sâmbătă, 4 martie 2017




Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.


ANAGNORISIS: (Greek for "recognition"): A term used by Aristotle in the Poetics to describe the moment of tragic recognition in which the protagonist realizes some important fact or insight, especially a truth about himself, human nature, or his situation. Aristotle argues that the ideal moment for anagnorisis in a tragedy is the moment of peripeteia, the reversal of fortune. Critics often claim that the moment of tragic recognition is found within a single line of text, in which the tragic hero admits to his lack of insight or asserts the new truth he recognizes. This passage is often called the "line of tragic recognition." See further discussion under tragedy.
BRITICISM: An expression or word that developed in Britain after the American colonies separated politically from Britain's rule.
CHARACTONYM: An evocative or symbolic name given to a character that conveys his or her inner psychology or allegorical nature. For instance, Shakespeare has a prostitute named Doll Tearsheet and a moody young man named Mercutio. Steinbeck has the sweet-natured Candy in Of Mice and Men. Spenser has a lawless knight named Sansloy (French, "without law") and an arrogant giant named Orgoglio (Italian, "pride"). On a more physical level, Rabelais might name a giant Gargantuaor C.S. Lewis might call his talking lion Aslan (Turkish for "lion"). These names are all simple charactonyms. Cf. eponym.
DRACULA'S LAW: A helpful mnemonic phrase, "blood is good food" useful for remembering sound shifts in the vowel o from Middle English to Modern English. Originally, between 1200-1400, the letter <o> often indicated a long Middle English /o:/ but it rapidly developed into /u/, as in food, roof, and room, and root. However, in the 1400s, in some words, the vowel shortened and unrounded to the sound in blood and flood. In still other words, the letter retained the long vowel /o:/ until about 1700, but the vowel was then shortened without being unrounded, giving us the sound found in good, foot, and book. Thus, the standard pronunciation is as follows:
·       blood (c.1400-1500)
·       good (c. 1700 et passim)
·       food (c. 1200-1400)
EPICUREANISM: The Greek philosophy of Epicurus, who espoused a life of gentle hedonism ameliorated by rational moderation. His idea of epicureanism was so refined as to almost be ascetic. For instance, he urged that pleasures should be best tasted one at a time, and strung out with slow relish. Gorging, over-indulgence, and excess defeated the point because it would lead to future miseries like indigestion, hangover, and exhaustion. Epicurus accordingly argued that the wise hedonist would balance immediate pleasure with long-term comfort. In common modern usage, however, the bit about "rational moderation" usually gets left out, reducing the philosophy to one of unadulterated pleasure-seeking. Epicurus also advocated avoiding public life or stressful work.
In late Roman times, aristocrats adopted and perverted the older Greek Epicurean doctrine. They focused on overindulgence. Food, wine, entertainment, and slave girls became the chief pleasures--and in the later days of the Roman Empire, social phenomena like the vomitorium and the orgy arose. See further discussion under Roman Stoicism. We can see an epicurean influence on Chaucer's "General Prologue," where the aging Franklin is described as a son of Epicurus.
FINNO-UGRIC: One of several language families outside the Indo-Euorpean family of languages. This family includes Hungarian, Estonian, Lappish, and Finnish.
GUILD: A medieval organization that combined the qualities of a union, a vocational school, a trading corporation, and product regulations committee for the bourgeoisie. These associations of merchants, artisans, and craftsmen rose in power and numbers toward the late medieval period.
HERESY (from Greek, "choice"): A "mistaken" or heterodox religious belief, i.e., one that does not agree with traditional teachings of the Roman Catholic church. In Middle English writings, heresy is associated with the Lollards. Note that by Western medieval Christian standards for what constitutes heresy and orthodoxy, all modern Protestant churches are by definition heretical for deviation from the Petrine doctrine, for antinominism, and frequently for heresies concerning transubstantiation.
IDIOLECT: The language or speech pattern unique to one individual at a particular period of his or her life. Because no total conformity in pronunciation is possible, each individual has a slightly different way of pronunciation, a fact that allows computer voice recognition to note unique markers in a person's voice. That uniqueness is part of idiolect, as is each person's unique set of vocabulary and ideosyncrasies of grammar. In terms of discussing linguistics, however, the specifics of idiolect are often not particularly useful, and scholars place much more emphasis on the generalities of dialect. 

JUXTAPOSITION: The arrangement of two or more ideas, characters, actions, settings, phrases, or words side-by-side or in similar narrative moments for the purpose of comparison, contrast, rhetorical effect, suspense, or character development. 
KOINE (Grk, "Common"): (1) Common or lower-class Greek as it was spoken throughout the Mediterranean regions during the Hellenistic period up through the last days of the Roman Empire. The Greek New Testament, for instance, was written in Koine Greek as opposed to the literary language of Classical Greek. (2) Figuratively, any widely distributed variety of a language--i.e., a lingua franca.
LOGOCENTRISM (lit. "word-centered"): Jacques Derrida's term for a tendency to privilege thinking based on a desire for absolute truth, which he associated with Western thought since Plato. He saw this tendency as inherently hierarchical and one which privileged the "real" over spoken words about the real, and which in turn privileged all spoken language over all written language--cf. Plato's idea of platonic forms. However, since the language we use to talk about reality is not the same thing as reality itself, and since we have no other means of communicating/thinking about reality than flawed language, Derrida saw logocentricism as inherently doomed to failure, an inescapable prison-house of words.
MEIOSIS: Understatement, the opposite of exaggeration: "I was somewhat worried when the psychopath ran toward me with a chainsaw." (i.e., I was terrified). Litotes (especially popular in Old English poetry) is a type of meiosis in which the writer uses a statement in the negative to create the effect: "You know, Einstein is not a bad mathematician." (i.e., Einstein is a good mathematician.) "That pustulant wart is somewhat unbeautiful" (i.e., That pustulant wart is ugly). Litotes is recognizable in English by negatives like not, no, non- and un-.)
NOSTRATIC: A hypothetical superfamily of languages that might embrace other large family language groups--including Indo-European, Finno-Ugric, possibly Afroasiatic, and other family groups. Its existence is highly contested, however, since its origins would go back beyond the 5,000 BCE marker--long before written records existed to help corroborate that nostratic ever really existed. 

ONOMASTIC: Related to names. For instance, a character's name might contain an onomastic symbol--if that character is named Faith (as in "Young Goodman Brown") or Lucy Westenra (which means "the light of the west") in Bram Stoker's Dracula, or Pandarus (which means "all-giving" and puns on "pander") in Chaucer's Troilus and Criseyde. Toponyms are also of interest to onomastic studies.
PARALANGUAGE: The non-verbal features that accompany speech and help convey meaning. For example, facial expression, gesticulation, body stance, and tone can help convey additional meaning to the spoken word; these are all examples of communication through paralanguage.
QUADRIVIUM: The study of arithmetic, astronomy, geometry, and music, which formed the basis of a master's degree in medieval education, as opposed to the trivium, the study of grammar, logic, and rhetoric, which in medieval education formed the basis of a bachelor's degree.
RETARDED PRONUNCIATION: An old-fashioned way of pronunciation that lingers in one dialect even after a newer pronunciation has been accepted by other dialects in the same language. Contrast with advanced pronunciation.
SEMANTIC BLEACHING: The process by which a word loses all its original meaning--a phenomenon quite common in toponyms and personal names. For instance, few English speakers think of "Red People" when they hear the toponym Oklahoma, even though this is what Oklahoma means in the original Choctaw; the loanword has undergone semantic bleaching.

TRIAD: A collection of three ideas, concepts, or deities loosely connected--as opposed to a pure trinity in which the three concepts are much more closely linked or equivalent to each other. The oldest known triad comes from the Sumerian scholastic period (circa 2400-2200 BCE). Here, the gods of heaven, earth, and water (Anu, Enlil, and Enki) would form a common group of three linked together in religious poetry and ritual (Hopper 6), as was the case with the Babylonian triad of air deities, Sin, Shamash, and Raman who ruled the moon, sun, and storms (Hopper 20). The former Babylonian triad later altered to focus on Anu, Baal, and Ea in following centuries--a formula reminiscent of the three divine brothers Zeus, Hades, and Poseidon in Greek mythology (Hopper 7). The three Greek fates (Klotho the spinner, Lachesis the measurer, and Atropos the cutter) are a triad matched by the three Germanic Norns (Urd, Verdandi, and Skuld). Shiva, Vishnu, and Brahma are the Hindu triad representing destruction, preservation, and creation. Often triads revolve around the idea of the "celestial family"--such as the Egyptian Osiris, Isis, and Horus or it may consist consist of three brothers--such as the cyclopean smiths who assist Hephaestus: Brontos, Sterope, and Argus.
Note that the idea of a triad is distinct from the idea of a trinity, in which three divine persons are thought to be in some way equivalent or identical to each other--as is the case in the Christian trinity (Father, Son, and Holy Ghost) or the Egyptian solar trinity (Horus, Ra, and Atun--the sun gods associated with the morning, noonday, and setting sun). The first Christian missionaries to Ireland were greatly aided by the fact that Irish mythology already contained an idea of trinity in the form of three-headed or three-personed gods, as MacCulloch notes in The Religion of the Ancient Celts (34, qtd. in Hopper 203).
In a looser sense, any grouping of three is a triad--including groupings such as these:
·      past-present-future
·      earth-sea-sky
·      heart-mind-body
·      beginning-middle-end
·      father-mother-child
·      heaven, earth, hell (or heaven, hell, and purgatory)
·      childhood, adulthood, and old age
·      the world, the flesh, the devil
·      the three steps of Vishnu in Hindu mythology.
·      faith, hope, and love
In Irish literature, triads are often comical when they appear in verse. They often involve bathos, with an amusing or anticlimactic item listed in the third slot.
In Welsh literature, the work known as the Welsh Triads consists of many delightful and humorous sets of three--such as the "three costly pillages," the "three frivolous bards," the "three inventors," the "three ill resolutions," even the "three well-endowed warriors."
UNSTRESSED: Lightly stressed as opposed to heavily stressed--i.e., a syllable that has little prominence when spoken aloud.
VO LANGUAGE (pronounced "Vee-Oh"): A language that tends to place the verb before the grammatical object in a sentence. Modern English is a VO language.   
WELTANSCHAUUNG (German, "manner of looking at the world"): The philosophy of an individual, an artist, or a group of like-minded individuals, especially the philosophy concerning one's relationship to civilization.
XENIA: The Greek term for the Laws of Hospitality. The custom in classical Greece and other ancient cultures that, if a traveler comes to a strange town, he can ask for food, shelter, and gifts to help him on his journey. In Greek tradition, the host was considered responsible for his guest's comfort and safety, and a breach of those laws of hospitality was thought to anger Zeus (Roman Jupiter), the king of the gods.
YAHOO: A coarse, filthy, smelly, bestial, barbaric, bipedal creature only vaguely resembling a human. Jonathan Swift coined the term in Gulliver's Travels, applying it to a race of humanoid brutes in contrast with the civilized race of intelligent horses, the Houyhnhnms. The term has since become a popular allusion. Mark Twain and other writers use it to refer to bumpkins, louts, or yokels. One wonders what the internet search engine Yahoo thus implies about its users. The term yahoo has also become a popular outcry or exclamation when a speaker is engaged in something boisterous. 
ZEITGEIST (German "Time-ghost" or "Spirit of the Age"): The preferences, fashions, and trends that characterize the intangible essence of a specific historical period.  

                         ONOMASTICA ROMANEASCA  ACTUALA

100 nume REALE:
1.           Struţ Modest
2. Rândunel Pisică
3. dl. Carmen Stamatescu
4. Supplexa Memoranda Onac
5. Întuneric Steluţa Luminiţa
6. Rămurel Pastramă
7. Geniloni Sfeclă
8. Gigel Potrivitu
9. Rudolf Pufulete
10. William Brânză
11. Andaluzia Poşircă
12. Renato Lacrimă
13. Tuduce Dorule Dicusară
14. Triţă Făniţă
15. Raiu Viorica Speranţa
16. Roxana Grivei
17. Artaxerxe Bubulac
18. Exacustodian Păuşescu
19. Amorel Vătămănescu
20. Marcelon Bunică
21. Fridolin Boacşă
22. Momcilo Luburici
23. Georgian Elvis Gagiu
24. Tolea Ciumac
25. Salomeea Guinea
26. Codruţ Dumbravă
27. Mariana Hopulele
28. Maer Analena Enola Fotini
29. Eugen Cătălin Prefacutu Timpău
30. Joacă-Bine Mirel
31. Sava Superman
32. Bred Pit
33. Cojocaru Tom-Mac-Bil-Bob-Constantin
34. Bogdan Vodă
35. Gheorghe Bettjinio Diamant
36. Adonis Bunghiş
37. Paraschiva Sulă
38. Argentina Aristotel
39. Mucea Zinel
40. Daniel Mai-mihai
41. Ruptureanu Rozeta
42. Antonio Momoc
43. Duru Marin Cervantes
44. Gogan Lidicica
45. Venera Baltă
46. Egidiu Condac
47. Leopoldina Bălănuţă
48. Vasile San Siro Ciocoi
49. Simiorina Rad
50. Nicu Bîzdoacă
51. Simion Berebună
52. Oana Duşmănescu
53. Mioara Ciobanu
54. Adina Coadăgalbenă
55. Vasile Grămadă
56. Tonchievici Gasparel Mimi
57. Dumitrescu Cireşel
58. Ion Ştefan cel Mare
59. Ion Mariano Monamour
60. Gânscă Gicu Agenor
61. Păsărică Alexandru – Dick
62. Ilegitim Vasile
63. Ilegitim Silviu Adrian
64. Chichihăzan Driada Afrodita
65. Acsente Bolesc
66. Jenel Copilău
67. Marcello Borcan
68. Toni Greblă
69. Epifanie Amohnoaie
70. Franţ Ţandără
71. Graţiela Leocardia Gavrilescu
72. Wilhelmina Arz
73. Marin Capdefier
74. Creangă Crenguţa
75. Fundătureanu Pişleagă Sorin
76. Puscaş Marin
77. Pantelimon Zeamăneagră
78. Penelopa Muilă
79. Turicea Bactelius
80. Napoleon Raţă
81. Joița Trestolian
82. Roland Laurentiu Cucuruz
83. Babacea Binel
84. Culiţă Tărâţă
85. Aliodor Manolea
86. Constantin Bălălău
87. Petru Carcalete
88. Moş Nicolae Crăciun
89. Cătălin Ovidiu Obuf Buhăianu
90. Doru Frunzulică
91. Dumitru Tărăşenie
92. Florin Tupilatu
93. Doruleţ Resmeriţă
94. Viorel-Riceard Badea
95. Sarmisegetuza Tulbure
96. Henorel Niţu
97. Pompilie Borş
98. Nini Săpunaru

99. Florentin Gust Balosin
100. Mihăiţă Găină

TYPOLOGY: A mode of biblical interpretation introduced by Saint Paul and developed by Patristic writers as a means of reconciling the Hebrew Bible (the Old Testament) and the New Testament. Saint Augustine expressed the general principle in De Doctrina Christiana, in which he writes, "In the Old Testament, the New Testament is concealed; in the New Testament, the Old Testament is revealed." Hebrew scholars would contest the Christian reading, but in patristic and medieval Latin writings, Christians eager to reconcile their faith with Hebrew antiquity widely accepted this means of interpretation. In typological theory, readers should see key persons, events, and symbols in the Old Testament as "pre-figures" or "figurations" (Latin figurae) that anticipate a matching figure in the New Testament. These figurae were seen as historically real in and of themselves, but also they served as symbols or foreshadowings of similar persons, events, and symbols in the New Testament. The Old Testament figures were known as types and the New Testament figures were known as antitypes. Here are a few examples of such types and antitypes as identified by patristic and medieval writers:

Old Testament Type
New Testament Antitype
Adam's rib removed by God to create Eve.
Christ pierced in his side by a Roman spear and blood flowing from his side.
The Tree of Knowledge of Good and Evil in the garden bearing the fruit that will damn humanity.
The cross at Golgatha bearing as its fruit, Christ, which will redeem humanity. (In many medieval legends, the cross is cut and shaped from the same tree that grew in the Garden of Eden; in other versions, this tree instead grows from the seed of the Tree of Knowledge of Good and Evil, and the cross is positioned exactly over the geographic spot where Adam was buried by his sons).
God manifesting to Moses as a burning bush, and the bush is not withered by the flames.
God manifesting to the Jews in the Virgin Mary's womb, and Mary's virginity is not tarnished by this divine impregnation.
God provides the children of Israel with mana in the desert to save them from physical starvation
God provides Eucharist to the faithful church, to save them from spiritual starvation.
Jonah spends three days in the belly of the whale before being vomited forth.
Christ spends three days in the tomb before resurrection.
The Israelites pass through the Red Sea to emerge to a new life in the Promised Land.
The faithful emerge through the waters of baptism to emerge in a new life in Heaven.
The journey to the Promised Land
The pilgrimage to Heaven
Abraham's call to sacrifice his son, Isaac
God's decision to sacrifice his son, Jesus
Those who would be saved coming before Noah's Ark to avoid the coming deluge, entering salvation under the cross-shaped mast.
Those who would be saved coming before the crucifixion to avoid the coming fires of hell, entering salvation under the cross.

The list goes on at length, with the figurations varying greatly in terms of how plausible they seem to modern Christians and non-Christians. Typological interpretation was only one of several ways medieval readers interpreted the Bible. Others are discussed under fourfold meaning. Some scholars interpret works of medieval literature according to the typological models common in medieval religion. For instance, in Chaucer's Canterbury Tales, the Miller's Tale of John the Carpenter describes how the gullible carpenter believes the trickster Nicholas' prediction of a coming flood, and John builds three boats out of tubs and hangs them from the rafters in preparation. His efforts provide sly Nicholas with an opportunity to engage in adultery with John's wife. Clearly this situation is a sort of type meant to be contrasted with the Biblical account of Noah's flood. Likewise, Dante's Inferno has passages with biblical overtones strategically placed throughout the poem. The exact extent to which readers can legitimately apply typological and tropological theory to secular literature is a matter of sharp debate among critics. The (in)famous American scholar D. W. Robertson in the last part of the twentieth-century, along with other "Robertsonian" scholars, have applied typological interpretations to secular poems such the Roman de la Rose, the works of Chrétien de Troyes, and medieval love lyrics. That application has been a source of fierce argument, however.
More recent religious poets--such as Edmund Spenser, George Herbert, John Milton, and William Blake have also used typological symbolism in their poetry. Twentieth-century Christian writers such as C. S. Lewis employ typological models in The Chronicles of Narnia and The Great Divorce.


Românii sub fragilitate istorică și servitute geografică.
Înainte și după 1916.
Încercare de argumentare
Cele două adjective din titlu sunt timpul și locul în existența etnică, istoria și geografia, coagulate, încă de grecii antici, ca discipline științifice. Din geografia și din istoria unui popor descinde cultura lui, identitatea lui.
Istoria este un cuvânt folosit ca termen de definiție pentru un domeniu de cunoaștere de către Herodot în secolul al V-lea a. Ch. și în latină, netradus, de către Cicero în secolul I a. Ch., însemna cercetare, (în fapt titlul lucrării lui Herodot este Historiai, formulat la plural!).
Geografia apare la Eratostenes în secolul al III-lea a. Ch. ca adjectiv iar ca substantiv, deci ca domeniu de studiu, în titlul unor scrieri de Strabo și de Ptolemeu.
La români, cei doi termeni și cele două direcții de cunoaștere, pe care le definesc, își fac apariția abia înspre timpurile noi și vor evolua în pas cu edificarea statului și a națiunii moderne. Au ilustrat (și astăzi încă) pe deplin starea statului și a națiunii, în creșteri și în prăbușiri.
Implozia comunismului din 1989 a adus cu sine o risipire a românilor peste limitele lor etnice, de o proporție fără precedent. Pentru milioane de români geografia cotidiană, iar pentru majoritatea dintre ei și pentru urmașii lor, încet dar sigur, este geografia altor meleaguri, altor țări, altor popoare. În acest contest de declin demografic evident, istoria națională este erodată din direcții deferite: una de fantasme exaltante, de excepționalități trecute, azi și din totdeauna, ineficiente, iar alta de negare, de dispreț. Aceste două direcții de istoriografie epicomunistă nu sunt întru totul noi, își au înaintași. Amintesc pe N. Densușianu cu ”Dacia preistorică” ori pe Roessler cu ”Romenische Studien”. Divergente fiind, au un numitor comun: poporul român este un miracol. Pentru exaltanți (nici măcar nu sunt naționaliști ori șovini) miracol demn de adorat cu patimă, pentru denigranți miracolul, deci produsul lui etnic, este un obiect necesar a fi supus unor operații de demontare, de contestare a calității legitime de popor. Încercarea mea este de a demonstra că atât geografia cât și istoria poporului român nu sunt chestiuni de miracol, sunt date ținând de normal.
Geografia s-a constituit ca disciplină științifică foarte încet. Abia la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea se poate constata un sistem coerent de legități (fizice). Este suficient să amintesc că prima catedră universitară de geografie fizică a fost creată prin insistența tenace a lui Kant (este și primul autor, ca profesor, al unui manual universitar Physische Geographie – tipărit la Riga și la Mainz). Încă din antichitate s-au făcut pertinente observații ale relației om-natură, ale determinării impuse omului și societății de condițiile climatice (temperatură, precipitații, vânturi etc. – pentru meteorologi părintele disciplinei lor este medicul Hippocrates!) de condițiile de floră, de faună, de sol, de relief, de ape curgătoare ori stătătoare, de poziția geografică. Timpurile moderne induc un uz politic pentru geografie, prezent în texte explicite de geopolitică ori strecurate prin toate chestiunile care privesc interese specifice (economice, electorale, politice etc.).
Homo sapiens (Linné, Sistema naturae, 1735) este denumirea din biologie între primate a omului. Identitatea lui din istorie este etnică, exclusiv etnică, nicidecum transetnică ori interetnică. Pentru timpurile foarte vechi se folosește termenul de cultură, completat cu numele geografic al sitului arheologic (de ex.: cultura Cucuteni, cultura Dimini, cultura Dridu etc.) ori completat cu o expresie de natură tehnică (de ex.: cultura mormintelor cu ocru, cultura topoarelor de luptă, cultura ceramicii bandate etc.). Evoluția speciei umane (apreciată la aproximativ 2 milioane de ani) este divergentă, atât geografic, de la arealul marilor lacuri est-africane la actuala extindere, cât și intraspecific, prin conturarea câtorva zeci de tipuri rasiale. În istorie tendința de diversificare este și mai mare, (de pildă multitudinea lingvistică, multitudinea tribală, etnică, confesională). Cele două coordonate ale lumii vii, nutriția și reproducția, în cazul speciei Homo sapiens, suportă în istorie o diversificare culturală. Se conturează două direcții distincte de obținere a hranei. Din hoardele nomade de vânători, pescari și culegători a ceea ce oferă natura, se desprind grupuri care se sedentarizează, îngrijesc exemplare de plante utile, le înmulțesc (horticultura nascendi), capturează animale pentru a le mulge, a le tunde, pentru a le sacrifica mai târziu spre a obține lână, păr, oase, carne, tendoane, piei, le reproduc în captivitate, le îmblânzesc, le domesticesc. Relația om-animal este complexă. Se crează varietăți ale formei sălbatice, habitatul antropic este o formă modificată a cadrului natural. Aceste preocupări sunt posibile prin realizarea unui instrumentar. Diversitatea culturilor arheologice este o parte fascinantă a trecutului nostru. Domesticirea animalelor și cultivarea plantelor sunt datate și localizate. Nutriția omnivoră (prezența caninilor) este esențială pentru extensia în teritoriu pe medii geografice diverse. Omnivoracitatea oferă o paletă largă de posibilități, spre deosebire de specializarea strict carnivoră, a tigrilor, de exemplu. Avem pe lângă molari (dinții măcinători) și patru dinți de câine. Agresivitatea animalelor de pradă este înscrisă în codul nostru genetic și trece cu noi în istorie. Prada (sub forma statului de pradă: definiția dată Imperiului Otoman de Nicolae Iorga, sub forma prăzii de război, de pildă) este o noțiune actuală. Domesticirea calului aduce o schimbare majoră pentru om. El, calul, permite o utilizare militară, (la scară redusă se vor folosi mai târziu și cămila și elefantul), inițial ca animal de tracțiune pentru carul de atac pe o axă și ulterior ca animal de călărie. Viteza de deplasare se înzecește, de asemenea se multiplică posibilitatea de transport a proviziilor necesare. Până la domesticirea calului, ceea ce se cheamă în istorie invazii de populații migratoare cu impact nimicitor nu există; doar deplasări de populații determinate de catastrofe naturale. Aceste deplasări s-au făcut întrucât posedau turme de animale, ca sursă de hrană: ovine, caprine, (migrația triburilor semite ale Vechiului Testament înspre Egipt și înspre Canaan) ori migrația cu care cu boi a popoarelor mării, a hiksoșilor, a filistinilor (numele Palestina le păstrează și azi amintirea).
Servitutea geografică este o realitate trăită de sedentari atașați unui teritoriu cultivat de ei, generații după generații, ca formă de asigurare a existenței. El, teritoriul, în fapt produsul furnizat de el prin eforturi de cultivare, este râvnit ca pradă. Acestora, prădătorilor, geografia le oferă facilități sau le crează dificultăți iar sedentarilor, în sens opus, riscuri ori avantaje de apărare. Manualul școlar de specialitate a ignorat aceste aspecte. A reținut reducționist doar fața bună și frumoasă a lucrurilor, „pentru a da o educație patriotică elevilor”! Forma cea mai simplă și mai generală de prezentare a geografiei patriei începe în grădiniță, încântător cu declarația de dragoste: „Țara noastră e frumoasă și bogată”. Și laponii își iubesc colinele cu reni și licheni, și beduinii își au o lirică adânc mișcătoare pentru nisipul lor de dune cu cămile. Începutul baladei „Miorița” localizează acțiunea și indică personajele „Pe un picior de plai/, Pe o gură de rai/, Trei turme de oi/ Cu trei ciobănei/, Mioriță laie, laie bucălaie”... Pornind de la spiritul baladei populare s-a confecționat, pentru uz școlar, deci pentru educația națională, o imagine livrescă în termeni pozitivi a unui paradis terestru: o cunună de munți, în mijlocul lor un spațiu de alternanță deal-vale (celebrul produs vienez de filozofia culturii, Kulturphilosophie, de concepție românească, spațiul mioritic al lui Blaga) iar în trepte, proporțional distribuite spre marginile încinse cu brâu de râuri către care curg radiar-concentric toate văile iar tuturor Marea le este loc de liniște iar nouă cale de navigație spre lume. „Noi moștenim acest tărâm/ De la slăvitul împărat din Râm/ Blagoslovit să-i fie osul/ Că-și trimise-ncoace și prinosul”, sunt versurile în același ton ale lui Arghezi. Este uitat bătrânul cronicar cu disperarea lui că Țara Moldovei este așezată „în calea răotăților”.
Marea de ierburi (zona temperată de stepă) desfășurată din Bărăgan și Părțile Basarabene, sub pădurea boreală, peste câmpurile nord-pontice, prin Poarta Caspică (între Mare și Muții Ural sunt 700 km lățime) peste munți pleșuvi, ușor de trecut pentru ample formațiuni de călăreți, până în Mongolia Interioară (interioară Chinei), deasupra Manciuriei și Pekinului este hălăduită de milenii de către seminții pastorale profesionalizate militar, pentru pradă. Ea, prada, este roada sedentarilor din China, din Horesm, din Iran, din Indus, din Mesopotamia, din Europa. Spre a-și apăra avutul și viața, chinezii au construit Marele Zid. Acesta și Piramidele egiptenilor sunt încă la locul lor! Prea plinul violenței și lăcomiei tipice primatului, nedomolit prin civilizație, s-a abătut peste noi. Marea de ierburi, face un salt în Depresiunea Panonică încât cununa Carpaților, a Subcarpaților, a Piemonturilor nu este decât o insulă în marea stepă euroasiatică. Acest bazin intramontan a constituit baza de operațiuni a tuturor migratorilor, cea mai apropiată de regiunile civilizate și avute: de Roma cu Italia, de Noua Romă cu Anatolia ei, de Galia, de Iberia. Actualul termen pentru „marea de ierburi” din Panonia, puszta este forma maghiarizată a unui cuvânt slav care românește a dat două substantive, feminin pustie și neutru pustiu al căror sens se află îndeajuns la Grigore Ureche „Ștefan Vodă la gol n-au îndrăznitu să iasă numai la înghesuială le făcea sminteală” pentru a spune că ocuparea a ceea ce se va numi de turci Bugeac, a câmpiei dintre Dunăre și Nistru, s-a făcut fără rezistență militară! Pusta (și stepa de la răsărit) asigurau hrana cirezilor de vite, turmelor de oi, ca bază bucătăriei simple (vezi „gulaș” = tocană de carne de vită, în ungurește gula) hrana hergheliilor de cai necesari expedițiilor de pradă și nu în ultimul rând este spațiul întins dincolo de orizont, necesar refugiului.
Rîurile radiar-concentrice au înlesnit năvala fără riscul furnizat, în domeniul montan, de strâmtori, (vezi episodul de la Posada din 1330 cu infidelul Basarab). Tributul impus de exemplu de tătari trebuia predat la date și la locuri convenite, ușor accesibile. Orașele Moldovei au această caracteristică, sunt situate în câmp deschis, deobicei o confluență, poziție dificil de apărat. Numai Cetățile de la munte, de la Nistru, de la Dunăre sunt operă firească de apărare a Țării la fruntarii, înlăuntrul ei siturile tributului evoluează ca locuri periodice de târg, devin târg permanent, încât și astăzi spunem în Târgul Ieșilor dar Cetatea Sucevei. Târgul și Cetatea sunt noțiuni diferite (de pildă la Neamț se înțelege acest lucru). În Țara Românească județele își trag numele, mai toate, de la rîurile ce curg spre Dunăre; punctele fortificate sunt puține.
Într-o analiză (mai largă decât „România dodoloață”) a întregului spațiu sudest-european, de la răsărit de Alpi și de Marea Adriatică, accesibilitatea oferită de văile rîurilor are altă natură, este liniară și oferă un tranzit rapid.
Axa Marus (azi Morava) – Axios (azi Vardar) asigură accesul dinspre nord către spațiul elenic-egeic, este ruta pe care coboară galii pentru a prăda Templul de la Delfi. Este ruta invaziei slave de la 602, până la extremitățile Peloponezului.
Axa Marus (azi Morava) – Naissus (azi Nișava) peste pasurile de culme, – Hebrus (azi Marița) până la Hellespontus (Dardanele) și Bosphorus este ruta pe care se deplasează populațiile celtice, dintre care scordiscii și sardii chiar rămân risipiți pe aceste culmi de apus ale munților Haemus iar alții ajung în Asia Mică, unde-și întemeiază un stat al lor (278 î.e.n) al cărui nume dureză solidar cu destinul grec al Asiei Mici creștine și îl găsim („Epistola către galateni”) în Noul Testament. Importanța militară a acestui drum n-a fost ignorată de nici o invazie asupra acestor provincii. Ruta o vor folosi și cruciații spre a-i înfrunta pe turci în expansiune cu Casa Islamului (Dar al-Islam). Pe sectorul văii Nișava, se pot citi, din mersul automobilului, grafitti contemporane „via militaris”.
Istmul scitic asigură un pasaj vestic între stepele nord-pontice și Strâmtori. A fost folosit de perși dinspre sud în expediția lor din 514 î.e.n., îl vor străbate turcii bucată cu bucată până la transformarea Mării Negre într-un lac turcesc (Kara Deniz al lor, astăzi numele atâtor prăvălii de legume și băcănie din centrul european inconștient prin indiferență). Ruta vest-pontică a fost opțiune extrem de căutată de asalturile migratoare în antichitatea târzie. La Abrittus (251 p. Ch) în Moesia Inferior – azi Dobrogea, și-a pierdut viața pe câmpul de luptă cu goții împăratul Decius iar la Adrianopol (379 p. Ch.) împăratul Valens. Se mai cunoaște doar cazul împăratului Valerian căzut prizonier în 260 în război cu sasanizii – ucis, jupuit și împăiat! Slavii și avarii la 602, bulgarii, rușii lui Rotislav și mai târziu rușii secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea vor invada istmul scitic.
Coroana de munți a Ardealului, „acea țară binecuvântată de Dumnezeu pe pământ” din „Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul” a lui Bălcescu a fost străpunsă de populații intruzive, (dinspre est agatârșii, dinspre vest celții și mai târziu romanii) interesate de resursele minerale aur, argint, fier, sare, ori chiar de țară ca țară, de unguri, secui, bașchiri (bosgorii din imprecația de astăzi), pecenegi, cumani. Populațiile germanice sunt așezate prin acte administrative de colonizare. Am convingerea că începutul cărții este traducere din Imnul națiunii săsești. „Siebenbürgen, Land des Segens/ Land der Fülle und der Kraft,/ Mit dem Gürtel der Karpaten/ um das grüne Kleid der Saaten/ Land voll Gold und Rebensaft./”
Dunărea și Rinul sunt primul și al doilea dintre fluviile mari ale Europei efective. Aflați în insuficiență demografică pentru a instaura pax romana peste Germania Magna și Sarmatia (astăzi aproximativ Germania, Cehia, Slovacia și Polonia) romanii au construit o limes romanorum de la Gurile Rinului la Gurile Dunării, un corespondent european al Marelui Zid Chinezesc. Apele Rinului duc în Ocean. La gurile și la izvoarele lui încă din 1648 (Pacea Westfalică), sunt recunoscute două state pline de vigoare economică: Elveția și Olanda. Apele Dunării? De la prăbușirea Antichității până în secolul al XIX-lea au revenit barbariei depline. Voi menționa că romanii au plasat pe linia Dunării de la ieșirea în spațiul panonic până la Pontul Euxin efectivele necesare spre a acoperi teritoriul intern și a supraveghea spațiul dacic (actuala noastră țară), situat în față, în care au fost staționate cel mai adesea două legiuni, Legio V (se cit. quinta) Macedonica și Legio XIII ( se cit. tertia decima) Gemina și unități auxiliare acestora sau ale unor legiuni staționate pe malul drept, înalt: Ripa Danubii. Această situație, consecință a unui raport de forțe, evoluat în detrimentul roman a creat din linia Dunării o limită antropogeografică de durată lungă în istorie. Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Tardiv al istoriografiei franceze, va reveni la Dunăre în câteva rânduri. Constantin cel Mare chiar construiește un pod la Sucidava, pila existentă și astăzi lângă castrul roman este impresionantă. Participă de pe malul barbar (al nostru!) la inaugurare! Suntem în anii `30 ai secolului al IV- lea p. Ch.. În secolul al XII-lea Imperiul Bizantin își consolidează linia Dunării de la Mare până în Panonia inferioară iar teritoriul de margine, organizat ca provincie de administrație civilă și militară („tema”) Paristrion, nume pe care-l găsim, tradus în slavă, în titulatura lui Mircea cel Bătrân ca „stăpân peste toată Podunavia până la Marea cea mare”. Paristrion, /Podunavia este Moesia Inferior! Domnia lui Mircea, care a rezidat mai mult în Giurgiu, pentru a fi aproape de toate chestiunile pe care le ridica țării, expansiunea musulmană a otomanilor a reprezentat pentru puțin timp (pentru cât? un deceniu? mai mult? mai puțin?) șansa ca Dunărea de Jos să curgă prin mijlocul unei țări și nu să fie limită clară a două lumi complet diferite în conflicte ireductibile secole după secole. Giurgiu ar fi putut fi, precum Viena, Budapesta, Belgrad, un oraș-capitală. Făcătorul de sultani care a fost Mircea a pierdut (atenție, pe mână europeană la Nicopole în 1389, după cum va pierde mai târziu și Iancu de Hunedoara la Varna în 1444; oastea otomană a fost prompt transportată de flota genoveză (eterna justificare: banul!). Sudul Dunării va fi administrat (după reguli islamice) ca pașalâc la Vidin, la Silistra, în Panonia la Buda, la Oradea (cu Jibou și Zalău) la Timișoara (cu Zarand, Lipova, Făget și Orșova), cu raiale la Turnu, Giurgiu și Brăila cu Bugeacul, alături de Jedisan, cu raiale la Tighina (devenită Bender) și la Hotin, cu Podolia sub turci, 1672-1699, rezidată din Camenița, un superb oraș baroc prin bisericile catolice și prin fronturi stradale masive amintind de Praga, de Viena, de Linz...! „Bine ne pare a se lăți împărăția, numai peste Țara Moldovei sa nu se lățească”, îi răspunde Miron Costin turcului intrigat de tristețea de pe fața cronicarului nostru instruit în Polonia. O asemenea sugrumare a teritoriului etnic trebuie să fi lăsat urme. Rusia și Austria își vor disputa Împărăția Otomană iar Puterile Occidentale o vor salva din „raison d´état” pentru păstrarea echilibrului de forțe. Cinismul, egoismul îngust statal, aroganța, disprețul pentru demnitatea umană și pentru soarta popoarelor și-au prezentat cartea de vizită în saloanele guvernamentale drept diplomație, o fac astăzi, o vor face și mâine pentru a salva o impostură a istoriei: Statul Otoman stăpân pe cel mai important sit urban al lumii noastre europene!
Marea Neagră, în care Dunărea și Nistrul adună apele patriei, este o mare închisă, iar cheile ei, Strâmtorile, de peste o jumătate de mileniu (din 1453 sunt la anul de grație 2017 deja 564 de ani) în mâna Turcului, peninsula Crimea, singurul teritoriu de semnificație strategică în mână rusească. Aceasta este servitutea geografică majoră care a determinat alianțele noastre și va determina opțiunile politice de viitor. După războiul Crimeii (o acțiune antirusească a Europei în serviciul Turciei) Congresul de la Paris din 1854 ne-a permis a ne organiza în interior după reguli ale lumii civilizate, de care fusesem abandonați la anul 273. Clasa noastră politică de atunci, generația pașoptistă, a avut pregătirea intelectuală și calitatea morală de a obține foloasele necesare din șansele oferite de contextul internațional. Este unul din puținele piscuri ale reușitelor noastre politice pe aproape două secole post-fanariote.
Fragilitatea istorică ne este constitutivă etnogenetic. Enunțul este dublu temerar, o dată pentru că afirmă slăbiciunea poporului pe durată istorică și nu de moment sau de conjunctură, iar a doua pentru că o identifică printre caracteristicile de formare. Enunțul nu este o provocare, este făcut din convingere, formată prin experiența de o viață și prin pătrunderea interesului pentru trecutul nostru. Este o convingere dureroasă.
Voi prezenta, sumar, fragmente de istorie care ne-au arătat în relație cu alte seminții (etnii, popoare, națiuni) mai slabi, mai slabi militar, mai slabi economic, mai slabi cultural, mai slabi politic ș.a.m.d.. Românii sunt un popor romanic și au apărut în istorie, precum toate celelalte popoare romanice, din prăbușirea Imperiului Roman. Las de o parte curentele care contestă caracterul nostru romanic, din direcția substratului dacic (dacomania, dacopatia, dacismul etc.) și din direcția suprastratului slav. Argumentele acestora, autentice ori false, cu semnificație sau fără, sunt între chestiunile de amănunt. Pentru demonstrație să rămânem la Grigore Ureche: „noi de la Râm ne tragem”. Imperiul (în speță Roman de Apus) a fost fagocitat exact de popoarele cărora el nu a reușit a le impune (manu militari!) pax romana! Romanii, la origine locuitori ai Romei, ulterior, prin extensie de sens, toți italicii declarați socii Urbei au îndepărtat și, în cele din urmă, eliminat pericolul reprezentat de gali sau de fenicieni, chiar pe pământ propriu (vezi episodul cu gâștele capitoline ori invazia lui Hanibal) prin cucerirea teritoriilor acestora: Africa, Iberia, Galia. Tentativa de a extinde limita statului roman de la Rin la Elba (bellum Varianum din anul 9 p. Ch.) s-a soldat cu un eșec insurmontabil. Pierderea celor trei legiuni (XVII, XVIII și XIX) nu a mai fost recuperată demografic. A fost construită de la Marea Nordului (Mare Germanicum) la Marea Neagră (Pontus Euxinus) pe Rin și Dunăre, cu teritorii la nord de aceste fluvii, în Germania și în Dacia o linie de frontieră întărită în toate punctele (cuncta limitibus permunita-Tacitus). Celții insulari au reprezentat un pericol, o demonstrează lucrările de fortificații executate, de exemplu în timpul lui Hadrian, dar unul doar în arhipelag. Populațiile germanice trăitoare în afara limesului sunt în contact cu statul roman din secolul al II-lea a. Ch. până la sfârșitul acestuia, cel mai adesea, inamical. Sunt aproximativ șapte sute de ani. Între ariile de civilizație sudice incluse Imperiului și teritoriile situate pînă la Marea Baltică au existat de îndelungi timpuri schimburi comerciale, atestate arheologic și evident contacte culturale (religie, vestimentație, alimentație, cutume, sunt câteva aspecte de istorie veche și arheologie). Raportul de forțe pe limes (istoria este cel mai adesea ori chiar exclusiv raport de forțe) evoluează în detrimentul roman. Ariile de civilizație, prin concentrarea lor de avere, sunt întotdeauna râvnite și asaltate de periferiile barbare. Periferiile cuceresc centrul: este un adevăr și în istorie și în sociologie.
Roma, extinsă ca stat circummediteran, pentru propria-i securitate, este epuizată demografic prin sistemul încorporărilor pentru serviciul militar pe 20 sau 25 de ani. Acasă la ei, nu se vor mai întemeia familii pentru a asigura permanent alți tineri. Pe cale de consecință a venit reculul economic și militar. Mai târziu Portugalia și Spania marilor descoperiri geografice, Franța războaielor republicii și imperiului (1789-1815), Germania național-socialismului sunt exemple de epuizare demografică prin efortul militar. Barbarii din exterior sunt stipendiați pentru servicii extralimes, sunt acceptați în interior în serviciul militar ca formațiuni cu comandă etnică proprie. Sunt tot mai aproape de centrele de avere și de putere. De la acceptarea ofertei de stipendiu au evoluat (sunt deja secole!) la expediții de pradă iar în final la decizia de strămutare intralimes.
Popoarele germanice atrase masiv spre frontierele Imperiului Roman, la Rin, Dunăre și Marea Neagră, sub presiunea dinspre Asia a hunilor pătrund în Imperiu, ca federați ori de sine. Sub impactul atâtor probleme se procedează la divizarea Imperiului în cele două părți care din începuturi își au origini distincte. Marea Mediterană însăși este geologic, geografic, oceanografic constituită dintr-un bazin occidental și unul oriental, la est de insula Sicilia și sud-est de peninsula Italia. O linie meridiană (astăzi aprox. 19° E) între Cirenaica și Africa tripolitana peste Mare până pe Coasta Dalmației urmând cursul rîului Drinus (azi Drina) până la rîul Savus (azi Sava) separa Imperiul de Apus de Imperiul de Răsărit, căruia îi reveneau diocezele Macedonia, Tracia și Dacia.
În spațiul geografic sudest-european teritoriul cu limba de cultură greacă pornea de la Dyrrhachium (it. = Durazzo, alb. Düres) la nord de Via Egnatia, pe limita dintre Macedonia și Dardania, în continuare pe Haemus Mons (azi Mții Stara Planina-Balcan) până la Odessos la țărmul pontic (pentru acribie: o fâșie de 10 mile romane la țărm sunt de cultură greacă până în peninsula Tauris (Crimeia). Linia Dyrrhachium - Odessos (Durazzo-Varna) se numește linia Jrecek și separă domeniul lingvistic latin de domeniul grec.
Teritoriul Imperiului de Răsărit, cu excepția bazinului danubian, situat deasupra Macedoniei și Traciei a aparținut regatelor elenistice achiziționate pe diferite căi (război, tratative, testament!) de romani. La cucerirea Imperiului Persan de către Alexandru Macedon limba de administrație arameica a fost înlocuită de limba greacă. La sosirea ei, greaca a întâlnit arii de cultură mai vechi decât ea însăși, ori tot atât de vechi, ale căror elite, active, în afara relației de natură administrativă cu împărăția, se exprimau în propria limbă; în Capadocia, în Fenicia, în Mesopotamia, și chiar în Persia. Cultura vehiculată de limba greacă a pătruns în spațiul cucerit de Alexandru încât s-a putut vorbi de o civilizație elenistică (de sinteză între greci și orient), dar limba greacă a fost doar un instrument panelenistic. Culturile vechi ale Orientului și-au păstrat un caracter consubstanțial propriu – limbă, reprezentări mitologice și religioase. Ulterior disputele cristologice din primul mileniu creștin inclusiv regresia arabă (agarenii Vechiului Testament) în sectă și expansiunea ca religie universalistă, prin energia primitivă a beduinilor sunt con grano salo disputele, despre lume, despre viață, despre om, despre divinitate ale acelor vechi arii de cultură. Chestiunea a revenit acut în actualitate în Europa și în lume. Limba latină folosită în armată și administrație a cedat teren în partea de răsărit, prin prăbușirea Romei. Imperiul s-a grecizat progresiv, a supraviețuit un mileniu ca un edificiu supranațional creștin de prădat prin războiul sfânt musulman.
Teritoriile europene cucerite de romani, situate în afara ariei de cultură elenistică, se aflau la un nivel incipient al scrisului. Din Iberia, peste Galia, până în Dacia sunt tentative (abia se pot identifica) de folosire a scrierii. Limba latină, prin cucerirea romană, a fost limba de administrație, din armată, limba de comunicare generală, limba de cultură, singura limbă scrisă. Își va păstra acest ultim atribut multe secole, multe, chiar după prăbușirea Imperiului. A fost limba bisericii.
Popoarele germanice pătrunse în Imperiu au propria aristocrație. Distrugerilor de început ale cuceririi îi urmează sedentarizarea. Aristocrația romană de provincie este constrânsă a ceda 1/3 din proprietățile funciare „aristocrației” barbarilor. Acest fapt dă o continuitate de viață socială și economică. Structurile imperiale devin tot mai legere, sunt înlocuite de regate barbare, ca fragmente ale unității inițiale. Pozițiile de răspundere, militare ori fiscale, sunt distribuite exclusiv de regii barbari și recompensate în natură prin beneficii, prin feude. Feudalismul este un fenomen germanic pe teritoriul roman. Se realizează o simbioză între provincialii (nu mai erau pe deplin romani precum Seneca, Traian, Tertulian, Augustin, de exemplu) galo-romani, ibero-romani, și adstratul barbar, generator de stat în nume propriu. Numele lor, al barbarilor, este prezent astăzi ca etnonim ori ca regionim. Andalusia derivă dintr-o inițială Vandalusia, Catalania cu catalani din combinația goți + alani, Burgundia, Lombardia, Francia (France) sunt transparente. Se mai păstrează Provence (din mai vechea Provincia), Galicia ca amintire a caracterului preroman, galic. În timpurile de expansiune militară receptarea realităților barbare a fost o interpretatio romana. Triburile germanice pătrunse în interiorul lumii romane vor proceda la o interpretatio barbarica. Acestei lumi de anarhie, Roma i-a impus o unitate de cultură scrisă și de religie. Autoritatea ei confesională pe continent a acoperit o arie cu mult mai mare decât autoritatea de stat!
Ascensiunea până la stadiul de limbă scrisă al idiomurilor vorbite regional a necesitat secole. Faptele din ”Bellum gallicum”, când Caesar cucerește Galia și procedează la o trecere a Rinului, demonstrativă, în Germania lui Ariovist, sunt din anii 58-52 a. Ch.. Exact în același spațiu geografic, după nouă secole au fost scrise Jurămintele de la Strasbourg (Serments de Strasbourg, Strassburger Eide) din anul 842, primele documente scrise de limbă franceză și de limbă germană. Traducerea Bibliei în gotică de către Ulfila este o operă de cultură a Constantinopolului (și misiunea fraților Ciril și Metodiu are același sens). În istoriile de limbă și literatură, cea mai veche atestare de limbă italiană este Jurământul din Placito di Capua, 960; pentru castiliană, „Cantar de mio Cid” din secolul al XII-lea, pentru portugheză un testament din 1193, pentru catalană „Llibre de contemplacio del Dio” din 1272 de Ramon Llull. Se poate extinde lista pentru galiciană, gasconă, provensală, sardă, dalmată spre a ajunge la atestarea de limbă română – scrisoarea lui Neacșu din 1521! Pentru toate popoarele romanice din vest, adstratul barbar a fost creator de stat, s-a legitimat prin cucerire.
La est de Alpi și de Marea Adriatică, invaziile barbare au alte caracteristici:
·Proximitatea teritoriilor de origine, proximitatea teritoriilor cu funcție de pasaj, de exemplu stepele nord-pontice, proximitatea bazelor de operațiune a acestor populații de călăreți, Câmpiile Dunării de Jos și ale Dunării de Mijloc, au facilitat succesiunea timp de un mileniu (!) a numeroase popoare.
·Populațiile pătrunse în spațiul administrat de Imperiul de Răsărit nu au în trecutul lor un contact cultural semnificativ cu lumea civilizației.
·Între cuceritori și cuceriți nu există posibilitatea unei sinteze culturale. Teritoriul se insularizează în popoare indigene (grecii, albanezii, românii) și popoare imigrate (sloveni, croați, sârbi, unguri sau bulgari).
GoHuGeASlaBulUngPeCuTăTurci. Proteza mnemotehnică din față a fost folosită în școala din România Mică spre a ușura memorarea, la lecțiile de istorie, a numelor și ordinei de succesiune a popoarelor migratoare (pe teritoriul nostru, se înțelege): goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari și turci. După câteva generații ori după multe (de la prezența în Macedonia la 580 a unor triburi slave până la creștinarea lor din 865 cu alfabetul creat de Ciril și Metodiu, glagolitic, cel cirilic este ulterior, sunt aproape trei secole!), apar state creștine ale unora dintre migratori: Țaratul bulgar, Regatul maghiar, Țaratul sârb.
În Răsărit cum și în Apus populația migratoare este creatoare de stat succesoral imperiului. La limesul danubian, Noricum, (Austria), Pannonia, Dacia, Moesia, statele barbare au o extensie pe ambele părți atât în interior cât și în afară, în teritorii abandonate. Țaratul bulgar a controlat și teritoriul de la nord de Dunăre (urmele arheologice au suficientă greutate, etc.). Statul Moraviei Mari a cuprins teritoriul roman al Panoniei superioare. Statul maghiar are aceeași situație.
În Apus aristocrația romanică de provincie este parțial expropriată și pas cu pas substituită în procesul de emergență a regatelor barbare, ea este și prin ea populația indigenă, cofondatoare de stat și de popor.
La Răsărit de Alpi organizația de stat și elitele purtătoare ei au fost distruse. Intervenția în formă misionară a Romei și a Constantinopolului au contribut la menținerea în istorie a unei identități etnolingvistice a barbarilor. S-a ajuns la o competiție în a-i asista religios ca organizare eccleziastică și ca organizare statală: în administrație, armată, fiscalitate.
Chestiunea fragilității noastre istorice de aici începe. Imperiul a fost atacat atât în Orient cât și în Europa, în Dacia, în Moesia, în Galia. În 251 la Abrittus moare, pe câmpul de luptă, un împărat roman, Decius. Galia este invadată de goți și alemani. Se procedează la retragerea efectivelor militare de la limesul germanic și de la cel dacic. Pentru Galia au fost sacrificate mai întâi Agri decumates (teritoriul de la est de Rin,între Basel și Bonn). S-au realizat pe cele două fluvii Rin și Dunăre noi fortificații. Aurelian – primul împărat născut în Dacia ripensis, (a mai fost doar Probus) a salvat Galia, apoi Siria, dar a sacrificat Dacia.
·Abandonarea Daciei a însemnat retragerea administrației, a armatei, abandonarea exploatărilor miniere de metale – Fe, Au, Ag, Cu, de sare, a exploatărilor de piatră de construcție, a exploatărilor agricole, a căilor de comunicație întreținute pentru uzul militar, civil și administrativ, a edificiilor servind modul de viață roman, temple, terme, amfiteatre. A rămas locului masa rurală să subziste agrar și pastoral sub barbari: pastores romanorum!
·Abandonarea Daciei ne-a privat de uzul cuvântului scris. Pierderea teritoriilor latinofone din dreapta Dunării, în Pannonia, Illiricum și Moesia cu emergența unor state de exclusivitate barbară ne-a izolat de continuul romanic. La est de Aquileea (cu excepția Coastei Dalmației, pendinte succesiv de Imperiu, de Republica Veneția, de Roma catolică) romanitatea nu se mai exprimă în scris în propria-i limbă. De la 271 la 1521 – scrisoarea lui Neacșu, sunt exact 1350 de ani de existență în istorie fără scriere. Alții au scris despre noi în cronicile lor. Când am început a scrie românește ne-am folosit de alfabetul cirilic, creat pentru o limbă slavă. În administrația noastră de stat s-a renunțat la alfabetul cirilic în 1860 iar în biserică din 1884, prin decizie sinodală. Primele scrieri românești cu alfabet latin urmează reguli poloneze sau maghiare. Chestiunile de ortografie ca marcă de identitate etnică ne sunt contemporane! Reforma ortografică postbelică operată de regimul comunist a urmărit estomparea grafică a originii noastre romanice. În anii de anarhie epicomunistă ni l-am recâștigat pe „â”!
·Abandonarea Daciei ne-a privat de organizarea ecleziastică. Creștinismul nostru de limbă latină (nu exista atunci schisma ritului grec și a ritului roman) a fost instituționalizat prin biserica de limbă și de scriitură mediobulgară, ulterior creștinării din secolul al IX-lea a bulgarilor. Impulsurile husite, luterane, calvine și catolice sunt oarecum răspunzătoare de triumful limbii române în biserica românească! S-au tipărit cărți în limba slavonă (Liturghierul 1508, Octoihul 1510, Evangheliarul 1512) înainte de orice tentativă de a scrie românește!
·Abandonarea Daciei ne-a privat de exercitarea actului de justiție pe baza unei legislații scrise. La 1643 în Moldova și la 1652 în Țara Românească este tipărită Pravila. Suntem de descendență romană, fără urmă de drept roman, timp de secole!
·Abandonarea Daciei ne-a privat de existența unui stat prin noi înșine.Formațiunile noastre statale au nume de împrumut, funcțiile și ele de împrumut. Termenii romanici sunt puțini, domnitor și doamnă dar și voievod, vodă; pentru sensul de nobil termenul de ”boier” nu are un sinonim romanic. Descălecatul Moldovei, descălecatul Țării Românești sunt acte de rebeliune față de regatul (apostolic!) al ungurilor. Istoria noastră medievală este o luptă de echilibru între polonezi și unguri eșuată sub iatagan turcesc și epuizată sub guvernare fanariotă.
·Abandonarea Daciei ne-a privat de resursele intelectuale, morale și materiale, necesare unei existențe dinamice. Prin intervenția unor puteri străine, ajunse în competiție pe spațiul nostru, Austria și Rusia sau atente, ca acestea să nu devină prea viguroase și amintesc aci Franța, s-a ajuns la materializarea unor reforme. Am bănuiala că de la 1700 la 1854 Austria, Rusia și Franța au fost mai eficiente, au avut mai multă inițiativă, au cheltuit mai multă energie pentru schimbarea situației noastre decât noi înșine.
Reformele noastre fondatoare de la 1856 la 1916 ne readuc în Europa. Unirea Principatelor și reformele lui Cuza sunt fundamentele moderne ale statului menit a împlini idealul național, de a-i uni pe toți românii. În aceste reforme s-au pus bazele slăbiciunilor de astăzi. Clasa politică care și-a impus punctul de vedere (pașoptiștii liberali) este meritorie și reprezintă un pisc de tenacitate pentru maniera românească. A procedat prin imitație, prin aliniere rapidă la moda timpului („așa vrea Europa”), a lucrat ideologic și de atunci numai așa s-a făcut. Prin reforma agrară s-a creat o clasă țărănească de mici proprietari, conform dreptului roman, și acest aspect avea greutate atunci în argumentație, de proprietari destinați în câteva generații pauperizării prin diviziunea moștenirii. Au apărut răscoalele țărănești. Manufacturile (la Buhuși, la Pociovaliște etc.) au rămas inițiative izolate, ele nu au fost începuturile unei industrializări necesare. Idealul național (mai mult de jumătate din poporul român trăia sub stăpânire străină) se cerea a fi realizat împotriva voinței Rusiei, Austriei, Ungariei. Fără modernizarea economică și socială, fără industrializare și fără urbanizare? Acestea făcute pe mână românească la timpul potrivit ar fi fost soluția firească. Am intrat în secolul XX cu un stat de idealitate rurală, fără puterea de a revendica Rusiei și Austriei Basarabia și Bucovina ca drepturi istorice și drepturi naturale ale noastre, și incapabil de a se apăra prin sine. Printre discursurile de recepție la Academie un titlu este: „caracterizarea unui popor prin munca și uneltele sale”!
România Mare nu a putut recupera timpul pierdut. Slăbiciunile acumulate de istoria noastră s-au acutizat prin imposibilitatea de a păstra ritmul cu cei doi coloși – de naturi diverse – dar coloși, Germania și Rusia pe care ni i-am făcut ireversibil inamici. Bulgaria și Ungaria sunt prin natura lucrurilor și prin inteligența politică aliate acestora. Încă nu ne-am propus a câștiga Austria! Dintr-un exercițiu secular de supușenie în fața oricărei „Înalte Porți” nu am fost solidari cu sârbii spre a nu supăra un prezident pasager american. Turcia cât de curând va pretinde drepturile de pradă.
Regimul comunist a strămutat țărănimea în cartiere de blocuri (o antecameră a cimitirului poporului român) prin demolarea și a puținei substanțe urbane acumulată în veacuri. I-a impus activitatea într-o industrie de secolul al XIX-lea, o industrie aberantă, sosită cu întârziere de un secol, utilă doar unei ideologii antinaționale de import. Dezastrul material și moral este evident. Statul și națiunea stau să piară, statul, pentru că este devalizat agrar și industrial, națiunea pentru că se stinge demografic și emigrațional.
Ion Ungureanu

ANTI-SEMITIC LITERATURE: Literature that vilifies Jews or encourages racist attitudes toward them. Much of the religious literature produced in medieval and Renaissance Europe unfortunately engaged in anti-Semitism to one degree or another. This is due to a series of sociological causes too lengthy to discuss here. Typical allegations accused Jews of killing and cannibalizing Christians, secretly poisoning wells, spreading plague and leprosy among non-Jewish neighbors, kidnapping Christian children, defiling communion wafers, and engaging in various economic crimes, the most famous being blood libel.
The irony is that, although Jews were blamed for various outbreaks of plague and the contamination of water supplies, in many such communities there were no Jews present at all. They had often been kicked out of the country long before the "crimes" took place. In 1182 Philip II banished the Jews from France, causing many Jews to flee to England, where many other Jews had sought shelter in the eleventh century. Anti-Semitic violence intensified after the crusades, culminating in the church's Fourth Lateran Council of 1215, which passed laws requiring Jews to wear distinctive clothing and forbidding them from holding political office in Chrstian-controlled lands. Local bishoprics and principalities embraced these new laws, and often added their own twists, such as requiring Jews to pay additional taxes, or requiring the most senior Jewish Rabbi to submit to various ritual humiliations before the community at Easter. (In one French city, for instance, the most prestigious Rabbi had to appear on the doorsteps of the bishop's cathedral on Easter afternoon to receive a ritual blow and communal rejection.) Other secular authorities followed the ecclesiastical example by making it illegal for Jews to own land or to labor in an occupation that would compete with local Christians. Ironically, this policy forced Jews to train themselves in highly skilled professions such as law, medicine, accounting, gem-cutting, and whatnot. These lucrative professions only further aroused the envy and ire of less-skilled, less educated, and less wealthy citizens of the European kingdoms. In 1275, Edward I began to default on the loans he owed Jewish moneylenders, and in 1287, he imprisoned some 3,000 Jewish subjects, whom he ransomed to their families for cash. In spite of the Jewish payment in good faith, he issued an edict in 1290 banishing all Jews from England and confiscating all their properties. After Jews were allowed to return to France, French King Philip IV expelled them again in 1306, forcing them to flee to Germany. Mass burnings and executions of Jews took place in Germany in 1349 after an outbreak of plague, and so on--right up to the Holocaust of World War II, in which the genocide was horrifying not for its novelty, but rather for its continuation of a centuries-long tradition with the added efficiency of modern technologies like gas chambers and incinerators.
Such occurrences affect the literature of a culture as well. The Legends of the Holy Rood, for instance, recounts an Anglo-Latin story of how Jewish blasphemers drown in Christ's blood after entering a Christian church. In the tale, the doors slam shutting locking the Jews inside. The cross begin bleeding profusely until the liquid filled the entire structure and overwhelms them. The Anglo-Saxon poem Elena (St. Helen) describes the way the pious mother of Constantine tortures reluctant Jews in order to locate the remains of the true cross, which the Jews had sneakily hidden away from her in order to conceal the truth of Christ's resurrection. In Middle English, we see that Chaucer's "Prioress' Tale" likewise depicts Jews as manipulative evildoers who murder a saintly young choirboy. In the Renaissance, Shakespeare's The Merchant of Venice presents a Jewish lawyer, Shylock, as the villain scheming to extract a pound of flesh from his poor Christian victim, and so on, ad nauseum.
Occasionally, it is ambiguous whether readers should accept the anti-Semitism readily. For instance, the Prioress' earlier depiction in Chaucer's General Prologue suggests she has misplaced secular priorities, so Chaucer might not intend for her to be a very authoritative or holy figure when she tells her tale. Likewise, Shakespeare does a marvelous job of transforming Shylock into an indignant and injured human being rather than a moustache-twirling, two-dimensional stereotype in Shylock's "If they prick us. . . ." speech and in his soliloquies discussing the way Christians have subtly mocked him, cheated him, and insulted his family. However, such literary moments are rare in which an author questions the common anti-Semitism of the era. Thus, when we do find material that suggests a more tolerant attitude, we must approach it with a skeptical eye to make sure we are not misreading historical intent.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu