16 MAI 1812
Mihai Eminescu – Liliana Coropca – Mihaela Aionesei
– Claudiu Târziu – Ion Groșescu – George Anca – Daniel Vorona – Traian Vasilcău
- Florica Bațu Ichim – Bogdan D. Popescu – Liliana Popa – Octavian Soviani –
Moș Nelutzu G – Vișan Dragoș – Cipariu Dan Mircea – Dorin Croitor – Cristi
Gabriel Moraru – Magdalina Dorina Suciu
Fragmente din articolele
publicate de poet în ziarul „Timpul”, în 1878.
… Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.
Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.
(Timpul, iunie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Unirea
… Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.
Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.
(Timpul, iunie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Unirea
„Basarabia”
este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei
Româneşti, a Basarabilor”.
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”.
„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.
(Timpul, 1 martie 1878)
„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.
(Timpul, 28 ianuarie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Basarabia
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”.
„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.
(Timpul, 1 martie 1878)
„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”.
(Timpul, 28 ianuarie 1878)
Timpul 16 mai 1812 Basarabia
„Dar cu ce drept pretinde Rusia
bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul
nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca
să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe
nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei
iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se întemeiază acest point
d’honneur?
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.
(Timpul, 25 ianuarie 1878)
„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sânt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.
(Timpul, 10 februarie 1878)
„Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
(Mihai Eminescu – Opere) TIMPUL
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”.
(Timpul, 25 ianuarie 1878)
„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sânt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.
(Timpul, 10 februarie 1878)
„Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
(Mihai Eminescu – Opere) TIMPUL
LILIANA
COROPCA
Panorama
comunismului în Moldova sovietică
În
curândl!
Până apare volumul, iată autorii și temele lucrării noastre:
Receptarea perioadei comuniste. Introducere în istoriografie (Nicolae Enciu) * Basarabia – gubernie rusească. 1812-1918 (Valentin Tomuleţ) * Procese de integrare a Basarabiei în cadrul României Mari (Larisa Noroc) * RASSM: formare și evoluție (Valentin Burlacu, Gheorghe Cojocaru) * Basarabia în perioada primei ocupații sovietice. Crearea RSSM (Mariana S. Țăranu) * Deportările (Viorica Olaru-Cemîrtan) * Între seceră și ciocan: schimbări de mentalitate induse de înfometarea populaţiei din RSS Moldovenească, 1946-1947 (Larisa Turea) * De la reformele hruşcioviste spre restructurarea gorbaciovistă, 1953-1985 (Ruslan Șevcenco) * De la restructurarea URSS la independență RSSM,1985-1991 (Sergiu Musteață) * Simbolurile de stat ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti: stema, steagul, imnul (Silviu Andrieş-Tabac) * Instituții sovietice din RSSM (Marius Tărîţă) Legislația în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Ion Guceac) * Organizarea şi activitatea structurilor securităţii statului din RSS Moldovenească, 1940-1991 (Pavel Moraru) * Opoziție și rezistență față de puterea sovietică din RSSM (Ruslan Șevcenco) * Viaţa religioasă în RSSM (Nicolae Fuștei) * Politica de cadre și elitele (Lilia Crudu) * Politica națională (Octavian Ţîcu) * Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” din R(A)SS Moldovenească (Lidia Prisac) * Politica lingvistică în RSS Moldovenească (Ruslan Șevcenco) * Știința în RSS Moldovenească, 1945–1991 (Demir Dragnev, Ion Valer Xenofontov) * Politica sovietică în domeniul învățământului superior din RSS Moldovenească (Liliana Rotaru) * Istoricul din RSS Moldovenească între știință, politică și ideologie (Demir Dragnev, Ion Valer Xenofontov) * Mass-media în perioada postbelică (Silvia Grossu, Mihai Lescu) * Literatura (Maria Șleahtițchi) * Politica editorială (Eugen Lungu) * Viața teatrală într-un regim totalitar, 1933-1991 (Iurie Colesnic) * Cinematografia din RSSM – o mostră a genocidului cultural (Ana-Maria Plămădeală) * Muzica în Moldova Sovietică (Victor Ghilaș) * Pictura în RSS Moldovenească, între bătălie și melancolie (Vladimir Bulat) * Patrimoniul cultural în RSS Moldovenească (Valentina Ursu) * Arhitectura socialistă a Republicii Moldova, 1944-1991 (Dumitru Rusu) * Sportul în RSSM (Octavian Țîcu) * Procese demografice, 1945-1991 (Marius Tărîță) * Dimensiuni ale cotidianului sovietic în RSS Moldovenească (Lidia Prisac, Natalia Grădinaru) * Relațiile moldo-române în perioada anilor 1945-1990 (Svetlana Cebotari) * O cronologie a comunismului moldovenesc de la origini până la punerea sa în afara legii (Nicolae Enciu) * În loc de concluzii: Republica Moldova după dispariția URSS (Anatol Petrencu)
Până apare volumul, iată autorii și temele lucrării noastre:
Receptarea perioadei comuniste. Introducere în istoriografie (Nicolae Enciu) * Basarabia – gubernie rusească. 1812-1918 (Valentin Tomuleţ) * Procese de integrare a Basarabiei în cadrul României Mari (Larisa Noroc) * RASSM: formare și evoluție (Valentin Burlacu, Gheorghe Cojocaru) * Basarabia în perioada primei ocupații sovietice. Crearea RSSM (Mariana S. Țăranu) * Deportările (Viorica Olaru-Cemîrtan) * Între seceră și ciocan: schimbări de mentalitate induse de înfometarea populaţiei din RSS Moldovenească, 1946-1947 (Larisa Turea) * De la reformele hruşcioviste spre restructurarea gorbaciovistă, 1953-1985 (Ruslan Șevcenco) * De la restructurarea URSS la independență RSSM,1985-1991 (Sergiu Musteață) * Simbolurile de stat ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti: stema, steagul, imnul (Silviu Andrieş-Tabac) * Instituții sovietice din RSSM (Marius Tărîţă) Legislația în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Ion Guceac) * Organizarea şi activitatea structurilor securităţii statului din RSS Moldovenească, 1940-1991 (Pavel Moraru) * Opoziție și rezistență față de puterea sovietică din RSSM (Ruslan Șevcenco) * Viaţa religioasă în RSSM (Nicolae Fuștei) * Politica de cadre și elitele (Lilia Crudu) * Politica națională (Octavian Ţîcu) * Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” din R(A)SS Moldovenească (Lidia Prisac) * Politica lingvistică în RSS Moldovenească (Ruslan Șevcenco) * Știința în RSS Moldovenească, 1945–1991 (Demir Dragnev, Ion Valer Xenofontov) * Politica sovietică în domeniul învățământului superior din RSS Moldovenească (Liliana Rotaru) * Istoricul din RSS Moldovenească între știință, politică și ideologie (Demir Dragnev, Ion Valer Xenofontov) * Mass-media în perioada postbelică (Silvia Grossu, Mihai Lescu) * Literatura (Maria Șleahtițchi) * Politica editorială (Eugen Lungu) * Viața teatrală într-un regim totalitar, 1933-1991 (Iurie Colesnic) * Cinematografia din RSSM – o mostră a genocidului cultural (Ana-Maria Plămădeală) * Muzica în Moldova Sovietică (Victor Ghilaș) * Pictura în RSS Moldovenească, între bătălie și melancolie (Vladimir Bulat) * Patrimoniul cultural în RSS Moldovenească (Valentina Ursu) * Arhitectura socialistă a Republicii Moldova, 1944-1991 (Dumitru Rusu) * Sportul în RSSM (Octavian Țîcu) * Procese demografice, 1945-1991 (Marius Tărîță) * Dimensiuni ale cotidianului sovietic în RSS Moldovenească (Lidia Prisac, Natalia Grădinaru) * Relațiile moldo-române în perioada anilor 1945-1990 (Svetlana Cebotari) * O cronologie a comunismului moldovenesc de la origini până la punerea sa în afara legii (Nicolae Enciu) * În loc de concluzii: Republica Moldova după dispariția URSS (Anatol Petrencu)
MIHAELA
AIONESEI
„My side
of story...
Azi am fost la cimitirul de la Valea Uzului. Ma uit la tv si ma ingrozesc cum se pot manipula imaginile si implicit reactiile oamenilor. Realitatea e in felul urmator: cand am ajuns in jurul orei 17, cu alte cateva sute de romani am gasit in fata cimitirului un lant uman de max 200 de persoane care nu permiteau accesul in cimitir. Intre noi si ei jandarmii. S-au tentat negocieri...fara niciun folos. Ei nu vroiau sa plece si nici noi. Acum vine filmuletul viral...romanii care rup portile. Dragii mei! A fost o manevra tehnica pentru a evita un conflict fizic. Ce trebuia sa facem? Sa ne batem? Sa trecem peste ei cu orice pret? Nu. Ca in vremuri demult apuse cu Stefan cel Mare si Mircea cel Batran s-a aplicat tactica prin invaluire si cativa baieti( carora le multumim) au intrat prin lateral si au fortat poarta din interior. Si astfel a fost permis accesul. Apoi totul a decurs foarte civilizat. Cu slujba cu imn si multe steaguri.
Si sa va mai spun ceva: toate crucile maghiarilor sunt in picioare. Au fost aprinse lumanari la toate dar absolut toate mormintele ( inclusiv cele ale etnicilor maghiari). Au fost plantate flori la toate mormintele dar absolut toate.
CONCLUZIE: RESPECTATI-NE! Sunt si eroii vostri dar si ai nostri si nu ne loviti aici ca ne doare cel mai tare!
Azi am vazut sute de romani din toata tara. Romania renaste! Si steagul ala murdarit si chinuit ne da curaj. Sau poate ca ne dau curaj miile de martiri ce zac in acest pamant ravnit de toti.
Puteti sa ne furati multe: bogatii, voturi dar nu ne puteti fura SUFLETUL.” - Loredana Turiceanu!
Azi am fost la cimitirul de la Valea Uzului. Ma uit la tv si ma ingrozesc cum se pot manipula imaginile si implicit reactiile oamenilor. Realitatea e in felul urmator: cand am ajuns in jurul orei 17, cu alte cateva sute de romani am gasit in fata cimitirului un lant uman de max 200 de persoane care nu permiteau accesul in cimitir. Intre noi si ei jandarmii. S-au tentat negocieri...fara niciun folos. Ei nu vroiau sa plece si nici noi. Acum vine filmuletul viral...romanii care rup portile. Dragii mei! A fost o manevra tehnica pentru a evita un conflict fizic. Ce trebuia sa facem? Sa ne batem? Sa trecem peste ei cu orice pret? Nu. Ca in vremuri demult apuse cu Stefan cel Mare si Mircea cel Batran s-a aplicat tactica prin invaluire si cativa baieti( carora le multumim) au intrat prin lateral si au fortat poarta din interior. Si astfel a fost permis accesul. Apoi totul a decurs foarte civilizat. Cu slujba cu imn si multe steaguri.
Si sa va mai spun ceva: toate crucile maghiarilor sunt in picioare. Au fost aprinse lumanari la toate dar absolut toate mormintele ( inclusiv cele ale etnicilor maghiari). Au fost plantate flori la toate mormintele dar absolut toate.
CONCLUZIE: RESPECTATI-NE! Sunt si eroii vostri dar si ai nostri si nu ne loviti aici ca ne doare cel mai tare!
Azi am vazut sute de romani din toata tara. Romania renaste! Si steagul ala murdarit si chinuit ne da curaj. Sau poate ca ne dau curaj miile de martiri ce zac in acest pamant ravnit de toti.
Puteti sa ne furati multe: bogatii, voturi dar nu ne puteti fura SUFLETUL.” - Loredana Turiceanu!
CLAUDIU TÂRZIU
Niște
băieți cilibii s-au gîndit să taie din drepturile cetățenilor români care nu
mai stau în țară și să le interzică votul pentru alegerile din România exprimat
în țările lor adoptive. Și au lansat o petiție online pe ideea asta.
Adică, vrei să votezi? Ia-ți zile
libere de la serviciu, bate drumul pînă în România, cheltuie bani munciți cu
greu și stai la cozi aici, ca să-ți exerciți un drept constituțional și să nu
mai critici guvernul român că nu ți-a făcut secții în diaspora.
Asta
e o manevră de răzbunare a PSD, care o încasează mereu de la românii din
diaspora.
Culmea e că sînt și naționaliști care
susțin mizeria asta. N-am înțeles pe ce temei: românii din afară au drepturi
mai puține?
Argumentul lor suprem este că așa se
procedează și în alte țări. Păi dacă dă unul cu capul în zid, hai să dăm cu
toții!
Și un altul: votul electronic ar
putea fi mai ușor fraudat. Oamenii fie nu știu, fie se prefac că nu știu că în
mediul electronic urmele fraudelor sînt mai rapid de depistat decît în sistemul
clasic.
(Apropo, intrați pe pagina lui Peter
Costea, fost candidat independent la PE, să vedeți cum i-a prins pe unii la o
secție că l-au văduvit de vreo 30 de voturi. Doar într-o secție i-a prins, dar
nu se știe în cîte vor fi făcut la fel.)
L.E:
O postare a lui Edi Dumitrache mi-a adus aminte de banii pe care îi trimit românii în țară: 3,8 miliarde de euro în 2017, adică peste 2% din PIB. Românii plecați îi ajută pe ai lor de acasă și, în felul ăsta, ajută, de fapt, România. Banii ăia se cheltuie aici. Măcar pentru atît și merită să voteze.
O postare a lui Edi Dumitrache mi-a adus aminte de banii pe care îi trimit românii în țară: 3,8 miliarde de euro în 2017, adică peste 2% din PIB. Românii plecați îi ajută pe ai lor de acasă și, în felul ăsta, ajută, de fapt, România. Banii ăia se cheltuie aici. Măcar pentru atît și merită să voteze.
ION GROȘESCU
Entuziasm, totală dăruire
Stimate tovarăşe,
Surprinsă, plăcut surprinsă de
atenţia şi aprecierile exptimate, mă gândesc să vă răspund, în măsura în care
voi putea să vă răspund – în rândurile de faţă – prin amintirile despre cel ce
a fost profesorul Simache, acel om al contrastelor, cum l-am considerat unii
dintre cei ce l-am cunoscut mai târziu sau numai dintr-o singură situaţie.
Trebuie să vă mărturisesc că eu l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă şi anume în
1932 (Simache avea 27 de ani, iar Aspasia, 19-n.m., I.G.), când am intrat pe
poarta Căminului studenţesc prahovean. “Adoptată”, cum spunea el, pentru că
sunt moldoveancă din Roman, am fost primită cu toată căldura de “tânărul” şi
entuziastul Simache, atunci preşedintele Asociaţiei Studenţilor Prahoveni şi
asta datorită faptului că învăţam la liceul din Ploieşti (fostul Liceu “Despina
Doamna”). Şi, aşa fiindu-mi binevoitor tutore, m-a “investit” cu “înalta
răspundere” de bibliotecară a asociaţiei, ca membră a comitetului acestei
renumite asociaţii, în care domnea o atmosferă de veselie şi prietenie,
datorită lui Simache.
Terminase facultatea, îşi pregătea teza de doctorat, îl diviniza pe Nicolae Iorga şi, într-o oarecare măsură pe profesorul Munteanu-Râmnic, cu ai cărui feciori era în bune relaţii pe vremea aceea. Dar cum era Simache pe atunci? Neobosit, activ, dinamic, vesel, plin de iniţiativă. În cadrul unor seri literare, el era animatorul. Se citeau versuri, se recita, se cânta, se glumea şi se dansa. Simache dansa vals cu eleganţă şi chiar cu graţie, chiar dacă pantalonii erau necălcaţi şi necurăţaţi de când îi luase de la croitor. Cu el am fost la Cezar Petrescu, la Minulescu, pe care i-am invitat să ne onoreze la serile literare organizate, după cum v-am scris, în cadrul activităţii noastre cultural-artistice.
Bun şi entuziast organizator, a reuşit să plece cu studenţii în câteva excursii peste hotare, în afara celor organizate în ţară, aproape în fiecare vară.
Personal, n-am participat decât la cea din aprilie 1932 (Constanţa-Constantinopol-Pireu-Atena-Alexandrie-Cairo). A condus-o profesorul Florescu de la facultatea de istorie. Iniţiatorul, animatorul (însufleţitorul se zice astăzi) a fost însă Simache. Cât de bine ne-am simţit, cât am cântat şi cum ne-am distrat pe vapor (noi, pasagerii de la cl. a III-a ajunsesem preferaţii căpitanului) datorită lui Simache.
Câte am aflat (date istorice) pe unde ne-am purtat paşii, în cele două săptămâni, tot datorită lui. Muzeele, moscheele, bisericile, piramidele etc., etc. Simache ni le-a prezentat. Cum vorbea? Cu entuziasm, cu patos, convingător, exagerând uneori din dorinţa de a ne câştiga atenţia. Tuna şi fulgera când cineva se rătăcea de grup sau era neatent la explicaţiile sale. Cu emoţie, cu evlavie s-a oprit la Edicule (Yedikule, cunoscută şi sub denumirea de Inchisoarea celor Şapte Turnuri, veche fortăreaţă din Istanbul (Constantinopol), Turcia, folosită de otomani drept închisoare- aici au fost închişi brâncovenii – n.m., I.G.) ca să ne ţină o adevărată lecţie de istorie în care Constantin Brâncoveanu a fost în central atenţiei lui. Şi, ca să închei acest capitol, să vă mărturisesc cum ne-a “hrănit” la întoarcere, pe vapor, când toţi eram cu buzunarele goale, cu toate proviziile consumate? A făcut coletă de la toţi şi, pe ultimii gologani strânşi, a reuşit să ne cumpere pâine.
Ce conta, după atâtea zile de soare, de veselie, de plimbare, să mănânci pâine goală şi să bei apă! Simache şi alţi doi studenţi au descoperit în cala vaporului lădiţele de roşii şi castraveţi ale unui angrosist din Constanţa. Cum făceau nu ştiu, dar la fiecare masă ne servea salată proaspătă. Ce-o fi zis negustorul când şi-a luat lăzile în primire la Constanţa sau la Bucureşti, iarăşi nu ştiu!
Şi anii au trecut. Eu n-am mai stat la cămin în anii următori. El terminase şi funcţiona la Ploieşti, la fostul Liceu Petru şi Pavel. Nu ne-am mai întâlnit decât întâmplător, aşa că nu vă pot aduce alte date până în 1946, când eu m-am stabilit la Ploieşti şi când l-am reîntâlnit. Acelaşi neobosit şi activ om, în ciuda anilor care trecuseră (trecuseră 14 ani. Simache avea 46 de ani, Aspasia, 23-n.m., I.G.). Necăjit peste măsură pentru dezastrul ce se abătuse asupra oraşului dar mai ales asupra liceului. Alerga, se ruga, implora, ameninţa în toate părţile, ciocănea la toate uşile, cerând sprijin material pentru reconstruirea clădirii, distrusă la 4 aprilie 1944.
Situaţia era foarte grea, erau atât de multe de făcut încât cei în măsură să-l sprijine nu-I puteau satisface dorinţele. Funcţionam ca profesoară la liceul 2 ) fost “Despina Doamna”). Şi clădirea acestui liceu fusese arsă, şi şcoala, după întoarcerea din evacuare, funcţiona în clădirea fostului liceu commercial, de pe strada Oilor (Gh. Doja). Aici îl întâlneam zilnic, pentru că fusese numit directorul internatului de băieţi, care funcţiona la etajul II al acestei clădiri. Ce să vă spun? Peste 350 de elevi ocupau întreg etajul. Peste 500 luan zilnic masa. Simache era un fel de “bun la toate”. Nu exagerez cu nimic. L-am găsit curăţând cartofi la bucătărie, cot la cot cu bucătăreasa. Nu avea personal sufficient pentru atâta puzderie de elevi. Era perioada în care nu prea aveai voie să foloseşti elevii la activitrăţi administrative-gospodăreşti. În altă zi dădea de mâncare porcilor. Încropise din material vechi nişte coteţe şi se apucase de crescut porci, ca să “îmbunătăţească” hrana copiilor.
Era perioada “gospodăriilor anexe”, în care Simache se ocupa mai mult de astfel de treburi în loc de istorie! Dar şi pe aceasta o făcea cu multă plăcere, cu totală dăruire.
El n-a fost căsătorit, n-a avut copii (în schimb, surorile şi nepoţii l-au exploatat cumplit). A iubit însă copii, cu dragoste părintească şi aceştia au avut de câştigat de pe urma lui.
Odată nu se dădea carne. Nu ştia ce să mai facă, unde să mai ceară, unde să mai implore (cum îi plăcea lui să spună). Fusese acasă, la Cosminele, şi adusese, de la o soră a lui, un cocoş. N-a pus să i-l pregătească separat, pentru stomacul lui obişnuit mai mult să…postească. A dat dispoziţie să-l bage în cazanul cu ciorbă, la bucătăria internatului, să aibă şi băieţii o “scânteiuţă” de grăsime, câte un “firicel” de carne de cocoş. Noaptea umbla din dormitory în dormitory (fiecare cuprindea câtre 100 de elevi) să-I numere, să vadă dacă unt înveliţi, dacă nu sunt bolnavi. Vă închipuiţi cam cum era un asfel de dormitory (adevărate hangare).
Eu am ajuns inspectoare.(a fost numită Şefa Secţiei de învăţământ în 1951-n.m., I.G). De aici a început… “calvarul” meu (dacă se poate numi astfel). Zilnic, absolute zilnic, venea la secţie să-mi ceară pături, pături noi (cele vechi nu ţin de cald, spunea), perne, ceapă, cartofi, carne (carne cât de multă), personal de serviciu etc., etc. Cum vedeam pălăria, faimoasa pălărie (care fusese cândva bleumarin) pe scaun, în biroul inspectorilor, ştiam că Simache e prin altă cameră şi mă aşteaptă, să-mi mai ceară ceva. Când nu obţinea cele cerute, pleca supărat pe “muierea afurisită”, adică pe mine.. Până a doua ti îi trecea, venea zâmbind la “iubita mea colegă”, să-mi mai ceară bani cu care “ e sigur că aş putea îmbunătăţii situaţia copiilor mei”.
Într-o bună zi mi s-a cerut să recomand un professor de istorie pentru organizarea unui Muzeu al Prahovei. N-am văzut pe unul mai potrivit, mai capabil. Am cerul serviciului de cadre să-i întocmească dosarul şi să-l trimită organelor în drept. De trei ori mi l-au respins pentru că era, sub aspect politic, “necorespunzător”. Nu ştiam ce politică făcuse între 1933 şi 1946. Eu ştiam că este un om capabil, cunoscător al istoriei patriei, un om muncitor, un bun organizator, un patriot, un erudite, şi iar l-am recomandat, cu toate protestele tovarăşului Sârbu, pe atunci adjunct de secţie de propagandă a Comitetului Regional de Partid (Ploieşti. Regiune organizată după model sovietic, în care erau incorporate judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. După împărţirea administrativ-teritorială din 1967, l-am găsit pe tovarăşul Sârbu prim secretar la Buzău, unde fusesem angajat ziarist la ziarul “Viaţa Buzăului” –n.m., I.G.).
În sfârşit, l-au acceptat.(a devenit director al muzeului în 1953-n.m., I.G.) Mi s-a spus că asta va fi provizoriu, până la găsirea unui alt “cadru mai corespunzător”. Când a auzit că nu o să mai fie directorul internatului, că va trebui să-şi lase copii pe mâini străine şi, mai ales, c+ a aflat că de la mine i se trage promovarea, s-a supărat şi m-a ocărât peste tot. A început treaba – local, mobilier, reparaţii, renovări, achiziţionări de materiale, bani, bani, probabil le cunoaşteţi foarte bine. Era totuşi în elementul lui. Când l-am întâlnit şi i-am pus: “Aici e locul dumitale, nu la internat!”, iar s-a supărat (era foarte susceptibil) trăgând conluzia că n-a fost capabil să mai lucreze la internat. Funcţiona în acelaşi timp şi ca professor la liceul de băieţi.
Aici ne-am întâlnit şi am lucrat. Din 1958, 15 septembrie, am fost numită la direcţia şcolii. Cred că l-a deranjat mut prezenţa unei femei la conducerea acestui liceu (poate nu ştiţi, dar în 115 ani de existenţă a acestei şcoli eu am fost singura femeie directoare). Păstrez profesorului Simache, pentru activitatea lui, pentru entuziasmul, totala dăruire, pentru tot ce a făcut pentru viaţa cultural a oraşului, a judeţului Prahova, tot respectful, toată admiraţia. (Simache murise cu o zi îanite de ziua mea, pe 6 ianuarie 1972. Trecuseră şase ani, A.V. ieşise la pensie de cinci ani, când spune aceste lucruri despre el-n.m., I.G.). Vreau să fiu obiectivă. A fost şi el un om şi, ca orice om, avea slăbiciuni. Era vanitos şi nu putea să ierte uşor celor ce reuşiseră să treacă cu un pas înaintea sa. (Când profesorul Ion Grigore, pe motive profesionale deosebite şi apoi doamna Aspasia Vasiliu au primit titlurile de profesori emeriţi, Simache a făcut mare tărăboi, iar când acest titlu a fost atribuit şi profesorului de istorie Constantin Boncu, scandalul şi reclamaţiile au luat amploare, care au încetat numai după ce, în anul următor, a primit şi dânsul titlul. Aceste lucruri le ştiu din 1989-1990, când am scris cartea despre profesorul Emerit Ion Th. Grigore, chiar de la dânsul şi de la Aspasia Vasiliu. Ambii spuneau că nu suporta să fie întrecut nici măcar temporar de un coleg, mai ales de o colegă.-n.m., I.G.). De aici, dese incidente cu colegii pe care nu putea să-i ierte dacă aveau elevi mai buni, dacă la clasificări obţineau locuri fruntaşe. Ţinuta lui vestimentară lăsa, după cum ştiţi, mult de dorit. Nu o singură dată am fost făcută atentă de diferite persoane, că sunt în situaţia să nu-l poată invita la anumite reuniuni pentru că – ostentativ- se prezenta ca un “cerşetor”. Toate însă se uitau când un om s-a dăruit muncii. Dorinţa lui de a organiza un muzeu, cum nu mai este altul în ţară, era cunoscută şi apreciată. Am avut prilejul, prin forţa împrejurărilor, să ascult aprecierile multora din cadrul Regionalei de partid (asta înainte de 1967, căci după era Comitetul Judeţean de Partid Prahova, judeţul Prahova-n.m., I.G.), al Ministerului Învăţământului, al Societăţii de Ştiinţe Istorce şi Filologice. Erau foarte mulţi impresionaţi de marea, impresionanta lui putere de muncă, de capacitatea lui. Dumneavoastră, din câte am înţeles, sunteţi unul dintre cei care l-au preţuit, l-aţi înţeles, l-aţi admirat. N-aveţi nevoie de alte amănunte mai puţin măgulitoare pentru memoria lui. Ştiu, din păcate, foarte multe, dar nu doresc, pentru amintirea lui, să insist.
Am uitat să vă informez că a fost un foarte bun elev al Liceului “Petru şi Pavel” din Ploieşti (a se observa că nu scrie “Sfinţii”-n.m., I.G.). clasificat printre primii în fiecare an (în afară de gimnastică, unde într-un an a fost corigent). Dacă veţi veni în Ploieşti şi veţi putea zăbovi mai mult, poate veţi putea să-mi faceţi plăcerea de a vă invita la o ceaşcă de cafea. Atunci vă voi putea aminti şi alte întâmplări, unele nu lipsite de haz.
Închei, mulţumindu-vă încă odată pentru delicata atenţie.
Mi-am oprit ochii pe versurile ce poartă titlul “Mama” (“Spune-mi care mamă-anume/cea mai scumpă e pe lume?/Puii toţi au zis de păsări,/zarzării au zis de zarzări…”- n.m., I.G.),. Să ştiţi că Simache a purtat o nezdruncinată şi necurmată afecţiune mamei lui, despre care vorbea adeseori.
Cu multă preţuire
Aspasia Vasiliu-profesoară
4 mai 1978
Terminase facultatea, îşi pregătea teza de doctorat, îl diviniza pe Nicolae Iorga şi, într-o oarecare măsură pe profesorul Munteanu-Râmnic, cu ai cărui feciori era în bune relaţii pe vremea aceea. Dar cum era Simache pe atunci? Neobosit, activ, dinamic, vesel, plin de iniţiativă. În cadrul unor seri literare, el era animatorul. Se citeau versuri, se recita, se cânta, se glumea şi se dansa. Simache dansa vals cu eleganţă şi chiar cu graţie, chiar dacă pantalonii erau necălcaţi şi necurăţaţi de când îi luase de la croitor. Cu el am fost la Cezar Petrescu, la Minulescu, pe care i-am invitat să ne onoreze la serile literare organizate, după cum v-am scris, în cadrul activităţii noastre cultural-artistice.
Bun şi entuziast organizator, a reuşit să plece cu studenţii în câteva excursii peste hotare, în afara celor organizate în ţară, aproape în fiecare vară.
Personal, n-am participat decât la cea din aprilie 1932 (Constanţa-Constantinopol-Pireu-Atena-Alexandrie-Cairo). A condus-o profesorul Florescu de la facultatea de istorie. Iniţiatorul, animatorul (însufleţitorul se zice astăzi) a fost însă Simache. Cât de bine ne-am simţit, cât am cântat şi cum ne-am distrat pe vapor (noi, pasagerii de la cl. a III-a ajunsesem preferaţii căpitanului) datorită lui Simache.
Câte am aflat (date istorice) pe unde ne-am purtat paşii, în cele două săptămâni, tot datorită lui. Muzeele, moscheele, bisericile, piramidele etc., etc. Simache ni le-a prezentat. Cum vorbea? Cu entuziasm, cu patos, convingător, exagerând uneori din dorinţa de a ne câştiga atenţia. Tuna şi fulgera când cineva se rătăcea de grup sau era neatent la explicaţiile sale. Cu emoţie, cu evlavie s-a oprit la Edicule (Yedikule, cunoscută şi sub denumirea de Inchisoarea celor Şapte Turnuri, veche fortăreaţă din Istanbul (Constantinopol), Turcia, folosită de otomani drept închisoare- aici au fost închişi brâncovenii – n.m., I.G.) ca să ne ţină o adevărată lecţie de istorie în care Constantin Brâncoveanu a fost în central atenţiei lui. Şi, ca să închei acest capitol, să vă mărturisesc cum ne-a “hrănit” la întoarcere, pe vapor, când toţi eram cu buzunarele goale, cu toate proviziile consumate? A făcut coletă de la toţi şi, pe ultimii gologani strânşi, a reuşit să ne cumpere pâine.
Ce conta, după atâtea zile de soare, de veselie, de plimbare, să mănânci pâine goală şi să bei apă! Simache şi alţi doi studenţi au descoperit în cala vaporului lădiţele de roşii şi castraveţi ale unui angrosist din Constanţa. Cum făceau nu ştiu, dar la fiecare masă ne servea salată proaspătă. Ce-o fi zis negustorul când şi-a luat lăzile în primire la Constanţa sau la Bucureşti, iarăşi nu ştiu!
Şi anii au trecut. Eu n-am mai stat la cămin în anii următori. El terminase şi funcţiona la Ploieşti, la fostul Liceu Petru şi Pavel. Nu ne-am mai întâlnit decât întâmplător, aşa că nu vă pot aduce alte date până în 1946, când eu m-am stabilit la Ploieşti şi când l-am reîntâlnit. Acelaşi neobosit şi activ om, în ciuda anilor care trecuseră (trecuseră 14 ani. Simache avea 46 de ani, Aspasia, 23-n.m., I.G.). Necăjit peste măsură pentru dezastrul ce se abătuse asupra oraşului dar mai ales asupra liceului. Alerga, se ruga, implora, ameninţa în toate părţile, ciocănea la toate uşile, cerând sprijin material pentru reconstruirea clădirii, distrusă la 4 aprilie 1944.
Situaţia era foarte grea, erau atât de multe de făcut încât cei în măsură să-l sprijine nu-I puteau satisface dorinţele. Funcţionam ca profesoară la liceul 2 ) fost “Despina Doamna”). Şi clădirea acestui liceu fusese arsă, şi şcoala, după întoarcerea din evacuare, funcţiona în clădirea fostului liceu commercial, de pe strada Oilor (Gh. Doja). Aici îl întâlneam zilnic, pentru că fusese numit directorul internatului de băieţi, care funcţiona la etajul II al acestei clădiri. Ce să vă spun? Peste 350 de elevi ocupau întreg etajul. Peste 500 luan zilnic masa. Simache era un fel de “bun la toate”. Nu exagerez cu nimic. L-am găsit curăţând cartofi la bucătărie, cot la cot cu bucătăreasa. Nu avea personal sufficient pentru atâta puzderie de elevi. Era perioada în care nu prea aveai voie să foloseşti elevii la activitrăţi administrative-gospodăreşti. În altă zi dădea de mâncare porcilor. Încropise din material vechi nişte coteţe şi se apucase de crescut porci, ca să “îmbunătăţească” hrana copiilor.
Era perioada “gospodăriilor anexe”, în care Simache se ocupa mai mult de astfel de treburi în loc de istorie! Dar şi pe aceasta o făcea cu multă plăcere, cu totală dăruire.
El n-a fost căsătorit, n-a avut copii (în schimb, surorile şi nepoţii l-au exploatat cumplit). A iubit însă copii, cu dragoste părintească şi aceştia au avut de câştigat de pe urma lui.
Odată nu se dădea carne. Nu ştia ce să mai facă, unde să mai ceară, unde să mai implore (cum îi plăcea lui să spună). Fusese acasă, la Cosminele, şi adusese, de la o soră a lui, un cocoş. N-a pus să i-l pregătească separat, pentru stomacul lui obişnuit mai mult să…postească. A dat dispoziţie să-l bage în cazanul cu ciorbă, la bucătăria internatului, să aibă şi băieţii o “scânteiuţă” de grăsime, câte un “firicel” de carne de cocoş. Noaptea umbla din dormitory în dormitory (fiecare cuprindea câtre 100 de elevi) să-I numere, să vadă dacă unt înveliţi, dacă nu sunt bolnavi. Vă închipuiţi cam cum era un asfel de dormitory (adevărate hangare).
Eu am ajuns inspectoare.(a fost numită Şefa Secţiei de învăţământ în 1951-n.m., I.G). De aici a început… “calvarul” meu (dacă se poate numi astfel). Zilnic, absolute zilnic, venea la secţie să-mi ceară pături, pături noi (cele vechi nu ţin de cald, spunea), perne, ceapă, cartofi, carne (carne cât de multă), personal de serviciu etc., etc. Cum vedeam pălăria, faimoasa pălărie (care fusese cândva bleumarin) pe scaun, în biroul inspectorilor, ştiam că Simache e prin altă cameră şi mă aşteaptă, să-mi mai ceară ceva. Când nu obţinea cele cerute, pleca supărat pe “muierea afurisită”, adică pe mine.. Până a doua ti îi trecea, venea zâmbind la “iubita mea colegă”, să-mi mai ceară bani cu care “ e sigur că aş putea îmbunătăţii situaţia copiilor mei”.
Într-o bună zi mi s-a cerut să recomand un professor de istorie pentru organizarea unui Muzeu al Prahovei. N-am văzut pe unul mai potrivit, mai capabil. Am cerul serviciului de cadre să-i întocmească dosarul şi să-l trimită organelor în drept. De trei ori mi l-au respins pentru că era, sub aspect politic, “necorespunzător”. Nu ştiam ce politică făcuse între 1933 şi 1946. Eu ştiam că este un om capabil, cunoscător al istoriei patriei, un om muncitor, un bun organizator, un patriot, un erudite, şi iar l-am recomandat, cu toate protestele tovarăşului Sârbu, pe atunci adjunct de secţie de propagandă a Comitetului Regional de Partid (Ploieşti. Regiune organizată după model sovietic, în care erau incorporate judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. După împărţirea administrativ-teritorială din 1967, l-am găsit pe tovarăşul Sârbu prim secretar la Buzău, unde fusesem angajat ziarist la ziarul “Viaţa Buzăului” –n.m., I.G.).
În sfârşit, l-au acceptat.(a devenit director al muzeului în 1953-n.m., I.G.) Mi s-a spus că asta va fi provizoriu, până la găsirea unui alt “cadru mai corespunzător”. Când a auzit că nu o să mai fie directorul internatului, că va trebui să-şi lase copii pe mâini străine şi, mai ales, c+ a aflat că de la mine i se trage promovarea, s-a supărat şi m-a ocărât peste tot. A început treaba – local, mobilier, reparaţii, renovări, achiziţionări de materiale, bani, bani, probabil le cunoaşteţi foarte bine. Era totuşi în elementul lui. Când l-am întâlnit şi i-am pus: “Aici e locul dumitale, nu la internat!”, iar s-a supărat (era foarte susceptibil) trăgând conluzia că n-a fost capabil să mai lucreze la internat. Funcţiona în acelaşi timp şi ca professor la liceul de băieţi.
Aici ne-am întâlnit şi am lucrat. Din 1958, 15 septembrie, am fost numită la direcţia şcolii. Cred că l-a deranjat mut prezenţa unei femei la conducerea acestui liceu (poate nu ştiţi, dar în 115 ani de existenţă a acestei şcoli eu am fost singura femeie directoare). Păstrez profesorului Simache, pentru activitatea lui, pentru entuziasmul, totala dăruire, pentru tot ce a făcut pentru viaţa cultural a oraşului, a judeţului Prahova, tot respectful, toată admiraţia. (Simache murise cu o zi îanite de ziua mea, pe 6 ianuarie 1972. Trecuseră şase ani, A.V. ieşise la pensie de cinci ani, când spune aceste lucruri despre el-n.m., I.G.). Vreau să fiu obiectivă. A fost şi el un om şi, ca orice om, avea slăbiciuni. Era vanitos şi nu putea să ierte uşor celor ce reuşiseră să treacă cu un pas înaintea sa. (Când profesorul Ion Grigore, pe motive profesionale deosebite şi apoi doamna Aspasia Vasiliu au primit titlurile de profesori emeriţi, Simache a făcut mare tărăboi, iar când acest titlu a fost atribuit şi profesorului de istorie Constantin Boncu, scandalul şi reclamaţiile au luat amploare, care au încetat numai după ce, în anul următor, a primit şi dânsul titlul. Aceste lucruri le ştiu din 1989-1990, când am scris cartea despre profesorul Emerit Ion Th. Grigore, chiar de la dânsul şi de la Aspasia Vasiliu. Ambii spuneau că nu suporta să fie întrecut nici măcar temporar de un coleg, mai ales de o colegă.-n.m., I.G.). De aici, dese incidente cu colegii pe care nu putea să-i ierte dacă aveau elevi mai buni, dacă la clasificări obţineau locuri fruntaşe. Ţinuta lui vestimentară lăsa, după cum ştiţi, mult de dorit. Nu o singură dată am fost făcută atentă de diferite persoane, că sunt în situaţia să nu-l poată invita la anumite reuniuni pentru că – ostentativ- se prezenta ca un “cerşetor”. Toate însă se uitau când un om s-a dăruit muncii. Dorinţa lui de a organiza un muzeu, cum nu mai este altul în ţară, era cunoscută şi apreciată. Am avut prilejul, prin forţa împrejurărilor, să ascult aprecierile multora din cadrul Regionalei de partid (asta înainte de 1967, căci după era Comitetul Judeţean de Partid Prahova, judeţul Prahova-n.m., I.G.), al Ministerului Învăţământului, al Societăţii de Ştiinţe Istorce şi Filologice. Erau foarte mulţi impresionaţi de marea, impresionanta lui putere de muncă, de capacitatea lui. Dumneavoastră, din câte am înţeles, sunteţi unul dintre cei care l-au preţuit, l-aţi înţeles, l-aţi admirat. N-aveţi nevoie de alte amănunte mai puţin măgulitoare pentru memoria lui. Ştiu, din păcate, foarte multe, dar nu doresc, pentru amintirea lui, să insist.
Am uitat să vă informez că a fost un foarte bun elev al Liceului “Petru şi Pavel” din Ploieşti (a se observa că nu scrie “Sfinţii”-n.m., I.G.). clasificat printre primii în fiecare an (în afară de gimnastică, unde într-un an a fost corigent). Dacă veţi veni în Ploieşti şi veţi putea zăbovi mai mult, poate veţi putea să-mi faceţi plăcerea de a vă invita la o ceaşcă de cafea. Atunci vă voi putea aminti şi alte întâmplări, unele nu lipsite de haz.
Închei, mulţumindu-vă încă odată pentru delicata atenţie.
Mi-am oprit ochii pe versurile ce poartă titlul “Mama” (“Spune-mi care mamă-anume/cea mai scumpă e pe lume?/Puii toţi au zis de păsări,/zarzării au zis de zarzări…”- n.m., I.G.),. Să ştiţi că Simache a purtat o nezdruncinată şi necurmată afecţiune mamei lui, despre care vorbea adeseori.
Cu multă preţuire
Aspasia Vasiliu-profesoară
4 mai 1978
(Notă: În 1977, Nichita Stănescu a
participat la întâlnirea de 25 de ani de la absolvire. Cu acest prilel a avut
posibilitatea să vorbească cu profesoara Aspasia Vasiliu despre Ion Th.
Grigore, Gheorghe Milica, Nicolae Simache, pe care i-a avut profesori şi-i
respecta şi le păstra o amintire neştearsă. Într-o întâlnire cu profesoara
Aspasia Vasiliu, aceasta mi-a mărturisit că a rămas impresionată de ataşamentul
poetului faţă de şcoală şi de respectul pe care îl purta profesorilor săi. Cu
acel prilej, a căutat îndelung, a găsit şi mi-a dat o copie după această
scrioare. O pierdusem şi am regăsit-o, căutând printre hârtii, atunci când m-am
hotărât să scriu un studiu despre “Posteritatea lui Nichita Stănescu”. Aceasta
este.)
GEORGE ANCA
Macaroane albastre
Am sarcină de la împărăţie să scriu eu azi în jurnalul lui tata, că
sărmanu' de el n-a avut timp, a bătut (şi-a făcut şi băşici la degete)
cicncizeci de pagini (la maşină) din roman. A zis că mâine îl dă la tipografie.
/ Când am venit de la Măriuca (şi de la Dan) l-am găsit pe tata făcând
macaroane cu brânză. Seara, la televizor (la telejurnal) au anunţat: Stimaţi
telespectatori, astăzi, în ziua de 9-12-1987, tovarăşul director al BIPB a
făcut macaroane cu brânză. Acest tovarăş este şi scriitor. Mâine vor apărea pe
piaţă volumele sale de poezii şi romanele. La unul din miile sale de romane
lucrează şi în prezent. Acum acet tovarăş, care se numeşte George (Gheorghe)
Anca se uită la acest telejurnal, iar după aceea va juca un şah cu cineva, că
n-a obosit muncind la roman. La ora 22.30 se va uita la filmul italian de la
bulgari (de pe programul 2). Macaroanele făcute de tovarăşul Anca au fost
formidabile (am spus că AU FOST, pt. că s-au bătut turcii la gura lor şi le-au
terminat înainte ca filmaşul nostru să fi ajuns la locul crimei.) / Dacă nu se
grăbeau să le mănânce, acum la telejurnal noi vă ofeream cele mai bune
macaroane cu brânză. Nici Eminescu, cel mai mare poet român, n-a făcut
macaroane mai bune. Călinescu, cel mai mare critic literar român, a făcut odată
nişte macaroane... (nici câinii nu le-au mâncat). Mâine seară vă vom prezenta
mai multe amănunte, căci acum s-a făcut 10.30 şi vreau să mă uit şi eu la
filmul ăla italian. / Comentatorul sportiv (Cornel Pumnea) care a prezentat
acest telejurnal (am uitat ce vroiam să scriu, aşa că...) / Tata a vrut să
mănânce nişte macaroane (macaroanele nu le mâncase, dar le-a ascuns că să nu le
filmeze cei de la televiziune. Căci filmul cu macaroanele, peste 100 de ani, va
valora 100 de milioane de dolari). Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un
aparat de filmat, a filmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni
milionar. Se apropie filmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21
p.m.)
Juma' de macaroane pe
aragaz. Sub grilaj, o scoarţă din mizeria talentului – romanele coapte (când
scriai, ningea prima zi, cu fractali). De vreo juma de oră (una întreagă
macaroana), trebuia să fiu schiu, sau să schiu fiu, mneata şi toţi baboii,
ochii în loc de scrii, da' acum zâci după acum, after (k)now (că pă bulgăreşte
from americăneşte, from italieneşte, dacă mai suntem noi pre limba românească,
da' şi pianistei i-au strivit motocicliştii degetele, revoluţie culturală, şi-a
şi spart farfuria pentru macaroane când şi-a adus aminte). Vine seria a doua.
Acelaşi scriitor îşi face singur sandwitch, nene, că scriitoarea dintr-a noua
doarme hemingwayan (na-ţi-o cultură), n-ar citi şapte genuri pentru teza
amânată, de sâmbătă, n-ar antama (cam impropriu) tema şahului (aseară, de nervi
macaronari, a luat bătaie şi muta şi damele pe coordonată, nu pe abcisă, şi
nici nu mi-a amintit şi mie extragerea rădăcinii pătrate. Te trezâşi, ţâpi, în
replică, la Jane, ca-n Eschil (Perşii), ţipaţi când ţip (Xerxes), începe cu ei
şi Burkhardt litania şansei-neşansei în istorie. Bye.
N-ai mai scris, ai făcut
un om de zăpadă, în pervazul de la bucătărie, s-a topit până seara, nu şi
pălăria, ochii, nasul. Telefonul cu Plata, şi-al ei nins, îi părea rău de noi.
Ce-ai făcut cu al doilea om? Doi bulgări, mai confecţionând unul şi pe balcon.
Câinele ni s-a impus, necrolog. Câinele a ros plasticul de pe scaun şi s-a suit
pe masa albă, zgâindu-se şi el la zăpadă, că tot e negru (i-a mai şi văzut pe
fraţi de-ai lui la tv.) De-atâta frig, mă bucur şi la isterii. Să tot fie minus
zece pe lumina dinaintea nopţii. Zăpada asta mai spălăceşte întunericul.
Morbiditate cvasinaţionalistă (şi de ce nu-şi dorea sieşi străinătate?). Citeam
de nu-mi aminteam cititul, strigaşi-nicaşi, nume deodată familist (noicăreală,
Nicasius, noicolatru, noician, noicist, noicoman, noicofil, nicasic). Ai venit,
între acestea, văitându-te de cap, ardeai, n-ai terminat omleta, dârdâiai după
două pere îngheţate, ai băut ceai, ne-am dus în camera ta, am pus aeroterma-n
priză, ţi-am citit discursurile lui Farfuridi şi Caţavencu, ştii definiţiile
speciilor, uită-te pe fişă, ai citit un pic din text, la franceză, şi
condiţionalul. Eram trist, antrenându-vă pe „mon page, mon beau page”.
După cei 100 de ani.
Domnul George Anca (domn pt. că între timp şi-a pierdut reputaţia de director al BIPB, nu de alta, dar
biblioteca a fost desfiinţată) acum tocmai a vândut la licitaţie ultimul film
cu macaroane, care s-a vândut, spre marea bucurie a Excelenţei Sale, cu 1 000
000 009 dollars. Cumpărătorul a fost Donald McReagan, unul dintre sutele de
copii pe care Ronald tatăl i-a făcut cu o târfă de primă clasă, în acest
interval de 100 de ani. Primul preţ la care s-a vândut a fost 50 – 50 lei, iar
cumpărătorul a fost un italian venit în România, şi pentru că i se făcuse dor
de macaroanele de acasă... Din păcate însă, credem că macaronarul va avea mai
mult succes la vânzare în următorii 200 de ani.
Peste 200 de ani. În acest
interval, domnul G. Anca a reuşit să-l înduplece pe Giovanno Buonarota
(macaronarul) să-i dea filmul înapoi, cu condiţia ca G. Anca să-i facă nişte
macaroane identice, însă cu sos de tomate. Acum dânsul (Excelenţa Sa, d-nul G.
Anca) a vândut ultimul său film cu 770007799840 dollars. Dar ce se aude?
Poliţia! Toţi fug speriaţi. Bătrânul servitor se uită supărat la cei ce vin cu
trăsura aerodinamică. I-au stricat toată bucuria. Dar nu! Banii erau falşi.
Poliţia propune acum scriitorului să-i dea bani adevăraţi în schimbul celor
falşi. Plus vreo 7 ani de zdup. / Peste 7 ani. Cu altă ocazie.
Macaroanele respective au
existat. A treia zi, am terminat resturile, punând şi sare şi zahăr peste ele,
uit în ce ordine. Om mai vedea, om mai înghiţi numai otravă, lumină pe datorie.
Mi-a arătat ciornele în creion (i-aş da zece). Prozodia chitului. Molift rimat
cu nu-mă-uita nemţească. Aş scrie că nu mai ninge. Transcenderea muzicii,
somaţia haosului, pe terminate ardeii, norocul de ceapă. Cine n-ar refuza
învierea după viaţa asta? Vaguri congelate, inepţii de drag, târziul duminicii
din foame-n somn, n-am nimic de scris, nu pot copia, mi-e dor, mie nu mi-o fi.
Tema, la noi în casă, ce se strică nu se mai repară, pernele scaunelor roase de
câine, la fel şi noi, poveşti de degradare, temniţa noastră. Slabă speranţă şi
pe ziua de azi în ţara românească, poate mâine, câinele negru, telefonul alb, lipitura
învierii dinaintea învierii.
Mă terorizezi să-ţi
terorizez răutatea. Nici ucidere, nici sinucidere, nu renunţare, nu neputinţă,
nu refuz, nu perplexitate, nu, nu, nu, toate la un loc, moartea ta, întoarce-te
vieţii, altei, fragede. Valea Kangra abia însângerată de dragoste. Jumătate
lichid, jumătate nimeni, adică tot eu. Războiul de ţesut, cascada, tantra
chiriaşei, izvorul nimicului, creste în judecătoria de cenuşă. Implori în
dialect fonetica întoarcerii la răscruce, diminuează-te taliei înmuiate la
vorbă, încă puţină sanscrită în gând, grija lor ca a voastră. Asanas over,
sunase telefonul, ai tăi ştiu că-mi place să vorbesc, leagă-te de mine şi-ţi
dau telefon. Mai ştii tropicalitatea, te-am luat la goană pe uşă afară, ce
studenţi, ştii de ce-mi aducea cărţi şi-mi căuta compania, află că umblă după
slujbă pentru maică-sa. Spre Sicilia, cu soldaţii, fumul Etnei până-n
Humuleşti, ochi în ochi, aproape cuplu. Copita adâncă, vagă magie de întâmplări
neînţelese în ţara vâlvelor.
De când am renunţat la limbă,
fără de voie, comunicăm cu frig şi morţi nepomăniţi pomenirii. Nu sufăr a nu
şti cine sunt, ci că nu sunt a şti. Nu e vorba de mine, de tine, de toţi ai
nimănui, materialitatea persoanei către persoană. Nu se mai află niciun joc de
supravieţuire. Dramatizează hronicul, Nicobar-Andaman-Lancrăm, de-ai accepta
puţină Indie, vâlvele orante. Dramatizare imposibilă, preferinţe matematice,
afumat replicantul lui Poincaree de prin România, Racoviţă. Consoanele, şi gata
cătuşa, pe burta cifrei, totalitatea nimicului. Dinozaurii şi poeţii dispar la
schimbarea climei. Călătorule, nu te duce la Sparta.
Aveţi ce mânca, de ce pui
întrebări indiscrete, te iubesc, şi eu, o să ne găseşti spirite, darmatism – a
sta de vorbă despre orice, la paişpe ani e nervoasă, dacă nu-i iese o linie,
face scandal de tragedie, aseară mi-a recunoscut că ce-o fi apucat-o,
conversaţie tibetană, orez himalaic, o iubesc, sună, n-aud, ca la tine, ba da,
creaţia, am întrebat, pâine, tichete, vitrina albastră, tratează băieţii cu
indiferenţă, telepatie, în privire nerăbdare de a pleca, m-am gândit apoi la
nepoţica lor leucemică, focuri de stins, se pronunţase, la obiect, mi s-a
părut, instituţionalizăm împrumutul, ştiu toţi ce e cu noi, nu s-apucă ei să-mi
ceară pe transport, observase că sunt strâmtoraţi şi ei, cât să le crezi,
te-ajungi bogat primind de la săraci, asta tot o teorie, şi ăsta că să mă uit
la bulgari să văd pe Moş Crăciun, lasă, domnule, mi se face rău, doar nu le mai
avem pe astea, uită-te, dă cadouri, tocmai, să-ţi fi cerut vechimea, aseară
când ai sunat n-am auzit, Nana era cu Mări, eu ascultam la radio, stăm acasă,
jucăm şah să uităm de foame, a luat note bune, sunt mulţumit, acum e la
reuniune, se relaxează meritat, nu stai de vorbă, ăştia trag cu miliardele la
dispoziţia colegienilor lor, merci, fără de niciunele, m-aş culca,
mi-e-frig-mi-e-câine, iar ei mai şi râd, nu se-mping în umeri, secretizate
existenţe.
Spaţiu-cuvânt-muţenie.
Surioară cu pojar. Mamă! Tată! Bere este, sodă nu-i, şi zlotu' l-am chiert.
Fulgerătura mută a vâlvelor, ceasul cântă două melodii vieneze. Mamă, ştii c-a
murit Rafira? Lulu Popii, Lulu, Lulu Popii! În împărăţia nisipului – bolţi,
woodoo, catacombe. Popă cu ochii de clacă. Iarăşi cu toţii pe grămada de nisip.
Sub arini, cu gâştele, fonfilor, tonţilor, botează cinsprezece gâşte, ia-le de
unde nu-s, apelul nominal, tata – haid' cu mine, la călăstură, gloabă (trifoi
şi varză pe Valea Pierdută), pentru gloaba ce-ai plătit, încaltea de-ai fi
murdărit cum se cuvine pajiştea vitelor, da' ce, numai vitele să aibă iarbă
mare, gâştele nu?
Mama – nu care cumva să
ieşi din casă, de ce, a trecut prin sat un câine de aiurea, turbat, mare cât un
viţel. A muşcat, sub arini, câţiva copii. Acu' e-n satu' de jos. Un ţăran
răpune hiara, o aduce pe umăr în sat – la Budapesta pentru lecuire.Ei, proştii,
eu unu' nu plec în dricu' verii, de m-aşteaptă tot lucrul câmpului. O babă
spală rana lui Vasile, am văzut căţei în rana ochiului, zău lui Dumnezău de
n-am văzut ca nişte căţei mici în rană. Ţăranul îşi bagă vârful gol al
piciorului în gura câinelui. Hai, muşcă, mă! Nimeni nu-l opreşte, i se umplu
degetele şi talpa de sânge – vechi – o zgârietură, şi el să plece la Budapesta.
Încercarea cerului, mergea
cerul cu tine, şi cu mine mergea, atunci de ce nu crapă-n două. Scuipatul
cucului, Lulu's gone away, dramatizare de jucat în holul liceului, unde aţi
avut reuniunea aseară, Mări a stins lumina, n-aţi dansat, proastelor, tot ea
s-a dat colindătoare în autobuz, şi numai pe drum aţi cântat Beatles, ăştia
mergeau în troleu (dacă n-a vrut Nana?) Bătaie la uşă, salut, iar v-aţi
căptuşit. S-a terminat torpila. Cine ştie câte pagini aş fi scris azi, ca
duminica trecută, dar Lulu & Blaga. De pus în engleză (de jucat cu
studenţii, la Londra).
Herr Lehrer Roth. Românii
tăceau. Reprtenţii, în primele două bănci. Ajunge erster (cinci creiţari, în
loc de doi). Fraţii Blaga – Liciniu, Longin, Lucian. Au ieşit din mama ca
dintr-o şcoală. Orele de silenţiu. Barbă de argint, minte de aur. Urmutter,
substanţa activă. Farmecul bastard al urbei Sebeş-Alba. Sunetul de orgă.
Bildung is Freiheit, cultura e libertate. Un pumn de ţărână străvezie (cf.
statuia lui Ladea).
Bistra, uliţi pline de
guşaţi olari. Era cam transparent, că şi brotăceii (d-aia nu mor). Masa
Jidovului este Masa Uriaşului. La picioarele cailor. Mama a avut şi ea cânva 17
ani. Ochiul de mare, ca şi cum marea ar avea ochi în vârful muntelui. Hans
Wolf, mâncător de valahi. Blajinul deocheat de spaţiu şi timp. P. 77: Trecând
adineauri pe lângă mormântul lui Andrei Mureşanu auzisem ca un zăvor de coşciug
ce se deschidea, şi-un clinchet de candele aprinse de cineva în mers nevăzut.
Spectrul îl urmărea încă. Otrăvirea câinelui Nero. Pasiune pentru doi swami.
Din neamintire în amintire, cultul părinţilor morţii ocolul jocului sorţii. Hai,
la vară, la Ipoteşti şi la Lancrăm, lasă tabăra internaţională, rămâne mama cu
animalele, le scriem în fiecare zi, ne-om simţi, ai vedea şi mănăstiri. Opul
s-ar chema Blaga, nu Lulu, ori Blu-Blu. Pentru drama Blaga: apoi, domnule,
s-aduc şi bâta? Ad-o, omule, ad-o, în ziua judecăţii. Bufniţa, cf. Brâncuşi –
şoimul. Paşaport pentru Bucureşti. Daussen. Delegat al cuvântului.
mama se mişcase peste pământ
pământul se mişcă peste mama
de-aş mai mişca în mama
la orice mişcare născându-mă
peste pământ sub pământ uşa
mai frumoasă moartă mai frumoasă moartea
păsăruica scrisului Brâncuşi
cenuşiu culcată pe-o parte
în fundul cutiei cu ochii deschişi
spre ogor zvârlind-o căzu pe ciment
Mama vine cu 24, rapidul. Liviu ne chemase în Baia de Criş, Lancrăm e pe
la vreo 120 km. Transcrierea subiectelor, dramatizarea hronicului (citeşte-l,
măcar) – ai preferat Zamolxe. Voiam să te familiarizez cu existenţa revistelor
(o vrei pe cea de şah). Ne trecu ultima zi de singurătate a noastră fără mama.
Nu ştim telefonul de la salvare, nu bate-n masă că se-mplineşte (refabricarea).
M-a zgâriat, ca pe tine, bouganvillea. Pasiunea pentru Beatles. Stingere către
stingere. Citiţi de ciocli pe bacşişuri. Prima oară când nu mi-m scos paltonul
(şi morţilor le e frig). Întârzieri de trenuri, mai ales internaţionale (copiii
nu mai au voie-n gări, la aruncat dulciuri – dacă nu primeau, aruncau ei cu
pietre – îi fotografiază şi fac propagandă). Nu guturai sărutai.
Şi pe dv. v-a chemat la
miliţie, doamnă (i-a venit inima la loc, arsese bancurile: era pentru altceva,
să scrie, de mână şi de tipar, toţi oamenii spre identificare de „prostii”,
deci manuscrise). Cioc-cioc, un băiat din Gorj, în delegaţie şi de voie.
Inventarea unui porţelan mai ceva decât Meissen îi adusese concedierea lui şi a
nevestei, patru luni detenţie (nu plecase din casa maică-sii obligate s-o
evacueze. Unul s-a spânzurat, altul a făcut şi el ceva, casă-n cetate cu zid de
80 cm, singuri în curte, dar bărbatul se îmbată zilnic şi o bate. Spicheriţa
sârboaică: „dragi telespectatori” (români). Îl acuzase, totuşi, că a violat o
femeie de serviciu.
Câinele, revăzându-te,
după săptămâni, îţi dă ocoluri cât mai largi, ca unei turme, se complică
dulceaţa conversaţiei cu fel de cataclisme de cameră, de tren, de încuscrire,
de congres antropologic, de cristal băut din cristal (vodcă românească), de
maşini zdrobite de treiler (nu aţi auzit, n-am avut vorbă de sanscriţii fii şi
discipoli, merci, everybody's one). Fac poezii, şalangere, înţepăcios cocolos,
cât a mâncat păsărica din gura mea, nu s-a mai pişat unde l-am spălat, apă
caldă ori rece nesex ne petrece, bătaie de nu se coace, pornişi bitâlşii, la
revedere, apa asta, că după drum, mâine
sunt director, în Munţii Făgăraş, nu mănânci dulce, nu te-ngraşi, aia nimic,
nici noi, nici robinete, închidă-se la schiuri din perete.
În Polizu, pachet
paralelipipedic mai mare ca sicriul Sfintei Filofteia. Pe masa Pituţei, cuţitul
Ginei. Maşină nemţească, cu caractere româneşti, trimiseră la Chişinău cu text
românesc. De la minister, infracţiunea a fost comisă, ordinul a fost semnat,
începând cu 1 ianuarie director la Pedagogică. N-avusesem leu şi m-am trezit în
Cişmigiu, am mers pe jos tot Elisabeta, Dr. Lister, suit treptele spre centură,
încă vreun ceas de aşteptat (aveam un tichet de autobuz, l-am folosit la
tramvai, până la orăşel, şi am străbătut noul Brâncoveanu. Vă văd că
zdrobiţi a timpului ţeastă, mâine aş
putea respira, cândva cuartet, acum trio, bată-te să te bată, renunţa la
ghiduşii, da' şi realitatea a renunţat la ăla, uomini di rispetto, ce-a făcut
Eminescu cu Timpul, l-a scris singur aproape.
L-au lăsat să plece din
spital, pentru a-i face loc altuia din Măgura. S-aduci medicamentele. Lasă fata
să doarmă. Ai fi vrut să fi fost mai mare, ţi-am spus că mai bine copil, şi s-o
face viaţa mai bună. Tu şi Mări discutaţi melodramele din vecini, neiubirea de
radicali, telefon Ionuţ, paralel Celan, reproş Mongolia, curiozitate Popescu,
finished the wine, cu Nana, teoria slujbelor, a preşedinţilor americani, tataia
dormea. Greierii de mi-au plăcut, ascultă-i singură. Substanţa se înveseleşte
în antisubstanţă.
Pedagogia orientală, gură la guru,
garou în gară, aparte de templu aparat. I frig mi, I laibăr, freegdom.
Înţeles-ai Zagreb în pofida Londrei. Geta ziarista are cancer urcat la ganglioni.
Ţaţa Anica Stejar, masonul Devotto.
Apărai apă, rai. La coadă la ouă, carnetul de muncă mi-a căzut în noroi.
Terente în apă, respirând prin trestie. Elvira nu răspunde, da, Grete-Stelică.
Ce-am mai tuşit săptămâna asta. Aibă-te setea din care nu poţi ieşi. Faţa
retrasă sub palma dreaptă, când îţi fac dragoste de nescris. Rumegă-mă rugă.
Noi, căutătorii de pâine. Căţeii frumoşi te scăpau de şobolani. Duci haiduci.
DANIEL VORONA
aveam o
problemă cu domnul marx și atunci am spălat păsările cu detergent
(tu aveai buzele moi
ai suspinat aprinsă tu
n-ai cântat la cimpoi)
ai suspinat aprinsă tu
n-ai cântat la cimpoi)
ps
mi-am
cumpărat o religie nouă celelalte sunt martori
ca
să nu o iau razna mă
convertesc -- tatăl meu a ajuns oale și ulcele --
sânii tăi sunt speriați
să
nu rămân repetent m-am ascuns într-o cutie cu pălării
ca
să nu o iau razna mă
convertesc -- tatăl meu a ajuns oale și ulcele --
sânii tăi sunt speriați
să
nu rămân repetent m-am ascuns într-o cutie cu pălării
și m-am reîntors flămând vreau să
știu dacă funcționez într-o pată de sânge
*
odată nu am băut apă
am râs şapte ore eram tulburat nu puteam fi controlat
un papagal îngâna
umbra care mergea pe urma
unui ţigan striga fiare vechi fiare vechi cuumpăăărrr
cu o seninătate care m-a scos definitiv din balamale
în consecinţă mi-am asumat
responsabilitatea
i-am tăiat urechile i-am îndesat pe gât găleata goală pe care o târa după el
un papagal îngâna
umbra care mergea pe urma
unui ţigan striga fiare vechi fiare vechi cuumpăăărrr
cu o seninătate care m-a scos definitiv din balamale
în consecinţă mi-am asumat
responsabilitatea
i-am tăiat urechile i-am îndesat pe gât găleata goală pe care o târa după el
*
:pasărea mea în
doliu stă crăcănată pe două picioare ca proorocul din dubai
(oile au
coșmaruri pentru că
n-au mâncat toate garoafele)
n-au mâncat toate garoafele)
țară fără oameni plouă îți spun te iubesc plouă ca să crească
dictatorul mare
*
i-am luat maimuța de gât și am dresat-o (am dat cu ea
de pământ) ea continuă să plângă după laptele vărsat
de pământ) ea continuă să plângă după laptele vărsat
*
:şarpele pictat mai
sus de glezna ta îmi aparţine Mie şi celorlalţi însoţitori
din peştera
mea mă uit la oaia care a părăsit în taină
turma în care o ducea foarte bine şi era foarte fericită
aşa cum se uită un invadator la o bucată de linoleum
turma în care o ducea foarte bine şi era foarte fericită
aşa cum se uită un invadator la o bucată de linoleum
--- dacă merg să urinez ca
prin minune zarurile
îmi arată numai şase şase ---
prin minune zarurile
îmi arată numai şase şase ---
decât să uit
mai bine mă duc să mă spăl de nămolul în care m-am întâlnit
TRAIAN VASILCĂU
Despre basarabeni
Pacea-i
o clipă, restul e război!
Ne torturează kozacii mereu,
Rîzînd în hohote prelungi de noi,
Uitînd ce n-or uita în vremi de-Apoi:
Că omu-i Opera lui Dumnezeu!
Ne torturează kozacii mereu,
Rîzînd în hohote prelungi de noi,
Uitînd ce n-or uita în vremi de-Apoi:
Că omu-i Opera lui Dumnezeu!
Pacea-i o clipă, restul e război!
De cînd există rusul pace nu e!
"Ce nu ni se supune e gunoi!
Ce nu-i al nostru, znacit*, e ciujoi!*
Ne răzbunăm pe toți ce vor în UE!".
De cînd există rusul pace nu e!
"Ce nu ni se supune e gunoi!
Ce nu-i al nostru, znacit*, e ciujoi!*
Ne răzbunăm pe toți ce vor în UE!".
Pacea-i
o clipă, restul e război!
Votca e tare, pîinea--amăruie!
Sto gram* ciocnește stoia*, readovoi*,
Și-aplaudă al clipelor strigoi,
Venit din stepă Raiul să ți-l spuie!
Votca e tare, pîinea--amăruie!
Sto gram* ciocnește stoia*, readovoi*,
Și-aplaudă al clipelor strigoi,
Venit din stepă Raiul să ți-l spuie!
Pacea-i
o clipă, restul e război!
Eu în aceste zile plîng cu rouă,
Gîndind la tatăl meu, dus în convoi,
Care-a murit, strigînd la ceasovoi*:
"Ordon, opriți războiul! Pace Vouă!".
Eu în aceste zile plîng cu rouă,
Gîndind la tatăl meu, dus în convoi,
Care-a murit, strigînd la ceasovoi*:
"Ordon, opriți războiul! Pace Vouă!".
Pacea-i
o clipă, restul e război!
Care Pobedă*, dragă Omenire?,
Cînd cei slăviți cîndva azi vin puhoi
Să fie și pe bocete eroi,
Strivindu-ne, ca să le dăm Iubire!
Care Pobedă*, dragă Omenire?,
Cînd cei slăviți cîndva azi vin puhoi
Să fie și pe bocete eroi,
Strivindu-ne, ca să le dăm Iubire!
Pacea-i
o clipă, restul e război!
La mine-acasă nu-s la mine-acasă!
Paradnicii* să bucium nu mă lasă!
Vreau să le cînt în limba lor frumoasă:
"Za zdravie, no i za upocoi!".
La mine-acasă nu-s la mine-acasă!
Paradnicii* să bucium nu mă lasă!
Vreau să le cînt în limba lor frumoasă:
"Za zdravie, no i za upocoi!".
Pacea-i
o clipă, restul e război!
Smugleanka-i dorul nostru de Unire?
Da' vîpiem po bocalu, frontovoi!*,
Îmbrățișînd călăul mirovoi*,
Ce grajd făcutu-ne-a din mănăstire!
Smugleanka-i dorul nostru de Unire?
Da' vîpiem po bocalu, frontovoi!*,
Îmbrățișînd călăul mirovoi*,
Ce grajd făcutu-ne-a din mănăstire!
Pacea-i
o clipă, restul e război!
N-am obosit să fim cu două fețe.
Duși în surghiun, la moarte, ca pe boi,
Azi dăm pociot* acelorași ciocoi
Și-i invităm la veșnice ospețe!
N-am obosit să fim cu două fețe.
Duși în surghiun, la moarte, ca pe boi,
Azi dăm pociot* acelorași ciocoi
Și-i invităm la veșnice ospețe!
Pacea-i
o clipă, restul e război!
Popor am fost, gloată-am rămas! Năpastă!
Po bratski* îi iubim, neam nulevoi*
Și nu le zicem, vîhodea iz stroi*:
"Mai dute, starșii brat*, din țara noastră!".
Popor am fost, gloată-am rămas! Năpastă!
Po bratski* îi iubim, neam nulevoi*
Și nu le zicem, vîhodea iz stroi*:
"Mai dute, starșii brat*, din țara noastră!".
Pacea-i
o clipă, restul e război!
Strana ogromnaia*, ne este silă
De-a ta Pobedă*, ce ne-a lăsat goi,
Orfani și-nfometați, în plin zastoi*,
Măcelăriți de tine, fără milă!
Strana ogromnaia*, ne este silă
De-a ta Pobedă*, ce ne-a lăsat goi,
Orfani și-nfometați, în plin zastoi*,
Măcelăriți de tine, fără milă!
Pacea-i
o clipă, restul e război!
Memorie n-avem, urîm pe-al nostru
Și starșinaua*, cînd ne dă otboi*
Și ne numește "trib gluhonemoi"*,
"Ia jizni otdam Rossiiu", spui ca prostul!
Memorie n-avem, urîm pe-al nostru
Și starșinaua*, cînd ne dă otboi*
Și ne numește "trib gluhonemoi"*,
"Ia jizni otdam Rossiiu", spui ca prostul!
Pacea-i
o clipă! Restul e război!
Kozacii joacă kazaciok cu tine!
Și tu le mulțumești că-ți aduc ploi
Și joci Kalinka lor, ca-n Urengoi,
Și să-i trimiți în...stepă gînd nu-ți vine!
Kozacii joacă kazaciok cu tine!
Și tu le mulțumești că-ți aduc ploi
Și joci Kalinka lor, ca-n Urengoi,
Și să-i trimiți în...stepă gînd nu-ți vine!
Pacea-i
o clipă! Restul e război!
Trăiți așa și în continuare!
Kremlinul să vă aibă na preamoi*,
Pobedonoseț*--el, voi--rab prostoi*,
Pozînd la poala lui Ștefan cel Mare!
Trăiți așa și în continuare!
Kremlinul să vă aibă na preamoi*,
Pobedonoseț*--el, voi--rab prostoi*,
Pozînd la poala lui Ștefan cel Mare!
*-cuvinte
din limba ocupantului rus, specifice numai lui
FLORICA BAŢU ICHIM
Petala
infinitului
Pentru a
scăpa de tortura incertitudinii am întrebat
ultrasunetele.
Cine putea să ghicească
minunea ce se petrece în mine ?
Pe oceanul computerului văd vietatea din pântec
,,aicea sunt mâinile,
aicea sunt picioarele” , îmi spune o soră
Pruncul meu
pluteşte ca-n afară de spaţiu
ape îl leagă şi-l leagănă iar –
,,Cine eşti tu
fiinţă
pe care trupul meu o creşte într-însul
şi pântecul meu
- spaţiu infinit pentru prunc –
cine eşti ?”
Copilul
Pluteşte
în afară de timp
,, ce legi neştiute de oameni…?
Nu mai privesc. Oricum nu pot să înţeleg. Închid ochii. Şi
pentru o clipă mi-e frică : poate pântecul meu, în amestecul
de ape şi luturi
Dumnezeu
repetă
facerea lumii
ultrasunetele.
Cine putea să ghicească
minunea ce se petrece în mine ?
Pe oceanul computerului văd vietatea din pântec
,,aicea sunt mâinile,
aicea sunt picioarele” , îmi spune o soră
Pruncul meu
pluteşte ca-n afară de spaţiu
ape îl leagă şi-l leagănă iar –
,,Cine eşti tu
fiinţă
pe care trupul meu o creşte într-însul
şi pântecul meu
- spaţiu infinit pentru prunc –
cine eşti ?”
Copilul
Pluteşte
în afară de timp
,, ce legi neştiute de oameni…?
Nu mai privesc. Oricum nu pot să înţeleg. Închid ochii. Şi
pentru o clipă mi-e frică : poate pântecul meu, în amestecul
de ape şi luturi
Dumnezeu
repetă
facerea lumii
…am născut un copil.. durerile mari au trecut ,o stare de
moleşeală adastă în trup, închid ochii, gândurile îmi plutesc
undeva , în acel undeva… infinit… infinit…
…Sau , poate
frate
cu Marele infinit
…sau
doar
o fărâmă din el
…şi cine pluteşte ? Gândul ? Fiinţa ? Simţirea ?
Infinitul…
…acum simt infinitul în spaţiu şi timp…
Eu am X ani
Am X plus infinit
pentru că
clipele acestea nu se pot închide în secunde.
…Plutesc
şi un gând mă întreabă :
oare, bobocul de floare, când îşi desface petalele are dureri ?
oare, sămânţa închisă sub lut
când pocneşte - ncolţind
are dureri ?
Am născut un copil.
Doamne,
Îţi mulţumesc că sunt om.
Dacă aş fi fost doar sămânţă
mă aştepta putrezirea …
…Infinitul
dormea în braţele mele
e băiat
mi s-a, spus,dar asta nu mai contează, acum,
cel ce-l purtasem în mine
îl văd pentru oară
plânge
şi dă ciudat din mânuţe,picioare
,,ce gândeşti tu, acum – întreb –
cum ţi se pare lumea asta ciudată
şi nu ştiu
dacă venirea lui
aici
e pentru el un plus de cunoaştere
sau poate
un drum spre închideri
Îmi lipesc obrazul pruncului : şi e cald, şi e bine
şi stăm , aşa ,
infinitul mare
lângă obrazul infinitului mic –
dar care din noi e infinitul mare
şi cine-i cel mic ?
e băiat
mi s-a, spus,dar asta nu mai contează, acum,
cel ce-l purtasem în mine
îl văd pentru oară
plânge
şi dă ciudat din mânuţe,picioare
,,ce gândeşti tu, acum – întreb –
cum ţi se pare lumea asta ciudată
şi nu ştiu
dacă venirea lui
aici
e pentru el un plus de cunoaştere
sau poate
un drum spre închideri
Îmi lipesc obrazul pruncului : şi e cald, şi e bine
şi stăm , aşa ,
infinitul mare
lângă obrazul infinitului mic –
dar care din noi e infinitul mare
şi cine-i cel mic ?
Bogdan O. Popescu
BOGDAN O. POPESCU
soldatul prematur
aici nu este sparta, este țara lui
ghilgameș
unde este îmbrățișare în aer și oamenii buni vin la noi călcând pe fructe.
unde cerul este pufos și ploaia e caldă.
unde mormintele sunt în sufletele copiilor noștri.
unde este îmbrățișare în aer și oamenii buni vin la noi călcând pe fructe.
unde cerul este pufos și ploaia e caldă.
unde mormintele sunt în sufletele copiilor noștri.
o
luptă era să deschidă ochii, pleoapele nu se ridicau decât puțin, se vedea
noroi
care rănea și infecta globii oculari, nu vedea lumina, nu vedea mișcarea dușmanilor
o luptă era să se agațe de ceva și să respire, să miște pieptul, spatele, diafragma
aerul era undeva acolo, departe, ca și mama, ca și trecerea prin furtună
o luptă era, știa că mulți îl urăsc, îl împing înapoi, să nu ajungă în lumea aceasta
știa că nu se putea încrede decât în bietele brațe și coapse
în bietul strigăt, care urma să spargă sticla prin care vedeau toți.
care rănea și infecta globii oculari, nu vedea lumina, nu vedea mișcarea dușmanilor
o luptă era să se agațe de ceva și să respire, să miște pieptul, spatele, diafragma
aerul era undeva acolo, departe, ca și mama, ca și trecerea prin furtună
o luptă era, știa că mulți îl urăsc, îl împing înapoi, să nu ajungă în lumea aceasta
știa că nu se putea încrede decât în bietele brațe și coapse
în bietul strigăt, care urma să spargă sticla prin care vedeau toți.
strigătul a venit, mai târziu,
înainte de prea târziu
și băiatul acesta frumos a împins războiul cu zece ani mai încolo.
și băiatul acesta frumos a împins războiul cu zece ani mai încolo.
LILIANA POPA
Oraşul meu
Visez mereu
un oraş fantomă
Cu case înalte şi străzi înguste
Cu porţile ferecate zi şi noapte....
Atît de înguste,
Încît e de ajuns să deschizi o fereastră
Şi să-i oferi o cafea vecinului
Peste lumi.
Cu case înalte şi străzi înguste
Cu porţile ferecate zi şi noapte....
Atît de înguste,
Încît e de ajuns să deschizi o fereastră
Şi să-i oferi o cafea vecinului
Peste lumi.
Păpuşi de
porţelan dansează
Pe străzile înguste,
Se aşează în vitrinele deschise
Şi citesc Boccaccio.
Pe străzile înguste,
Se aşează în vitrinele deschise
Şi citesc Boccaccio.
Paiaţe râd pe
străzi,
În clădiri aulice
Şi ajung în turnul celor uitaţi.
În clădiri aulice
Şi ajung în turnul celor uitaţi.
M-am
îndrăgostit de treptele săpate în stâncă
De pietrele din caldarâm.
Le-am străbătut până au devenit transparente
De pietrele din caldarâm.
Le-am străbătut până au devenit transparente
Ziua caut
grădinile vetuste,
Seara plutesc în gândul meu
Spre alt oraş, din alt vis,
Cu amfiteatru şi porticuli,
Cu pieţe publice şi statui.
Ca seara să adorm pe treptele de marmură
Seara plutesc în gândul meu
Spre alt oraş, din alt vis,
Cu amfiteatru şi porticuli,
Cu pieţe publice şi statui.
Ca seara să adorm pe treptele de marmură
Ale aceleiaşi
catedrale.
(Florența)
9 iunie 2017
9 iunie 2017
OCTAVIAN SOVIANI
Prin fumul melancolic de ţigară
Parcă ai fi o fată cu manşon
Iar eu în uniformă militară
Primesc un ordin să pornesc spre Don
Parcă ai fi o fată cu manşon
Iar eu în uniformă militară
Primesc un ordin să pornesc spre Don
Iar când într-o locantă oarecare
Tu părul greu din frunte ţi-l ridici
Văd steagul regimentului în zare
Cum arde ciuruit de bolşevici
Tu părul greu din frunte ţi-l ridici
Văd steagul regimentului în zare
Cum arde ciuruit de bolşevici
Şi-n
stepa rusă prins să iau aminte
Cum trag iabraş katiuşele în sus
Gândindu-mă la umăru-ţi fierbinte
Lili Marleen precum la un obuz
Cum trag iabraş katiuşele în sus
Gândindu-mă la umăru-ţi fierbinte
Lili Marleen precum la un obuz
În
burniţa măruntă care cerne
Pe-o rană ce aduce-a epolet
Mai stă o Madchen unter der Caserne
Mai cade lângă Volga un cadet
Pe-o rană ce aduce-a epolet
Mai stă o Madchen unter der Caserne
Mai cade lângă Volga un cadet
Cu
faţa rece ca un pat de armă
/E-un cântec de război atâta doar/
Lili Marleen în faţa la cazarmă
Se leagănă în vânt un felinar
/E-un cântec de război atâta doar/
Lili Marleen în faţa la cazarmă
Se leagănă în vânt un felinar
*
Prin fumul melancolic de ţigară
Parcă ai fi o fată cu manşon
Iar eu în uniformă militară
Primesc un ordin să pornesc spre Don
Parcă ai fi o fată cu manşon
Iar eu în uniformă militară
Primesc un ordin să pornesc spre Don
Iar când într-o locantă oarecare
Tu părul greu din frunte ţi-l ridici
Văd steagul regimentului în zare
Cum arde ciuruit de bolşevici
Tu părul greu din frunte ţi-l ridici
Văd steagul regimentului în zare
Cum arde ciuruit de bolşevici
Şi-n
stepa rusă prins să iau aminte
Cum trag iabraş katiuşele în sus
Gândindu-mă la umăru-ţi fierbinte
Lili Marleen precum la un obuz
Cum trag iabraş katiuşele în sus
Gândindu-mă la umăru-ţi fierbinte
Lili Marleen precum la un obuz
În
burniţa măruntă care cerne
Pe-o rană ce aduce-a epolet
Mai stă o Madchen unter der Caserne
Mai cade lângă Volga un cadet
Pe-o rană ce aduce-a epolet
Mai stă o Madchen unter der Caserne
Mai cade lângă Volga un cadet
Cu
faţa rece ca un pat de armă
/E-un cântec de război atâta doar/
Lili Marleen în faţa la cazarmă
Se leagănă în vânt un felinar
/E-un cântec de război atâta doar/
Lili Marleen în faţa la cazarmă
Se leagănă în vânt un felinar
Geo Vasile scriitorul Octavian Soviany a vrut
să se facă actor, dar destinul l-a consacrat drept mare Poet, Prozator și
Eseist, drept care își joacă rolurile, cele o mie de vieți și roluri,
oferindu-ne un recital poetic alcătuit dintr-o mie de scenarii
lirice....imaginarul lui Tavi Soviany bate toate recordurile posibile...
MOS NELUTZU
G
Sărbătorile
Pâini,
cât holdele auritele
împietritele, mult râvnitele
vinurile nurliile, sângeriile,
înspumatele apele sfinţitele,
prânzurile, cinele, dejunurile,
festinele, închinăciunile, ciocnirile
fragedele cărnurile aburindele,
rinichii, ficaţii, plămânii, inimile
tocatele, rănile în praf de sare,
cu mirodeniile amirosindele
lăfăitele întinsele sfintele blidele.
Apostolii, toţi, doisprezece
cu trădătorul care îi întrece,
ucigă-l toaca pe nepoftitul!
Pui fierţi neclociţi se ciocnesc
preavopsiţi creştinesc.
A-nviat! A-nviat! A în-vi-at!
Pocalele izbitele în pântece
izvodirile spuzesc cerurile
cu nepăsările.
împietritele, mult râvnitele
vinurile nurliile, sângeriile,
înspumatele apele sfinţitele,
prânzurile, cinele, dejunurile,
festinele, închinăciunile, ciocnirile
fragedele cărnurile aburindele,
rinichii, ficaţii, plămânii, inimile
tocatele, rănile în praf de sare,
cu mirodeniile amirosindele
lăfăitele întinsele sfintele blidele.
Apostolii, toţi, doisprezece
cu trădătorul care îi întrece,
ucigă-l toaca pe nepoftitul!
Pui fierţi neclociţi se ciocnesc
preavopsiţi creştinesc.
A-nviat! A-nviat! A în-vi-at!
Pocalele izbitele în pântece
izvodirile spuzesc cerurile
cu nepăsările.
Oile, oile oooiillee plâng pieile
mieilor îmblănind gardurile
date vânturilor.
mieilor îmblănind gardurile
date vânturilor.
|
|
|
sărbătorile cu jertfirile.
VIȘAN DRAGOȘ
dreptul meu filial la replică
.
tată
primar
nebologic,
.
nu-mi voi tăia părul știi
vara perii noștri se scurtează ziua
precum noaptea precum în cer din pământ
din rădăcini din scalpuri
umbrele unde nu-s stâlpi de iluminat
.
în iunie părul meu ce tocmai a rodit
poate și dispărea
ras de tine tată
priapic cu motocoase ce le scoți din prohab
nesocotitule tată nebologic
și dușman al sectorului 3
butuci
să-ți crească în locul degetelor butucănoase
.
tată
primar
nebologic,
.
nu-mi voi tăia părul știi
vara perii noștri se scurtează ziua
precum noaptea precum în cer din pământ
din rădăcini din scalpuri
umbrele unde nu-s stâlpi de iluminat
.
în iunie părul meu ce tocmai a rodit
poate și dispărea
ras de tine tată
priapic cu motocoase ce le scoți din prohab
nesocotitule tată nebologic
și dușman al sectorului 3
butuci
să-ți crească în locul degetelor butucănoase
CIPARIU DAN MIRCEA
un poem e o viață
bătrâne piton
o viață dintre văzut și nevăzut
din multiversul în care doar noi doi
rămânem sunetele unui nesfârșit conflict interior
bătrâne piton
o viață dintre văzut și nevăzut
din multiversul în care doar noi doi
rămânem sunetele unui nesfârșit conflict interior
cartea dragostei cartea războiului
cartea trecerii
bătrâne piton
din literele noastre ca niște suflete îngemănate
din literele noastre de umbre de întuneric de spaime și cu un pic de credință și noroc
de eliberare
cartea trecerii
bătrâne piton
din literele noastre ca niște suflete îngemănate
din literele noastre de umbre de întuneric de spaime și cu un pic de credință și noroc
de eliberare
aici
e rețeaua de sentimente de care ne e mereu frică să nu ne părăsească să nu ne
trădeze până la sine până la asfințit
noi
suntem războiul care se va încheia
într-o nouă dar mereu aceeași
euharistie
într-o nouă dar mereu aceeași
euharistie
DORIN CROITOR
Locul copilului
hotărât este a fi alături de părinte,
unii îl cocoață în cârcă,
alții stau în cârca lui,
piramidă acrobatică inutilă.
hotărât este a fi alături de părinte,
unii îl cocoață în cârcă,
alții stau în cârca lui,
piramidă acrobatică inutilă.
Dacă ar fi vrut sa-l menajeze
Dumnezeu l-ar fi lăsat
în pântece de mamă.
Dumnezeu l-ar fi lăsat
în pântece de mamă.
Dacă
ar fi vrut să ne menajeze
nu ne-ar fi dat copii
ci o veșnicie copilărească...
nu ne-ar fi dat copii
ci o veșnicie copilărească...
*
Mi-a luat numele intr-o noapte
când bolnav eram
de prealiniști
când bolnav eram
de prealiniști
și
l-a șoptit atât de luminos
încât mi-am adus aminte
cum m-am născut.
încât mi-am adus aminte
cum m-am născut.
De atunci m-aș tot naște
din șoapta ei...
din șoapta ei...
*
Mi-e dor de ea
de parcă mi-aș fi cumpărat sacoul mândriei
fără nici un certificat de calitate,
de parcă mi-aș fi cumpărat sacoul mândriei
fără nici un certificat de calitate,
de
parcă m-ar fi trimis în Africa
să studiez morala
în triburi care se îmbracă
numai atunci când fac dragoste
în fața elefanților albi,
cică sacri,
să studiez morala
în triburi care se îmbracă
numai atunci când fac dragoste
în fața elefanților albi,
cică sacri,
de parcă ne-am striga,
tu de la un capăt de viață
eu de la celălalt capăt de moarte...
tu de la un capăt de viață
eu de la celălalt capăt de moarte...
*
Dacă aș uita
drumul până-n preajma-ți,
ai rămâne pe loc
sau ai rătăci prin tine?
drumul până-n preajma-ți,
ai rămâne pe loc
sau ai rătăci prin tine?
Asta ca să stiu
de unde să încep
să-mi aduc aminte
să nu te mai caut...
de unde să încep
să-mi aduc aminte
să nu te mai caut...
Noapte
bună!
CRISTIAN
GABRIEL MORARU
Psalmul
51
Dumnezeu înseamnă dragoste
nețărmurită,
Iar Dragostea luminează-n grosul
întuneric
La fel ca torța unui ideal ezoteric.
La fel ca torța unui ideal ezoteric.
Nimic nu poate învinge dragostea
curată
Ce înflorește tainic pe lacul sufletului
Măcar o dată în viața binecuvântată…
Ce înflorește tainic pe lacul sufletului
Măcar o dată în viața binecuvântată…
E dragostea ca zumzetul dulce de
albine,
Ca un măr de-aur din grădina Hesperidelor
Ori ca o harfă veche, cu fermecate strune...
Iese ca fluturii din vălul crisalidelor
Și freamătă cu puterea ei întreagă-n mine.
Ca un măr de-aur din grădina Hesperidelor
Ori ca o harfă veche, cu fermecate strune...
Iese ca fluturii din vălul crisalidelor
Și freamătă cu puterea ei întreagă-n mine.
Dragoste desăvârșită, Tu ești
bunătate,
Adevăr, lumină și nădejde întru toate.
Crești în armonie, nesuferind strâmbătate,
Frica n-o cunoști nicicum și ești fără de moarte.
Ești, Dragoste, un punct de reazem pe acest pământ,
Taină ce rodește și deopotrivă cântec sfânt...
Adevăr, lumină și nădejde întru toate.
Crești în armonie, nesuferind strâmbătate,
Frica n-o cunoști nicicum și ești fără de moarte.
Ești, Dragoste, un punct de reazem pe acest pământ,
Taină ce rodește și deopotrivă cântec sfânt...
MAGDALINA
DORINA SUCIU
În umbra păsării
Numai
tu
îmi poţi vedea braţele
ca pe niște crengi
căţărate pe cel mai înalt zid;
îmi poţi vedea braţele
ca pe niște crengi
căţărate pe cel mai înalt zid;
noaptea
înfulecă vise
de faţă cu mine,
aruncând stele
în iarbă;
înfulecă vise
de faţă cu mine,
aruncând stele
în iarbă;
numai
tu
îmi înveţi trupul
să ia forma unei păsări,
în timp ce ne iubim.
îmi înveţi trupul
să ia forma unei păsări,
în timp ce ne iubim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu