OCHI ÎN OCHI CU TIRESIAS

OCHI  ÎN  OCHI  CU  TIRESIAS

GEORGE ANCA

LUI NECULAI HILOHI

Neculai, portretizeaza in cer precum te-ai invrenicit pe pamant.

Priveste din slava frescele tale de prin biserici.

Glumeste ca intotdeauna, transformandu-ne in surasul tau. 

Copiii si nepotii tai iti imbratiseaza umbra in Louvre.

Fie-mea, afland, te revede in Florenta si Williamsburg.

Racautii iti impartasesc, in memoriam, nasterea intru eternitate.

Ne-am intalnit in '90, apoi cam zilnic, te-am serbat la 85 intr-o mansarda, schimbata acum pe simeza raiului.

Si ce frumoase dodii ai compus, ecou din seminar.

Vad pictura Tagore, de tine, in holul Teatrului National (bustul luase drumul subsolului unde a ramas si dupa refacere).

Esti mai prezent ca oricand.

Hai sa traiesti!

DIMITRIE  GRAMA

Dialoguri

..cate promisiune am facut?

toate una si una!

     cate promisiuni oare

ti-am facut tie?

si tie

si tie

si celor pe care

deja i-am uitat?!

   multe, multe ptomisiuni

am facut,

dar atunci, in acele timpuri

de inceput de viata,

aveam o credinta

aveam o speranta

aveam un viitor!

si toate astea le imparteam

cu tine

le imparteam cu 

prieteni si iubite

de ocazie

le imparteam cu o lume

pe care aveam impresia

ca o cunosc

o lume care credeam

ca ma cunoaste.

…..acum promit ,asa,

intr-o doara

promit sa ma aflu in treaba

sau sa-mi dau importanta!

acum promit doar pentru

ca vreunul din voi

sau cineva, 

un necunoscut oarecare

isi doreste o promisiune

si eu, din intamplare

sunt acolo sa o fac.

….vremuri noi,

sunt altul

sunt obosit

si mi-am promis 

sa ma odihnesc

mi-am promis sa nu mai

promit nimanui nimic!

PETRU  COSTINESCU

Elitele ingineriei electrice în perioada monarhiei

„Să cinstim pe oamenii noştri mari! Orice naţiune ce lipseşte de la această datorie

prepară ruina sa intelectuală, morală şi materială; ea nu va trăi multă vreme pe pământ şi nu va

lăsa pierind decât o urmă întunecată printre popoarele viitorului”. I.B.Dumas [3]

.............................. .............

Dl. Costin Rucăreanu face o diviziune cu totul interesantă privind personalităţile din

domeniul ingineriei electrice [4], diviziune sau clasificare ce evidenţiază foarte clar pe eroii

civilizatori cu contribuţii esenţiale, pe care o prezentăm mai jos:

.............................. ............

I. Premergătorii:

- Dimitrie Negreanu (1858- 1908)

- Dragomir Hurmuzescu (1865-1954)

- Laurenţiu Teodoreanu (1870- 1943)

- Nicolae Vasilescu – Karpen (1870- 1964)

- Sigmund Dachler (1872- 1951)

- Dionisie Ghermani (1877- 1948)

II. Generaţia de aur

- Constantin Buşilă (1877 - 1949)

- Dimitrie Leonida (1883 - 1965)

- Mircea Volanschi (1883 - 1974)

- Ioan S. Gheorghiu (1885 - 1968)

- Constantin Budeanu (1886 - 1959)

- Corneliu Mikloşi (1887 - 1963)

- Ştefan Procopiu (1890 - 1972)

- Hans Thiess (1890 – 1995)

- Plăutius Andronescu (1893 - 1975)

- Nicolae Caranfil (1893 - 1978)

- Alexandru Popescu (1897 - 1974)

- Constantin Dinculescu (1898 - 1990)

- Cezar Parteni – Antoni (1900 -1956)

- Dorin Pavel (1900 – 1979)

- Martin Bercovici (1902 - 1971)

- Aurel Avramescu (1903 – 1985)

- Remus Răduleţ (1904 – 1984)

- Ion Antoniu (1905 – 1987)

- Paul Dimo (1905 - 1990)

- Paul Cartianu (1905 – 2001)

- Ştefan Georgescu Gorjan

.............................. ......................

BIBLIOGRAFIE

[1] Memoriile Regelui Carol I al României, vol. I-IV, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992.

[2] Lindenberg P., Regele Carol I al României, Humanitas, Bucureşti, 2003.

[3] Noica St. Nicolae, Petrescu St.,” Domeniul coroanei, instituţie model a lui Carol I, după 130

de ani”, Ed. Vremea, Bucureşti, 2014.

[4] Rucăreanu C., ”Personalităţi din energetica românească”, Institutul Naţional pentru studiul

amenajării şi folosirii surselor de energie, Bucureşti, 2003.

JAYADEVA

Gitagovinda de Jayadeva (secolul 12), poem liric în 12 capitole / 24 cânturi, dramatizează iubirea dintre Krishna (încarnat în Govinda/Văcar) și Radha, realizarea erotică a lui Dumnezeu, cf Cântarea cântărilor. Versiunea noastră a început ca o transeufonie silabă cu silabă din sanscrită în română, devenind, din ce în ce, dhvani, prefăcând rasa (sunet/sentiment) în dhvani (sugestie/fantezie). Gitagovinda în românește este simetrică versiunii sanscrite a Luceafărului de Mihai Eminescu, semnată de Urmila Rani Trikha în Latinitas, 1983, Delhi, la o sută de ani de la publicarea originalului.

cântecul 3

când lujere de merişor lent se apleacă la adierea vântului dinspre Malaya

când adăpostul din silvă se-nsalvă de cucuială şi zumzet de albine

în primăvara dragostei acum Hari joacă june păstoriţe negrăită-i durerea înamoraţilor departe

gemânde muierile celor pe drum îşi ies din minţi de doruri

şi crâng de mimoze bakula florile murmură de-ale albinelor roiuri

ard în verzi ghirlănzi tamarinzii răpiţi de odoarea de mosc

şi june piepturi crengile de kimsuka zgârie asemeni unghiilor lui Amor

precum sceptrul lui Eros pistilul de kesara răsare miruit

întru purpuria pâlnie de patala ca un stup de miere săgetătoare

*

cântecul 4

cunună de codru de laur veşmânt auriu pe-azurul trupului uns cu santal

cercei clinchetând în joacă pe obrajii surâzători

Hari între muieri semene veselelor vestale petrece

pe ţâţele barbare în braţe îl frânge pe Hari năpraznică

văcăriţa cuiva îl strânge cu ţipăt de voluptate strigându-l

alta lasciv lunecând laolaltă cu ocheadele-i fermecătoare

înmărmurită se uită spre a lui Madhusudana faţă de lotus

alta pulpoasă se apropie să-i spună la ureche ceva

chiar un sărut năzdrăvan răsplătit cu onoare

alta în călduri pe malul Yamunei cu apele lent curgătoare

cu mână forte îl dezveşmântă de mantă-ntre trestii

în dulce undă de flaut valuri de voaluri aplaudă sunându-şi brăţările

în horă răsare o căprioară de fată în lauda lui Hari a dansa

îmbrăţişează pe una sărută pe alta cu a treia se împreună prădalnic

zăreşte fermecat surâzând o şi mai răpitoare frumuseţe şi vama o ia

sri Jayadeva rosteşte în psalmii-i ale lui Keshava ascunse nuntiri

venerate în Vrindavana de-o lume îmbucurându-vă sufletul

*

MARIAN  POPA

 Anul întâi de studenție.

Un curs de Introducere în folclor  al bãtrânului profesor Mihai Pop, om capabil de extraordinare contacte cu studenții.

Prin el am cunoscut sã-i zic basmul erotic popular ... Complicat prin versificare mai ales în timpul cursurilor plictisitoare și rudimentare ale pseudolingvistului David Naftuli, altfel și director al Radiodifuziunii Române. „Povestea” a pãrut într-un numãr postdecembrist al revistei „Vatra”.

Povestea razghitului (final)

Un fulger ascuțit..... durere..... lipsesc, la bãsnuit, cuvinte..... Dar fata-i tare inimoasã! Și merge! Merge înainte!

Trei pași îi face fata; vãcarul, alții doi,

Și de pe pulã cade  chiar primul dintre boi!

Și fata nu se lasã: se-nțepenește-n craci:

Și la pãmînt ce cade? Chiar prima dintre vaci!

Trei pași mai face prunca, vãcarul doi, din nou,

Și chiar de lîngã fatã, mai picã înc-un bou!

Darã vãcarul merge, și pîn-ce-ai zice „pește”!

În iarbã, lîngã fatã, o vacã se lãțește.

     Și tot așa, pe zi zi noapte, din munți și pînã-n Valea-Seacã,

     Mereu pe lîngã fatã cade, ba cîte-un bou, ba cîte-o vacã.

    Ș-apoi, din Valea ceia Seacã, si pînã, hãt, în cea poianã,

    De lîngã pizdã cade-n iarbã, ba un joian, ba o joianã.

     Și merge el, vãcarul, de-acum, la loc întins.    

      Iar fata-și simte pizda: un miez de ev aprins,

Un nod ce sabia-și gãsește, un paloș tare ca o razã,

Pãtrunde-n carne și în gînduri, lãuntrul îl strãlumineazã.

Ea nainteazã mai arar, prin cele large iniști:

C-au fulgerat patimi de veci, în noaptea ei de liniști.

Mai trec trei zile și trei nopți; și-n zare tata-și vede fata. Se zbate fata înainte, cu cinste sã-și primeascã tata.

Cad boi, cad vaci, acum în juru-i, ca toamna frunzele, de vînt. E plin de muget, de mișcare, de boi și vaci, acel pãmînt.

Și pîn-la urmã sunt aproape - fata, tãtînele iubit;

                             Se pot îmbrãțoșa și-și spune, pre cum se cade, bun gãsit.

     Dar fata, înc-un pas mai face: de pe cotor, Vodã-i zvîrlit,

    Că prunca și-a uitat și seama! se-adunã-n chiuit zãrghit:

Io simt... tãtuce... taicã... Io simt cã m-a rãzghit!!

Dimitrie GRAMA

METAMORFOZA

Pina ieri seara, daca cineva ma intreba cine sunt, puteam sa-i raspund, foarte simplu, sigur pe mine, ca sunt Dimitrie G.

Acum, in dimineata asta de toamna insorita, nu mai sunt asa de sigur. S-ar putea sa fiu Adrian Alui G. Dupa acte sunt Adrian Alui G!

In retrospectiv, totul a inceput cu o calatorie, simpla, banala, pe care de fapt am facut-o de zeci de ori in ultimii doi-trei ani si anume, o calatorie cu avionul Barcelona-Malaga. Nici nu mai stiu cum s-a facut, cum s-au incurcat lucrurile, dar ieri dupa masa am intirziat la aeroport si am pierdut ultimul avion cu destinatia Malaga. Acest lucru nu mi s-a mai intamplat, din contra, de obicei sunt prea devreme in aeroport asteptand sa se deschida ghiseele de "in-checking", dar atunci parca toata ziua aia pacatoasa a fost plina de surprize, majoritatea lor neplacute, ciudate. Cum ar fi de exemplu faptul ca am uitat sa platesc nota de comsumatie la un restaurant unde am luat prinzul si chelnarul a fugit dupa mine tragandu-ma violent de umar strigand in gura mare ca am plecat fara sa platesc! Scuzele mele au fost destul de futile si cred ca toata lumea era convinsa c-am sters-o de acolo cu intentia de a nu plati. Sau cand mi-am cumparat tigarile mele preferate "Davidoff" din foi de tutun cubanez, am plecat fara ele si abia dupa vreo suta de metri cand m-am oprit sa-mi aprind una am descoperit ca nu le-am luat si am fost nevoit sa ma intorc la tutungerie. Taximetristul, care m-a dus cat a putut el de repede la aeroport, era roman. Da, o zi curioasa in care, parca, toate lucrurile mi-au iesit pe dos si acel final dezastruos cu pierderea avionului.

Puteam sa ramin intr-un hotel la aeroport, dar urmatorul avion era a doua zi dupa masa si eu trebuia sa fiu in Gibraltar dimineata la ora noua, unde aveam o intilnire e afaceri pe care nu puteam s-o ratez. M-am interesat la aeroport si spre norocul si bucuria mea am aflat ca pot lua un tren de noapte care urma sa ajunga la Marbella la sapte dimineata. Perfect, de acolo mai aveam doar o ora cu un taxi pina la Gibraltar. Repede m-am urcat untr-un taxiu si ajuns la gara mi-am luat un bilet la un cupeu de dormit. Aici am avut noroc! Era ultimul loc intr-un cupeu de clasa a doua. Multumit am avut timp sa beau si o halba de bere "Cruzcampo" si sa pufai un Davidoff inainte de a ma urca in tren.

Cupeul era pentru doua persoane, dar atunci cand eu l-am abordat, era gol asa incit am puput sa ma instalez in liniste si sa incep sa citesc cartea lui Michio Kaku, "Paralel Worlds" pe care o cumparasem inainte de a pleca spre aeropot. Tocmai cand am terminat "introducerea si tocmai cand ma gandeam la ceeace Einstein spunea de Spinoza care credea ca "Dumnezeu ni se arata in ordinea frumoasa si in armonia a tot ceeace exista si nu intr-un Dumnezeu care se intereseaza de soarta si de actiunile omului", trenul s-a pus in miscare. Da, ma gandeam, acel Dumnezeu care exista si nu exista, m-a ajutat pina la urma si pe linga faptul ca am gasit un loc liber la vogonul de dormit, a facut in asa fel sa fiu si singur in el!

M-am dezbracat in chiloti si maieu, m-am intins pe pat si am continuat sa citesc despre lumile paralele ale lui Kaku, lumi posibile in imensitatea posibilitatilor fizice, a particolelor, in imensitatea combinatiilor de materie si anti-materie.

Cred ca la un moment dat am atipit si atunci cand caretea mi-a cazut din mina, m-am trezit brusc si m-am ridicat "in fund" pe pat, constatind cu uimire ca nu mai sunt singur in compartiment. Vizavi de mine, pe patul lui, statea un batrinel, destul de mic de statura, cu parul des si carunt, cu ochi cenusiu-albastrii, care cum a vazut ca eu sunt treaz, a spus simplu: "Buenas noches!"

Cu o voce gatuita, care acum parea sa nu mai fie vocea mea, i-am raspuns: "Buenas noches"

Zambind, s-a ridicat de pe pat. mi-a intins mina prezentindu-se: "Me llamo Juan Carlos. Me alegro de conocerle". Cu aceiasi voce, stranie, i-am raspuns: "Me llamo Dimitrie. Lo siento, solo hablo ingles". Spunindu-i ca vorbesc doar engleza, am crezut ca pot sa-l descurajez de la vreo conversatie mai lunga, ne-avind nici un chef de discutii, dar batrinelul mi-a raspuns imediat: "No problems, I speak english as well". Apoi intr-o engleza perfecta, "de Oxford", mi-a spus ca-i originar din Pirinei, dar niste afaceri urgente l-au obligat sa se duca in Sud, in Andalusia. Nu avea nici un chef sa calatoreasca si mai ales nu in Andalusia, dar "business is business". Mi-am dat seama ca suntem cam in aceiasi situatie si i-am povestit ca si eu doar "accidental" ma aflu in cupeul acela pe care il impartim pentru satisfacerea businessului. Am ris impreuna si am mai scimbat citeva banalitati de politete.

La un moment dat, il aud pe Juan Carlos exclamand: "Paralel Worlds! Asta-mi aduce aminte de colonelul Vershinin din piesa lui Cekhov: Trei surori! unde Vershinin proclama: Intr-un secol sau doua, sau intr-un milenium, oamenii vor trai intr-un alt mod, vor fi mai fericiti. Noi nu vom fi acolo sa fim martori la acea viata, dar de aceea traim noi acum, de aceea muncim. De aceea suferim. Ca sa creem acel viitor. Aceasta-i menirea existentei noastre. Singura fericire pe care o putem cunoaste este aceea de a munci pentru acest tel".

Apoi Juan Carlos tace si priveste tacut, asa cum doar batrinii stiu sa priveasca, undeva in gol sau intr-un viitor limitat de peretii compartimentului. Nu stiu ce sa-i raspund si ascult cum rotile trenului isi fauresc viitorul lor: dam-dam, dam-dam, dam-dam....

Juan Carlos ma priveste insistent si atunci spun si eu, asa, mai mult intr-o doara: "Kaku vine cu speculatiile omului de stiinta, vine cu ecuatii de probabilitati cu prea multe necunoscute. Nu vine cu un raspuns sau un adevar, daca asa ceva exista pentru noi oamenii. Vezi, pentru mine, originar din Romania, intalnirea cu domnia ta in acest tren si de fapt toate intilnirile si toata Spania ca atare, sunt lumi paralele. Am impresia ca sufar o existenta "in jumatati", in care, citeodata jumatatea mea de roman este ne-existenta si cateodata ea este singura existenta posibila. Doar rareori simt ca sunt intreg, doar rareori pot sa-mi spun: Dimitrie esti tu, esti aici, si atunci cand pot spune asa ceva, am impresia ca lumea este intreaga si ca eu sunt centrul universului. Dar imi dau seama ca ceeace gandesc si simt la un moment dat, nu este nimic altceva decat zbuciumul intelectului si al spiritului meu personal sa se auto-inteleaga si sa se incadreze in lumea care-l inconjoara".

Juan Carlos se ridica si cu mainile la spate se plimba prin cupeu. De la usa la fereastra, de la fereastra la usa, inainte si inapoi si eu il privesc pina cand simt ca ametesc si ca sa nu ametesc si mai tare, inchid ochii.

Cand ai redeschid, Juan Carlos se aseaza in fata mea si incepe sa-mi vorbeasca: "M-am nascut intr-un castel vechi in Irlanda ca Desmond Fitz Gerald, iar atunci cand tatal meu a murit, am fost numit al 28-lea Knight of Glin. Am avut parte de o copilarie si tinerete privilegiata, fara griji si de aceea poate am fost atras, poate fara sa-mi dau seama, spre o lume diferita, felului meu de viata. O lume diferita de cea a Irlandei rurale. De aceea poate ca am plecat sa descoper o alta lume si un timp am crezut ca am gasit-o in Paris sau la Casinoul din Nice. De aceea poate ca intr-o noapte de betie si ruleta, am plecat din Casinou direct la gara si pe drum m-am hotarit sa ma inrolez voluntar in RCS (Razboiul Civil din Spania). Tot ca si acum, dar pentru alt business, m-am urcat intr-un tren si m-am trezit pe undeva pe linga Valencia.

Ce cautam eu acolo? Aventura? Glorie? Izbavire? Nu stiu, nu pot sa-mi aduc aminte ce cautam si acum dupa atatia ani nu mai are nici-o importanta. Oricum, nu eram eu singurul care cauta ceva, altceva sau care fugea de ceva spre altceva, ci multi altii. Eram un regiment de britanici acolo si eu, fiind nobil, educat si prin academii militare, am fost numit "capitan". Nu m-am bucurat mult timp de  rangul meu militar, deoarece chiar in prima saptamina de lupte am fost impuscat in piept si Desmond Fitz Gerald pe care-l stiam, a murit. "I think he's dead" sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit si un cer albastru nesfirsit, a fost ultima imagine pe care am vazut-o. Ce simplu e sa mori impuscat!  Simti ca si cum cineva iti da un pumn in piept si apoi totul se sfarseste in cateva minute! Ce complicata este, in schimb, viata! Te cauta, te gaseste si te pune la incercari!

Eu, de exemplu, m-am trezit bandajat tot in jurl pieptului, intr-un spital de campanie. Doua surori medicale care se plimbau printre raniti, s-au oprit si in dreptul patului meu si cea mai in virsta i-a soptit celeilalte: "nu cred ca Juan Carlos o sa supravietuiasca".

Habar nu aveam despre cine vorbesc acele femei, dar ceeace mi s-a parut ciudat era faptul ca intelegeam perfect spaniola, o limba complet straina mie! Se pare ca sora aia medicala nu a avut dreptate si nu am murit.

Atita timp cat am stat in acel spital de campanie, ceilalti raniti, doctorii si surorile medicale imi spuneau Juan Carlos, iar atunci cand eu incercam sa le spun ca sunt altcineva, Desmond din Irlanda, toti ma priveau cu ingaduinta si imi spuneau ca sunt inca traumatizat de razboi, traumatizat de ranile mortale pe care, doar ca printr-o minune le-am supravietuit. Cand am parasit spitalul, razboiul s-a sfarsit de mai bine de doi ani. In tolba mea de soldat am gasit niste acte in numele meu nou: Juan Carlos G si o adresa undeva in Pirinei. Din curiozitate, m-am dus acolo sa vad despre ce-i vorba, sa ma lamuresc de unde vine acesta confuzie.....

Juan Carlos a continuat sa vorbeasca, dar parca in alta limba pe care nu o mai intelegeam si cantecul acelei limbi necunoscute m-a cufundat intr-un somn adinc, fara vise.

Doar dam-damul ritmic si continuu care, vrand-nevrand, te leaga si te face partas dansului nebunesc de metal dintre sine si rotile trenului, a continuat intr-un subconstient, care disperat incearca sa ma reasigure ca nu sunt mort, ci doar un simplu calator intre o viata oarecare si o moarte cu constante fixe:

dam-dam, dam-dam, dam-dam

dam-dam, dam-dam, dam-dam

.....Cand m-am trezit eram din nou singur in compartiment. Mi-am dat seama ca Juan Carlos a coborat undeva in timp ce eu dormeam, deoarece nici sacosa lui de calatorie nu mai era acolo. Patul lui era deja facut si arata ca si cand nimeni n-ar fi dormit in el.

Prin jaluzela de la fereastra, cu toate ca era inchisa, mi-am dat seama ca s-a luminat bine de ziua. 

Ma scol, ma intind bine pina imi troznesc toate incheieturile si la chiuveta minuscula din compartiment, ma spal pe fata si pe dinti. Tocmai cand am terminat sa ma imbrac, cineva bate usor la usa si la raspunsul meu "Si", usa se deschide putin doar ca sa lase un cap cu chipiu sa patrunda in compartiment si   capul spune: "Buna ziua. Trenul IR 402 va ajunge in aproximativ 15 minute la Roman". 

Capul se retrage si inchide usa dupa el si eu cu gura cascata cred ca inca nu m-am trezit, cred ca visez, dar dupa cinci secunde de soc, ies pe culoar si strig dupa omul cu chipiu: "Cum la Roman? E o greseala, nu se poate..!"

"Da, Roman domnule! Unde altundeva, ca doar pina la Roman ati platit trenu!"

Abia acum imi dau seama ca vorbim romaneste, nu spaniola sau engleza si absurdul situatiei ma obliga sa ma reped la fereastra sa "controlez" unde ma aflu. Ma asteptam sa vad muntii Andaluziei, plantatiile de pomi de maslin, portocali, palmieri si sate albe atarnate de dealuri, dar ceeace fereastra trenului imi desira in fata ochilor, este o campie nesfarsita. Fete de floarea soarelui ma privesc mirate, pe cand sfecla si porumbul ma trateaza cu indiferenta, ca si cand nici nu as exista.

Ma ciup de obraz sa vad daca sunt treaz si ciupitul ma doare si cand simt ca ma doare, strig:

"Nu! Nu! Nu e posibil!" si ma retrag de la fereastra atat de violent incat ma impiedic si cad in fund pe culoarul vagonului.

O femeie care tocmai iese din compartimentul vecin, vine repede la mine si ma intreaba ingrijorata: "Ce sa- intimplat? Nu va simtiti bine, domnule? Aveti nevoie de ajutor?"

"Nu, nu va ingrijorati", raspund eu cu o voce ragusita si parca straina. "Doar m-am impiedicat si am cazut, dar nu mi s-a intimplat nimic grav" Ma ridic, ai multumesc pentru amabilitate si dispar repede in compartimentul meu.

"Sunt un imbecil", ma gandesc cand sunt din nou singur. "Bine-nteles ca am nevoie de ajutor. Habar nu am unde sunt si cum am ajuns acolo unde nu stiu unde sunt, nu mai sunt sigur ca-s in toate mintile si in loc sa accept situatia asa cum e, mai fac si pe fudulul! Semne clare de schizofrenie!

Da, sunt bolnav la cap, am halucinatii, si totusi sunt lucid, gandesc ca de obicei. Ciudat! Foarte ciudat!"

Cu un scrisnet de roti, trenul se opreste si pe o placa mare albastra citesc: "ROMAN".

O mina de oameni coboara din tren si se indreapta spre IESIRE, iesire care trece prin mijlocul unei cladiri de stil vechi.

Nu-mi gasesc bagajul cu care am purces la calatorie, ci doar o geanta simpla de piele. O fi a lui Juan Carlos? Mi-a luat bagajul meu si a lasat geanta asta aici? A fost oare Juan Carlos un hot, un excroc care fura prin trenuri?

Trebuie sa cobor din acest tren, n-am ce face si infasc geanta lui Juan Carlos sau a cui o fi fost si cu ea in mina, sar din tren in ultima secunda. 

Sunt singur pe peron si ma uit de jur-imprejur de parca astept sa vina cineva, orisicine, chiar si hotul de Juan Carlos, dar nu vine nimeni si singura vietate care se apropie de mine, e un caine slab cu ochi umili si tristi.

Pina la urma, ies din gara. In fata garii sunt niste taxiuri si un taximetrist ma intreaba daca nu am nevoie de un taxi. Raspund; "Nu, nu am nevoie" si trec strada si ma indrept spre parcul din fata garii.

Ma sez pe prima banca si abia dupa ce m-am asezat constat ca banca este uda si simt ca's ud la fund ca si cand as fi facut pipi pe mine.

"Asta-mi mai lipsea!" imi spun si cu un gest nervos deschid geanta pe care am gasit-o in compartiment.

In ea sunt cateva creioane cu pasta, o agenda 2012 format A5 si un portmoneu simplu de piele neagra pe care il deschid.

In el sunt mai multe bancnote noi de o suta de lei, un permis de condus, o legitimatie si o carte de credit VISA. Le privesc cu uimire si le tot intorc pe o parte si pe alta si-mi soptesc de mai multe ori: "Nu pot fi reale. Uite poza mea acolo si dedesupt numele: Adrian Alui G.!"

Toate sunt valabile pina la data de 31 Decembrie 2014.

Cu toate ca sunt naucit de ceeace mi se intimpla, creierul imi lucreaza febril si imi genereaza in fiecare minut o noua explicatie, care mai de care mai absurda. Singura explicatie "plausibila" si pe care ar trebui sa o urmaresc este legata de Juan Carlos. Acest spaniol-irlandez sau ce dracului o fi, mi-a facut o farsa sau poate, cine stie, poate ca m-a hipnotizat!

Dar oare de ce? Un hot, un sarlatan mi-ar fi furat banii, actele, bagajul, dar nu mi-ar lasat alti bani in schimb si nu mi-ar fi inlocuit actele mele cu altele cu o identitate noua! Un hot obisnuit nu ar fi fost in stare sa-mi fure si trenul si tara, asa ca sa ma trezesc la Roman. Oricum, doar cu el salasuieste misterul, cu cine altcineva?

"Trebuie sa fac pe dracu-n patru si sa-l gasesc!"

Ma ridic de pe banca si cu nadragii inca uzi la fund ma indrept foarte hotarat spre gara.

....Tocmai cand ies din parc, aud cum cineva striga: "domnule Alui G., domnule Alui G", dar nu reactionez imediat, deoarece, fireste, e vorba de altcineva, asa ca fac inca vreo doi-trei pasi inainte de a ma opri. Ma luminez la fata si imi spun: "in sfarsit, lucrurile se vor lamuri, Adrian Alui G. trebuie sa fie prin apropiere!"

Fac un cerc de treisutesaizeci de grade si, la inceput, nu vad nici un suflet de om prin apropiere incat imi vine sa cred ca am avut o halucinatie auditiva, dar din umbra parcului, inspre vine se indreapta o femeie. 

O recunosc! Este aceeasi doamna care, in tren, m-a asistat la caderea in fund pe culoarul vagonului de dormit! Doar de asta mai aveam nevoie, imi spun si incep sa-mi continui drumul inspre gara.

-Domnule Alui G., ce s-a intimplat? Sunteti sigur ca va simtiti bine? intreaba femeia aia, cu o voce care ascunde in ea neliniste si buna-vointa.

"Nu, nici o grija, ma simt minunat" raspund eu destul de iritat, ca si cand cineva m-ar fi insultat.

"Am uitat ceva la gara" mai spun si aproape alergand trec strada si intru din nou in gara ROMAN.

"Ce aia masii, se pare ca-i mai multa lume amestecata in farsa asta complet deplasata. Farsa de studentie, nu de oameni adulti si responsabili. Cine dracu se ocupa cu tampenii de genul asta?!

Sunt revoltat si scarbit, dar trebuie sa ma controlez! Imi dau seama ca nimeni nu ma va ajuta daca eu imi vars veninul pe orisicine, mai ales pe oameni nevinovati care nu au nici in clin nici in maneca cu farsa jucata mie.

Umblu prin gara , nu vad pe nimeni si atunci ma duc la ghiseul unde se cumpara biletele de tren si intreb:

"Nu va suparati, aveti cumva lista pasagerilor de la vagonul de dormit care a sosit azi dimineata de la Barcelona. Ah, Bucuresti, scuzati!

Imi caut un amic venit din strainatate, Juan Carlos, dar s-ar putea sa fi calatorit sub numele de Fitz Gerald".

-Imi pare foarte rau, dar noi nu avem datele personale ale pasagerilor.

Incercati la hotel sau la politie.

Astea fiind spuse, functionarul feroviar inchide fereastra si dispare undeva in interior, lasaindu-ma singur  si la fel de dezorientat ca inainte de a vorbi cu el. Cumva nu-i drept si pentru ca-l banuiesc si pe feroviar de "conspiratie" sunt si mai suparat si lovesc un cos de gunoi cu piciorul. Ma lovesc la tare glezna si ca sa nu urlu de durere imi bag pumnul in gura si respir adinc de cateva ori.

Durerea din glezna ma sileste sa-mi adun gandurile si, vrind-nevrind imi dau seama ca "situatia" mea nu-i simpla , ca nu-i vorba doar de un vis sau de o o banala farsa jucata de niste prieteni.

Nu, trenul ala de noapte, m-a transportat intr-o "alta realitate", o realitate care fara mila considera ca fac parte din ea si ma obliga sa particip activ la ceeace se intimpla. 

Si eu particip ca un paralizat care asteapta sa apara cineva, orisicine, sa-l ajute sa dispara din realitatea asta.

Si unde dracu-i acum Juan Carlos Desmond FitzGerald, impuscatul-reinviatul? As vrea acum sa-l intreb cum a facut atunci cind s-a trezit ca nu-i el insusi ci un altul in Spania!

De ce nu l-am ascultat mai cu atentie? De ce am adormit ca un porc, in loc sa fiu ochi si urechi?

In aroganta mea, am considerat "povestea" lui Juan Carlos, o fantezie vinduta ieftin unuia care, din intimplare se afla in acelasi cupeu de tren. Vinduta, asa ca omul sa-si dea importanta si ca sa treaca timpul!

Mi-am zis atunci ca acel Juan carlos, vorbeste aiurea sau ca-i vreun tacanit si de aceea nu l-am luat in serios si vorbele lui au avut un efect de somnifer.

....Da, totul s-a intamplat ca si cand eu nu asi fi fost acolo, partas la propria coexistenta, ci doar un simplu observator plictisit, care cumva este "obligat de imprejurari" sa accepte ca realitatea lumii inconjuratoare te forteaza sa ai intalniri  cu alti oameni, intalniri cu fapte pe care tu nu le-ai considerat serioase, nici macar demne de putina atentie.

 "Banalitatea cotidianului pare sa fie o chestie serioasa, natangule", imi spun enervat la culme de atitudinea mea flegmatica, de superioritate, pe care stiu ca o am din cand in cand.

Detalii care poate acum mi-ar fi fost de folos, nu mi le amintesc. Mi-a dat oare Juan Carlos ceva de baut, m-a drogat sau hipnotizat? Habar nu am! Nici nu mai sunt sigur ca am urcat in tren la Barcelona. Gara si trenul imi apar in memorie doar ca niste carti postale vechi in care imaginea pare stearsa, mincata de timp si de nesigurante.

Transpir si transpiratia mi-este cand rece cand calda si parca cu fiecare strop de transpiratie pierd amintiri, pierd curaj.

Imi tremura mainile si genunchii si asa tremurind ma asez pe o banca. Poate, cine stie, vine un alt tren, sa ma urc in el si sa plec altundeva, poate inapoi. Sa ajung acolo de unde am plecat, si de unde as putea sa-mi incep voiajul din nou. O alta calatorie, care chiar daca nu-i cea initiala e totusi calatoria in care eu sa fiu mereu eu si nu altul.

Nu pot sa-mi dau seama cat timp am stat pe banca aceia cu coatele sprijinite de genunchi si cu capul in maini, deoarece insasi spatiul si timpul par sa fie, ca si mine, paralizate, inerte. O bataie usoara pe umar ma readuce la o realitate care in fond nu-i realiatatea mea, dar cumva sunt "functional" in ea si reflexiv ridic capul sa vad cine ma deranjeaza. "O fi vreun impiegat de miscare" ma gandesc, dar cand ma uit mai bine vad ca persoana care m-a batut pe umar este tot aceiasi femeie pe care am intalnit-o in tren si care se pare ca nu are altceva mai bine de facut decat sa ma urmareasca, sa-mi inregistreze nelinistea, confuzia si mizeria.

Observ ca imi vorbeste, dar la inceput nu aud ce spune, ca si cand as fi scufundat intr-un acvariu, dar incet, incet imaginea ei devine tot mai clara si aud cum spune: "...oricum trebuie sa veniti la scoala noastra astazi dupa-masa".

O privesc foarte nedumerit, socat si atunci ea continua zambind indulgent, "da, poetul Adrian Alui G va vorbi astazi la Liceul Roman Voda despre Constiinta si Evolutie".

"????Nu se poate" raspund" si cu maini tremurande imi scot din geanta agenda 2012. Deschid la 14 Octombrie si citesc uimit cu glas tare: "Liceul Roman Voda, ora cinci, despre Constiinta si Evolutie".

Apoi, cu o voce care nu-i vocea mea obisnuita, ingan; "Doamna..."

 "Milescu" completeaza ea.

"Doamna Milescu, eu pina nu demult am fost altul, un alt om, de altundeva si chiar daca poetul Adrian Alui G imi este oarecum cunoscut, nu pot tine un seminar in numele lui. Nu e drept nici fata de el si nici fata de mine!

Uitati-va bine la mine, nu sunt eu cel pe care-l asteptati. Este, vedeti bine, vorba despre o confuzie, despre ceva ce eu nu pot sa explic. Singurul lucru pe care, oarecum il inteleg, este acela ca eu nu sunt pregatit pentru aventura asta si mai ales nu sunt pregatit pentru vreun seminar filozofico-literar!" 

"Domnule Alui G, se vede ca sunteti poet! Cata imaginatie! Ce introducere deosebita la un subiect asa de controvers! Ce teatru magnific! Nu am stiut ca sunteti si actor. Mistic! Formidabil!!

Nu doresc sa fiu indiscreta, dar propun sa va conduc eu prin Roman pina la ora prezentarii si de asemenea va invit sa fiti oaspetele meu pentru masa de prinz.

"Accept! raspund eu intr-o suflare. Sunteti, in fond singura fiinta umana, care in ultimul timp mi-a acordat atentie si care poate ca, pina la urma, ma va ajuta sa ma descurc in acesta realitate, pentru mine noua, confuza".

Pentru prima data de cand ne-am intalnit, o privesc cu atentie. Nu pot sa-i dau o varsta, doar constat ca-i destul de inalta, zvelta, dar cu forme bine implinite si picioare lungi de alergatoare. Are un par saten taiat scurt, frunte inalta si inteligenta, ochi verzi-caprui.

Ma gindesc ca in alte imprejurari, mai relaxate, mai obisnuite, as fi fost atras de aceasta femeie. Poate ca m-as fi si indragostit de ea, dar acum in circumstanta de ne-ajutorat, vai de capul meu!

Mergem agale, unul linga altul si, ca in surdina, aud ca-mi vorbeste despre istoria Romanului, despre arta si cultura, despre sperante de viitor.

Din cand in cand, spun si eu cate un "da" sau "nu" si atunci ea ma priveste mirata. Probabil ca le spun la intamplare si atunci cand nu trebuie sau cand nu se nimeresc, dar nu-mi pasa. Ma simt mult mai bine, ma simt, cumva, in siguranta, alaturi de d-na Milescu, pe care o cheama Ana, pe numele mic. Insista sa-i spun Ana si ea imi spune Adrian.

Trecem prin piata, care-i chiar linga gara si nu pot sa ma abtin sa nu iau in mina si sa miros fructele si legumele expuse de taranii moldoveni. Mirosul asta ma readuce in alta era, in tinutul copilariei, tinutul basmelor si a placerilor simple, curate si binefacatoare.

Un mos imi da sa gust cas proaspat si gras si pina la urma ai cumpar un bulgar de cas, pe care il dau Anei, nestiind ce altceva sa fac eu cu el.

Ana vorbeste si mie imi place din ce in ce mai mult sa o ascult. Vocea ei ma linisteste, ma face sa cred ca totul este bine si ca lucrurile se vor aranja, chiar daca par complicate si de ne-inteles acum. Ma simt de parc-as fi cu un prieten vechi de care m-am despartit odata, dar pe care l-am regasit.

.....Pe tesatura de matase intinsa peste Roman, dar si peste toata lumea posibila in acel moment, nu e nici macar o banca de sezut sau vreo balustrada de sprijin. Nu coboara din vazduhul tesaturei, ingeri sfatuitori si pazitori de rele de parca Cerul intimidat de confuzia mea personala, s-a retras dincolo de orizonturi, si-a inchis ferestrele si astfel am ramas singuri, in voia nimanui. Sau poate ca doar eu am ramas singur, ca urmare, ca pedeapsa, ca declansat aceasta stare imposibila. Ma simt vinovat fata de mine insumi, ma simt vinovat fata de trecatorii Romanului, care parca anumit ma inbrancesc cand trec pe linga mine.

Fara sa vreau imi vin in gand vorbele lui EC; "In atacurile mele de optimism, imi amintesc ca viata mea a fost un infern, infernul meu, un infern pe gustul meu".

Bine, dar el asa a vrut sa fie, asa si-a "ales" destinul sau poate ca Destinul i-a oferit doar o singura posibilitate de alegere, de existenta.

Pe cand eu?

Eu nu prea cred in destin, nu sunt sinucigas deghizat, vorbesc prost franceza.....

"Am ajuns", o aud pe Ana cum spune si cuvintele ei, la inceput de ne inteles, ma patrund si se raspindesc prin artere in tot trupul. Simt cum imi ard ochii pe care sunt nevoit sa-i ridic, sa mi-i sterg cu pumnii si sa privesc.

Tesatura de matase care acoperea Romanul adisparut ca si cand nici nu ar fi existat si cu o claritate deosebita vad o casa albastra intr-o curte verde, vad un vazduh care tremura si se pierde intr-un cer portocaliu, undeva in spatele casei.

Madame Milescu, cotrobaie prin poseta, scoate o cheie, descuie usa si o deschide larg in fata mea. Nu scrie nimic pe usa.Am fi putut foarte bine sa intram intr-o casa straina.

Pereti albi, o masa din lemn masiv, niste scaune si un ceas mare de perete. Tic-tac, tic-tac, tic-tac, spune ceasul asta si-mi aduce aminte de dam-damul rotilor de tren. Acel tren care m-a "adus" aici, unde nu stiu cine sunt si nu stiu ce sa fac. Am o presimtire grea privind ceasul si mai ales ascultindu-i tic-tacul lent si in aparenta nevinovat. E cumva intr-o mascopie mecanica cu trenul de noapte? Are ceasul asta un scop bine determinat si anume sa ma scoata din "timpul meu"?! O fi vorba aici de transcendenta sau sunt pur-si-simplu fericele caruia Providenta i-a dezvaluit un secret si cu toate ca ea, saraca Providenta, se straduieste sa ma acomodeze intr-o noua stare, superioara de existenta, eu ma impotrivesc si ma complac in amintiri si in spaima.

Asa, orb de providenta, incapabil de rationament, haituit de o realitate care mi se pare absurda, il injur in gandul meu pe Cioran si mai ales il invidiez pentru claritatea lui simpla de care isi sprijinea "angstul" existentei: "ariditate supranaturala imensa ca si cand as incepe o noua existenta pe o alta planeta, unde vorbirea este necunoscuta, intr-un univers dusmanos limbii si incapabil de asi crea una pentru el insusi".

Dam-dam, tic-tac, vorbire necunoscuta, universul meu arid incepe sa ia forma. Da, da, imi spun si astea sunt primele cuvinte pe care le avem in comun. Eu si cu noul meu univers.

  

Ana trebaluieste prin bucatarie si ma intreaba daca ma simt bine. Da, raspund eu si am impresia ca acest Da suna foarte convingator.

Imi inchipui ca in acest fel, Ana poate continua cu treburile ei si eu pot sa continui nedisturbat cu gandurile mele.

Ma straduiesc sa-mi amintesc care sunt "gandurile mele".

Ma invirt prin casa, intru in baie, fac pipi si ma privesc in oglinda. Vad un barbat care ma priveste intens din partea cealalta a peretelui. Cred ca nici macar nu e in casa. Ma priveste de undeva de afara. Pina la urma ai intorc spatele si intru intr-un dormitor cu perdele inchise la fereastra, un pat mare cu noptiera si un dulap. Dormitorul se invarte in jurul meu si ca sa nu cad, ma sprijin cu mina de pat. pina la urma sunt nevoit sa ma intind pe el. Privesc un tava inalt care in centru are un candelabru de cristal. crisatlele se misca in jurul lor insile si incet-incet si tavanul incepe sa se invarteasca. Incerc sa-l opresc, dar nu pot si el continua sa se invarteasca din ce in ce mai repede, pina cand,la un moment dat,se sparge in mii de bucatele.

"Nu sunt altceva decat stele si galaxii invecinate si eu sunt culcat acum in centrul universului" imi spun.

Apoi e liniste deplina.

In pirueta simpla a tavanului, timpul si spatiul au disparut si eu sunt singur acum in centru universului. Sunt centrul Universului!

Nu mai am la ce sa ma gandesc. sunt multumit ca stiu cine sunt.

Liniste. Pace. Nu simt nimic si starea aceasta este identica celei pe care am trait-o in cliopele de dinaintea Big-Bangului.

Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.

Deodata o explozie, o cutremurare, gem in durere si pina la urma strig ceva intr0o limba noua, inca nevorbita. Simt!

Deschid ochii, vad si aud. Linga mine, in pat, e Ana. Si ea geme usor. Suntem goi pusca amindoi.

"Doamne, dar ce s-a intamplat?" intreb cu voce stinsa.

"Nimic, am facut dragoste. Dragoste pasionata", raspunde Ana simplu.

"Nu, nu inteleg" ingan eu, mai mult pentru mine si nu ca un raspuns dat Anei. "Eram singur, eram centrul universului in perfecta armonie cu Nelinistea di-mprejur".

Ana se intinde inspre mine si, fara o vorba, imi ia capul in maini si mi-l aseaza usor pe pieptul ei. Ma mingaie sa ma linisteasca ca si cand as fi un prunc.

Privind-o am impresia ca-i doar o fetiscana, abia iesita din pubertate care incearca sa fie mama. Ciudat, nu am constiinta incarcata. Nu am impresia ca am facut ceva gresit!

Ma ridic si ma duc la baie. Barbatul din oglinda, cel din partea cealala a peretelui, a disparut.

.....

Ma intorc in dormitor, pun ceva pe mine si o caut pe Ana prin casa. Tic-tacul din perete arata zece fara cinci minute. Ceasul ala imi vorbeste din nou si-mi arata un timp pe care ar trebui sa-l accept instantaneu ca ceva obiectiv si absolut, dar in situatia in care ma aflu de ieri seara incoace, ceasul asta nu-mi spune nimic. Imi dau seama ca-mi arata Timp, dar e un timp care nu-mi apartine, un timp care, in fond, ma tine prizonier in alta dimensiune, in alta existenta decat a mea proprie si de aia ceasul ala cu tic-tacul lui, ma nelinisteste intr-un mod bizar. Ma simt partas la creierea unui nou timp, care are si alte calitati pe linga masurarea simpla a trecerii secundelor una dupa alta. Da, alte calitati, dar care or fi ele? Imi propun, in gand, sa le descoper. Nu acum, mai incolo. Nu stiu cand.

Pe un perete, in sufragerie, e o biblioteca, in care aranjate frumos, dupa dimensiune, sunt o gramada de carti: Sadoveanu, Eminescu, Cosbuc, Creanga, Blaga, Balzac, Stendal, Miller, Hemingway, Eliade, Calinescu, Adrian Alui G, Borges. Un rand mai jos sunt Hasdeu, Preda, Stancu, Voiculescu, Goga si Nietsche.

Fara sa vreau ma gandesc: "carti una si una, pe gustul meu, de parca le-am fi ales impreuna". Simt miros de mancare si il urmez pina in bucatarie, unde Ana, intr-un halat de matase prin care pot sa-i vad corpul acela sculptat de un zeu partinitor, sta in fata aragazului si fredoneaza o melodie necunoscuta mie. Ma aude ca intru in bucatarie si ma intreaba: "vrei sa maninci o omleta cu ciuperci si branza telemea?"

"Da, multumesc", raspund si pentru prima data de cand am parasit Barcelona sau Bucurestiul, sau ce-oi fi parasit, simt ca mi-este foame.

Ana imi pune in mana o ceasca mare plina cu cafea neagra si ma izgoneste din bucatarie. "Haide, du-te in sufragerie ca vin si eu intr-o clipa cu dejunul". Cu toate ca notiunea "o clipa" imi pare foarte suspecta, o ascult. Ma asez la masa din sufragerie si sorb cateva inghitituri din cafeaua aia tare si aromata, sorb cu speranta ca ma voi trezi la "adevarata mea realitate", ca ma voi trezi in trecut.

Nu se intampla insa nimic si-mi repet in gand de mai multe ori: "E doar un vis. Un vis cu tilc, dar din care, odata si odata tot ma voi trezi si treaz in vis sau realitate, voi fi din nou eu. Poate ca exista o parola de trecere, pe care ar trebui sa o spun cu glas tare intors cu fata la ceasul din perete, o parola pe care eu poate ca o stiu, dar nu pot sa o pronunt tocmai acum".

Ma gandesc ca nu poate fi vorba de ceva simplu ca Abacadabra, Hocus-Pocus sau Realitate Deschide-te, ci de ceva mai complicat, de o formulare noua care nu a mai fost folosita si de aceea imposibil de re-amintit. Trebuie sa fie ceva personal, legat doar de mine si poate de Ana, ca altfel cum se face ca sunt aici daca nu Providenta mi-a ales locul si persoana. Si aceasta intimitate directa, simpla si naturala nu ar fi fost posibila intre doi straini care acum trei ore nici nu aveau vreo ideie de existenta celuilalt.

Beau cafea si ma straduiesc sa descoper un numitor comun intre Barcelona, Bucuresti, Ana, Roman, Adrian Alui G, eu, dar nu-mi vine nimic altceva in cap decat hocus-pocus, tic-tac, abacadabra. Oricum sunt  mai linistit, deoarece cred ca am descoperit "un ceva" care poate sa duca "undeva". Am o explicatie mai logica pe care mintea mea poate sa o accepte si sa o prelucreze si acest lucru ma convinge ca nu mi-am pierdut mintile si ca voi avea o sansa sa-mi rezolv problema, ca si cand asi rezolva o ecuatie matematica.

Ana vine cu doua farfurii mari si tacamuri pe care le pune pe masa, apoi dispare din nou si se reintoarce cu o tava mare pe care e o tigaie fumeganda, paine si o salata de rosii.

Pune in farfurii portii egale de omleta si, cumva parca scuzandu-se, imi spune; "Altceva nu am, pofta buna!"

Ai raspund; "pofta buna!" si incep sa maninc. Omleta Anei este cea mai buna omleta pe care am mancat-o vreodata si dupa cateva inghitituri spun cu gura pe jumatate plina: "Nu stiu ce i-ai facut, dar omleta asta-i divina. E mancare pentru zei, si e un mare pacat ca nu o putem imparti cu tot restul omenirii!"

"Eh, nici chiar asa! Probabil ca esti flamind lihnit si atunci orice mincare ti se pare exceptional de buna" zice Ana rizand.

"Nu sincer, nu exagerez" mai spun eu cu gura plina si in timp record imi termin de mincat omleta.

Cand si Ana a terminat de mincat, e exact ora zece si douazeci de minute. Ma mir ca nu mai aud tic-tacul ceasului si aceasta "liniste", in loc sa ma bucure, sa ma reasigure, ma intristeaza. E o tristete combinata cu o neliniste ciudata, o neliniste existentiala primitiva, ca si cand tic-tacul acela facea parte integrala din existenta mea actuala. Da, tic-tacul ceasului era intr-o anumita masura o punte de legatura intre mine si o realitate pierduta, disparuta.

Ana imi simte nelinistea si ma intreaba; "La ce te gandesti? Ai constiinta incarcata ca am facut dragoste? Pentru mine a fost ceva spontan si natural si..."

"Ah nu, nu la asta ma gindesc. Adevarul este ca nici nu mai sunt in stare sa-mi dau seama daca eu sunt acela care gandeste sau altcineva gandeste pentru mine. Nu sunt capabil sa discriminez si mi-e teama ca cele mai simple lucruri pe care le spun sau le fac, nu au nici un sens. Nu numai pentru tine, dar si pentru mine insumi. Vezi, totul a inceput atunci cand m-am urcat in tren la Barcelona si mai ales dupa ce l-am intalnit pe individul acela care a murit irlandez in Razboiul Civil din Spania si s-a "trezit" spaniol".

Ana ma priveste cu ochi mari si poate pentru prima oara decand ne-am intalnit incepe sa-si dea seama ca nu-s normal la cap.

Oricum, daca am inceput sa-i povestesc ce ma framinta, nu ma las intimidat de privirea ei nedumerita si continui: "Nu am dat atunci nici-o importanta discutiei pe care am avut-o cu acel strain, crezand ca am de-a face cu un nebun sau cu un mincinos profesionist".

Ai povestesc Anei tot ce-mi amintesc din intalnirea mea cu Juan Carlos si pe masura ce-i povestesc am impresia ca "marturisirea" mea, pare trasa de par, ireala, de necrezut. Pare a fi o bazaconie si de aceea imi termin istorisirea cu o voce slaba, ca si cand mi-asi vorbi doar mie insami; "Adevarul este ca acum nu mai sunt sigur ca acel Juan Carlos Fitzgerald exista sau ca a existat cu adevarat, nu mai sunt sigur ca eu si cu tine impartim aceiasi omleta intr-o realitate comuna. Nu mai sunt sigur de nimeni si de nimic. Mi-e teama sa-mi intorc privirea de la tine, mi-e teama ca in fractiunea in care nu te vad, vei dispare pentru totdeauna".

Cand am terminat de vorbit, aud din nou glasul ceasului: tic-tac, tic-tac, tic-tac.

Ma ridic de la masa si cu pasi repezi si hotariti, ma duc, fara sa stiu de ce, la baie. Barbatul de dincolo de perete, e acolo, ma asteapta si ma priveste cu ochi mari si intunecati.

"Du-te dracului!" ai spun. Apoi spun; "Iarta-ma!"

Nu-mi raspunde, de parca ar fi o fata de lut sau de piatra arsa si dupa citeva clipe de asteptare ai intorc spatele si ies din baie.

dimitrie martie 2013

Omul din perete e acolo, dar e doar piatra, sticla care reflecta nesiguranta si nedumerire. Il las acolo, ies in curte si umblu descult prin iarba, ma uit in sus si privesc cerul albastru si adinc. Astept un semn, dar nu primesc nici unul. Cerul tace si tot orasul e mut, parca inmarmurit intr-o ceata alburie. O pinza de matase s-a asternut din nou peste lume sau doar ochii mei sunt incarcati de prea mult cer? 

Nu vad nici un suflet de om, nici o pasare, nici un vierme si o clipa iarasi cred ca-s singur pe lume.

"Si-acuma ce?!" strig eu la cer.

Si-acuma ce?! Si-acuma ce?! raspund ecouri, care-mi suna in cuget ca niste clopote si ma fac sa cred ca Cerul ma intreaba pe mine si nu eu pe el; "Si-acuma ce?!"

Habar nu am ce sa-i raspund si speriat ma intorc repede in casa.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac imi spune ceasul din perete si pentru prima data ma simt bine venit undeva si timpul acesta pare a fi acum si timpul meu.

Poate ca Ana are dreptate atunci cand ma indeamna sa las Totul in voia Domnului si poate ca acest indemn se refera la capacitatea de a-ti accepta soarta, de a-ti urma destinul, chiar daca pe drum ai momente de nesiguranta, de neincredere.

"Ana ai dreptate! Ai mare dreptate!!", strig in gura mare si ea raspunde de undeva, parca din alta dimensiune; "Sigur ca am dreptate! Dar vezi, pentru ca intotdeauna am dreptate, nimeni nu vrea sa traiasca cu mine. Fostul meu sot, m-a parasit sub motivul ca as fi stearpa si nu m-a crezut atunci cand i-am spus ca nu eu sunt stearpa ci el este steril. Dovada ca am avut dreptate este faptul ca in ultimii cinci ani a mai avut doua neveste si nici una nu i-a facut vreun mostenitor. Probabil ca va fi multumit cand o femeie o sa-l minta si ai va face o odreasla cu un alt barbat. Tu ai copii, nu-i asa?"

"Da am", raspund putin nesigur de potentialul acestei intimitati si mai ales nesigur de identitatea mea proprie si cea a eventualilor copii.

Dar, in noua conceptie in care ma straduiesc sa exist si anume, "In voia lui Dumnezeu", atat eu cat si copii mei sau ai lui Adrian, care sunt tot eu, suntem posibili, reali si acceptati asa cum suntem. Fara inflorituri, fara paranoia existentiala gandita si deci falsa a identitatilor.

Sunt, Esti, Suntem! Ce simplu, ce frumos, ce adevarat! Si nu este oare de ajuns, sa pornesti de aici, de la acest Sunt? De ce altceva mai ar fi nevoie ca sa fi, sa existi ca suflet si cuget?

"Ana, de ce ai nevoie ca sa existi?"

"Pai, ai nevoie de incredere, de credinta. Trebuie sa Crezi ca existi si daca tu crezi ca esti posibil si real atunci orice si oricine este posibil si real in orisice existenta. Acceptindu-ma pe mine in existenta mea actuala, eu Cred ca Dumnezeu e posibil si real. Restu-i istorie si destin pe care ni le croim impreuna".

"Impreuna cu cine?"

"Cum cu cine? Impreuna cu noi insine, impreuna singuri cu Dumnezeu!"

Asi vrea sa-i spun ca am, totusi, unele indoieli, mai ales cand simplicitatea asta este atat de complicata ca sa fie inteleasa in adevarata ei profunzime incat omul se chinuie de mii de ani sa o accepte. Doar atat as vrea sa-i spun, dar nu gasesc cuvinte potrivite.

Ana se intoarce inspre mine si cu o voce vesela imi comanda: "Hai repede, imbraca-te! Vreau sa mergem sa-ti arat un loc special si minunat"

O ascult si ma imbrac repede. Nici nu am prea multa imbracaminte din care sa aleg. Iesim in curte, ocolim casa si in spatele casei e un sopron de lemn cu acoperis de tabla. 

"Aici e locul unde-mi ascund Mercedesul" zice Ana si deschide usa dubla a sopronului. Mercedesul Anei e un Logan, destul de vechi alb-cenusiu cu scaunele acoperite cu covorase colorate. 

"Frumoase covorasele astea" le laud eu.

"Sunt mostenire de la bunica, ea le-a facut de mina".

Cand iesim cu masina pe strada, o intreb:

"Unde mergem?"

"Nu-ti spun! Ai sa vezi".

dimitrie, Martie 2013

Ana opreste masina la o bariera de tren si isi aranjeaza parul cu mina privindu-se in oglinda de retrovizor.

"Vai ce par nesuferit. Uite-l cum sta in toate directiile, de parca ar fi de capul lui. Lumea poate crede ca-s o neglijenta, o puturoasa care nici macar de igiena personala nu se ocupa"

"Arati foarte bine asa, putin ciufulita. Oricine te-ar vedea acum nemachiata, naturala, ar crede ca esti o fetiscana de liceu".

Ana ma priveste neincrezatoare, apoi imi zambeste si ma bate usor cu palma pe genunchi. "Eti un mincinos generos. Asta esti si nimic mai mult, dar te rog sa nu te schimbi!"

Un tren trece in goana mare prin fata noastra, ducand cu el pungi de plastic, ziare si cocolosi de iarbi si scaieti. Inchid ochii si incerc sa-mi imaginez de unde vin toate lucrurile astea care alearga nebune pe linga tren. Cum au ajuns acolo si unde vor sa se duca? La Iasi, la Barcelona, Zagreb sau Paris? Sau, ca si mine, undeva unde nu se aspeptau sa ajunga?

 Imi imaginez oameni care, cu spatele intors inspre calea ferata,  arunca lucruri ca astea peste cap ca si cand inadins nu vor sa vada unde le arunca. Ca si cand aruncarea asta peste cap ai scuza de vreo responsabilitate. Imi imaginez cum necunoscuti, oameni batrani si copii, cot la cot, le aduna, undeva in India, Mexic si Brazilia. Le aduna in saci, saci pe care-i cara in spate si cu care dispar in necunoscut.

Un hartop din drum imi sperie imaginatia si in locul ei apare un drum ingust de tara strajuit, de o parte si de alta, de plopi sau de artari.

Pe un camp, si la dreapta si la stanga drumului, sunt, incovoiati peste sape si tarnacoape, niste mogaldete in haine pestrite, care de la distanta nu sunt nici barbati nici femei ci doar simpli lucratori ai pamintului. Impreuna cu ei sunt niste caini slabi, galbeni-cenusii, niste gaste, cateva capre si vreo doua vaci. Cu toate ca masina merge si se distanteaza tot mai mult, imaginea asta ramine multa vreme aceiasi si ma forteaza inapoi in vremuri si spatii uitate in cufarul amintirilor. Sunt locuri care credeam ca nu mai exista, locuri care demult timp, au fost excluse din lumea mea fizica si spirituala. Cumva, ma simt vinovat si incerc sa-mi amintesc de ce am ales calea uitarii, calea negarii trecutului care, odata, mi-a apartinut si care ar trebui sa fie mereu alaturi de mine.

Nu pot sa-mi amintesc si de aceea poate, in neputinta, ma intorc inspre Ana si o intreb: "Vezi?"

"Ce sa vad?" se mira ea.

"Campul, oamenii campului cu sapa in mina, caprele si cainii!", raspund eu cu glas puternic si entuziasmat ca si cand i-as fi spus: Uite Piramidele si uite-l pe Gilgamez cum ai intipa pe extraterestri in Babilon!

"Sigur ca-i vad. Sunt tot oamenii aia si desigur aceleasi capre si caini, pe care i-am vazut si saptamina trecuta si anul trecut. Aici, la tara, nimic nu s-a schimbat in ultimii ani, nici macar saracia".

"Scuza-ma, am vrut doar o confirmare. Un moment am crezut ca am vedenii, ca ceeace vad nu e real, ci imagini ascunse in memorii vechi, ascunse in dorinte suprimate de vointa de a fi altceva, altcineva".

Ana incetineste putin, trage masina spre dreapta si ma intreaba cu glas foarte serios: "Adriane, te simti bine? Vrei sa ne oprim si sa ne intoarcem acasa? Vrei sa te conving eu ca nu halucinezi si ca lumea din jurul tau este reala? Vrei sa-ti spun ca tot ce am facut noi de azi dimineata incoace, de fapt nu s-a intimplat decat in fantezie, in poezia vietii? Viata pe care doar cateodata o acceptam sa fie asa cum este? 

Bine, daca o faci expre, ca sa ma coplesesti cu imaginatia ta poetica, nu te mai obosi. Sunt deja profund impresionata!"

Tac. Ce sa-i spun? Ca n-are dreptate sau ca eu cu toate cele intimplate de cand am intilnit-o, continui sa simt ca pesesc cu un picior intr-o realitate si cu celalalt schiopatez intr-o alta realitate? Sau sa-i spun ca, in fond, sunt mai fercit acum decat am fost, poate de multi ani incoace, cu toate ca nu inteleg nimic din tot ce mi se intimpla?

Da, sunt nelinistit, poate chiar infricosat, dar in acelasi timp simt ca ma patrunde o energie vitala noua, necunoscuta si puternica, care ma obliga sa fiu atent cu mine insumi, sa iau in seama lumea inconjuratoare si mai ales sa fiu responsabil de orisice act savarsit nu numai de mine, dar si de altii.

Continuam in tacere si ma bucur ca peisajul se schimba, devenind tot mai salbatec. Trecem printre niste dealuri, intram intr-a padure si drumul de tara se sfarseste brusc la o bariera de maracini. Coborim din masina si Ana spune, aratindu-mi vag cu mina verdeata inconjuratoare,: "Uite, aproape ca am ajuns!".

Porneste cu pasi hotariti, pe o poteca aproape invizibila, printre maracini si arbusti si eu o urmez ferindu-ma cu amiandoua mainile de crengute elastice si spini care se inghesuie sa-mi mingaie fata. Mersul prin padure ma invioreaza si ma simt bine, vesel, chiar nefiresc de exaltat. Aud pasari care canta, vad o veverita si simt ca padurea ma binecuvinteaza si ma ocroteste.

Ne oprim intr-o poenita si acolo la poalele unui deal, pe jumatate sapata in poala dealului, e o casuta din birne de lemn cu acoperis de pamint, iarba si buruieni. 

Un dulau, brun-roscat, cu o coama de leu in jurul gatului, apare de dupa casuta si se indreapta spre noi. Nu latra, nu miraie, dar e asa de mare si de impresionant ca ma opresc inmarmurit pe loc.

Ana ma indeamna sa continui si-mi spune sa nu-mi fie frica deoarece "Ursu" o cunoaste si atunci sunt si eu acceptat. Adevarul este ca, cu toate ca-i respect pe aia mari si puternici, nu mi-a fost niciodata frica de caini, deoarece si eu am avut caini mari de cand ma stiu.

Ursu, vine la mine si imi miroase atent picioarele, fundul, mainile apoi isi ridica capul si ma priveste. Are niste ochi mari, galbeni si inteligenti cu care imi vorbeste: "Esti OK. Te accept aici pe domeniile mele si, cine stie, poate ca in viitor, ne vom si imprietenii".

Eu nu-i raspund, nu-l ating inca, dar o las pe Ana sa-l mangaie, sa-l stringa cu bratele de gat si sa-l dezmierde cu vorbe dulci.

Cand si-au terminat ritualul de reintalnire si de bun venit, Ursu se intoarce si, fara graba, ne conduce inspre casa.

dimitrie, aprilie 2013

....Intram dupa caine intr-o odaie lunga si destul de ingusta, unde singura lumina vine prin usa de la intrare si de la o lumanare groasa asezata pe o masa simpla de lemn. Nu e nimeni in odaie si Ana, dupa ce da un ocol, se intoarce spre mine sim-mi spune: "Asteapta aici. Ma duc sa-l caut si vin imediat".

  "Pe cine sa-l cauti?" intreb eu, dar Ana nu-mi raspunde si dispare afara si se pierde in lumina zilei.

Imi dau oricum seama ca trebuie sa fie vorba de un om care traieste acolo si la care Ana vrea sa ma prezinte.

Ramas singur cercetez interiorul "casei", care se compune doar dintr-o singura camera. Aproape de mijlocul odaii este un cuptor de caramida cu o singuta plita mare de fier, iar putin mai incolo e masa de lemn pe care arde lumanarea. Mai sunt acolo o banca din lemn cioplit si doua taburete, tot cioplite dintr-o singura bucata de lemn. In fundul camerei, asezat de-a curmezisul, e un pat peste care este aruncata o patura groasa de lina cenusie, neprelucrata. Tot pe pat sunt niste haine si un cojoc lung de blanuri de oaie.

La prima vedere, pare a fi un loc de refugiu, o casa de padurar sau casa vreunui taran nevoias, dar la fel de bine s-ar putea sa fie locul unde vreun orasan, un intelectual, vine sa se "elibereze", sa se curete de viata moderna, plina de stres si de conflicte nerezolvabile.

Tind sa cred ca am de-a face cu un moft intelectual si sunt din ce in ce mai convins ca aici a tras unul care, in ambitia de a-si impresiona prietenii mai naivi, a ales un loc izolat, unde a creat  o "atmosfera" de spiritualitate, de sihastru, de misticism.

Am mai intalnit la viata mea tot felul de frustati care, intr-un fel sau altul, aruncau prafuri cu care voiau sa orbeasca lumea si care luati la bani marunti, nu erau altceva decat niste sarlatani sau in cel mai bun caz, niste deranjati care chiar credeau in niste fantezii pe care poate ca altii i le-au bagat in cap si care erau rupte de realitatea umana.

Asa gandeam singur in obscuritatea odaii din padure si, fara sa vreau, am inceput sa o invinui pe Ana ca m-a adus intr-un loc, unde nu ma astepta altceva decat o noua dezamagire.

Timpul nu are are aripi cand astepti ceva si fiecare clipa are o prezenta fizica cu un inceput si un sfarsit care se repeta si sa repeta si, care, incet, incet iti fura gandurile, inlocuindu-le cu neliniste si tacere.

Petrec multe de clipe de genul asta, in neliniste si tacere si ma simt epuizat si gol tocmai atunci cand ultima clipa se reintoarce cu doua umbre, umbre care cresc in lumina portii de la intrare, umbre care se indreapta hotarit spre semi-intuneric, spre mine.

Una din ele e Ana, acum mai inalta, mai zvelta, mai tinara si mai frumoasa decat inainte si cealalta e o umbra straina. Privesc nedumerit, ma frec la ochi si, lungindu-mi gatul inainte ca sa vad mai bine, privesc din nou cu o intensitate care o face pe Ana sa rida.

 "Adrian", spune ea, "acesta este indrumatorul si prietenul meu, Ioan Neamtu".

 "Nu se poate" soptesc eu, mai mult pentru mine insumi. "Acesta-i Juan Carlos alias Desmond FitzGerald!"

Ma asez cu genunchii tremurand pe marginea patului.

Ioan Neamtu trage un taburete, se aseaja direct in fata si ma priveste indelung fara sa clipeasca. Eu nu-i pot tine privirea si-mi intorc capul in alta parte. El ride si cand il privesc din nou, nu mai e Juan C sau altcineva cunoscut mie, ci un complet strain, in fond un om obisnuit, cu parul carunt si ochi albastri care imi zambeste prietenos.

 "Acum inteleg de ce ai venit sa ma cauti", spune Ioan N.

 "Eu nu am cautat pe nimeni. Ana m-a adus aici!", raspund eu revoltat.

 "Nu nu-i adevarat! Tu ai venit aici de buna voie, din proprie initiativa. Nu Ana te-a adus aici, ci tu ai fortat-o pe Ana sa te aduca la mine!

Ana si-a dat seama ca suferi si ca esti pierdut, si tu i-ai cerut sa te ajute sa te regasesti!

Vezi, in fiicare fiinta umana, cugetul si spiritul sunt intr-o lupta continua, o lupta care le balanteaza in armonie. Tu ti-ai pierdut spiritul si cugetul te tine prizonier intr-o lume straina, lume care o perioada de timp ai crezut ca-i lumea ta si singura posibila, dar fara suflet, ea nu este nimic altceva decat o amagire si pina la urma un cosmar.

Ai avut noroc ca sufletul nu te-a parasit de tot si acum, el, cu un ultim efort, incearca sa te intregeasca.

Omul care si-a pierdut credinta adevarata si aici nu vorbesc doar de credinta dumnezeiasca, umbla buimac, fara tel si fara menire intr-o lume care crede ca este lumea lui, dar nu este.

Omul fara credinta adevarata, este un hot de existenta, un infractor urmarit de proprii lui demoni si urmarit in ne-existenta de marturiile celor, cu care el si-a incrucisat drumurile. Unii se auto-amagesc si confunda existenta deplina si profunda, cu gradul de succes superficial, economic sau material!

Astfel de oameni traiesc o viata de fantoma si de aceea dorinta nebuna de a inlocui golul spiritual cu avutii materiale, lucru imposibil de realizat. De aceea astfel de fiinte umane nu cunosc limite la dorinta de imbogatire, pentru ca, cu cat se imbogatesc mai mult materialiceste, cu atat saracesc spiritualiceste.

Cand si-au pierdut total spiritul, acesti oameni sunt morti calzi, morti care dau din maini si din picioare, care vorbesc, care se pot inmulti, dar care, din punct de vedere uman-universal, sunt fara valoare.

Asta ai "simtit" tu, si cu toate ca inca nu iti dai seama ce s-a intimplat cu tine in ultima vreme, tu esti acela care ai fortat trenul si pe Ana sa te aduca aici".

Dupa ce mi-a spus aceste cuvinte, pe care doar in parte le intelegeam si mai ales acceptam, Ioan N mi-a pus mina pe frunte si m-a impins usor pina cand am cazut pe spate si m-am intins pe patul lui. 

... Cred ca niciodata nu voi fi capabil sa redau cu acuratete starea de spirit si mai ales vulnerabilitatea fizica si mentala pe care am trait-o in acele momente.

Ion N. a ramas tacut linga mine si doar din cand in cand imi atingea fruntea si pieptul cu degetele de la mina dreapta. M-am concentrat sa vad daca imi face semnul crucii, sau alt semn "sacru", dar atingerea mainii lui era simpla, directa, fara nimic ceremonios in ea, ca si cand ar fi incercat sa alunge vreo musca care s-a asezat pe mine.

La inceput am incercat sa ma impotrivesc, sa ma ridic si sa plec, dar cu toate ca ma simteam lucid si in total control, nu am fost in stare sa ma misc de acolo. Mi-am zis ca nu-i nimic altceva de facut decat sa-l observ pe IN si sa incerc sa inteleg ce vrea de la mine. Ce vrea sa scoata sau sa bage in mine!?

Urmarindu-i miscarea continua a mainii de la fruntea mea la piept si inapoi, am inceput sa am senzatia ca ma ridic din pat, ca trec asa intins pe spate prin tavan si ca, pina la urma, ramin suspendat undeva intre cer si pamint. Imi aud fiecare respiratie si, fara sa vreau, simt cum ma extind si cum ma contract cu fiecare din ea. 

Nu am de ce sa ma sprijin, nu am nimic de ce sa ma tin si mi-e teama ca voi cadea undeva, dar nu pot sa-mi dau seama unde. Cu fiecare respiratie cad si ma ridic, ma exting si ma contact. Imi tin rasuflarea cu speranta ca voi putea scapa de tirania acestui ritm, care in mod normal stiu ca-i ritmul vietii, dar acum, propria-mi rspiratie e ceva de-a dreptul inspaimantator!

Ma lupt cu ceva nedefinibil, ma impotrivesc, ma chinui sa ma readun si sa ma recunosc in aceasta "stare" noua, dar cu fiecare respiratie, cu fiecare gand si cu fiecare efort, ma indepartez tot mai mult de mine insumi.

Starea de zbucium de la inceput, se transforma incet, incet in acceptare si melancolie. Simt ca ma inunda o tristete imensa...

Sunt din nou tinar elev sau student, inteleg universul cifrelor si al particolelor, vad molecule si radicali aplecate peste oameni si peste masini. Inteleg totul si apartin acestor oameni care fac legi, apartin acestor masini care produc si produc si produc si le inteleg puterea, le inteleg razboaiele si pacea definitiva. Si atunci daca inteleg totul, de ce oare nu ma bucur? De ce si cum a pus aceasta tristete ucigasa stapinire pe mine?

Deschid o carte groasa si caul in ea cuvintul Tristete. Il gasesc. In dreptul lui este scris numele meu. Numele meu de dinainte. Astept pina cand dispare si continui sa inchid cartea si sa o redeschid la toate cuvintele pe care odata le-am cunoscut, cuvinte care mi-at dat putere si in jurul carora am existat. Uimit constat ca marea majoritate a cuvintelor stiute de mine, acum nu mai au nici un sens. Sunt goale si goliciunea lor e molipsitoare. Ma simt gol, dar nu fara substanta, ci gol ca si cand m-as fi usurat de o povara.

Gol si linistit. Deschid cartea si caut cuvintul Liniste. Il gasesc. In dreptul lui e scis numele meu....

 Inchid cartea si o redeschid si toate cuvintele sunt acolo pe o singura pagina si cand le privesc, ele imi vorbesc si eu le inteleg cu toate ca-mi spun lucruri noi pe care nu le-am cunoscut. Imi dau seama ca sunt un incepator, ca sunt unul care, dupa un accident, incearca sa invete sa vorbeasca din nou. 

Ma gandesc sau mai bine simt ca-i bine acum si ca daca ar fi sa ramin in starea asta de suspendare in cunoastere, ar fi excelent...

Mult timp raman asa, suspendat in tacere, suspendat in liniste si mai ales suspendat in aceasta noua cunoastere in care vorbesc cu mine insumi o limba noua  si necunoscuta , o limba simpla si directa pe care o invat cuvant cu cuvant.

Simt cum ma cuprinde o bucurie imensa, bucurie pe care as vrea s-o impart cu Ana si cu orisicine altcineva care-mi iese in cale.

Ma ridic in capul oaselor si privesc de jur-imprejur. Odaia pare acum sa fie mult mai mare si mai luminoasa. Ana sta pe un scaunel si pare ca-si priveste mainile cu mare curiozitate. O intreb: "Unde-i IN?" 

"Nu stiu. A plecat si nu mi-a spus unde se duce sau daca se mai intoarce. Asa face el intotdeauna" raspunde Ana fara sa-si ridice privirile.

"Pacat. Asi fi vrut sa-i multumesc".

"Pentru ce sa-i multumesti?"

"Pentru ca m-am odihnit aici si pentru ca ma simt extraordinar de bine. Parca asi fi renascut! Dar, Ana draga mea, cat timp am lenevit in starea asta aici in patul asta?"

"Poate cincisprezece minute. mai mult nu cred sa fie", spune Ana si mie nu-mi vine s-o cred. Pentru mine a trecut cel putin o eternitate.

Dimitrie 7/6, 2013

....Fara nici un efort ma ridic in picioare, imi scutur mainile si picioarelesi ma pipai cu palmele pe piept si pe burta. Fizic, sunt acelasi, dar ma simt puternic si plin de energie, de parca tocmai as fi gata sa particip la vreun concurs atletic.

Ies afara in curte, ridic ochii si privesc cerul care, tocmai acum, nu-mi spune nimic si atunci, cu trufie, imi infig privirea in soarele de miez de zi. Nu stiu de ce ma uit in soare asa, cu ochii largi deschisi, dar constat cu indiferenta ca pot s-o fac fara sa ma doara ochii, fara sa vad stele ori curcubee de lumina. Poate ca soarele-i ochiul deschis prin care universul ma priveste si eu nu fac altceva decat sa-i sustin privirea. Poate ca vreau sa vad dincolo de lumina.

Cand imi reintorc privirea la natura din jurul meu, observ ca vad totul altfel decat inainte. Vad fiecare graunte de pamnt, vad fiecare fir de iarba si vad cum seva se ridica lenesa prin radacini si tulpini, doar ca sa transpire in frunze si sa se piarda in aerul care tremura emotionat in jurul nostru. Pot sa opresc gazele si pasarile in zbor, pot sa fac sa dispara norii si pot sa invietuiesc piraul uscat cu apa, broaste si pesti.

Ana vine linga mine, ma prinde de mina si cand o privesc, mirajul dispare, totul revine "la normal" si natura isi reia dansul ei obisnuit, total indiferenta de existenta noastra.

"Ana, prietenul tau m-a hipnotizat, nu-i asa?"

Ea nu-mi raspunde la intrebare, in schimb ma priveste de mai multe ori din cap pina-n picioare si dupa ce s-a saturat sa ma cerceteze, se intoarce si se indreapta cu pasi hotariti spre masina.

"Plecam? Asi dori sa mai schimb cateva vorbe cu IN. Sunt convins ca ceva deosebit, extraordinar, mi s-a intimplat incepind de ieri dupa masa si cred ca IN stie ce. Ar putea poate sa ma ajute sa inteleg si sa accept situatia asta neobisnuita".

Ana imi raspunde, putin iritata, ca e inutil sa-l asteptam, deoarece IN a plecat undeva in munti si nimeni nu stie cand se va reintoarce, probabil nici el insusi nu stie.

"Oricum, eu cred ca el deja ti-a spus tot ce avea sa-ti spuna si a plecat convins ca tu ai inteles. IN nu face lucrurile la mintuiala sau le lasa neterminate".

Tac, deoarece nu mai am nici intrebari nici raspunsuri. Imi dau seama ca chiar daca asi avea, ele nu mai au nici-o importanata deoarece, foarte straniu, eu, Adrian aluiG alias DG, ma simt dintr-odata usurat de povara identitatiilor, usurat de povara re

sponsabilitatiilor.

Sunt liber, dar nu direct liber de umanitatea mea, ci liber in dimensiunea tuturor posibilitatilor. Sunt fiinta umana, dar as putea la fel de bine sa fiu sarpe, pasare, caine sau urs.

Chiar, ce mi-ar placea sa fiu? Ciocarlie sau tigru? Maimuta sau delfin? Nu stiu. O intreb pe Ana:

"Tu daca nu ai fi fiinta umana, ce ai vrea sa fi?"

Ana se gandeste cateva clipe si apoi imi raspunde foarte sigura pe ea. "Asi vrea sa fiu pisica sau pantera. Da, pantera neagra as vrea sa fiu! Sa fiu mireasa noptii eterne si ochii mei galbeni sa fie taciunii la care se incalzesc vinatorii de pantere. Caldura ochilor mei sa poarte un blestem, ca atunci cand e doborita o pantera, cu ea sa moara si vinatorul. Dar tu?"

Fara ezitare ai raspund: "Eu as vrea sa fiu un riu, o apa curgatoare. Sa ma nasc in fiecare dimineata, undeva in munti si, fara teama, sa ma slobod la vale.

Din trupul meu sa te adapi tu, pantera neagra si vinatorii de pantere sa se adape. Sa fiu oglinda si sfatuitorul fetelor mari de la tara. Sa le ascund secretele si prima frumusete. In mine sa se nasca revolutii si tot in mine revolutiile sa moara. Cand obosit si tulbure ma vars in mare sa cred ca n-am fost apa curgatoare, ci munte, vinator, pantera. Sa cred c-am fost si sunt fata mare!"

Ana ride, deschide usa de la masina si se aseaza la volan.

"Hai vino repede ca mai avem multe de facut. Nu uita ca esti programat sa tii un seminar dupa amiaza asta!"

"Eh, cum o sa uit? Stii foarte bine cat m-am pregatit pentru acest seminar!!"

Ana conduce masina in tacere, intr-o lume noua. E o lume parca anumit creata pentru mine sau cine stie, poate creata de mine in aceeasi masura in care eu sunt creat de ea?

 Sunt unul cu lumea asta. 

 Sunt lumea asta!

 Sunt unul cu lumea asta.

 Sunt lumea asta!

imi repetam obsesiv in gand.

"Am ajuns" zice Ana.

Ne dam jos din masina in fata unei cladiri mari si dreptunghiulare. Ma intreb: "Cand am creat cladirea asta? Cine si ce se ascunde in interioarele ei?"

Dimitrie, Iunie 2013  

....Intram si interioare necunoscute se deschid docile in coridoare, usi si ferestre. De undeva, de dupa o cotitura, se aude un zumzait ca si cand, acolo, in departare, ar fi un stup de albine sau o adunare de lacuste si eu, cu Ana in frunte ma indrept, cu pasi mari si hotaråti, tocmai spre acel loc.

Nu sunt pregatit sa intålnesc lume, nu sunt pregatit pentru vreun seminar sau dialog cultural si cu toate astea, inexplicabil, ma simt bine! Am un surplus de energie care ma face sa-mi indrept spatele, sa zambesc continuu si, reflexiv sa-mi strång pumnii  si sa-i desfac ca un boxer inainte de un meci decisiv. Sau poate ca, in mod inconstient, vreau sa consum, sa pierd aceasta energie care nu-i energia mea obisnuita, energie care, in fond, nu-mi apartine.

La un sfarsit de coridor e o sala destul de mare in care o lume pestrita cu pahare in mana umbla de colo-colo sau, in grupuri mici, vorbesc unii cu altii. Ma mir cum se pot intelege in zgomotul acela de cuvinte din care eu pot diferienta doar cate un:

 "nu cred, domnule...."

 "sa fim seriosi...."

 "parerea mea este...."

 "da, dar pe äla..."

O urmez pe Ana si oameni, necunoscuti mie, se apropie, ne spun buna ziua, ne zambesc si ne strang mainile. Ana este imbratisata si sarutata pe obraji de prieteni si cunoscuti de-ai ei.

De mine se apropie doar necunoscuti dar din felul in care imi vorbesc, imi dau seama ca unii din ei au impresia ca ma cunosc. Eu, in schimb, inafara de Ana nu cunosc pe nimeni si adevarul este ca nici nu pot sa le vad ca lumea trasaturile, de parca fata le-ar fi acoperita cu o masca transparentä in care mi se reflecta propria privire si imagine.

Si cu toate astea, ciudat, ma simt bine si relaxat, de parca as fi in mijlocul unui grup de prieteni apropiati!

Dupa cateva minute in care sunt lasat "singur", Ana se apropie de mine insotita de un domn rotunjel, de statura mijlocie, care se prezinta aproape ceremonios:

 "Sunt profesorul VB, directorul acestei scoli. Fiti bine venit in incinta modestei noastre institutii!"

 "Multumesc" ai räspund in timp ce profesorul imi strange, cu inversunare, mana.

Apoi, foarte hotarit, domnul profesor se intoarce spre restul celor din sala, ridica amandoua mainile deasupra capului si cu o voce puternica si placuta, anunta:

 "Oameni buni, dragi prieteni ai limbii noastre frumoase, dragi prieteni ai poeziei, vi-l prezint pe poetul Adrian alui G care astazi ne va vorbi despre Poezie si Spiritualitate.

Stimate poet, va rog!" mai zice directorul si se aseaza pe un scaun linga mine, acolo in fata acestor oameni care ma privesc cu intensitate si curiozitate.

Nu am nici o ideie cum sa incep, ce sa spun si un moment ma gandesc ca cel mai bine ar fi sa le spun oamenilor adevarul si sa termin odata cu comedia asta.

Ma ridic in picioare si, cu un glas care nu-i al meu, graiesc:

 "Am cunoscut odata un om care s-a urcat intr-un tren ca sa se intoarca acasa. Cand trenul s-a oprit, omul acesta s-a dat jos din tren intr-un loc necunoscut si oamenii pe care-i intalnea in calea lui, il salutau respectuos si il numeau "Poete" si el, saracul, nu intelegea de ce il numeau asa. Ca sa se dumireasca, a intrebat in dreapta si in stanga diversi necunoscuti  si ca sa nu uite ce-i spun acesti straini, el si-a notat raspunsurile lor intr-un carnetel. 

Scot din geanta lui A alui G o agenda pe care o rasfoiesc si ma opresc la pagina care arata  cu litere negre si groase: 2013, Luni 5 August.

Va citesc acum din acest carnetel cateva randuri.

Poezia este starea de spirit care nu apartine nimanui in particular, ci apartine doar tarånei si cerului, apartine noptii fara de sfarsit si primei raze de lumina care o destrama.

Poezia e doar vintul care, din departari necunoscute, vine si incarcat cu vorbe noi si soapte se opreste sa se odihneasca la vreo carciuma sau se opreste doar acolo unde ingerii si demonii joaca sah si castigatorul isi alege suflete pentru Nemurire.

Poezia este sabia si scutul razboinicului care cade ca sa-si apere iubita si pamantul si trandafirul cu petale rosii, reci si calde e singele celui cazut in poezie.

Spaima, oful, durerea, ura si iubirea, deznadejdea, speranta, neputinta pe care-o impartim cu Domnul, tot poezie si numai poezie, este. 

Si pulsul, ritmul, rima vietuirii, de la nevinovatul prunc si pina la octogenar, ce-o fi daca nu vers or muzica divina?

Da, cuvantul, omul, padurea, lacul,muntele si Luna sunt vii acum, apoi se ofilesc, mor si dispar, dar nu si poezia lor. In quarkuri infinit de mici, ea pilpaie si creste in astrii, galaxii si cand Universul asta moare, tot poezia naste un alt Univers.

Tac. Lumea se uita la mine si eu ma uit la ea. Sunt sigur ca se asteapta sa continui, dar deoarece eu nu mai stiu ce sa le spun,tac.

O doamna se ridica si cu multe gravitate in ton, ma intreaba: 

"Puteti sa ne dati cateva exemple de poeti care, dupa parerea dumneavoastra, exprima mai profund relatia dintre poezie si spiritualitate?"

Ma uit in agenda, o rasfoiesc de la un capat la altul, o inchid si apoi ma duc la doamna aceia si i-o intind.

"Aici, doamna, sunt scrisi toti poetii despre care intrebati. Alegeti dumneavoastra!"

Putin mirata, doamna ia agenda, o deschide, o rasfoieste si exclama alarmata:

"Dar asta-i doar o agenda obisnuita. Nu scrie nimic in ea!"

Imi da inapoi agenda in care nu scrie nimic si-i raspund:

"Daca stiti cum sa priviti, atunci ai veti putea vedea pe toti. Daca stiti cum sa ascultati, atunci fiecare din ei vä va vorbi."

Ma duc la Ana si-i spun ca trebuie sa plec imediat de acolo. Sa ma scuze ea.

Ies afara. E inca lumina. Ana vine, ma ia de mana si-mi spune simplu: "Te-am scuzat".

Mergem tacuti si Ana se lipeste de mine si-si pune capul pe umarul meu.

E bine! Vintul imi sopteste soapte in urechi sau poate ca aud doar murmurul frunzelor care e roaga sa nu le doboare vintul. Le este frica sa cada din copaci si asa cazute, sa se ofileasca inainte de vreme.

DG, august 2013

Va citesc acum din acest carnetel cateva rinduri.

......Ramin in curte gandindu-ma ca poate, cine stie, motanelul acela din trecutul meu uitat si pierdut din neglijenta cugetului si al spiritului intimidat de circumstantele eternului strain, va reapare. Ramin in speranta ca poate alte semne care ma leaga de Eul meu de altadata, ma vor cauta si, pina la urma, ma vor gasi aici in acest loc strain si izolat, dar in acelasi timp extraordinar si binecuvantat de propriul lui Dumnezeu. 

  Un barbat mai in varsta si dupa cateva secunde o femeie tinara trec prin fata casei si amindoi imi ureaza: "Buna ziua". Le raspund surprins, neobisnuit sa fiu salutat de niste oameni pe care nu-i cunosc. Acolo unde am trait pina ieri seara, strainii nu se saluta intre ei si nu vorbesc unii cu altii daca nu sunt obligati de cine stie ce imprejurari. Acolo unde eu am trait pina ieri, nu exista nimic spontan si lumea, in general, nu e curioasa de soarta semenului sau, nu e curioasa nici macar de propria soarta! Acolo traiesti majoritatea timpului intr-un fel de ne-existenta spirituala, inconjurat de apatia unor suflete blazate sau obosite. Inconjurat de suflete ranite mortal de indiferenta, inconjurat de suflete muribunde.

Asa gindesc eu, strainul locului si fara nici un tel anume, ies pe strada. Ma plimb cu mainile la spate si salut pe orisicine-mi iese in cale. Incredibil, toti imi raspund! Cu pasul usor, fluierind fals o melodie si anume, "Macarale", care de cateva minute ma obsedeaza fara sa stiu dece, ajung undeva in centrul orasului, acolo unde ziua este piata de produse locale. E goala acum, toate tarabele sunt parasite, dar in aer plutesc inca miresme de fructe si legume coapte de Soare, miresme de flori fara nume si miros acru de branza si transpiratie. Daca inchid ochii, pot sa vad piata in toata splendoarea ei de febrila activitate. Un om ma indeamna sa cumpar ridichi si ardei grasi, altul o jumatate de miel, pe cand o tiganca batrina ma trage de mineca si vrea sa-mi vinda un buchet de flori pentru iubita.

 Daca inchid ochii, piata asta de tirg neinsemnat, se transforma in camin, in familie si univers! Cand ai redeschid, un batrinel cu o punga de plastic in mina, sta protapit in fata mea si fara nici un fel de introducere, ma intreaba: 

  "Domnu mieu, nu vreti sa luati niste cas proaspat de la mine?"

  " Nu, nu" raspund eu si imi continui drumul asa cum sunt obisnuit sa o fac. Singur, fara contact uman, fara conversatie! Nu-mi trebuie mie cas si cu asta basta!

Batrinelul insa nu se lasa, se tine ca un scaiete de mine si cu un glas, jumatate dorinta, jumatate porunca, ma indeamna: "Luati si gustati o bucatica. Ai tare proaspat, si-i moale si gras ca untu".

Deschide punga si, dintr-un cas urias si galben, rupe o bucata si, privindu-ma direct, dar nu provocativ, in ochi mi-o intinde; "gustati ma rog".

 O iau, ce sa fac, si cu oarecare precautie, o bag in gura pregatit sa o scuip afara daca cumva casul nu-i bun. Spre marea mea mirare, casul acela-i mai bun decat l-a laudat mosul. E cel mai bun cas pe care l-am gustat vreodata. Mai bun decat faimoasele branze proaspete din Franta, Italia sau Spania! Aici, in fundatura asta moldoveana?! Nu mai inteleg nimic! Ai spun mosului: "E bun casul dumitale". 

"Da, ai de oaie. Oile mele" raspunde el cu mandrie.

"Pai, atunci iau si eu o bucata, cu toate ca nu prea stiu ce sa fac cu el. Eu sunt doar in trecere pe aici".

"Luati-l pe tot, domnu mieu, ca n-o sa va para rau. Casul asta tine si la drum", spune mosul intinzandu-mi punga.

Eu o iau si o cantaresc in mina. Pare grea, sa aibe vreo trei-patru kilograme si de aceia ai spun: "Oricum e prea mult pentru mine. Nu-s pregatit de cumparaturi. Nici nu stiu daca am destui bani cu mine. Cat costa casul asta?"

  "Treizeci de lei. E pret facut anume pentru dumneavoastra!" imi raspunde batrinul.

Ma caut prin buzunare si cand numar tot maruntisul pe care-l am cu mine, am exact treizeci de lei! Uimit ai intind banii, pe care batrinul, fara sa-i numere, ai baga in buzunar. 

"Ramineti cu bine si sa fiti sanatos!" mai zice el si cu pasi hotariti si usori de om tinar, dispare printre tarabele goale din piata. 

Incepe sa se insereze si cu punga de cas in mina, ma indrept spre casa Anei. Oamenilor pe care-i intalnesc, le spun, buna seara si ei imi raspund, buna seara.

Ma ratacesc de cateva ori, dar pina la urma ajung "acasa". O gasesc pe Ana la bucatarie. Se uita la mine si cu o voce putin dojenitoare, dar in acelasi timp, calda imi spune:

 "Unde te-ai ascuns? Te-am cautat peste tot si pina la urma am crezut ca ai disparut ca si motanul ala, asa, fara sa spui nimic!"

"Am fost sa cumpar cas. Uite ce am gasit!"

Ai inting punga.  Ana o ia, o pune pe masa , scoate casul si-l pune pe o farfurie mare, intinsa. Il gusta si exclam fericita: "E foarte bun! Unde l-ai gasit?"

"El m-a gasit pe mine, la piata. Era acolo cu un batrinel, care nu era de vinzare!"

Ana ride si-mi spune ca vom minca mamaliga, daca si asa avem ditamai bolovanul ala de cas. Ma uit cum face mamaliga, care atunci cand e aproape gata, ne vorbeste pe limba ei: "bllc, bal-bllc, fuuu, sss, blc". Cand e gata, nu mai spune nimic.

In timp ce mancam, intreb, asa mai mult retoric: 

"Ana, cine sunt eu, in fond?"

"Adrian a lui G, bine-nteles" Imi raspunde ea fara nici un pic de ezitare.

"Da, incep sa cred ca ai dreptate cu toate ca eu nu sunt asa de convins ca tine ca asa stau lucrurile. Oricum, trebuie sa recunosc ca-mi place din ce in ce mai mult de mine, de acest Adrian, pe care-l impartim".

"Cum adica il impartim?"

"Sigur ca-l impartim! Oare nu esti tu aceia care l-a recunoscut pe Adrian in mine pentru prima oara?"

"Ah, asa da....."

Termin de mincat si ma duc la baie. Observ ca nu mai sunt cioburi pe jos si ca oglinda din perete e acolo, la locul ei. Reflecta chipul celui pe care il cunosc doar de astazi dimineata. Privesc in ochii celui care ma priveste, ai fac cu ochiul si el imi raspunde. Apoi ne zimbim unul altuia, ne intoarcem in profil si ne privim din coada ochiului.

Suntem doar noi doi si imaginea noastra, spre deosebire de alte dati, ramine aceeasi, netulburata. Nu trebuie sa ne vorbim unul altuia, ne intelegem perfect doar din priviri. E liniste si noi continuam sa ne privim in liniste deplina....

Dupa un timp, ne intoarcem spatele si fiecare pleaca la treaba lui. Eu ma reintorc la bucatarie si o gasesc pe Ana acolo. Spala vasele.

"Vad ca ai facut curat si ai schimbat oglinda la baie. Multumesc!" 

Ana se uita nedumerita la mine.

"Despre ce oglinda vorbesti, dragul meu?"

"Aia din perete, de deasupra ghiuvetei, pe care am spart-o inainte de a pleca in oras".

"Glumesti sau poate te referi la vreo oglinda pe care ai spart-o altundeva, altcindva. Poate ca e vorba de oglinda in care nu mai poti sa te vezi acum, dar care continua sa-ti reflecte amintiri strict personale. Oglinda aceea nu este aici si chiar daca ar fi, probabil ca mie mi-ar fi imposibil sa o vad....

 A fost o zi extraordinara dar si extenuanta. Nu esti obosit? Eu ma duc sa ma culc, zice Ana, ascunzind in dosul palmei un cascat mare si molipsitor. 

"Ai dreptate! A fost o zi exceptionala. Intr-un fel, cel putin pentru mine, prima zi. Sunt un fel de nou nascut, un prunc al acestei lumi. Nici nu stiu cum sa-ti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine incepind de azi dimineata. Daca nu imi apareai in cale si daca nu iti luai raspunderea sa-mi calauzesti primele clipe si primii pasi, probabil ca ma rataceam in propria mea confuzie. Probabil ca incercam sa scap de acest Adrian alui G, ucigandu-l, aruncandu-l in fata trenului care m-a adus aici!"

"Ca de obicei, esti dramatic si exagerezi! In orice caz nu ai de ce sa-mi multumesti pentru aceasta zi minunata, pe care mi-ai oferit-o neconditionat.

A fost placerea mea sa fiu alaturi de tine, cu toate ca, recunosc, cateodata o iei razna de tot. Poetul din tine se lupta sa evadeze, sau...?"

"Ei, poetul! Habar n-am despre ce vorbesti! Dar principalul e, deci, ca ne-am simtit bine impreuna si cu toate ca pina acum nu-i dadeam nici o importanta, cred ca Soarta ne-a incrucisat drumurile. Multumesc mult, Soarto!"

Ana vine, ma imbratiseaza si ma saruta usor pe buze. Murmura: "Multumesc Soarta".

Ma tine asa strans in brate cateva clipe, apoi se dezlipeste de mine si da sa plece din bucatarie. O intreb: "Ai cumva niste hartie de scris si un pix? Vreau sa-mi notez cateva ganduri inainte de a ma culca. Mi-e teama ca altfel le voi uita pina maine dimineata".

Ana se duce in camera de zi si se reintoarce cu un caiet de scris, din ala cu spirale in spate si un pix BIC nou pe care le pune in fata mea pe masa din bucatarie.

" Nu sta prea mult. Noapte buna!" imi ureaza Ana.

Aud cum isi face un dus si cum se spala pe dinti si parca ai vad fata cand se priveste in oglinga pe care eu am spart-o si n-am spart-o. E frumoasa Ana. Simpla, nemachiata, desteapta, perfecta! 

Se duce in dormitor si continui sa o vad cu ochiul mintii, cum se intinde pe pat si cum suspina chemand din departari necunoscute, Somnul, sa vina si sa o duca cu el.

Apoi e liniste. Liniste deplina.....

Dimineata, Ana ma gaseste cu capul pe caietul de scris. Mi-l trage de sub cap si o aud, ca in vis, cum sopteste: "metamorfoza".

Se aseaza pe un scaun linga mine si incepe sa citeasca din caiet, soptindu-mi la ureche fiecare cuvant. Cuvinte noi asezate simplu, unul dupa altul.

Dimitrie

Gibraltar 1 Octombrie, 2013

George Anca

 SALOANELE DOAMNEI RATLOW

dodie tragodie în șapte tablouri

Personae:

Doamna Ratlow (Doamna)

Albanescu

Domnul Ratlow (Domnul)

Acțiunea,

 mascată ori nu, se petrece în București. Nu numai d-l Ratlov se poate confunda cu Albanescu, dar nici d-na Ratlow nu e sigură pe dragoman

1

D-na Ratlov și (posibil) Albanescu în salon

            Doamna Ratlow: Totul e azi în ordine. Domnul Albanescu vine şi-mi zice, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow, ce m-am pilit de ziua Hanei? Bună fată şi Hana. Tare iute a mai sosit ziua asta. Of, Doamne.

            Albanescu (Domnul Ratlow, mască): Te gândeşti să nu mai dai înapoi niciun pas. Nu e rău. Probabil, domnul Albanescu ţi-a strecurat în minte o iluzie fermecată. Ai ajuns la culmea... mi-e greu să mă exprim... la culmea a ceea ce se cheamă... vai, aş fi putut ajunge şi eu un savant, dă-mi voie să deschid o tristă paranteză, o să te rog să brodezi ori, dacă nu, să comanzi la tipar o carte de vizită cu numele meu, o să-ţi atrag atenţia cum mă cheamă şi sub acest nume să apară, dacă acordul domniei tale există, ceva în genul savantului, da, uite că da, ai ajuns la culmea mea, doamnă Ratlow.

            D-na R.: Numai că domnului Ratlow nu i-ar conveni nici atât povestea domnului Albanescu înflorită de visurile matale.

            A: Doamnă Ratlow, nu clipi o clipă, mi-a amorţit groaznic piciorul drept, o mişcare a mea sau a domniei tale îmi poate fi fatală, mulţumesc, sunt ca înainte, primeşte omagiile mele.

            D-na R: Chiar ţi-a trecut, dragă prietene? Ce fericire să nu ţi se fi întâmplat vreun necaz sub ochii mei. Toate cunoştinţele mele caută cu lumânarea ocaziile să-şi întindă mâna de ajutor. Eu sunt altfel.

            A: Iar eu aş suferi când mi-ai întinde mâna domniei tale de ajutor, pentru că m-aş afla în imposibilitatea de a o săruta, nu? Dar, ce mai încolo şi încoace, doamnă Ratlow, o adevărată speranţă nemaifiind de mine, iată ce m-a mânat spre apartamentul domniei tale.

            D-na R: Nu găseşti că l-ar interesa încă mai mult pe domnul Ratlow? Fără îngrijorare, domnule, eu mi-am pierdut aseară obiceiul de-a fi curioasă, nu că mă laud, nici nu bănuiesc ce te-a mânat spre noi, aş fi bucuroasă, asta e, să-l aşteptăm mai întâi pe domnul Ratlow. S-a îmbrăcat nepotrivit, e drept, plecând să-şi cumpere ţigări, parcă se golise de orice gând. O fi întârziind prin Cişmigiu, ascuns în ceaţa blândă ce ne-a cuprins pe toţi. Acolo se discută doar totul. Când s-ar pune în vânzare ţigări vii, s-ar cunoaşte la timp tertipurile gestionarilor, te-ai informa în lege, ai fi în stare să câştigi o visată dexteritate şi n-ai cumpăra o ţigară predispusă la o moarte prematură. O, domnule, domnule, să-l aşteptăm pe domnul Ratlow, poate întârzie prin Cişmigiu.

            A: Epidemiile, prea bună doamnă, nici ele nu m-ar fi mânat înspre apartamentul domniei tale. Domnul Ratlow m-a onorat ferindu-mă cândva de o mare primejdie. Fiţi liniştită, nu vă dezvălui nimic din ceea ce m-a mânat. Spun numai într-o doară cât este de frumoasă fapta trecută a domnului Ratlow pe când eram tineri între tineri şi nu ne durea capul niciodată.

            D-na R.: E mai bine aşa, adică atât, cât înţeleg bine.

            D-na R: Mulţi escroci m-au numărat în mai multe locuri şi, fiţi atentă un pic, îmi tremură mie glasul trădându-mă în vreun fel?

            D-na R.:Nici nu sunt pornită azi să împart oamenii, oricare ar fi ei. Cinstitul domn Ratlow îmi stăpâneşte inima, şi nu mint, cu uşurinţă, şi în mizerie şi în strălucire.

            A: Fiţi sigură, la rându-mi, ocolesc veştile şi în niciun caz nu m-aş învrednici să le aduc. Chiar sun uneori la uşi special pentru a nu mai veni veştile.

            D-na R: Trebuie atunci să te cutreiere înspăimântate cutremurele valurilor de la lăsatul serii.

A: Mulţumesc încă o dată, doamnă Ratlow. Cât de frumos îl aşteptăm pe domnul Ratlow. Şi, dacă mă concentrez, îmi închipuisem toate acestea. M-am mirat la început de curajul meu să te ţin de la treburi. Ora prânzului a trecut şi poate n-ai mâncat...

            D-na R: Mata ai mâncat?

            A: Vedeţi, sunt de puţină vreme abia un martor al civilizaţiei, în timp ce domnul Ratlow îi este un erou. Mă întrebarăţi dacă am mâncat? Ei bine, când vă ascultam, mi-au venit în minte medicamentele. Un parastas la care să se consume medicamente, doamnă Ratlow. Pentru mine sunt clare urmele greşelilor noastre şi domnul Ratlow, poate veţi avea prilejul să observaţi, îmi dă dreptate, evocând somptuos, cum îi este obiceiul, de parcă ierburile îşi datorează creşterea glasului său, vezi dmnia ta, fie precum cu poveştile ciupercilor de brad.

            D-na R: Parcă îl aud, domnule, vorba domnului Albanescu. Priveşte mata frumosul tablou ce-l înfăţişează pe domnul Ratlow. Străvezi cumva dedesubtul culorilor procurate special de pictorul lucrător un 20? Ca un timbru nepreţuit, aşa l-aş recomanda, înţelegi cui, mai degrabă femeilor, acelora care-ţi împărtăşesc iubirea fără gânduri ascunse, fiecare avându-şi-o pe-a ei cum nu e alta, ca şi cum ar fi aceeaşi.

            A: Ce spui domnia ta? Îndreptându-mă înspre apartament, eu am făcut totul pentru a-l auzi verde, poate din teama covârşitoare, ştii, şi părinţii, şi ai domniei tale, ne-au dăruit-o sub chipul sângelui. Înţelegeţi dar cât de rău ne-ar pica o nevinovată amnezie. Să nu mai ţii minte la câte staţii de tramvai de aici, când mergi spre Cişmigiu, e cimitirul Bellu, şi la câte staţii, în partea cealaltă, e cimitirul evreiesc. Doamnă Ratlow, am mâncat, memoria nu mă înşeală. Doamnă Ratlow, domnul Ratlow s-ar putea să flămânzească în timp ce noi îl aşteptăm. Şi asta ţin minte.

            D-na R: Mata crezi că n-o să se supere dacă vom merge împreună, eu, încercata doamnă Ratlow, şi mata, domnule, să-l întâmpinăm? Ţi-aduci aminte şi aceasta?

            A: Nu domnul Ratlow este cel rău. Poate nici răuvoitorii nu-s cei răi. Aşa cum domnia ta mă întrebaşi dacă am mâncat, o să vrea unul să afle câte cartuşe plecară din armele ce mi-au trecut prin mână şi mai ales încotro, că aşa sunt oamenii, chiar când ocolim şi dăm în Schitul Măguranu...

            D-na R: Numai de deznodământ să nu te temi mata. Mă ştiu destui cucernică şi în putere. Domnul Ratlow n-o să se supere că îl întâmpinăm împreună.

            A: Se întâmplă să fie jos, pe la biserica de deasupra Cişmigiului. Cerşetori, domni şi doamne, opriţi în loc. Mă tem să nu mai fi fost cineva, cineva umblând, doamnă Ratlow.

            D-na R: Ei, şi mata, ai venit intimidat dinainte, se vede. Ridică perdeaua, colţul din dreapta jos al perdelei, şi uită-te peste linia de tramvai, căci, imediat ce vom coborâ, vom traversa, vezi ce se cheamă că avem cale liberă? Eu tot aveam de gând să ies, când ai intrat mata. Un pic mai înainte, cu gândurile copleşite de imaginea domnului Ratlow, am ridicat şi eu colţul perdelei şi te-oi fi zărit pe mata fără să te recunosc. Atunci când ai sunat, mă mir că nu intră pe uşă domnul Ratlow.

            A: Doamnă Ratlow, văd că avem cale liberă, dar, îţi repet, se întâmplă să fie jos, cam de pe la biserică...

            D-na R: Hm, se cheamă că ai venit într-o vizită de aşteptare, domnule, prea eziţi să mergi să-l întâmpinăm împreună, cum am spus, eu, întristata doamnă Ratlow, şi mata, pe domnul Ratlow. Se făcuse timpul să se arate. Nu se mai găsesc ţigări, înţeleg, dar domnul Ratlow trebuie să se găsească.

            A: Înseamnă să-l căutăm până la urmă şi în saloanele domniei tale, oricât lumea vorbeşte că apartamentul acesta este ultima dintre vestitele încăperi pe unde au răsunat paşii – recunoaşte, doamnă Ratlow, că nu numai paşii – atâtora. Aş fi avut cândva motive să încerc gesturi disperate, prin ele să îţi amintesc o anumită întrevedere, blândă, aproape erotică, doamnă Ratlow, tocmai sosisem dintr-un sat de pe malul Oltului.

D-na R.: A, mata eşti convins că eu nu-mi aduc aminte de...

A: Vai, doamnă Ratlow, dar eu nu ţi-am amintit, eu am aşteptat ani de zile, domnia ta spuneai adineauri că totul e în ordine şi o să mai aştept şi de acum încolo.

D-na R:           Domnul Ratlow are vreun amestec?

A:        Domnia ta.

D-na R:           Mata?

A:        Nici eu.

D-na R:           Sigur, se ştie , doamna Ratlow n-are niciun amestec. Ar fi bine pur şi simplu, de aceea, să mă conduci la domnul Ratlow. Domnul Albanescu ar face-o, să te vedem şi pe mata.

A:        Uite ce e, doamnă Ratlow, am reuşit să scap de toate. Nu chiar de toate, dacă chibzuiesc. M-ar interesa să aflu cum ai proceda domnia ta.

D-na R:           Fără domnul Ratlow îmi vine greu să-mi urmez şirul închipuirilor, al închipuirilor pentru că, lasă-mă să cred, nu suntem deloc într-o situaţie asemănătoare. De-ţi trebuieşte un salon de-al meu, îl ai dragul meu prieten, în condiţiile ce ţi le va înfăţişa elocvent domnul Ratlow, deci şi dumneata, dacă nu cumva singur dumneata, ai nevoie să-l afli pe acest domn, nu uita, domnul Ratlow.

A:  Tocmai începusem să reînviu un trecut fericit pentru mine, plin de strălucire pentru domnia ta. Îmi pare cum că oarecine a răpit salonul de pe vremuri, doamnă Ratlow.

D-na R:           Mi l-am răpit de una singură, domnule...

A:        Ratlow...

D-na R: Aşa, ce e cu domnul Ratlow...

A: Poate nu l-ai mai recunoaşte, doamnă Ratlow, numai în saloanele domniei tale ţi-ai recăpăta splendoarea înălţimilor de unde îţi îngădui să-ţi arunci ochii. Domnul Albanescu mi-a povestit o scenă mai veche decât întâlnirea mea nesperată într-unul din saloanele...

D-na R:           Vorbeşti de saloanele doamnei Ratlow, ştii că nu erau deschise numai în Bucureşti? Nu... În Bucureşti aproape că nici nu existau saloanele doamnei Ratlow. Dacă n-ar fi apartamentul acesta, cred că astăzi nici n-ai fi vizitat-o. Vei şti într-un târziu şi rostul vizitei de-acum. Numai să dăm de domnul Ratlow şi asta fără a ne întoarce într-una în trecut.

A:        Port cu mine, la loc sigur, o fotografie, doamnă Ratlow.

D-na R:           Şi mata... Cât să fi trecut de când, deschizând fereastra cu o mână, în cealaltă ţineam şi eu o fotografie, poate tocmai aceea ce o porţi în păstrare? Mi-a căzut în stradă, de parcă voia să se aplece. Tot domnul Ratlow ar avea ochi şi pentru fotografia aceea. Parcă a dorit să se aplece, şi tramvaiele goneau, la început pe dedesubt... Mata, de acum înainte, o să tot vii pe aici, ca singurul, vorbesc de fotografie, singurul străin dorit de domnul Ratlow.

A:        Şi de toată lumea, prin graţia spuselor domniei tale.

D-na R:           Încet, încet, ai să negi, presimt, că ai purtat-o la dumneata, ca şi cum fotografia aceea te paşte, reţii mata expresia?

A:        O regăsesc în tentativele mele savante, cât despre fotografie, o să cer domnului Ratlow libertatea de a înzestra cu ea pe oarecine.

D-na R:           Oricine ar trebui să tresalte la o asemenea zestre.

A:        Domnul Ratlow, nu ştiţi, se gândeşte la o persoană cu o identitate foarte precisă?

D-na R:           Nu-l vei înzestra pe domnul Ratlow cu fotografia, ca domnia sa, la rându-i, să înzestreze pe altcineva. Socotesc să fi împlinit totul cum vei fi găsind de cuviinţă, vezi şi mata ce suflete izbitoare suferă din te miri ce.

A:        Mai e un lucru, doamnă Ratlow. Domnia ta vei avea tărie spornică, aşa spuneau saloanele. Temându-te de viaţă pentru că era frumoasă, eleganţa gânditoare, îţi aduci aminte, croise până la periferii un drum de trăsuri ce să fie, în eternitate, reprodus fotografic din avioane, stătătoare pe cocoaşele machetelor-cosmocămile.

D-na R:           Te mai uiţi mata dacă avem ceea ce se cheamă cale liberă?

A:        Nu ştiu ce să zic, numai domnia ta să vrei ai putea spune cum e. De-ar fi şi altă ieşire n-ar strica şi, pe urmă, dumnezeu cu noi, încotro am nimeri. Biserica este încă deschisă şi nu vremuieşte ca atunci când casele zac goale şi oraşul plin.

D-na R:           Câte mârliţe o fi prins domnul Ratlov până acuşi?

A:        O, nu pleca domnia lui să te lase şi să pescuiască. Apele-s în seama tinerilor, zice-se. O fi plăcerea unei mărturisiri la mijloc, dorul întârzierilor ce v-au încărcat zilele de celebritate.

D-na R:           Mie?

A:        Când domniei tale, când domnului Ratlow. Cum dragomanul, străbunul Ratlowilor, din partea domniei tale, după pomenire, a dispărut în umbra unei femei, îndrăznesc să cred, secolele adevărate te răsplătiră cu alte daruri.

D-na R.:          Săracul dragoman, mata să fii îndeajuns de cavaler, cam cât pretinde domnul Albanescu să fie bărbatul un filosof, apoi mi-ai ajuta să-l răzbun. Domnului Ratlow atât i-ar fi. Iată cele douăsprezece limbi vorbite de bătrân. Le vezi aici legate în piele de cămilă. O parte sălăşluiesc la Stambul. Altele s-au risipit. Dar mata vei căuta lucruri străine de vremuri şi, odată, cine ştie...

A:        Petrecerile dumitale în Italia, doamnă Ratlow...

D-na R:           Care Italie?

A:        În compania unor italieni...

D-na A:           Dar la Paris, martoră mi-e ducesa de la Roche, tot frumoasă, deşteaptă şi cuminte...

A:        Ducesa?

D-na R:           Nu, hodoroaga n-are inimă...

A:        Ce-ar zice domnul Ratlow să vă asculte?

D-na R:           Domnia lui e plecat, ai primit, de bună seamă, înştiinţarea înălţării domnului...

A:        Ratlow.

D-na R:           Sigur că da. Ci nădăjduiesc o taină şi mai şi. Ori te pilisei de ziua Hanei? Sau numai aşa să  mă trezeşti pe mine din ale mele? Crede-mă, în seara aceea eu mă aflam la Paris.

A:        De ce nu te-aş crede, acum poate că te afli în Bucureşti. Toate saloanele domniei tale prosperă. Iar pe domnul Ratlow mă mir de ce-l asculţi în umbra răscumpăratelor plecări. Mă pomenesc surâzând cum numai domnia lui domniei tale i-ar surâde.

D-na R:           Să nu te piardă vedeniile astfel reînviate. Să nu se fi stricat vremea, cum ai văzut ridicând colţul perdelei, din dreapta jos, ţi-aş arăta, la lumină mai multă, tabloul din faţă cum numai domnul Ratlow surâde, şi nu mie. Posomorâtul de el...

Bucureşti, 22 noiembrie 1970

2

Doamna R., Albanescu,  (posibil) Domnul R

D-l Ratlow:     Nu mai scrie ceea ce vorbeşti cu glas tare, trag cu urechea toţi barbugiii...

Albanescu:      Domnule, domnule Ratlow...

D-l R:  Auzii... Nimeni nu mai ştie cine este adevăratul domn Ratlow.

A:        Însăşi doamna Ratlow mi-a încredinţat deunăzi un secret, domnul Ratlow îl cunoaşte...

D-l R:  Vrei să spui, are nevoie să-l cunoască.

A:        Ei nu, domnului Ratlow i-l pot divulga pe nerăsuflate, e doar secretul morţii domnului Ratlow, n-am spus că domnul Ratlow a murit, nici că e internat pe Vitan.

D-l R:  Scriai acolo, ca pe marmoră de Târgu-Jiu, dacă mă pot exprima, icoana credincioasă a despărţirii dumitale de doamna mea Ratlow.

A:        Da, de doamna domnului Ratlow. Nu vă evocaţi, rogu-vă, o altă doamnă Ratlow, falnică şi pururi călătoare prin pieţele din centru, cu piciorul stâng strâns în ciorap, varicele...

D-l R:  Chiar aceea nu...

A:        Nici indianca...

D-l R:  Nici fata...

A:        Nici coapta...

D-l R:  Nici corcitura...

A:        Niciodată doamna Ratlow?

D-l R:  Ba doamna Ratloww.

A:        Care doamnă Ratlow?

D-l R:  O doamnă Ratlow, domnule, mi se pare, Albanescu.

A:        Dacă aşa doreşte domnul Ratlow?

D-l R:  Şi sunau într-adevăr, în momentele despărţirii, şi ceasuri şi telefoane şi sirene şi clopote?

A:        Îţi închipui, dacă s-a auzit până şi din modesta mea scriere. „Vocea doamnei Ratlow se auzea ca dintr-un mormânt al tuturor sunetelor”.

D-l R:  Din vina întunecimii revărsate în saloanele noastre, doamna Ratlow se retrăsese în apartamentul din strada C. Se anunţa o noapte ameninţătoare.

A:        De nu s-ar fi întunecat şi acum, ce-aş mai scrie povestea în versiunea dumitale, domnule Ratlow.

D-l R:  Lasă, când vom preschimba lespezile saloanelor eu şi doamna Ratlow o să ne ţinem pe lângă dumneata şi atunci vei săpa în marmoră...

D-na R:           O să ne ţinem pe lângă mata, domnule, cum ai spus?

A:        Albanescu...

            Vai, doamnă Ratlow, aţi ieşit, totuşi, în întâmpinarea domnului Ratlow. Mi se păruse că domnul Ratlow peregrinează pustiu printre tei.

D-na R:           Eu am arătat spre dumneata, şi domnul Ratlow s-a grăbit, cum îi este obiceiul. Mata, în ziua aceea, când se strânseseră în apartament aproape toţi vizitatorii saloanelor noastre.

D-l R:  Doamna mea, la auzirea numai de domnul Albanescu.

D-na R:           Pe întuneric, nici nu i-am zărit faţa. Mata chiar n-ai trimis vorbă că nu poţi veni fiind reţinut de chestiuni dintre cele mai importante?

A:        Mă pilisem, doamnă Ratlow. Umblam pe trotuarul de peste drum din faţa apartamentului. Un noroc dublu l-a adus pe domnul Ratlow. Domnule Ratlow, mi te-ai înfăţişat ca un tablou al dragomanului. Se petrecea uituc pe lângă biserică marele grup sărbătorind pe cineva la 20 de ani.

D-l R:  Doamna mea, te-ai tulburat aşadar zadarnic la zgomotul auzit numai de tine, la cântările de la la la lurala la fâşfâşfâş, la muzicile degeaba plănuite în seara aceea în toate saloanele noastre deodată. Te-a îngrijorat ameţeala mea, la întoarcere, parcă te văd când îţi tot spuneam cum îmi joacă în faţa ochilor mârliţe şi melci asemeni porcilor, da, da, cu nişte râturi ca ale porcilor.

A:        Pachetul subţire din mână ţi l-a suflat vântul, domnule Ratlow, şi eu am sărit ca ars să ţi-l ridic, dar a trecut tramvaiul peste el, ca o umbră de avion, apoi eu m-am recomandat Albanescu, doamna Ratlow nu mă zărise încă, ţi-am auzit glasul verde cum îi povesteai totul sus.

D-na R:           Mata ţi-ai închipuit atunci că saloanele noastre s-au închis şi nu mai avem loc să ne odihnim într-un apartament plin de atâta lume.

A:        Atâta că aş fi dorit din toată fiinţa să atrag politicos atenţia domniei tale că, în astfel de situaţii, poţi visa o boală, dar o poţi şi lua, prin contagiune.

D-na R:           Dacă aş fi înţeles, făceam totul să te primim, de bună seamă după întoarcerea domnului Ratlow. Ţi-am fi mulţumit pentru amabilitate.

A:        Că doar nu veneam de la război să întârzii cine ştie ce.

D-na R:           Acum totul e în ordine. Eşti binevenit oricând în saloanele noastre. Domnul Albanescu, a, mata, se îngrijeşte din când în când de îndrumarea oaspeţilor. Hm, pe vremuri, domnilor, m-aş fi vrut mereu într-o bacoviană încăpere de marmoră, despuiată de orice lux, iar acum, că totul e în ordine, am ieşit să-l întâmpin pe cel la 20 de ani, spuneaţi?

A:        Vârsta aceasta şi-o serba o fată, doamnă. Domnul Ratlow o fi ştiind mai multe. Eu mă pilisem, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow.

D-na R:           Ei, nu, nu să întâmpin pe cineva am ieşit din saloane. Nici pentru că domnul Ratlow mă iubeşte. Visase şi el cârciumi cu întâlniri ţigăneşti năduşite în noaptea când Iohana împlinea 20 de ani. Şi eu ce visasem?

A:        Lumea o vorbeşte de zână bună pe domnia ta, ca pe o milă a săracilor, să nu se supere domnul Ratlow.

D-l R:  Lumea n-o ştie pe adevărata doamnă Ratlow. Nimic nu ştie pe îndelete.

A:        Nici vorbă, donule Ratlow, dumneata ai trăit numai din filosofie, îndrăznesc s-o întrerup pe doamna Ratlov dintr-un decent cavalerism, nădăjduiesc decent. Doamna Ratlow a coborât într-o seară printre teii din Cişmigiu.

D-naR:            Lasă, lasă mata seara aceea întâmplătoare. Într-o seară...

A:        Aşa am spus şi eu, doamnă Ratlow, ai auzit şi dumneata, Domnule Ratlow.

D-na R:           Fie, în seara aceea am vrut să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos. Ca într-o poveste, mă trezise ceasul dintr-o lungă visare, şi nu l-am mai apucat sunând. A sunat telefonul. Domnule Albanescu, am impresia, pentru prima oară mi-ai spus că mata eşti. Tăcusei şi după ţiuitul unei sirene a salvării, a bătut de douăzeci de ori clopotul bisericii de la intrarea în Cişmigiu.

D-l R:  Doamna mea, ţi-e palid glasul în întuneric, nu cumva eşti palidă toată. Domnule Albanescu, dumneata cum o auzi?

A:        Mă simt ca în seara aceea când rămăsesem fără nimeni pe lume. Să fi durat asta... Doamnă Ratlow, am cerut eu domniei tale patru lei împrumut? Oricum, se făcuse târziu, domnule Ratlow, dumneata nu mai veneai ca înainte. Eu am început să vorbesc cu voce tare, ca acum, fără cuvintele noastre de toate zilele, doar nu aveam cui să-i spun ceva de la obraz, şi de mine uitasem, ce mai, douăzeci de ani.

D-na R:           Mata în seara aceea erai mânat de gândul răsplătirii unei fapte trecute. O fi fost împrumutul cu patru lei, şi domnul Ratlow întârzia, ce-i dreptul.

A:        Numai într-unul din saloanele domniilor voastre, doamnă şi domnule, domnule şi doamnă Ratlow o să regăsesc odată ceea ce mă mânase în seara aceea.

D-l R:  Bunul sfârşit al serii, aici, printre tei, mie nu-mi era departe, îţi povesteam eu, doamnă Ratlow. Domnului Albanescu n-are cine să-i confirme, dacă petrecerea salonelor îşi croieşte iarăşi un vad până la periferii. Ne vom îmbujora de măgulirea recunoaşterii, spunea dumnealui, a recunoaşterii... a recunoaşterii faptelor trecute.

D-na R:           De, domnilor, de ce ar plânge vreunul dintre voi visul meu de pe vremuri?

A:        Vorbeaţi aşa, doamnă Ratlow, cucernică şi în putere, asemeni maicii domnului, încât domnul Ratlow te iubeşte cu toată dreptatea, iar eu mă şi închin. Vă aşteaptă saloanele pretutindeni împrăştiind smirna pământului, floarea depozitelor şi curânda seară ce poate nu s-a dus atunci...

D-na R:           Domnule Albanescu, mata l-ai cunoscut pe celălalt Albanescu, marele salonard?

A:        Vai, doamnă Ratlow, chiar domnia ta ai numele împrumutat de la vechiul, al patrulea dragoman al ţării. Domnul Ratlow l-a împrumutat de la dumneata. Iar eu, pentru a nu-l împrumuta, la rându-mi, am încuviinţat fericit să-mi spuneţi domniile voastre precum mi-aţi zis. Teii domnului Ratlow v-ar putea da ştire şi-n altfel. Domnia ta te preumblai printre ei când dumnealui s-a aplecat să mă recunoască.

D-na R:           Am fi convorbit atunci...

A:        Ratlow...

D-l R:  Ratlow...

A:        Ratlow...

D-l R:  Ratlow...

D-na R:           Cum?

D-l R:  S-ar cuveni să stea şi dragomanul cu noi.

A:        Să treacă oarecine şi printre aceste ascunse şiruri de tei scuturaţi.

D-na R:           Să întârzie.

D-l R:  Plăcut se aude tramvaiul, domnule Albanescu. Te-am ţinut din lucru.

A:        Vă mărturisesc, într-adevăr, zgomotul tramvaiului mă dispune şi pe mine la fapte nobile.

D-na R:           Eu nici nu-l aud întotdeauna, domnilor. Acum, că ne-am recunoscut, vorbim mai tare, şi tot o să plănuim, precum v-aţi dorit, primirea domnului Albanescu în saloanele noastre. Ar fi păcat să nu se petreacă totul în Bucureşti, dar o să ne ascultăm unii pe alţii, domnilor. Voi unde spuneţi? Asupra datei nu va fi greu să convenim, dar unde?

A:        În Bucureşti... Ne leagă seara aceea, oricât, doamnă şi domnule Ratlow, eu provin dintr-un trunchi nici măcar nobil, ci precum al teilor. În rumenul sud – şi floarea teilor cânva îmi va întări spusele – sălăşluiesc sub carele grele de giuvaerurile Stambulului neîncăpuţii ochitori de zei, mintoşii fără margini. În partea cealaltă saloanele gem de stirpe odată mai veche ca altă ciobănime dinspre trecători. Iar pe tăiatul crucii, la capetele săbiei de la răsărit şi de la apus, o şleahtă de dănţuitori tot s-o învâlvăta. Aflătoare în mijloc de răstignire, topitele convoaie din jurul doamnei Ratlow ne-or da pace. Şi, astfel, locul e mai simplu de ales. De intri într-o mănăstire, n-ai intrat în toate?

D-l R:  Domnule Albanescu, toate astea le-am auzit de la început, când te-am desluşit vag, după voce, fiindcă vorbeai tare într-o situaţie când oricine s-ar lăsa furat de tăcere. Doamnei Ratlow nu i-a venit să creadă prima oară, rătăcită la doi paşi de mine. I-am arătat prin semne că nu mai e tăcere şi mă mir de ce întâi ţi-am zis Albanescu.

A:        Gândul dumitale... doamnă Ratlow, domnia ta se grăbeşte?

D-na R:           Vorbeşte mata acolo tot ce voiai să vorbeşti cu gândul la gândul domnului Ratlow. Eu te voi urmări într-o sfinţită manieră, fii încredinţat, chiar dacă mă depărtez atrasă de preumblarea printre teii domnului Ratlow, săracul, geaba naltele saloane dacă el...

A:        Gândul dumitale, domnule Ratlow... iartă-mă, doamna Ratlow, nu ştii, se simte bine? Se clatină înconjurându-ne de-aproape cu grandoarea privirilor plutitoare. Ei, să nu uit, şi gândul dumitale ştia una – printre tei, la ceasul vostru, singuratic doar Albanescu vă putea ieşi înainte.

D-na R:           Nu ştiu eu ce ştie gândul meu, domnule, dar pe dumneata eu, în persoană, te credeam la saloane.

D-l R:  Care saloane?

D-na R:           O, cele vecine locaşurilor mănăstireşti din preajma lacurilor.

A         Ori saloanele cu vedere spre arenele Bucureştiului?

D-na R:           Zic acelea sezoniere, unde pălesc mimozele.

A:        Zi de marile saloane cu aripa oprită deasupra centrului şi a noastră, acum, domnule Ratlow.

D-l R:  Dumneata poţi fi un escroc încât să-ţi placă să fii luat drept domnul Albanescu. Pe el îl ştie o lume, ce te-ai socotit? Vestea saloanelor Ratlow n-are a face cu băierile Orientului, precum un pui de iepure născut dintr-o iepuroaică de argint viu, pe o culme a primirilor. Îţi spun că nici domnul Albanescu nu ştia că dumnealui însuşi se îngrijeşte de îndrumarea oaspeţilor. Doar doamna Ratlow, stăpâna după obicei. Şi eu ştiam asta, dar nu îl cunoşteam prea bine pe domnul Albanescu, încât n-am spus că nu poţi fi dumneata când ţi-am auzit vocea blând ceremonioasă. Ce să mai fi fost cu domnul Albanescu? El chitise minunat petrecerea unuia dintre saloane de-l prefăcuse într-un leit întreg Ţarigrad. Dumneata, domnul Albanescu? Numai doamna Ratlow, ei, doamnă Ratlow... Dumneata în persoană... Cum se ajunge atunci la salonul de aici, printr-o intrare nouă, precât se zvoneşte. Ei, taci? De bună seamă doamna Ratlow o ştie. Doamnei mele Ratlow nu-i scapă nimic din ce e monumental, chiar când convorbim de portalurile noi ale saloanelor mirositoare a tei.

A:        Se întâmplă, domnule Ratlow, că m-ai auzit vorbind cu glas tare, săpând în umbră, marmoră adusă din cariere tomitane, asta pot să ţi-o spun. Dar numai doamnei Ratlow îmi e îngăduit să-i încredinţez totul. Mă întrerupsesem singur din lucru, când m-ai luat în seamă dumneata. Eu tocmai mă aplecam în semn de cuviinţă a tuturor întâmpinărilor mele şi aşteptam să... Îţi mai pot spune ceva... Acest Cişmigiu este încă o operă a domnului Albanescu, ai auzit despre el. Dacă am avut mână liberă, iată secretul doamnei Ratlow. O, domnule Ratlow, mulţi dintre cei ce obişnuiesc să tragă cu urechea pe sub ferestrele pierdute în arhitecturi ameţitoare au ascultat glasul doamnei Ratlow îmbiindu-te să te uiţi dacă există ceea ce se cheamă cale liberă.

D-l R:  N-am trecut prin toate, domnule Albanescu, dar calea aceea poate că i-o datorez doamnei Ratlow ca pe o dedicaţie dintr-o campanie victorioasă, din cea mai victorioasă campanie, domnule Albanescu, domnule Ratlow, doamnă Ratlow şi voi, aşteptaţi-mă numai o clipă, voi, ă ă ăştia de la intrările saloanelor.

A:        Intrările sunt nepetrecute, ca în seara aceea, domnule Ratlow. Tramvaiele îşi vor regăsi în curând liniile, dacă după ele îţi îndrepţi auzul,

D-l R:  Pe doamna Ratlow ai mai văzut-o...

A:        Am zărit-o odată pe domnia sa şi pe dumneata, în cu totul altă parte...

D-l R:  Păcat, pe ea a dăruit-o soarta cu secretele.

A:        Numai domnia sa ştie dacă asta e.

D-l R:  Un străin ar crede-o amnezică. Nu mă mai recunoaşte nici pe mine. Cu atât cu mai neputinţă pe dumneata. Aveai să-i destăinui dichisul noilor intrări, domnule. Ea uită de o tânără, de o bătrână, de i-a murit cineva, de a murit ea însăşi. Să nu te miri când o să-i pară că dumneata, domnule Albanescu, ai fi domul Ratlow, că dumneata, domnule Ratlow, ai fi domnul Albanescu. Cum suntem într-o întârziere aproape desăvârşită, eu unul m-aş apleca în faţa porţilor presărate cu tei scuturaţi şi aş proteja obosit trecerea doamnei Ratlow. Dar în bunătatea ei săritoare.

A:        Şi nu uita, domnule Ratlow, nici desluşirile ce am a i le da...

D-l R:  În glasul dumitale, tare, am ascultat şi glasul meu, domnule Albanescu... doamna Ratlow nu prea a ascultat pe nimeni, în seara aceea, desigur. S-a răsucit pe călcâie şi gândurile ei sunt gândurile noastre.

A:        Doar porţile saloanelor de acum, domnule Ratlow, i se cuvin singur domniei sale şi, câtă vreme nu-i limpezii calea, m-aş tulbura să o ştiu pătrunsă în saloanele de aici. Ne-ar fi, altcum, să îndemnăm binevoitori ai târgurilor, precupeţe să înainteze pe unde le vom arăta şi să-i întindă la picioare doamnei Ratlow ultimele scumpeturi şi flori de tei din sudul filosofilor.

D-l R:  Nu sunt gata saloanele de aici, nu sunt ale doamnei Ratlow, domnule Albanescu?

A:        La ce te gândeşti, domnule Ratlow? Cu multă credinţă aş putea spune că saloanele doamnei Ratlow sunt Ratlow însăşi, nu numai saloanele de aici, saloanele din tot Bucureştiul şi nu numai din tot Bucureştiul. E însă o durere, gândeşte-te şi la asta. Mai gândeşte-te că doamnei Ratlow i-ar fi fost dat să trăiască pe lume în saloanele domniei sale totdeauna, şi în seara aceea, desigur, aici, ca un copil.

D-l R:  Niciun copil, domnule Albanescu.

A:        Toţi copiii, domnule Ratlow.

D-l R:  Şi e o durere, domnule Albanescu?

A:        Numai doamnei Ratlow şi numai aici şi numai acum puteam să i-o împărtăşesc. Şi nu e pierdut timpul, domnule Ratlow. Va trebui să tăiem teii. Când dumneata şi doamna Ratlow aţi străbătut încoace, tocmai ştersesem scrisul de pe marmoră. O marmoră mai bună nu a fost săpată, înţelegeţi, aveam gândul s-o scriu a doua oară, apoi să tai teii, apoi să vă aştept, să vă întâmpin, în familie, domnule Ratlow. Desigur, în seara aceea, în fapt întunecos, doamna şi domnul Ratlow nu ar fi trecut spre terenurile de tenis.

D-l R:  Bine, domnule Albanescu, să tăiem teii.

A:        Numai doamna Ratlow să nu se îngrijoreze de partea cealaltă.

D-l R:  A teilor.

A:        A teilor, domnule Albanescu.

23-24 noiembrie 1970 

3

Doamna R și Domnul R

D-na R:           Minunat prevestitoare mai sunt glasurileoaspeţilor din saloanele noastre, domnule Ratlow.

D-l R:  Eu m-am bucurat cel mai cel mai văzând că urci, aici, pe terasă, doamna mea Ratlow.

D-na R:           Te aşteptam, urcam treptele aşteptându-te, doar n-ai uitat obiceiul meu la toate balurile saloanelor noastre.

D-l R:  Îl ştiu, spre fericirea lor, şi oaspeţii, aşteptându-te jos, la rându-le, până când o să li se pară că întârzii şi muzica, fără tine, a rămas părăsită. O seară ca niciodată, doamnă Ratlow. Valuri de saloane, pe vremuri şi curând, nu răpiră strălucirea acestuia, încât ne vedem ca întâia oară, frumoasă doamnă Ratlow.

D-na R:           Am avut o rugăminte la domnul Albanescu, domnule Ratlow. Să ia în grijă, la primăvară, sădirea unui tei, la fereastră, colo, ce zici?

D-l R:  O, cândva îmi petreceam vremea tăind pădurile de tei. Doamnă Ratlow, desăvârşit ţi-e gândul. Fapta mea trecută în loc de pedeapsă îmi va aduce alinare. O să mă reped din ce în ce mai rar în alte saloane, bucuros de a contempla reînvierea tagmei teilor.

D-na R:           L-ai cunoscut pe domnul Albanescu, domnule Ratlow?

D-l R:  Cine nu-l cunoaşte? Una dintre poreclitele, princiarele invitate, la primirea îndătinată a domnului Albanescu, în seara aceasta, aici, în salon, i-a jucat o tragedie întreagă. Se pretindea chiar o doamnă Ratlow. Ai cunoscut-o?

D-na R:           Prietenele mele îmi reproşează asemenea tragedii, mai ales în lungul serilor din saloanele sărăcite. De-aia am avut rugămintea sădirii unui tei, sub fereastră, colo, la primăvară. Invitatele se vor interesa de starea sănătăţii teiului, nu-i aşa, domnule Ratlow?

D-l R:  De bună seamă, şi va fi asemeni stării sănătăţii saloanelor noastre.

D-na R:           Dar să vedem acum, domnule Ratlow, onorurile-s împlinite?

D-l R:  Doamnă Ratlow, eu te-am urmat din onoare şi din dragoste.

D-na R:           Dar ceilalţi?

D-l R:  Uiţi, toţi aşteaptă un semn al doamnei Ratlow spre a se potoli deodată pioşi, acoperind cu mânecile creştete de femei, ca atunci când candelabrele se cutremură în sunetul corului. Ce le vei spune în seara asta tuturor?

D-na R:           Când mi se vor arăta în marea sală toţi ca unul, o să chibzuiesc un cuvânt precum o cântare. Înainte de a urca, i-am dat de înţeles fiecăruia ceea ce voi cuvânta. În seara asta n-au venit atât la saloane, cât la doamna Ratlow. Luminatul nostru prieten, luminat de Sfântul Constantin, cred că domnul Albanescu el însuşi, a jucat o comedie ciudată pretinzând că dumnealui nu mai este de saloane. Poţi, domnule Ratlow, să îmbătrâneşti într-o singură seară? Într-o seară oferită de muncile oaspeţilor, dar fără urmă de chinuri, într-un sărut al tuturor uitărilor?

D-l R:  Am o rugăminte, doamnă Ratlow. Mulţi îşi serbează douăzeci de ani, în celelalte saloane.

D-na R:           O, să se numească aşa terasa asta, unde iubindu-ne pe noi ne iubim şi departele nostru, după vorba, după vorba cui, domnule Ratlow?

D-l R:  Mi-aduci aminte, doamnă Ratlow, de vremea când copilăreai în saloanele dragomanului. Uită-te cum în jocul primăvăratic al sfântului Gheorghe tulburai minţile vorbăreţe şi încruntatele sprâncene ţi se ploconeau la picioare. Memoriile celui uitat de dumneata ar fi ars în uleiuri de pe încinsele linii ale tramvaielor. În seara aceasta, venit de departe, îşi petrece gândurile în marea sală – domnul Albanescu o să adeverească tot - chiar botezându-l maestru al îmbrăţişării.

D-na R:           Spovedaniile altora, domnule Ratlow?

D-l R:  Şi ale noastre, doamnă Ratlow.

D-na R:           Am văzut fercirea celor din saloanele noastre. Sunt fericiţi fiindcă nu le aţinem calea. Poate ne adoră fără un gând la puritatea neamului nostru.

D-l R:  O, de afară se aud uneori blesteme surde, un nebun aruncă în faţa viitorilor noştri oaspeţi întruchipate suspine, „îs rele rudele”, zice, doamnă Ratlow.

D-na R:           Aşa şi domnul Albanescu împodobeşte nenorocirile, ascultă păsările intrate pe ferestrele saloanelor ca şi cum cineva le-a împuşcat din ochi. Şi deci, domnule Ratlow, rafinamentul nostru nu se mai caută?

D-l R:  Se caută atunci şi mai adânc saloanele doamnei Ratlow.

D-na R:           Dumneata pentru ce le-ai căutat?

D-l R:  Am căutat-o pe doamna Ratlow. E drept, ai încercat să înalţi frumuseţea saloanelor până la frumuseţea dumitale. Domnul Albanescu, fără să-l cunosc, m-a îndrumat ca pe un oaspete al dumitale, nu al saloanelor. Şi iată-te aici şi acum, în seara aceasta, singură în închipuirea saloanelor, pe o terasă clădită din întreg aurul dezgropat al pământurilor.

D-na R:           Domnule Ratlow, aşa a vrut norocul vremurilor. În tinereţea dragomanului te-aş fi căutat eu pe dumneata, rugându-te, cum am avut şi la domnul Albanescu o rugăminte, să iei în grijă sădirea unui tei la fereastră, colo.

D-l R:  Ce veac şi ăla, doamnă Ratlow... Nu vă frângeţi mâinile, aclamaţiile din marea sală vi se cuvin. Încă de pe atunci ruina semănată peste saloane le putea îmbătrâni. Dar, doamnă Ratlow, această seară stă în vârful timpului, iar dumneata, de pe terasa unui nou salon, vei dărui celor din marea sală surâsul logodnelor, ei îl vor păstra şi în celelalte saloane, unde mulţi îşi serbează douăzeci de ani.

D-na R:           Da, domnule Ratlow, de aceea începe să mă îndurereze mania mea. Şi domnul Albanescu n-a uitat să-i atragă atenţia pictorului lucrător, de unde să-şi închipuie că tocmai în seara aceasta o să mă îndurereze împlinirea întru totul a plănuirii saloanelor mele? Perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ne desparte de marea sală. Ai închis uşa, după ce, urmându-mă, urcasei treptele până aici pe terasă. Petrecăreţii se uită, între două iubiri din seara aceasta, se uită zadarnic, rar cine are ştire de terasă, iar ăla s-o fi şi pilit. Colţul perdelei trebuie ridicat, înainte de a-mi face reapariţia, domnule Ratlow. În marea sală a noilor saloane, lumea s-o fi schimbat de-a lungul serii, s-o fi întors acasă, cine ştie... La urma urmei, va fi aceasta seara noastră, domnule Ratlow. Trebuie ridicat colţul perdelei însă, poate lumea toată mai aşteaptă, măcar lăcomia şi tot să-i fi ţintuit în saloane pe oaspeţi.

D-l R:  Şi bucuria, doamnă Ratlow.

D-na R:           Te gândeşti la vienezi?

D-l R:  Nu numai la ei, doamnă Ratlow.

D-na R:           Cât despre domnul Albanescu.

D-l R:  Domnul Albanescu, doamnă Ratlow, ar fi în stare să taie teii toţi, şi teiul sădit sub fereastra dumitale să rămână singurul...

D-na R:           Ca să vezi puterea saloanelor mele.

D-l R:  Păcat, spuneai, în seara aceasta de perdea.

D-na R:           Păcatul meu, domnule Ratlow, de aceea şi sufăr.

D-l R:  Tot e bine, suferinţa doamnei Ratlow rămâne ascunsă lumii din saloanele ei.

D-na R:           Dacă n-ar fi perdeaua, n-ar mai fi nici durerea din seara aceasta, domnule Ratlow. Nu m-am gândit şi domnul Albanescu a împlinit tot ce i se spusese. Dumnmeata, de aici, de lângă mine, nu-mi poţi simţi depărtata suferinţă, poate fiindcă mă iubeşti cât pentru o logodnă, poate pentru că nu îţi vine la îndemână să ridici colţul perdelei...

D-l R:  Vai, doamnă Ratlow, dar, încă din seara aceasta, se poate începe lucrul la un nou salon. Oaspeţii vor sări în sus, ca şi cum nu ar mai fi aici, ori şi aici şi acolo, iar înaltul podium, terasa i-ar orbi de presimţirea fericită a surâsului doamnei Ratlow chiar de la intrare.

D-na R:           Când, urmându-mă, ai urcat treptele până aici pe terasă, oaspeţii acestei seri sosiseră după cuviinţă, oare ţi s-au înfăţişat în aleasă mulţime? Femeile îşi răsuciseră funii din rochii spre spânzurarea elitelor? Domnii şi doamnele frigeau sticla cupelor cu îndrăgostite buze, domnule Ratlow?

D-l R:  Să mă fi trimis la dumneata sus, pe trepte, darul vieţii mele, doamnă Ratlow?

D-na R:           Aflându-te bărbat cumsecade, o cuvenită vorbă pentru dumneata...

D-l R:  O, doamna mea Ratlow, o să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos, să-ţi recomand lumea de dedesubt, din marea sală, oricine ar fi sosit până acum, oricine s-o grăbi către un alt salon, oricine. Îşi vor ridica ochii şi le vei cuvânta.

D-na R:           Mă sfătuieşti? Să le spun doar atât, „Pentru voi”, ce zici?

D-l R:  Pentru oricine, doamnă Ratlow.

D-na R:           Mă tem, domnule Ratlow, să nu fie scris pe cealaltă parte a perdelei, ca în marmoră, aceste cuvinte. Nu mai ştiu dacă domnului Albanescu i se spuse şi asta. Destul s-a răspândit prin saloane zvonul mesajelor intime ale copilelor către mine, dorinţa şi visul, domnule Ratlow, că erau mirese. Eram mireasă, domnule Ratlow, dar perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ridică perdeaua, colţul din dreapta jos. Odată mi-a ars un salon. I-a pus foc o nebună cu basma însângerată, o copilă din astea. Colţul din dreapta jos. Se vede cumva domnul Albanescu?

24 noiembrie 1970

4

Albanescu, (posibil) Doamna Ratlow

A:        „Domnule Ratlow, damna Ratlow are onoarea să...”

D-na R:           Domnule Albanescu, mata...

A:        O, doamnă Ratlow, sunt gata, ajunsesem la ultimul dintre cei ce au trecut până în această seară prin saloanele domniei tale. Sunt gata, doamnă Ratlow.

D-a R: Te-ai trecut şi pe mata?

A:        Doamnă Ratlow...

D-na R:           Şi pe mine?

A:        Domnia ta...

D-na R:           Mai bine nu. Mata nu vrei să dăm o fugă până la saloanele mele unde se serbează 20 de ani?

A:        În această seară, doamnă Ratlow?

D-na R:           În.

A:        Mă ierte domnia ta, şi de ce să fugim?

D-na R:           Pentru mine, domnule Albanescu. Mata fugi pentru doamna Ratlow, nu e demn?

A:        Cel mai demn, doamnă Ratlow. N-am fugit niciodată prin Bucureşti. Sau nu mai ştiu de sunt în Bucureşti saloanele acelea?

D-na R:           Vom trece prin cât mai multe, seara aceasta e lungă...

A:        Toată cinstea, doamnă Ratlow.

D-na R:           Sigur, sigur, doamna Ratlow are onoarea să...

A:        Tatăl meu, domnul Albanescu, doamnă Ratlow, când avea douăzeci de ani, şi doamna Ratlow, mama domniei tale...

D-na R:           În salonul unde se întâlniră prima oară, domnule Albanescu, se cunoaşte, eşti un minunat îndrumător al oaspeţilor, la toate ceasurile şi pe orice treaptă...

A:        Să mergem acolo, doamnă Ratlow?

D-na R:           Să ne gândim întâi la priveliştea din seara aceea, domnule Albanescu. Mata să nu uiţi una. Atâţia jucau înăuntru în tactul muzicilor străvechi, iar afară la ferestre tot atâţia priveau la fel de fericiţi. Noi unde ne-am duce? Vreau să fugim împreună tocmai pentru a nu ne mai putea despărţi, domnule Albanescu, acolo unde ne vom hotărî să ajungem.

A:        Oriunde, doamnă Ratlow.

D-na R:           Oriunde, domnule Albanescu, şi domnul Ratlow?

A:        Acesta poate fi şi numele meu, doamnă Ratlow.

D-na R:           Domnul Ratlow a trecut prin saloanele mele, aşa e.

A:        Un lucru, doamnă Ratlow, în obişnuita domniei tale rugăciune, seara aceasta, s-a strecurat şi gândul plecării împreună?

D-na R:           S-a strecurat plecarea, domnule Albanescu. Adevărat, am suit pe terasa noului salon, pentru a mă ruga. Acolo, rugăciunea mea, dar n-o mai ţin minte, vezi, plecasem, o perdea îmi acoperea vederea spre marea sală, unde mata îndrumai oaspeţii... Dacă n-am fugit atunci, înseamnă că am aşteptat să fugim împreună...

A:        Poate domnia ta îl aşteaptă pe domnul Ratlow.

D-na R:           Era pe acolo, parcă, un bun domn Ratlow. Şi parcă nu se încumeta, fără domnul Albanescu, să fugă împreună cu mine la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Vinovată această seară, domnule Albanescu, sus pe terasă, cu perdeaua dinainte eu cred că fugisem.

A:        Un înţeles anume al sentimentelor domniei tale, doamnă Ratlow, l-am prins în clipele mele singuratice din această seară. Poate atunci domnia ta jucai pe terasă o carte dumnezeiască, după ce suferisei şi uitasei să fugi. Eu nu am de jucat nimic, doamnă Ratlow. Fiind împreunî, împreună să dăm o fugă, spui domnia ta, până la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Tocmai aşa lumea o să afle că doamna Ratlow n-a fugit împreună cu nimeni, niciodată, iar dacă a fost fugită a fost singură.

D-na R:           Lumea ca lumea, spune-i că e nebună şi n-ai făcut nimic, primeşte-o în saloane şi,  să te ţii... Şi mata ai fugit de lume venind la saloanele mele în această seară unde te îndeletniceşti cu îndrumarea oaspeţilor.

A:        Iar domnia ta, doamnă Ratlow, nu poate fugi de saloane. Sunt ani şi este şi această seară, doamnă Ratlow. Fericirea domniei tale...

D-na R:           Mata uiţi ce ne leagă, domnule Albanescu. Rău te mai pilisei, domnule, şi nu ştiu când ai de gând să te trezeşti de-a binelea.

A:        Vai, doamnă Ratlow, mi-e drag să sufăr şi eu, atâta tot. Să iau suferinţa de la domnia ta, precum aş lua o răceală. Nu vreau să fug din saloanele domniei tale, din salonul cel nou, chiar de-mi va fi dat să ajung tot în saloanele doamnei Ratlow, unde se serbează douăzeci de ani. Nu vreau să fug în seara asta. Domnia ta îngăduie tuturor ceea ce îşi îngăduie sieşi. Eu nu sunt asemeni celorlalţi? Domnul Ratlow nici nu m-a recunoascut. Pot fi luat drept fratele dumnealui, ori chiar drept dumnealui însuşi. Prea mi-ar fi bine alături de domnia ta. Doamnă Ratlow, n-am cum să te urmez, nici de vei urca în această clipă treptele până pe noua terasă. Şi, nu uita, domniei tale îi place să urmeze, nu să fie urmată. Sorţii saloanelor îţi croiesc înstăpânitori calea de urmat.

D-na R:           O să mă înfrunţi mata altădată, această seară este a mea şi a domnului Ratlow. Ştii asta, altfel m-ai îndruma ca pe un oaspete oarecare, nu m-ai lăsa în voie, să fug ori să-mi dărâm saloanele, ori să te răpesc pe mata când altă cale nu s-ar găsi.

A:        Numai seara aceasta, doamnă Ratlow, numai în Bucureştiul saloanelor domniei tale, numai aici mi-am încercat norocul. Minţile încăpătoare de la dragoman până la noi s-au adăpostit şi în altă ţeastă decât a doamnelor şi domnilor. Nu-i judec fiindcă în seara asta nu judec nimic. Dar tot pe aici se adăpostiseră.

D-na R:           M-au privit în ochi, domnule Albanescu, mulţi cavaleri şi înţelepţi sfioşi precum bujorii. I-oi fi urmat, după ştiinţa mata. Se retrăgeau cu faţa mereu spre mine şi dinainte îmi licărea perdeaua bărbăteştilor priviri. Le-oi fi semănat în altă seară. Să-ţi fie frică să priveşti o doamnă. Să te îngrijeşti într-atât de saloane încât să nu uiţi niciodată perdeaua de la terasă, mai zic şi eu fidelitate. Vorba unei ţigănci de la aripa veche a saloanelor, o ţii mult şi stă ţeapănă, domnule Albanescu.

A:        Ea nu era în gând cu perdeaua, doamnă Ratlow.

D-na R:           Ea era în gând cu domnul Ratlow şi cu domnul Albanescu.

A:        Şi cu doamna Ratlow şi cu saloanele... Oricum, în seara aceasta a lipsit, dacă îmi aduc bine aminte, doamnă Ratlow...

D-na R:           Scotocind prin saloane, vei găsi-o, prin saloanele unde se serbează douăzeci de ani.

A:        La saloanele domniei tale, eu îndrum oaspeţii, doamnă Ratlow. A spus-o şi domnul Ratlow.

D-na R:           L-am auzit în această seară, mă privea, de ca şi cum el mă urmase pe mine, domnule Albanescu, şi poate şi pe mata.

A:        Tăcut în această seară domnul Ratlow... Împânzise cu privirile dumnealui toată lumea din saloane, iar pe benchetuitorii din salonul cel nou îi asemuia unor tei scuturaţi, tocmai de tăcut ce era.

D-na R:           Tot aşa, odată a plecat să-şi cumpere ţigări, parcă-l văd, Se înserase, ca acum.

A:        Acum e târziu, doamnă Ratlow.

D-na R:           Mata uiţi când a plecat domnul Ratlow să cumpere ţigări?

A:        Domnia ta ai pretenţia unei ţineri de minte fără egal.

D-na R:           Eu am saloanele, unul ca mata umblă cu pretenţiile.

A:        Domnul Ratlow a cumpărat ţigări tari precum o carne vie, doamnă Ratlow, şi nu le-a cumpărat, le-a primit. Picaseră din ciudatul dumnealui costum de parcă ar fi înviat, iar un domn i le-a strâns de pe jos şi i (le-)a întins, ţigări ca toate ţigările.

D-na R:           Când se va sfârşi această seară, domnule Albanescu, o să te întristezi, şi cei de douăzeci de ani nu vor avea ochi pentru nici unul dintre noi.

A:        Au fost poftiţi în salonul cel nou şi, foarte curând, în toiul acestei seri, o să vă mulţumească pentru onoarea de a-i fi întâmpinat, doamnă Ratlow. Domnia ta uiţi ceea ce însăţi ai pus la cale seri înainte...

D-na R:           Şi o să vină şi domnul Ratlow?

A:        Această seară doar e a domniei tale şi a domnului Ratlow.

D-na R:           Înconjuraţi de mata, domnule Albanescu.

A:        Şi de perechi tinere din saloanele asiate...

D-na R:           Şi de ceilalţi moştenitori ai dragomanului, domnule Albanescu.

A:        Toţi vor fi şi venit, doamnă Ratlow, dar au să-şi vorbească unii altora, despre domnia ta şi despre tot ce o să li se întâmple. Sunt fericiţi. Acum, dacă vei ridica perdeaua, colţul perdelei, o să-i zăreşti înăuntru cât sunt de fericiţi. Domnia ta vei fi la fel de fericită după ce vei ridica perdeaua.D-D-na R:     Ridic-o mata.

A:        Pentru fericirea domnie tale, doamnă Ratlow?

D-na R:           Şi a domnului Ratlow...

A:        De bună seamă, doamnă Ratlow, o clipă numai, iar mi-a amorţit piciorul drept, s-a lăsat frigul. N-ar fi mai potrivit să pătrundem în saloanele domniei tale şi să ne pierdem printre perechile de douăzeci de ani?

D-na R:           Se cântă mult, se joacă şi mai mult acolo, domnule Albanescu, şi eu îmi doresc să nu se scuture nicicând floarea saloanelor şi de aceea trebuie să nu am niciun amestec. Să nu cumva să fie de ales între saloanele doamnei Ratlow şi doamna Ratlow. M-aş sufoca, domnule Albanescu. În mata mă încred pentru saloanele mele, în domnul Ratlow să mă încred pentru mine, domnule Albanescu?

A:        Seara aceasta, doamnă Ratlow, uneşte saloanele şi lumea lor. Singură domnia ta se mai răsuceşte pe călcâie în gând cu un alt salon al doamnei Ratlow dintr-o seară ce încă n-a sosit odată cu aceasta.

D-na R:           Ştii, mata, unduitoarele reverenţe de atunci?

A:        O, doamnă Ratlow, această seară le aşteaptă. Domnia ta gândeşti până la capăt totul, apoi uiţi dinadins. Domnul Ratlow te iubeşte de bună seamă, te iubeşte mai ales la încercarea celor douăzeci de ani, în jocul ochilor fulgeraţi de artificii. Atunci se va apleca precum un filosof deasupra unei ape amintindu-vă şi de această seară.

D-na R:           Da, domnule Albanescu, şi mie îmi aminteşte această seară de domnul Ratlow. El n-a serbat-o pe doamna Ratlow, mama mea. Când o să-l văd acum, o să-l privesc în ochi cu o duioşie răzbunătoare.

A:        Domnul Ratlow o să urce, o să vă amintească această seară. Nu s-a sfârşit. E timp de toate, doamnă Ratlow.

D-na R:           N-am spus că n-o să-l iert. Mata o ştii din saloanele mele. Pe vremea când ne îmbrăcăm în dragomani suntem în stare chiar numai să iertăm, te iert eu, mă ierţi şi tu, nici aşa, domnule Albanescu.

A:        Doamnă Ratlow, oricât s-ar cânta de mult în saloane şi cât n-ar conteni jocul domnului Ratlow, în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, asta se iartă.

D-na R:           N-am spus că nu, domnule Albanescu. Asta şi atunci o să se ierte. Priveşte Bucureştiul iertat încă şi în această seară. Fugi la saloanele din insule şi îndrumă într-una oaspeţi, întâmpină-l pe domnul Ratlow, iart-o pe doamna Ratlow...

A:        Să mă ierte domnia ta pe mine, doamnă Ratlow.

D-na R:           De, domnule Albanescu, până în seara aceasta săracii să nu fi fost mai fericiţi, mai ales acei ce-şi serbează aici la noi douăzeci de ani. Cu luxul saloanelor doamnei Ratlow sunt ziduri mai înalte. Când fuma odată dragomanul şi i se terminaseră ţigările, i-a alunecat o lacrimă, domnule Albanescu, de a început şi în Bucureşti lumea să-şi scuture mâinile şi să jelească şi să se teamă că într-o bună zi se va stinge soarle de pe cer.

A:        Nicio grijă, doamnă Ratlow, oricine trecea prin Bucureşti, să fi fost cât de grăbit, pentru lupte cu duşmani de moarte, pentru târg, pentru doctori sau pentru ţigări, tot îşi iubeau departele văzând nestins mereu soarele în saloanele doamnei Ratlow. Şi mulţi călcau aşa pe rădăcinile înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului să dezgroape o nouă temelie a saloanelor de până la această seară. O, doamnă Ratlow, domnul Albanescu, tatăl meu, i-a arătat doamnei Ratlow, mama domniei tale, o faţă surâzătoare, şi cum nu s-ar fi înălţat, între privirile lor, saloanele de pe vremuri?

D-na R:           În această seară îndrumi oaspeţii de acolo, domnule Albanescu. Iar noi... Ce se aude cu domnul Ratlow, domnule Albanescu?

A:        Saloanele îl cheamă pentru domnia ta, doamnă Ratlow...

D-na R:           Iar mata?

A:        Sunt ultimul, doamnă Ratlow, să mă ierte domnia ta. În această seară, în noul salon se serbează douăzeci de ani. După ce voi îndruma oaspeţii şi în noul salon de atunci, salonul din gândul domniei tale, doamnă Ratlow...

D-na R:           Mata poţi fi ultimul, salonul acela însă o să-ţi mai aducă aminte de rădăcina înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului, atât de aproape va fi de primul dintre saloanele doamnei Ratlow şi atât de departe de ultimul ce se va zidi, zidi şi când teii domnului Ratlow o să ierneze pe veci.

A:        Nu mi-e de mine, doamnă Ratlow, mi-e tot de saloane.

D-na R:           Începi şi mata ca domnul Albanescu, băuse...

A:        O, doamnă Ratlow, (dar) e drept să bei până în bătaia sacrificiilor acelor fluvii...

D-na R:           Băuse şi parcă uite-l în această seară de-al saloanelor. Pentru Bizanţ, ori contra Bizanţului, dacă băuse, băuse, domnule Albanescu.

A:        Şi cetăţile curgeau, doamnă Ratlow, în albia lăţită cu sălaşurile lucrătorilor la cariere umbra saloanelor înmugurea viile.

D-na R:           Bine de salonul cel nou, unde se serbează douăzeci de ani.

A:        Bine de saloanele doamnei Ratlow.

D-na R:           Douzeci de ani...

A:        De mii...

D-na R:           De mii de mii...

A:        De mii...

D-na R:           De mii...

A:        De mii, doamnă Ratlow...

D-na R:           În această seară, domnule Albanescu?

A:        Până în această seară, doamnă Ratlow.

D-na R:           Îmi spunea şi domnul Albanescu de domnul Ratlow, cam trage cu urechea şi nu se prea îndură niciodată de linişte, aceea de pretutindenea, mata să fii atâta de cavaler să iei în grijă acum să sune şi ceasurile şi clopotele şi sirena salvării şi telefoanele, domnule Albanescu.

24 noiembrie 1970 

5

Domna R și Domnul R

D-na R:           Aşa, domnule Ratlow, sunau toate şi dumneata intri în linişte într-un târziu...

D-l R:  Doamnă Ratlow, domnul Albanescu mi-e martor, nu-ţi părăsesc nici saloanele, necum pe dumneata, pentru fapte urâte. Mă aflam în Cişmigiu, să nu te superi, plănuind studiul universului, privirile mele fiind îndreptate de acolo către înaltul cerului. Ştiam că în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, dar, doamnă Ratlow, nu-mi ieşea din minte, anevoioasa mea gândire se înseninase într-o întârziere, era însăşi întârzierea mea şi, cum îţi spun, doamnă Ratlow, mă tot gândeam cum am fugit noi împreună.

D-na R:           Îmi spunea şi domnul Albanescu...

D-l R:  Domnul Albanescu m-a înţeles.

D-na R:           L-am înţeles şi eu, domnule Ratlow...

D-l R:  M-am tulburat aşa de tare, mă tulburasem cum s-ar tulbura gheţurile nordului când saloane de-ale doamnei Ratlow s-ar zgudui de dansuri înăuntrul lor, eram tulbure ca şi cum, într-o apă, s-ar fi scufundat peste mine un fum, tulburat am fost doamnă Ratlow, încât ochii mei pironiţi dincolo de tot ce se vedea te-au zărit.

D-na R:           Ei, domnule Ratlow, şi acum a noastră-i această seară.

D-l R:  Era şi atunci, doamnă Ratlow.

D-na R:           Îi spuneam şi domnului Albanescu.

D-l R:  Apoi o blândă ceaţă aplecată peste Bucuresti până peste saloanele cele mai îndepărtate ale doamnei Ratlow se îndesea aici, ba aici, precum trunchiuri de tei să-i tai cu o suflare caldă. Ni-e martor domnul Albanescu, doamnă Ratlow. În salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, i-am spus, nu pot să lipsesc, iar dumneata ai de îndrumat oaspeţii, trebuie să te grăbeşti, ia-o spre saloane şi voi fi şi eu acolo, împreună cu doamna Ratlow. M-am înfiorat în urmă precum atunci când îşi serba douăzeci de ani doamna Ratlow, mama doamnei mele Ratlow. Domnul Albanescu plecase, nu mai aveam cum să ne înduioşăm la gândul doamnei noastre Ratlow, aşa că am pornit-o singur către doamna mea Ratlow.

D-na R:           În linişte, într-un târziu, domnule Ratlow.

D-l R:  Nu zici, doamnă Ratlow, că am rătăcit calea? Umblam rugându-mă la Dumnezeu să o ferească pe doamna mea Ratlow de amnezie. Am bătut pe la saloane, am intrat, o să-ţi povestesc eu, umblam, o pornisem către doamna mea Ratlow, mă aşteptase, mă întâmpinase.

D-na R:           Şi?

D-l R:  Doamna mea Ratlow cred că am luat-o şi la fugă prin Bucureşti. Fugeam împreună, doamna mea Ratlow, nu eram fugit singur. Nopţile noastre cu lună, doamna mea Ratlow, ne răzbunam vremea când saloanele doamnei Ratlow, ce să-ţi mai spun acum, ţi-aduci aminte. Şi de unde linişte?Parcă aveam pe mine hainele dragomanului. Şi eram fericit, o pornisem către doamna mea Ratlow. Jucam pe loc din când în când de fericire. Îmi licăreau dinaintea ochilor visele doamnei mele Ratlow. Vedeam prin ea ca prin perdeaua teilor tăiaţi cu o suflare caldă. Pe negândite trecusem prin multe, aveam să-ţi povestesc odată, doamna mea Ratlow, poate chiar în această seară.

D-na R:           În această seară a noastră, domnule Ratlow.

24 – 25 noiembrie 1970           

6

Domnul Ratlov, Albanescu

D-l R: Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu...

A:        Hop şi eu, domnule Ratlow.

D-l R:  Mai devreme cu mult... O părăsisem pe doamna Ratlow înaintea prânzului nostru...

A:        Mi-a istorisit bătrânul...

D-l R:  Care bătrân?

A:        Nu bătrânul, „bătrânul”.

D-l R:  Sper din toată inima să nu fi poreclit pe nimeni „bătrânul” în saloanele doamnei Ratlow.

A:        Nu, domnule Ratlow, tot în Cişmigiu şi eu, dar nu gânditor.

D-l R:  Şi el?

A:        Bătrânul?

D-l R.  Niciun bătrân, domnule, domnul Albanescu.

A:        Domnul Albanescu?

D-l R:  Ei, bătrânul...

A:        A, bătrânul...

D-l R:  Dar nu aici, nu în seara aceasta, în liniştea de acum, domnule Albanescu.

A:        Iar începi?

D-l R:  Nimic...

A:        Aha, tatăl meu... Domnul Albanescu... Ştii, domnule Ratlow, am visat o femeie...

D-l R:  Nu în saloane, domnule Albanescu.

A:        N-am visat-o eu, domnule Ratlow...

D-l R:  Cum, domnule?

A:        Mi s-a urcat sângele la cap, e voie?

D-l R:  Nu e...

A:        Nici aşa, mai încet? I-am zis „ţi s-a jigărât haina”... Eu eram gol, domnule Ratlow...

D-l R:  În vis, domnule Albanescu?

A:        Nu, domnule Ratlow, zău că în Cişmigiu.

D-l R:  Azi?

A:        Cred şi eu.

D-l R:  Dar Cişmigiul a fost singur.

A:        Eu am fost singur, domnule Ratlow.

D-l R:  Şi eu, domnule Albanescu.

A:        Da, dar dumneata stăteai gânditor. Te-am întrebat la ce te gândeşti. Tăcere. Şi venea trăsura-n goană, un boier cu-a lui cocoană.

D-l R:  Te-aud saloanele, domnule Albanescu...

A:        Uiţi, domnule Ratlow? Boieroaica ţi-a plăcut, la boier i-ai dat un şut.

D-l R:  Nu, domnule Albanescu.

A:        Nu domnule Ratlow. În tramvai era căldură, eu făceam spume la gură.

D-l R:  Aşa că erai gol, domnule Albanescu...

A:        Împlinisem douăzeci de ani, domnule Ratlow.

D-l R:  Astă-seară te sărbătoreşti în salonul cel nou al doamnei Ratlow.

A:        Şi uită-te ce gust...

D-l R:  Ce costum, da...

A:        I l-am cerut fără milă, când mă ruga, aşa îmbrăcat cum era, pe mine gol puşcă, tot pe mine, să-l prezint acolo unde merg eu. L-am anunţat că mă însor.

D-l R:  Îţi venea socru?

A:        Asta, pe primăvară, domnule Ratlow.

D-l R:  De-ai ajuns de proverb.

A:        Cine nu se mai însoară pleacă cu trenul la ţară. Nici nu mai ştiu, domnule Ratlow, dacă eu sau scandalagiul acela de drumul mare, îmbrăcatul...

D-l R:  În fotografia din momentele de atunci te vezi într-un pantalon obişnuit şi într-o cămaşă obişnuită...

A:        Dar mă socoteam gol numai pentru a-l face de ruşine pe, cum i-ai zis, el să se dezbrace şi să rămâie ca dracul. L-am luat cu frumosul... Dă-mi voie, am jucat o piesă, astă seară, de ziua noastră, în saloane sper din toată inima, cum ai spus şi dumneata de bătrân, eu chiar nădăjduiesc o altă piesă. Numai pentru dumneata, domnule Ratlow, să vezi cu cine puteai avea de a face, în timp ce stăteai gânditor în Cişmigiu. Nu e grozavă piesa. Până aici bătrânul ţi-a prescurtat prologul.

D-l R:  Care bătrân?

A:        Eu.

D-l R:  Joci teatru?

A:        Deloc. Piesa era a ăluia.

D-l R:  Nu haina?

A:        Şi haina. I-am retezat-o şi cu piesa, n-ai ce aplauda. Acţiunea se petrece pe căldură. Când vorbesc cu a,a, luminos, atunci vorbesc pentru mine, când o iau cu â, â, vorbesc pentru scandalagiu. A, a (tango) împrumută-mi hainele, â, â, să le porţi... a,a, nu, pentru nuntă, eu să nu mă însor şi eu? â, â, cu hainele mele? a, a, în hainele tale, cu domnişoara, o ştii, domnule Ratlow... Blonda. Nu. Ba blonda. Ba nu. Â, â, dacă era blonda îţi dădeam cu împrumut hainele. A, a, astea? Te duci cu ele să te ajungi... Â,â, e treaba mea. A, a, haina ta. Â, â, ce bine îmi pare, o să închiriezi un costum. A,a, pe vremea asta? Aşa-ţi trebuie, bine-ţi pare, chiloţi murdari, noduri la brăcinare.

D-l R:  Atâtea expresii, domnule Albanescu, şi pentru ce? „Nu cumva te însori nelegitim?”

A:        Exact, exact aşa mi-a spus, domnule Ratlow. Ştiţi, piesa nu e de moravuri, nu se cheamă „un om se-mbracă – se dezbracă”. L-am întrebat în rol, ştii ceva?

D-l R:  Că te însori?

A:        O iubesc prea mult.

D-l Ratlow:     Pe blondă...

A:        Dezbracă-te, îndrăzneşte...

D-l R:  Însoară-te.

A:        Îţi prezint... Femiele au început să mănânce îngheţată.

D-l R:  O dezbracă şi-o mănâncă.

A:        Un grup vesel se adună să asculte cucul.

D-l R:  Şi transpiră, uf, chiar e cald, cucu, cucu.

A:        A, a, â, â, perechile...

D-l R:  Te-ai însurat?

A:        Perechile cumpără...

D-l R:  Haine, haine vechi... sunt îmbrăcat şi merg la nunta lor oficială...

A:        Fiecare se gândeşte la sine...

D-l:      Cu plăcere.

A:        Şi zice: acum unii se dezbracă.

D-l R:  Dacă sunt îmbrăcaţi.

A:        Pentru cine prezint eu aici...?

D-l R:  Pleacă la ţară.

A:        N-am cale liberă.

D-l R:  Ia-ţi nevasta.

A:        Nici haine nu mai obişnuiesc.

D-l R:  Ale împăratului.

A:        Parcă tu?

D-l R:  Şi încercai să-mi ceri hainele...

A:        Vai, pune-le la temelia bisericii de la intrarea în Cişmigiu, învredniceşte-te de asta şi o să ţi se ducă numele în poveştile de acum trei sute de ani.

D-l R:  Trei sute de lei.

A:        Trei sute de mâneci.

D-l R:  De ce să fac eu ce nu eşti tu în stare să faci?

O:        Eu sunt dezbrăcat. Am fost în stare. Cămaşa de pe mine a rămas cum rămâne soarele pe cer.

D-l R:  Da, da, dar vrei costumul meu să-ţi peticeşti pantalonii...

O:        Nu vreau nimic.

D-l R:  Nu te mai însori?

A:        Mă reped la ţară.

D-l R:  Dacă ai cale liberă.

O:        Cine nu se mai însoară.

D-l R:  Pleacă cu trenul la gară.

O:        Îmbrăcat.

D-l R:  Dezbrăcat.

A:        Drepţi.

D-l R: Culcat.

A:        Plecat.

D-l R:  Însurat.

A:        Împrimăvărat.

D-l R:  Şi dacă-ţi spun că de-aia trebuie să te dezbraci?

A:        Am cale liberă.

D-l R:  Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu, domnule Albanescu...

1 decembrie 1970

7

Albanescu, D-na Ratlow, D-l Ratlow

A:        Un şuier de tren, domnule Ratlow. Lumina serii pe sfârşite... Mă asculţi? Şi am ajuns la locul unde altădată se pilota... N-am fost atent, plătesc. S-au dus mai toţi. Cu viteză mare. Nu s-a mai încetinit. Pilotarea s-a terminat pe vecie, încă de data trecută. Nişte răni pe dinăuntru, domnule Ratlow. Vorbeam în dodii. La ce te tot gândeşti domnule Ratlow?

D-l R:  M-am obişnuit să cred că nu gândesc, domnule Albanescu. Pentru că nu simt, nu vreau să simt. Nu vreau să trăiesc, nu trăiesc, n-am făcut nimic. Mi-a fost lene, aşa m-am născut, aşa meritam, aveam nevoie de pedeapsă. Hotărârea nu poate fi niciodată a mea, a nimănui, nu e timp. Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. Nu sunt de capul meu pentru că a apărut viaţa pe pământ. Nu am vrut eu, n-aveam nevoie, nu mă rezolvă, sunt înăuntrul ei. Îmi place să sufăr pentru că n-am suferinţă, n-o caut, nici n-o iubesc, pentru că nu sunt om, mi-e teamă să fiu, aşa am învăţat, n-aveam de unde altfel. Altfel este aproape imposibil. Umplându-se de spaţii, lumea demonstrează golul pentru că timpul nu lucrează, n-are ce, nu găseşte, nu cere, n-are de la cine, nu se uită. Alţii au pentru că li s-a dat, a fost, s-a întâmplat, nu se mai întâmplase. Era ordine pentru că nu se poruncise, nu se simţea nevoia, era devreme. Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic. Prisosea pentru că era neprevedere, nu existase vreun început. N-avea faţă pentru că ar fi provoca legea, s-ar fi compromis că s-a pus de-a curmezişul sieşi. Se acoperise cu ceea ce nu putea fi, se dezvelise de ceea ce putea fi. Se lepădase, nu se cuprindea, s-ar fi strangulat. Se dezînvârtea pentru că se învârtise. S-a opus, săgetare mereu ocupată să săgeteze. Marginile şi spărturile se înfrăţiseră pentru că nici unele nici altele nu aveau căpătâi.

Doamna R

A:        Drept, domnule. Plinătatea dreptăţii... Drept, atât. Doamnă, domnia ta... Mata... O să sosească domnul. Creşte. Îl lasă toţi în pace. Cad. Cad toţi, doamnă, vai, câtă fericire, demnă de domnia ta. Cum îţi închipui că o să îndrăznească să vină acum... El nu, dar Soljeniţân da? Ăsta e alt general...

D-na R:Am aşteptat ce am aşteptat, dragă domnule... uite că mi-e amintirea înlăcrimată...

A:        Neamul domniei tale să suspine, de unde până unde, doamnă?

D-na R:           Aşa, şi eu, domnule...

A:        O, şi domnul Ratlow?

D-na R:           Aici e.

A:        Iubire, doamnă Ratlow?

D-na R:           Nici vorbă, domnule.

A:        Da, doamnă Ratlow, şi-l aşteptai în această seară fără seamăn. Saloanele de bună seamă lăcrimau în amurg.

D-na R:           De bună seamă, domnule?

A:        Da, doamnă Ratlow, da' şi dacă-ar fi fost să se revolte cei de douăzeci de ani în mijlocul sărbătorilor?

D-na R:           Cum de-abia au început. Ne aşteaptă printre ei.

A:        Tocmai.

D-naR:            Au obiceiul să spargă, ei şi? Dacă dragomanul înfigea în nopţile de iarnă câte o sabie în gheaţa Dunării să-i trimitem să le smulgă acum şi să se bată cu ele, domnule?

A:        Nu dragomanul, doamnă.

D-na R:           Atunci domnul Albanescu?

A:        Tatăl meu, doamnă Ratlow, împreună cu mama domniei tale, aş îndrăzni să-i comand pictorului ţinându-se de mână în mers pe deasupra undelor de la izvorul Dunării până la vărsare.

D-na R:           Şi domnul Ratlow?

A:        Bine spui domnia ta, doamnă Ratlow... Şi domnul Ratlow? Vrei să spui chiar aşa... şi domnul Ratlow?

D-na R:           Mi-a dăruit odată un salon. Era tot al meu, dar îl uitasem.

A:        Şi neuitat e domnul Ratlow. Prin darul său, doamnă.

D-na R:           Nu erai acolo şi mata?

A:        Nici în seara asta n-am lipsit, doamnă Ratlow.

D-na R:           Vezi, însă, domnul Ratlow nu s-a întors. Şi n-are rost săpornim iarăşi împreună să-l întâmpinăm, domnule Albanescu.