoste, cea din trecut,
Cu ce intensitate de vulcan, din ale noastre piepturi a tasnit?!

Tu ai plecat şi de atunci, deşi eu toată lumea am cutreierat,
În ale mele vise, în fiecare noapte, te-am căutat de atâtea ori;
Îngerii mame mi-au trimis pe vocea, surâsul ce le stiu de prin trecut şi pusa-mi in ale mele mâini, portretul tău,
Acesta este modul în care eu m-am mulțumit, atâtea ere, să zâmbesc singură-n doi,
Acuma însă noi in oglida platoselor tale de gheata ne-am privit, voi dezlega, al mareelor mister,
Ce-nneacă a oamenilor suflete îndrăgostite, când ele se învolbură-n ocean pana la cer.

Stai, nu pleca, nu te grăbi, de astă dată, e vremea al nostrului destin,
O dragoste ce-i nou nouţă, de parcă-i scoasă acum din ţiplă,
Dă semne că vrea să se întoarcă şi să rămână,
Îar soarele, a noastre inimi cu multa tandreţe, le îmbrăţişează;
Stai, nu te închide în a ta răceala de "iceberg", cu un sec, "la revedere".
Da drumul sentimentelor ce iti apasa pe gheata de pe-ai tai umeri, care pe zi ce trece-i tot mai grea.

Când de pe-ale mele buze, sărutări pline de frage parfumate, tu vei începe a culege,
Pasi- v-om într-un fascinant univers, al unui timp de renaissance,
A noastră iubire din file îngălbenite, din ceasloave-i renăscută,
Iţi va aduce prunci, ce mult zglobii, cu mine, fericirea, ţi-or produce.
A ta încremenire de trei decade din suflet, se va spulbera,
A tale platoşe de gheaţă, fost-au doar curtezane de pripas,
Ce încremenit spre nemurire te-au ţinut, acuma, însă,
Te vor avea din nou sub a lor stăpânire, la "ad calendas graecas".

CATYA  KELARO

Și totuși, e frumoasă...

Cortina a căzut și ,,aplauze grele” s-au auzit peste cei ,,patru mușchetari ai artei”, protagoniștii spectacolului ,,Eu sunt.Și?” din cadrul Săptămânii Pride de la Cluj, stârnind ,,elogiile presei” cu ,,jocul lor remarcabil”, prin ,,viziunea regizorală de profundă finețe”, prin ,,bogăția simbolurilor” aduse în prim plan, efect al unor introspecții îndelungi și ale unor căutări asidue în lumea interioară. ,,Imperb, ca o statuie ecvestră a fost spectacolul ce promova toleranța, desființând, cu ajutorul recuzitei, tabuurile lumii în care trăim, oferind un suflu nou și o altă linie dialogului cultural” încât la final plecai încărcat de energia benefică a spectacolului și deveneai transparent și permeabil la noile idei, cu un creier rodind de atâta noutate, cerându-ți iertare că ai fost atâta vreme doar un închistat, un mizantrop, când lumea curcubeielor induse de consumul de droguri ia locul curcubeului de după ploi, într-o lume în care lacurile sunt de plastic căci vremea lacurilor cu nuferi a apus.
Aplauze grele, cu ambele mâini ,,eliberate” de lanțurile închisorilor de zi cu zi, cu mâini de bărbat date cu ojă, cu mâini de femeie halterofil, cu barbă și cu voce cavernoasă, aplauze grele în care fiecare spectator e martor al unei ,,–n vieri” ce vrea a îngropa Învierea. După ce Christmas a devenit ,,X-mas” Învierea o vor un spectacol al vierilor ori viermilor și nu al Vieții, iar teatrul devine – metaforic – un ring al bătăii cu nămol, mocirlind femininul și masculinul până la desființare, e un buldozer fin care vrea a nivela principiile educației creștine și a monta jocuri de lumini lasser peste ruinele bisericilor incendiate sau dărâmate. Aplauze grele, ca niște împușcături de heruvim, ca o explozie ce în urmă cu 50 de ani a dat de perete cu ușile bisericilor profanându-le în numele libertății și ateismului. Aplauze ca niște gloanțe ce au ros precum șobolanii din carnea zidurilor sfințite, scrijelind și martirizând încă o dată pe sfinți.
Aplauze ca un prohod al bunei cuviințe, de dragul unei teme atât de importante încât lumea nu poate dormi: situația gay-lor din lagărele cecene. Aceasta este tema pe care o anunță autorul și pe care regizorul a montat-o în decoruri mănăstirești neaoșe, cu bătaie lungă. Aplauze în care gongul ce vestea cândva începutul spectacolului de teatru se preschimbă, sub ochii contemplativi, în loviturile prin care piroanele intrau în carnea Mântuitorului. Și intră și astăzi. Spectacolul acesta ieftin se va perima într-o zi, după ce va umple inima spectatorilor cu acele însemne mult dorite, transformând un amfiteatru într-un stadion ori toaletă publică, spectacolul acesta va mânji orbita privitorului, dar Învierea continuă, Răstignirea e în stare permanentă de jertfă, chiar și atunci, când în numele artei se duc cruciade de carton, ale căror victime încă nu se pot număra pentru că e efectul aruncării unei pietre în lac și cercurile lăsate la suprafață se măresc. Aplauze ca o sonerie zbârnâind a crematoriu nazist, în care normalul e pus la zid și forțat să capituleze. Aplauze ca o injecție letală pentru bunul simț, hrănind orgoliul mărunt al celor care s-au distrat pe seama lui Hristos, căci El e cel vizat în spatele decorurilor și costumelor.
Pe chipul Lui, pe o icoană, cei patru tăiau ceapă închipuind o cină sodocrifă, icoana devenind un fel de fund de lemn deasupra căreia opt mâini dau un concert apocaliptic. Sub cojile de ceapă, ochii Domnului plâng tăcut. Ochii aceia care cheamă pe orice ultim căzut la pocăință. Nici de data aceasta nu a fost scutit de supliciu. Inconștient, l-au pus martor căderii, secerării unor suflete, în numele artei. În numele libertinajului care se vrea libertate. Ce aplauze grele ca o cortină de fier, în care privești, asculți, ești îngrozit în numele celor 7 ani de acasă, când o bunică sau mama îți împreunau mâinile sub icoană să te rogi, și gângureai Înger, îngerașul meu. Icoana aceea a bunicii a devenit acum simplu obiect de recuzită, un talger pe care se toacă mărunt capete de sfinți preînchipuite de ceapă. Formă de bulb de ceapă au turlele bisericilor rusești, cele nu până demult preschimbate, în numele toleranței, în săli de sport, discoteci, baruri, locuri de execuție și maltratare a celor ce cred. Tocat mărunt a fost chipul lui Ioan Botezătorul despărțit fiind de cap după dansul salomeic, toate deasupra chipului lui Hrist, de care secolul nostru nu mai încape, e scos din școli, la ora de religie, e scos din viața noastră, din familie, și iată arta vine să-i dea o nouă lovitură de cuțit.
Și totuși, e frumoasă...actrița care joacă singurul rol feminin din spectacol, micuța D’Artagnan, alături de Porthos(a), Aramis(a) și Athos(a). E singura căreia i se potrivește cu adevărat vălul călugăresc. Actorii, ei, bărbații îți dau senzația de travestiurile de Anul Nou, ori de farsele de la nuntă când în locul miresii sosește ascunsă sub văl o hârcă, baticurile puse strâmb stârnesc un zâmbet de milă. Simplul fapt că se recurge la recuzita sacră nu înseamnă că spectacolul a fost o reușită culturală, pentru că tema este ...situația gay-lor din lagărele din Cecenia. Cecenia? Da, acolo unde militarilor ruși li se taie capul pentru că nu renunță la ortodoxie. Sfântul Evgheni Rodionov, născut în 1977, copil simplu, cu o cruce de lemn la gât e luat prizonier în timpul unei patrulări. E prins și chinuit pentru crucea de lemn legată cu șnur la gât, el, a cărui viață nu fusese spectaculoasă până atunci cu nimica, dar crucea aceea de lemn avea să-l spânzure de cer. I s-a cerut să renunțe la ortodoxie sub pecetea torturii și i s-a tăiat capul devenind cel mai tânăr martir al Bisericii Ruse în 1996, la 19 ani. Unde? În Cecenia. Pentru că în Cecenia nu există lagăre de prizonieri, cu atât mai mult pentru inexistenții prizonieri gay întrucât islamul considera asta un păcat capital. O singură femeie a izbutit să străbată infernul cecen: mama soldatului Rodionov, pentru a cere trupul fiului ei acasă. Și-a reușit asta. Cel care i-a tăiat capul a murit demult într-o moarte înfiorătoare, iar la mormântul acestui tânăr e un pelerinaj foarte mare. Când cineva se joacă de-a Cecenia ar trebui să întrebe mama unui soldat rus a cărui viață a fost carne de tun, acolo unde hemoragia nu se oprește și sângele curge în valuri. E impardonabilă în acest caz ignoranța culturală a autorului și a regizorului care s-au grăbit a crede fără a cerceta. E impardonabil a servi un act de cultură prin apel la incultură. A păcăli publicul care vine în sala de spectacol pentru a se eleva. Acesta este rolul artei. A oferi o perspectivă superioară vieții, a modela, a educa, e maieutică. Nu e la maieu sau bustul gol. Arta nu înseamnă a ofensa marea majoritate a unei țări în numele sloganului mutilant și falspermisiv al toleranței care devine casă de tolerat orice abuz.
Și totuși, e frumoasă...icoana aceea care a plâns cu cojile de ceapă tăiate peste chipul Celui Mai curat dintre muritorii nemuritori...amintește de toate icoanele pe care le-au mutilat profanatorii, nu e un placaj pe care s-a lipit o foaie colantă, acolo duhul e viu și plânge cu lacrimi vii, a căror amărăciune are dulceața iertării. Icoana aceea pe care s-a tăiat ceapă mă duce cu gândul la filmul lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov, o capodoperă a cinematografiei universale despre viața sfântului iconograf al Sfintei Treimi, cu icoanele care respiră o altă lume, transcendența lor, puterea de a înflori mâini uscate și de a usca mâinile inconștiente ale celor ce acceptă a lua în derâdere sacrul. A râde de Dumnezeu e semn de nebunie. A râde de Dumnezeu sub umbrela artei, că în artă e permis orice, e confirmarea nebuniei, acolo unde gândul se află mereu la răspântia dintre bine și rău. Să-l tragi pe Dumnezeu de barbă spunând că nu s-a întâmplat nimic și să continui a râde fără a te înfricoșa amintește de scena nebuniei din piesele clasice de teatru, când bufonul se urcă pe tron și se crede rege și răgetul lui se vrea inocent, și lipsa rațiunii îi dă curaj și faptul că se găsesc aplaudaci îi sporește apetitul pentru blasfemie. Păcălitorul devine păcălit, dar nu acum pe scenă, în luminile rampei, ci mai târziu când anii vor cerne grâul de neghină. Căci Dumnezeu își are loviturile sale de maestru la masa destinului, când cărțile și literele se leagă altfel decât deznoadă firul actorii de astăzi, marionete în mâinile păpușarului regizoral. Actorul e constrâns să joace asemeni ursului cu sârmă în nas, pe care circarul de provincie îl plimbă din oraș în oraș, iar privitorii văd un animal care sare și face giumbușlucuri, dar ignoră sârma din nasul lui, ignoră botnița, ignoră biciul care lovește picioarele animalului să sară cât mai sus pentru a se feri de plesnet, ignoră funia din jurul gâtului pe care circarul o strunește cu forță. Trecătorii văd doar spectacolul. Prețul lui le e necunoscut. Și circarul nu face altceva decât să strângă bănuți vânzându-și sufletul. Iar pana care a scris se crede de vultur doar pentru că râde de Dumnezeu. Pana de gâscă ce se crede vultur.
Și totuși, e frumoasă...ortodoxia. Ortodoxia pe care o văd în filmele lui Pavăl Lungin, Ostrovul și în Țarul, în ambele joacă Piotr Mamonov, un fost cântăreț de rock ce a trecut de la heavy la divizia grea a eremiților. După terminarea filmărilor, a rămas pe insulă o vreme, continuând să caute răspuns. Pentru că Dumnezeu, acest mare gânditor, și dramaturg și taumaturg al lumii, a creat natura ca un mare decor de teatru, a lăsat în aer și în ființe o chemare spre nemurire, El nu a luat în râs niciodată omul, L-a înălțat la nivelul Lui, dumnezeiesc, i-a dat o șansă, a spulberat neantul, vidul, i-a oferit simfonia unei binecuvântări, El S-a răstignit pentru toți cei ce nu cred în El, pentru toți saltimbancii știrbi și cu gândirea mioapă, pentru toți cei robiți de dorința de a accede pe spinarea Lui însângerată de cruce, de a face o carieră simțindu-se puternici a se lua de piept cu acest îngenunchiat și răstignit Hristos, cu brațele străpunse de cuie, legate cu frânghii, batjocorit și scuipat.
Dacă Dumnezeu moare în biserici, în familie, în casele noastre, pe scenă, atunci e posibil orice-ul. Totul. Atunci, nota de plată e scadentă nu în rai, ci în iad. De aici, glorificarea egalității păcatului cu virtutea. Punem semnul egal între alb și negru, rai și iad, bine și rău, viață și moarte. E același lucru. A zidi cu a distruge. A râde cu a plânge, a respira cu a sufoca. A blama cu a aplauda. Să nu confundăm apa cu urina pe care deținuții politici din experimentul Pitești erau obligați de către torționari să o bea în loc de agheazmă. Există un punct de unde dacă satira trece de geamandură devine profanare. A toca ceapă pe o icoană asta înseamnă. Nu baticul negru pus pe capul unui bărbat ca un pirat. Profanarea icoanei. Acolo e un gest impardonabil care nu își găsește justificare în numele satirei și nici al artei. Acolo se taie pe chipul lui Dumnezeu, e atac la morală și la convingeri. E răstălmăcirea Liturghisirii, în loc de agneț e ceapa, trandafirul urât mirositor. Acolo intenția nu mai e nevinovată, ci ia în derâdere esența creștinismului...deasupra antimisului prefigurat de icoană se toacă ceapă...De aceea, aplauzele au uneori sunet de ospiciu. Goya spunea...somnul rațiunii naște monștri. Pe ai noștri, îi cunoaștem, le purtăm povara fără să ne-o prezinte nimeni în maniera commediei dell’arte. A pune semnul egal între îngeri și monștri, a apăsa pe pedala de accelerație că totul e permis e inelul de aur al nebuniei pus pe degetul încovoiat al bufonului care își joacă rolul în întuneric. A fi ortodox înseamnă a respira lumina și a-ți conecta coloana la lumina lui Hristos, cel al cărui chip a devenit un tocător de ceapă pentru o cină demistifiată, euharistia de mucava a artei mucegăinde, înseamnă să ți se facă milă pentru cei care-și câștigă pâinea cea de toate zilele din compromisul în numele artei, e o prostituție și asta. Servilismul în care nu crezi dar joci și spui la final că ți-ai făcut doar datoria. Datoria și-au făcut-o și naziștii în lagărele de concentrare, și torționarii din închisorile comuniste. Erau plătiți pentru munca lor.
și totuși, e frumoasă...icoana pe care au murdărit-o. Și totuși, e tristă condiția actorului care a uitat să mai recite din Shakespeare, nu are dicție dar are nervi, nu are joc scenic dar penibilul acoperă lipsurile adevărate. Genială montare, vor spune nonconformiștii...și mi-amintesc de cuvintele lui Petre Țuțea...,,un sfânt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune/ un sfânt poate face o minune. Geniul poate face isprăvi, nu minuni. Lumea de acum e ancorată în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și material, cu atât suntem mai departe de esența reală a lumii, de sfințenie. ” Și tot el, pare-mi-se, spunea...,,Geniul în comparație cu Dumnezeu e un oligofren”. Atunci, credeam că exagerează, acum, privind pe scenă măștile din ,,Eu sunt. Și?” îi dau dreptate...regizorul, genial de altfel, a tras la xerox o versiune inedită a personajului Chirița...Prin urmare, aplauzele grele care au căzut au făcut cortina să leșine, au tras focuri de armă spre cer de acolo de unde vine grindina peste sufletele învolburate, acolo de unde fulgerul spintecă nepăsarea și omul, devenit animal, spășit intră, precum ursul din circul de provincie, la final, în cușca cu gratii.
În ce crezi? A fost întrebat cândva un mare actor. În Dumnezeu sau în artă? Răspunsul a fost abisal și grăitor...dacă arta se dezice de Dumnezeu, eu nu mai cred în artă.
Și totuși...e frumoasă și nu mă dezic de ortodoxia cea denigrată și răstălmăcită.
,,Eu sunt! Și?” E titlul piesei.
Răspund: E meritul lui Dumnezeu că exiști.