RODICA ANCA
DANTELE DE HÂRTIE
Dantele
Ieri, am făcut
danteluţe din hârtie
în timp ce G. îmi
citea
şi le-am pus în
cărţile vechi,
învăluite într-un
strat gros de praf,
pe care nimeni nu
le mai răsfoise
de cine ştie câţi
ani,
împrumutate de la
Biblioteca
Universităţii.
Voiam să las un
semn
pentru cineva
care,
peste ani, le va
găsi.
O să se mire de
ele,
întrebându-se
cine le-o fi
făcut.
XXX
INDIA sept. 2003 –
martie 2004
Noapte în
ceaţă
Noaptea trecută n-am putut
dormi.
Nici să număr oile
n-am fost în stare!
Mi-a venit în
minte o noapte asemănătoare
de când eram în
India, altădată.
Atunci, măcinată
de insomnie,
de umezeală şi
neputinţă,
am ieşit din
încăperea sufocantă
pe balcon, căutând
o gură de aer proaspăt.
Am dat de un
perete de ceaţă!
În jos, nu se
vedea pământul,
în părţi nu era
decât pâclă,
de parcă nu exista
nimic altceva
în afara mea şi a
uşii din spatele meu!
Am intrat înapoi în cameră
cu gândul la cum
ar arăta
lumea şi oamenii
dacă
mereu ar fi ceaţă
groasă împrejur.
Ar fi trişti,
însinguraţi, deprimaţi.
Fără speranţă,
introvertiţi,
bâjbâind încoace
şi-ncolo,
fără să ştie că
mai există şi alţii,
că undeva este un
soare, un cer albastru sau înstelat,
n-ar exista nici
negrul cer al nopţii -
nici cerul, de
fapt -
nici verdele
copacilor,
nici o culoare.
Totul ar fi
cenuşiu,
inclusiv
sufletele!
Flori n-ar fi
deloc,
ori ar fi toate de
aceeaşi culoare ternă.
Ca pisicile, în
noapte.
Ploaia (pastel)
Plouă şi azi!
Dar sârguincios,
cu fulgere şi
tunete
de alea
rostogolite
de-a lungul şi
de-a latul cerului,
numai bune să-ţi
reamintească,
dacă uitasei
cumva,
cât de puternică
este
Maica Natură.
Te face să te
gândeşti mai bine
ce reprezinţi tu
în faţa Ei
şi să-ţi mai taie
din nas!
Lună roşie (pastel)
Stau în balcon şi
privesc cerul.
Luna nouă, cu
burta în jos,
roşie, mare,
se pregăteşte să
plonjeze
în spatele pomilor
din dumbrava
maimuţelor
Mai văd şi două
stele.
Ieri am văzut mai
multe:
opt din Orion,
cinci din Caru
Mare
şi o planetă,
nu ştiu care.
Acum atmosfera e
mai poluată.
Copacii au cam
chelit de frunze
dar se pregătesc
de haine noi şi curate.
Palmierii au şi
început să-şi scoată
suliţele cele noi,
deşi
pe poale sunt
vestejiţi.
Florile din
grădina Universităţii
se grăbesc şi ele
să se arate.
Săptămâna trecută
număram lovidragii.
Acum nu mai pot fi
număraţi,
că sunt o
sumedenie!
La fel şi macii.
Şi sunt atât de
multe
şi de frumoase!
O să le duc dorul?
Nu cred!
Poate o să-mi
amintesc de ele uneori,
dar mie îmi sunt
dragi cele de acasă!
Ce-or mai fi
făcând floricile mele?
Tot ce aş vrea
Aş vrea să scriu
despre
locuri pe care
mi-aş dori să le cunosc,
despre depărtări
negândite, nevisate.
Despre Lumină şi
Întuneric.
Cred că aş vrea să
scriu despre Dumnezeu.
Dar cu ce cuvinte
să scriu,
că dacă Îl cuprind
în înţelesul acestora,
atunci nu despre
Cel Necuprins aş
vorbi!
Cred că am nevoie
de o revelaţie!
Ori, aici mă
lovesc de neputinţa
de a mă ridica din
Intuneric în
Lumină.
Cel puţin nu fără
ajutorul Cuiva.
De fapt, aş vrea
să pot gândi,
să-mi imaginez sau
să mă rog, fără
cuvinte!
Cum? Nu ştiu!
Tot încerc, dar nu
reuşesc.
Să fie aşa, ca o
vibraţie,
ca o reverberaţie
dintr-o altă sferă
decât
cea materială.
Totul e să găsesc
cheia,
lungimea de undă.
Iar o iau razna!
Iar intră în
funcţiune
„opritoarea de
gânduri”!
(Ce a aia? E un
pârleaz pe invers.
Nu se trece decăt
pe sub el!
Tot ce e mai
înalt, nu poate.
Rămâne acolo, în
spate
pentru vecie sau
pentru
alte vremuri.)
Ploaie
tropicală (pastel)
O să stau pe balcon
să ascult tunetele
şi să privesc cum
se rup norii
peste dumbrava
maimuţelor.
Cum să stau pe
balcon? E tot o baltă!
Ploaie tropicală,
horărâtă să
înece totul.
Ce-or face gilii
mei,
că nu se vede
nimic din cuib?
Cred că s-au făcut
mici-mici
deasupra ouălor.
De maime, nici
vorbă!
Ieri au dat un
asalt la cuib.
A fost bătălie
mare!
Cred că numai de
rele ce sunt
ele, maimuţele,
le fac zile fripte
gililor.
Erau peste
douăzeci de maime,
laşe şi obraznice,
dar , cei doi gili
bravi
şi hotărâţi să le
scoată ochii!
Mamă, când îşi
întindeau aripile cele mari
şi strigau la ele
ameninţător,
erau magnifici!
Mari. Frumoşi.
Maiestuoşi!
Ploaia s-a mai
domolit.
Cred că o să stea
că se aud
păsărelele ciripind.
Dar tunetul tot se
mai rostogoleşte
dintr-o zare în
cealaltă,
ca un tăvălug.
Las uşa deschisă
dar vine un miros
de ceapă prăjită
de la cantină,
de mi-a zăpăcit
ficatul.
Ca la noi pe
scară!
Mai plouă, dar cu
bun simţ,
nu mai năvăleşte
în casă.
Totul a durat mai
puţin de o oră.
Dar jos, în
grădină, apa bălteşte.
Lasă, că se bucură
iarba şi florile
şi pomii de ea,
Ce, trebuie să-mi
placă mie?
Ce sunt eu? O
floricică?
Nu cred.
Mă indispuse
vremea asta!
Mă întristă cu
tristeţi Jungiene
venite din
adâncuri.
Nici nu ştiu care
sunt ele, dar
uite că-mi vine să
plâng!
Nu-mi place
ploaia!
Îmi place
după-ploaia!
Şi ce tunete
plimbăreţe!
La noi auzi unul
tare, zdravăn şi scurt.
Aici încep încet,
departe şi
îl auzi cum vine,
cum creşte,
cum se prăbuşeşte
peste lume,
puternic, dur,
înfricoşător, copleşitor;
te striveşte cu
măreţia lui atotputernică.
Apoi se duce mai
departe, tot mai departe,
din ce în ce mai
moale, şi mai slab.
Şi nici nu se
îndepărtează unul bine,
că se şi porneşte
altul
să cotropească
cerul şi pământul!
Îmi vine să mă bag
sub pat!
Ca bietul Felix,
căţelul de acasă.
Asta nu e ploaia
mea! N-o cunosc!
Cea de acasă îmi e
familiară.
Asta mi-e total
străină.
Şi nici nu ştiu
ce-i poate pielea!
Deşi mai plouă şi
mai tună,
în spre vest,
pe deasupra
copacilor
se vede un petec
de cer limpede.
Norii vin încoace
dar trec mai departe.
Poate se
opreşte potopul!
Dar se mai oprise
odată aşa că nu e sigur.
Doar n-o
ploua toată ziua!
De ce-am venit?
Poate pentru că ne
era dor.
Poate pentru că am
vrut
să îi mai întâlnim
pe
prietenii de aici.
Cam greu!
Fiecare este acum
în
altă parte din
Delhi,
care este atât de
mare!
Sau din India!
S-a schimbat şi
starea psihică.
Nu mai suntem toţi
la un loc,
nu mai vem aceleaşi preocupări,
fiecare cu
problemele
şi necazurile lui,
închis în cochilia timpului scurs,
inimile nu se mai
deschid
ca acum 25 – 30 de
ani.
Sunt mai precauţi,
mai închistaţi
în singurătate şi
răbdare.
Acum,că plecăm,
trebuie să îi
sunăm pe toţi
să ne luăm rămas
bun,
măcar prin
telefon.
Dar ne e greu.
Stând închişi aici
ca la mânăstire,
ne-am rupt de
restul lumii de aici
şi ne-am apropiat
mai mult de
natură,
de pomi şi animale mai mult
decât de oameni.
Triluri
Dimineţa toate păsările dau concert,
mai mare dragul să
le-asculţi
şi să încerci
să le descoperi
care, pe unde, cântă.
Tot felul de
triluri
îţi umplu inima de
bucurie.
Ies pe balcon şi
las
glăscioarele lor
să-mi pătrundă în suflet,
să mă ameţesc de
frumuseţe şi pace.
Peste zi mai uit
de ele şi mă mai enervez,
mă mai consum, mă
mai şi întristez.
mă mai cuprinde
dorul de meleagurile mele...
Dar în dimineaţa
următoare
îmi curăţ iar
psihicul de stres
cu ajutorul
trilurilor lor
al cântecelor lor
atât de minunate
şi atât de
benefice, încât
sunt sigură că mi
le dăruiesc numai mie!
Greu
E foarte greu
să-ţi iei rămas bun
de la cineva pe
care
ştii că n-o să-l
mai vezi
niciodată!
Ce poţi să spui?
Care cuvinte să
exprime
starea de spirit
atât de
complicată?
Cred că doar
tăcerea de dincolo
de cuvinte ar
putea.
Dar atunci ar
trebui
ca oamenii să
simtă
gândurile
celorlalţi
şi e cam greu.
Ar fi posibil,
oare, între suflete
gemene,
din aceeaşi
origine,
din aceeaşi
voinţă,
intuită, de
dincolo
de simţămintele şi
de puterea noastră
de înţelegere?
Mă tot întreb
Mă tot întreb ce
ne-a adus pe noi
în India,acum la
bătrâneţe,
când nici nu ne
închipuiam
că o să mai
ajungem iarăşi
pe-aici vreodată!
Şi uite că plecăm
poimâine acasă
şi încă nu mi-am
dat seama
de ce am venit!
Ce chemare a
sorţii
ne-a adus până
aici, tocmai acum?
Că nimic nu e la
voia întâmplării,
deşi unii susţin
că haosul
este cel care ne
guvernează.
Numai că eu nu
cred!
O raţiune, trebuie
să existe:
încă
nedescoperită.
Poate să dureze
destul
până să o aflăm,
dar, sigur, am
venit aici cu un scop!
Poate o împlinire
sufletească,
poate descoperirea
unui aspect
neştiut, până
acum, al firii noastre.
Poate o izolare în
doi,
pentru a şti cum
mai stăm
cu sentimentele şi
cu
înţelegerea. Cine
ştie...
Cert este că ne-am
înţeles,
că suntem tot ca
acum 37 de ani,
doar că astăzi
ştim fiecare ce
gândeşte celălalt,
că ne completăm
reciproc,
ca sufletele
îngemănate.
Cu toate certurile
şi nervii,
şi hachiţele, şi
stările proaste,
şi disperările, şi
angoasele
care ne bântuie!
Dar astea toate,
numai
pe planul
realităţii materiale.
În ceea ce priveşte
planul spiritual,
faptul că aproape
şase luni
n-am avut altă
distracţie
decât cititul,
discuţiile
despre cărţi,
scriitori, filosofii indiene;
nu t.v., nu
spectacole, nu societate,
în schimb
recluziune şi
lipsuri din belşug
-
şi totuşi nu ne-am
spart capetele,
nu ne-am făcut
zile fripte
şi nici nu ne-am urât,
înseamnă că asta
trebuia să
descoperim şi
învăţăm să preţuim:
iubirea din
sufletele noastre,
mai profundă, mai
preţioasă decât
toate bogăţile de
pe lume.
Aici şi acolo
Acum, că sunt
departe,
mi-e dor de casă.
Abia aştept să mă
întorc,
s-o strâng pe Nana
la piept,
că ce dor îmi este
de ea!
Dar şi ce noroc cu
internetul ăsta!
Cred că dădeam
toţi banii pe telefon,
asta făceam!
Şi să mă văd iar
cu
gagicuţele mele,
că şi de ele
îmi este dor!
Şi de t.v., de
ziare,
de ţigări mai
acătării,
de Miandra, de
supermarket,
de bisericuţă, de
Piaţa Reşiţa,
de BIG, de 781,
de Berceni,
de Bucureşti,
de Românica mea!
(Mamă, ce
patriotism pe mine!)
Şi ce, acasă n-o
să-mi fie dor
de gili,de
lovidragi
de palmieri, de
flori
şi ciripeli de
păsărele?
O să-mi fie!
Ei, nu poţi să le
ai pe toate:
şi pe cele de
acolo
şi pe cele de
aici!
Dar Esha, Lila,
Margaret, Nilima?
De ele n-o să-mi
fie dor?
Ba da, o să-mi
fie!
Si uite-aşa o să
oscilez
pentru totdeauna
între aici şi
acolo.
XXX
„Cerşetorul”
(„Bhiksatana”) scris de Appar - versiune românească
A venit la noi
cântând cântece pe felurite ritmuri
şi ne-a înrobit
cu forţa!
Şi-a aruncat săgeţile ochilor către noi !
Cu vorbe ce
stărneau pasiunea,
ne-a sedus cu
măiestrie,
ne-a îmbolnăvit de
iubire,
Purtătorul de
cranii, Zeul,
a încălecat taurul
său cel iute,
Înfăşurat într-o
blană, trupul
Îi este acoperit
cu cenuşă albă,
O funie sfântă
împodobindu-i formele,
Vino de vezi-L pe
Stăpân,
călărind pe unde-L
pot admira toţi!
Domnul din Amattur
este, desigur, un bărbat fermecător!
Taurul cel alb pe
care îl călăreşte
nu este cu nimic
mai prejos
Decât caii şi
elefanţii purtători de caleşti!
Cel Cu Gâtul
Întunecat,
cu înfricoşătorul
Său trup de culoare roşie,
Stăpânul, căruia I
se închină Zeii din Himalaia,
Nu posedă bogăţii
şi totuşi e un om bogat!
Lordul din
Amattur,
Cel care poartă
blană de tigru
Şi ghirlandă
răcoritoare
de boboci de flori
abia deschise
Şi care călăreşte
înconjurat de demonii săi,
Este, desigur, un
bărbat fermecător!
(Din „Poeme către Shiva” - Imnuri ale Sfinţilor
Poeţi din Tamil)
JOC TERŢ
De-o vreme
De-o vreme îmi vin
în vise
cei care mi-au
fost dragi
şi au plecat de
lângă mine
departe, în altă
lume:
Ilinca – mama,
Rina – sora ei,
Nase – tata...
Pe ei îi cunosc
cel mai bine.
Pe cele două
bunici mi le mai amintesc,
dar ele au plecat
şi mai demult
din viaţa mea.
Pe cei doi bunici,
nu i-am cunoscut,
au murit amândoi
în primul război mondial.
Dar despre
străbunici, nimic,
nici o urmă de
amintire lăsată
de urmaşii lor.
Dar cei de
dinaintea lor?
Cine or fi fost
ei?
De fapt, cine or
fi fost toţi oamenii
care au trăit pe
pământ
acum o mie de ani,
acum 5000 de ani,?
Unde - or fi ei?
Vom fi fost tot
noi , trecând
aşa cum cred
indienii,
prin roata fără de
sfârşit
a Timpului?
Sau or fi fiind
niscaiva quarci,
cutreierând
infinitul?
Că nu ştiu de ce,
nu prea cred în
Rai.
Şi ce să facă
acolo toată omenirea
moartă de-alungul
timpului?
Sunt cam atee?
Poate.
Dar eu cred în
Dumnezeu.
Nu într-un
Dumnezeu personificat şi
băgat în tipare pe
măsura noastră
L-am coborât pe El
la nivelul nostru,
în loc să ne
ridicăm noi
către El!
Aici aş cam fi de
acord cu budiştii,,
Sau cu scrierile
Vedice...
Mai bine să las
subiectul ăsta
că am oarece
jene religioase.
Pietre seci
Pietre seci cheamă noaptea
stropi de lumină lichidă,
ca să se fălească
cu strălucirea stelelor.
Ape galbene şi tulburi
strigă că-s de aur topit,
când e lună plină.
Nu-şi mai amintesc că le-au murit peştii.
1965
O venire
Veni fumul şi zise: Nu!
Veniră ochii şi ziseră: Da!
Mai slab fumul.
Mai albaştri ochii,
goniră cenuşiul.
Când?
Două, una.
Două urme de paşi spre lumină
în noroiul verzui de la popii întunericului
merg, merg una în urma celeilalte
cu sonor de liră
Un pas înapoi – o destrămare.
De aici, numai una...
Îşi strânge pământul lacrimile norilor
în urmele paşilor.
Mergând spre lumină
una în urma alteia,
cântau, poate...
Ajunge un singur pas înapoi
pentru o destrămare în viaţă!
De aici numai una mai oglindeşte cerul gol.
Te-aş
striga
M-aş tăvăli prin
ierburi
uscate şi arse,
dar pe care piatră
să-mi culc capul
şi cu care
rădăcini să-mi împletesc mâinile?
În care apă să-mi
spăl ochii de ceţuri?
Şi glasul cărei
păsări să-mi alunge spaimele
ce-mi izbesc atât
de dureros tâmplele?
Pe ce cărări
neştiute să alerg prin tăcerea asta,
să caut urmele
paşilor
din alte vieţi,
trecute, mai bune,
în care eram cerb,
sau, poate,
veveriţă?
Şi cum să pot să
strig
fără să mă audă
nimeni?
Să strig ce?
Tăcerea?
Zbuciumul?
Te-aş striga pe
tine,
dar am eu glasul
pe care
să-l poţi auzi tu,
numai tu,
nimeni altcineva?
Rilke
Rilke. N-o să-l
găsesc
şi chiar de-aş da
de el,
pe ce să-l iau?
Mai bine nici nu
mă duc prin librării
ca să nu rămân cu
regretul
că trebuie să-l
las din mână!
Nehotărându-mă
Mă
rup în două:
Plec
şi rămân!
Nehotărându-mă,
ieri
am fumat o
Dumunică de ţigări...
Vioara
Aş vrea să fiu
vioară,
pentru a-ţi
putea spune
ceea ce
cuvintele nu pot.
Aş vrea să fiu o
vioară,
numai aşa
aş putea exprima
iubirea pentru
tine.
Iubire pentru care
vorbele sunt
palide şi puţine.
Oare...
Să
fie oare toate
aşa cum se vorbesc
şi să fi fost eu
invinovăţită
să le trăiesc?
Să fiu eu cea care
nu-mi fac nici
cântece,
nici câmpii?
Mai puţin decât
dulceagă,
mai mult decât
înfricoşată?
Sergenţii
Când eram
adolescentă
ascultam noaptea sergenţii
fluierând pe străzile pustii,
pe care nu trecea nici un tramvai
şi nici un om.
Aveau un fel anume de a fluiera.
Şi îl auzeam pe unul undeva
aproape
iar alţii îi răspundeau din
depărtare.
Şi-mi închipuiam că sunt
cocoşii care anunţau miezul
nopţii
la ţară.
Doar că aveau o nuanţă
de tristeţe şi de singurătate
în modulaţile fluieratului.
Erau doar două note joase,
dar dureros prelungite.
Şi-mi dau seama, acum,
că îmi era milă de ei.
Îmi imaginam că sunt oameni
pierduţi în întuneric,
care se caută şi se cheamă.
Uneori le auzeam şi paşii pe
caldarâm.
Liniştea însăşi
Ce linişte e!
Atât de linişte încât
aud un tren
fluierând!
Sau o fi fost o fabrică?
Liniştea asta îmi aminteşte
de timpul războiului
când nu puteam adormi noaptea
de frică şi ascultam
liniştea de dinaintea
bombelor.
Dar acum nu-mi e frică!
Apoi eram mai mare,
la ţară, la Bărboi,
după ce murise mama.
Şi iar nu puteam să dorm,
tot de frică.
Şi iar ascultam... greierii.
Şi mi se părea că ei sunt liniştea însăşi!
La Dharamshala
La Dharamshala m-am
bucurat
de licuricii care umpleau
aerul din jur cu luminiţele lor,
ca în poveştile cu zâne din
desenele animate.
Dar şi păianjeni săritori
mari aproape cât palma,
care îi vânau pe licurici.
Acolo am văzut pentru prima dată
păduri
în focuri care desenau
pe dealurile din depărtări
imagini suprarealiste
făcute parcă de un artist
dintr-o lume de deasupra
noastră.
Tot acolo o pisică
mi l-a furat şi mâncat pe Goguţă,
papagalul alexandrin,
verde de parcă ar fi fost din
jad,
pe care îl crescusem încă de când
nu avea pene şi
l-am hrănit din propria mea gură,
şi care mă iubea şi
venea după mine oriunde eram.
Întâi am crezut că poate şi-a
luat zborul,
că nu stătea în colivie,
l-am căutat vreo două zile,
până ce un vecin mi-a spus că a
văzut
o pisică mâncând un papagal.
DOUĂ LACRIMI LUNATICE
Mamă
Nu voiau mama şi fiica şi fiul
sa vină la fiu în casă...
Fiul nu mai putea de dor
şi vorbea despre toate:
casa cu porţi la curte,
rândunici,
sub garduri -plante,
în fânar sunt cuiburi,
zemuri în pivniţă
căci vinurile s-au vărsat
în cinstea tuturor;
cum coasta
nu se ştie pe ea,
lăsând cireşii
sâ-şi facă de flori
şi să le coacă
numai pentru îmbrăţişarea
hoţilor doar, lacomi,
demni de vârf.
Eu zic:
mai bine ar fi fost
să fi plecat pe munţi în căutarea
noastră,
mamă,
pomenită într-o dragoste.
Monolog
Unde spuneai aseară că te duci şi pleci?
Să cauţi neştiutele poteci
prin văgăuni ascunse-n
burţi de stâncă reci?
prin scorburi de copaci încremeniţi pe veci,
sau prin artere-nguste ce duc la inimi seci
prin care nu mai curge sânge-n veci?
Ori sus, pe cerul
negru plin de stele reci
să bâjbâi prin genuni şi să te pierzi pe veci?...
Două lacrimi
Două lacrimi amare şi triste
rătăcesc prin cutele obrajilor erodaţi
de ploile acide ale vieţii.
Se duc la vale spre
o bărbie tremurândă
prăbuşită în pieptul coşcovit
încercând să-şi găsească
drumul către cer
şi nu-şi dau seama că
merg în direcţia opusă.
Ce mai pot spera ele când
totul în jurul lor
este doar
amar, neputinţă,
întuneric şi abis...
Zilele
Zilele se scurg una după alta
ca dintr-un robinet stricat
din care picură, sâcâitoare, apa...
pic, pic, pic...
Nu mai are cine să mă ajute.
Instalatorul s-a mistuit
nepăsător
în
ceaţa dimineţilor fără orizont.
Statui I
Mă simt ca o statuie
de marmoră cenuşie şi rece
într-un parc părăginit şi pustiu,
pe aleile căruia,
de multă vreme
nu se mai plimbă nimeni.
Statui II
Cât de triste erau aseară
statuile tăcute, în sălile goale ale muzeului!
Parcă strigau, uitate,
după creatorul lor care
le părăsise de ani şi ani
pentru cine ştie ce altă lume.
Aşa cum şi noi îl chemăm
pe Creator
când suntem disperaţi.
Oare el, sculptorul, le aude?
Oare, pe noi, El ne aude?
Miniatură
Îmi cântă cucii în suflet a Primăvară, a Infinit, a
Nemurire.
Lumina lunii
O pată pe covor : lumina lunii!
Ce frumos!
Pata asta mi s-a pus şi pe inimă!
Nici nu-mi mai aminteam că există luna!
De câţi ani n-am mai băgat-o în seamă...
M-a înveselit şi m-a bucurat.
Liniştea aurie
Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului,
una lângă alta, una lângă alta,
ca nişte mâini de balerine,
cu degete graţios răsfirate portocaliu
către cerul albastru,
aşteptând să primească
binecuvântarea lui Dumnezeu.
Toată ziua următoare am plutit
într-o mare de linişte aurie.
Iubiri I
Eu îmi pun la picioarele ei atât iubirea mea de mamă
cât şi pe cea pe care mama mea mi-ar fi dat-o mie,
dacă ar mai fi trăit,
şi prin mine,mai departe, ei.
Şi nu numai a mamei mele,
ci şi pe cea a mamaiei, care
n-a apucat s-o vadă nici măcar adolescentă,
darămite femeie măritată.
Eu am rămas mandatarul lor.
Ba chiar şi al lui Tataia Nase.
Am atâtea iubiri pe care să i le ofer
şi se pare că nu ştiu cum!
Iubiri 2
Când eşti copil
îţi iubesti părinţii:
„pe tata şi-ntâi
pe mama”
Pe măsură ce
creşti, iubeşti jucăriile,
animăluţele,fluturii,
florile, fraţii...
Când începi şcoala
îţi iubeşti învăţătoarea,
colegii,
profesorii.
În adolescenţă
iubeşti băieţi
sau fete,
iubeşti
excursiile, poezia,
romanele de
dragoste
visurile.
Peste câţiva ani
îl iubeşti pe el,
sau pe ea,
chiar dacă îi mai
schimbi uneori.
Apoi îţi iubeşti soţul.
Sau soţia.
Apoi îti iubeşti
copilul.
Pe primul, pe
următorul, pe toţi,
nu numai pe ai
tăi,
pe toţi copiii din
toată lumea.
Pe măsură ce trec
anii,
iubesti oamenii.
Pe toţi.
Când eşti batrân,
îl iubesti pe
Dumnezeu.
Ceea ce e minunat
este că
aceste iubiri
nu se înlocuiesc
una pe alta
ci se adună, se
acumulează
până iţi umplu
toată inima
cu iubire.
Ţi-aş
spune
Ţi-aş spune că
sunt tristă,
că mă doare
depărtarea asta
şi că m-am dedublat:
sufletul lângă
tine,
lutul aici.
Ti-aş spune o
poveste
pe care nu mi-ai
spus-o tu,
cu o prinţesă
şi cu nişte
trandafiri galbeni,
firavi şi palizi.
Cântă greierii
toamnei prin grădini.
Ei şi ploile
nesfârşite
de până azi
îmi aduc aminte că
am trecut vara
asta
mai mult unul fără
celălalt.
Că vine o toamnă
plină de nostalgii
şi singurătăţi.
O toamnă tristă,
ale cărei culori
îmi par
lipsite de sens
şi impertinente!
Pe ici, pe
colo,câte un castan mai grăbit
s-a şi îmbrăcat în
rugină,
crezând că o să mă
bucure!
Prefer ploaia
monotonă şi
cenuşie,
prefer gândurile
amorţite,
prefer apatia.
Le vreau pe toate
din jurul meu
fără culori,
fără forme,
mohorâte
înstrăinate.
1966
Zadarnic
Degeaba
îmi fac eu iluzii şi planuri,
câ nu-mi mai
găsesc elanul,
puterea şi voinţa
să-mi dovedesc că
sunt şi eu în
stare de ceva pe lumea asta!
Nu-s! Nu-s! Nu-s!
Asta mă
înnebuneşte de-mi vine
sâ urlu ca un lup
flămând în mijlocul iernii.
Am în cap o bulboană de mâl
care mă trage spre
fund, spre fund;
care îmi întunecă
judecata
şi îmi macină
nervii!
Nu poţi, pentru
nimic în lume,
să nu-ţi mai
închipui scârboşenii despre mine?
Crezi, cu
adevărat, că sunt
un cuib de vicii
şi de prefăcătorii?
Nu mă crezi în
stare de nimic bun?
Mi-am pierdut
complet echilibrul.
Mă răsucesc
bezmetică
cu toate
îndoielile astea
care mă otrăvesc,
mă obsedează şi
dau cu mine de
pământ.
Ce să fac? Ce să
fac?
Cum să mă calmez?
Îmi vine să urlu!
Mi-e groază,
înţelegi?
Mi-e groazăăăă!
1966
Toamnă
Ce soare e afară!
Dar e frig şi bate
vântul.
Dacă ai fi acasă,
am merge undeva,
în pădure
să ascultăm cum
cad frunzele.
Lună ireală
Pe seară,
când veneam spre
casă,
mi-a ieşit înainte
o lună ireală,
mare cât roata
carului de argint
al lui Apollo.
Rece. Fără nici o
nuanţă caldă.
Mi-a fost frig şi
frică.
Te-am vrut atunci
lângă mine
şi am mers
împreună,
târându-ne
picioarele prin
foşnetul frunzelor
îngălbenite
de pe trotuoar,
cu ochii la ea,
la lună,
până în poarta
casei.
Înăuntru te-ai
aşezat în spatele meu
şi ai privit peste
umărul meu
să vezi ce-ţi
scriu.
Şi m-a cuprins un
dor
tot atât de curat
ca cerul,
tot atât de aprins
ca frunzele toamnei,
tot atât de
tulburător ca luna!
1966
Aştept
Aştept visele nopţii să mi te aducă
şi deşteptarea zorilor să mă
întristeze.
Şi iar nopţile
şi aş vrea să mă trezesc odată,
când tu să fii aici
şi să nu-mi mai pară rău
că a venit ziua să mi te ia.
Cuvintele de iubire
Tu îmi spui cât de mult mă iubeşti,
eu îţi răspund
tot cu atât.
Şi a devenit o
banalitate.
Poate nici nu
te mai emoţionează.
Spre deosebire
de mine,
tu ştii să-ţi
dozezi atât de bine
cuvintele de
iubire,
încât, când le
întâlnesc în scrisori
le citesc de
multe ori,
astfel încât să
lungesc
timpul în care
mi le spui,
să acopăr
celelalte cuvinte,
mai ironice,
mai răutăcioase,
care le iau
locul celor atinse de dragoste.
Luna de pe cer
...E o lună pe cer
că nici nu-mi
vine să intru în casă!
Rămăsesem cu
ochii la ea
ca lunaticii...
Mi-ar fi plăcut
să mai stau s-o privesc
dar n-aveam
umărul tău lângă mine,
să-mi sprijin
capul,
n-aveam braţele
tale în jurul umerilor mei...
Aşa că...
ar fi fost prea
trist să mai rămân...
Aşteptând
toamna
...Tot aştept să suni,
îmi imaginez că poate vii
aşa, călare pe mătură,
Visez şi eu aiurea
şi-mi zic, tot eu,
că mă scrântesc,
şi-atunci mi se face şi mai gol
în casă.
Îmi spun că nu poţi veni şi mă
apucă somnul,
aşa ca pe urşi aşteptând
primăvara.
Doar că pentru mine,
se pare că va întârzia
şi o să se facă toamnă
până mi-o înflori mie liliacul!
Iarnă
Iarna asta nu-i a mea!
N-o mai recunosc deloc!
Iernile mele erau fermecatoare,
pline de bucurie, pure şi albe,
luminate de sfinţenie.
Nu mai există joacă în zăpadă,
nici măcar plimbări prin albul ei imaculat.
Nu mai am nici o bucurie de a
ieşi afară în frig,
de a simţi aerul curat
şi de a mă lăsa invăluită
de lumina îngheţată a soarelui.
Totul îmi pare străin în zilele astea.
Mă tem să merg afară să nu răcesc
sau să-mi rup vreun picior.
Zăpada e murdară,
frigul e prea geros,
picioarele mele prea ţepene
şi voinţa prea slabă.
Aşa că de ce să nu stau eu în casă
să-mi plâng de milă?
E mai uşor! !
VISIUNI
Întrebări
Creierul are
mai mulţi neuroni decât
universul stele.
Cum să ştim atunci, ce-i în capul nostru?
E o entitate străina şi separată de noi,
care ne acceptă pe undeva,
la periferie,
să ne imaginăm că
suntem stăpâni pe gândurile
şi pe faptele noastre.
Poate are conexiuni
cu inconştientul colectiv,
cu memoria universală,
cu eternitatea,
cu nemărginirea,
cu Creatorul?
Dintr-acestea vin oare
inspiraţia,
viziunea,
iubirea? De fapt,
nimic nu ne aparţine,
nu e original,
nu e creat de noi,
ci el, creierul,
ne permite uneori să îl pătrundem
puţin mai adânc
şi să mai intuim căte ceva...
Păcat că s-a supărat pe mine!
Ori nu mai am eu curaj
să ridic un colţişor din perdeaua care-l ascunde.
Mi-a tăiat orice cale de retragere din realitate
Iar eu mă simt precum o statuie intr-o expozitie fără
privitori.
Spre vale
Curgând la vale
Işi urlă apele disperarea:
„Izvoarele! Izvoarele!
Cine ne mânâ de la ele şi de ce?”
Fantome
Cineva, un vecin fără creier,
a tăiat în
primăvară
un cireş înflorit.
De atunci îl
bântuie în nopţi chinuite
fantoma cireşului
învăluit în linţoliul alb
al florilor moarte
fără a rodi.
Sper că şi pe cei
care au mutilat
teii de pe aleea
noastră,
îi aleargă noaptea
crengi amputate
cu flori de tei
uscate
care nu mai
răspândesc mireasmă
şi nici nu mai
umbresc copiii
ce se joacă acum
sub
suliţele fierbinţi
ale soarelui.
Au rămas doar
scheletele pomilor,
cu cioturile ramurilor
ca nişte mâini
moarte
ridicate către cer
cerând mila
Domnului,
că oamenii nu mai
au!
Miniatură
„Unde se duc
rândunelele când se duc?”
Dar sufletele?
Unde se duc când se duc?
Se mai întorc oare
şi ele primăvara?
Murim?
Murim?
Nu cred!
De ce n-am părăsi
trupul acesta
precum fluturii
crisalidele,
renăscând mai
frumoşi,
într-o lume
mai minunată
şi plină de har?
Ce vis ciudat
Ce vis ciudat!
Aveam corpul din
lut
modelat de mine
însămi.
Adică nu din carne
şi oase
ci din lut eram.
Undeva, la braţul
stâng
aveam o crăpătură
pe care încercam
s-o acopăr
folosindu-mi
cealaltă mână,
dojenindu-mă că
n-am
udat bine armătura
înainte de a pune
lutul.
Cum oi fi făcut
acest lucru?
Eram deja gata
când visam.
Nu eram o copie
din afara mea,
ci chiar eu mă
făcusem.
E absurd!
Cu care braţe am
lucrat
de vreme ce încă
nu mi le făcusem?
Ploaia
Singură acasă, mă
uit pe geam
şi-mi amintesc că
acum două seri
ploua şi bătea
vântul,
afară toate se
învârteau bezmetice,
ca şi gândurile
mele.
Imi închipuiam că
vântul îşi suieră
blestemele
la urechea
pământului;
că norii îşi plâng
cine ştie ce
păcate originare;
că pomii îşi
ciocnesc crengile
ca pe nişte oase
ale lor -
albite şi spălate
cu apa ploilor
de sângele
frunzelor.
Şi vedeam în
geamul luminat
de felinarul din
stradă
umbrele crengilor
ca degetele unei
mâini fantastice
ale
cine ştie cărui
Hamlet,
care-mi făcea semn
să-l urmez,
de parcă eu aş fi
fost
„nefericitul
prinţ”.
Şi cine jelea
un mort neştiut,
pe vremea asta
câinoasă?
N-am putut să-mi
dau seama.
Desluşeam însă,
printre şuierâtura
vântului
şi curgerea ploii
un sunet straniu,
trist,
neidentificabil,
care aducea a
bocet.
Şi mi-au venit în
gând
sufletele
sinucigaşilor.
Azi însă, e atât
de calm
de parcă stă să
ningă.
Cerul, ca o burtă
de vacă,
moale, lăptos,
păstos
îmi pare că vrea
s-o pornească la
vale,
spre noi.
N-ar fi exclus ca
mâine să-l găsesc
pe trotuare.
N-ar fi minunat?
Murim? Nu cred!
De ce n-am părăsi trupul acesta
precum fluturii crisalidele,
renăscând mai frumoşi,
într-o
lume mai minunată
şi plină de har?
Dureri
Nu neajunsurile
stării de sănătate fizică
sunt
problema.
Pe
astea le-aş putea depăşi cu puţin stoicism.
Ce
mă fac însă cu cele psihice,
mentale
sau sufleteşti?
Astea
mă dor mai tare decât încheieturile.
Motive
Nu
mai desenez,
nu
mai pictez de multă vreme.
Ba
am fost plecată,
ba
nu am avut bani
pentru
culori, pentru pânze.
Motive
am găsit mereu.
şi
am tot amânat
până
mi-am pierdut încrederea în mine
de-a
binelea,
nu
m-a mai tras inima şi,
din
teamă să nu râdă careva de mine,
nici
n-am mai incercat.
Şi
nici nu mai scriu.
Nu-mi
vin în minte decât
văicăreli
jalnice de care mi-e jenă
chiar
şi faţă de mine.
Cine
are nevoie de ele?
Când
mintea nu mai are bucuria de a crea,
când
e tot mai înceată,
tot
mai neinspirată,
cînd
nu găseşte cuvintele
potrivite
imaginii pe care încearcă să o redea,
ce
să mai fac?
Dacă
...
Dacă starea
fizică nu-mi prea mai permite
să
mă mişc după voia inimii,
n-aş
putea oare să-mi determin mintea
să
fie mai agilă, să prindă curaj să viseze,
să călătorească în timp şi in spaţii
necunoscute,
să
le descopere, să le descrie, să le dea viaţă?
Sau,
poate, ar trebui să-mi accept cu resemnare
multele
şi jalnicele neputinţe.
Cred
că ar fi o soluţie rezonabilă.
Să
renunţ la mâdrie,
să
refuz să iau în seamă orice mă poate
afecta,
să
mă bucur de ce-mi oferă timpul şi viaţa:
copiii,
G, natura,
să
ajut, să sper, să meditez, să visez.
Tot o moarte
Odată, în
copilărie,
în timpul războiului
cerul Bucureştiului
era roşu de flăcări,
de bombe,
de explozii,
de sânge,
de frica de moarte.
Dar spectacolul era magnific!
Când peste 4 -5
miliarde de ani
Andromeda şi Calea Lactee
se vor ciocni şi devora reciproc,
exact aşa va arăta cerul!
Atunci, în viitor,
ca şi atunci, în trecut,
această culoare
va însemna tot moarte!
Dar ambele spectacole
sunt departe:
unul în trecut,
celălalt şi mai departe,
în viitor...
Liniştea I
Ce linişte e!
Atât de linişte încât
aud un tren
fluierând!
Sau o fi fost o fabrică?
Liniştea asta îmi aminteşte
de timpul războiului
când nu puteam adormi noaptea
de frică şi ascultam
liniştea de dinaintea
bombelor.
Dar acum nu-mi e frică!
Apoi eram mai mare,
la ţară, la Bărboi,
după ce murise mama.
Şi iar nu puteam să dorm,
tot de frică.
Şi iar ascultam... greierii.
Şi mi se părea că ei sunt
liniştea însăşi!
Vis
L-am visat pe
Julio Iglesias!
Aşa cum era când a venit la Braşov,
tânar. Vorbeam cu el,
îi spuneam cât l-am iubit noi,
pe el, cântecele sale,
la vremea tinereţii şi chiar mai apoi.
Dar când am fost în India ultima dată,
l-am iubit mai mult pe fiul lui.
Se părea că nu s-a
supărat
aşa că l-am pupat pe obraji.
Doar că eu eram babă, el rămăsese tânăr.
Mi-e dor
Mi-e dor de-un loc
albastru
în care parcă am
mai fost cândva.
În vis...
Totul era albastru
închis, profund, aproape negru,
cu tentă verzuie:
liniştea era
albastră,
tăcerea era
albastră,
intunericul era
albastru,
nemiscarea era
albastră,
neantul era
albastru.
Eu eram albastră.
Era un ocean
albastru,
nu cu apă,
doar cu unde
albastre
care păreau că vin
şi se duc
de nicăieri spre
niciunde
Doar o boare
albastră
ca o adiere de
aduceri aminte
estompate de
timpul care nu mai curge.
O vibraţie
albastră care se revarsă
din flautul unui
înger albastru,
care îmi
răspândeşte în suflet
atâta pace şi
linişte
ca o ploaie de stele albastre.
In oceanul ăsta,
eram doar o undă
albastră printre altele,
infinit de multe
şi de albastre.
Mărul de sub
fereastră
Mărul de sub fereastra fetei
s-a îmbrăcat în flori ca o mireasă
castă în rochia ei albă, diafană, cerească.
M-am bucurat de el,
mi-am scăldat sufletul în frumuseţea lui
timp de câteva zile.
Mi-ar fi plăcut să mă întind la rădăcina lui
şi să-l tot privesc...
De la o vreme mi s-a părut
că florile încep să se estompeze.
Azi m-am uitat mai cu luare aminte la ele
şi am descoperit că
au apărut frunzele
iar albul florilor se disipează în verdele crud al acestora.
Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert?
Toamna, preafrumoasei şi fericitei mirese
care fusese în primăvară mărul,
i-au picat merele în ţărână ca unei babe, dinţii!
Soarta florilor
Am avut cinci
flori ale soarelui.
Au fost magnifice.
Acum s-au cocoşat,
au început să chelească,
li s-au înmuiat picioarele,
sunt triste, bătrâne,
parcă ruşinate de mizeria
pe care n-au cum s-o ascundă.
Le privesc şi mă văd pe mine.
Mi-e atât de milă de ele!
Mai bine le-aş curma suferinţa.
Dar nu am inimă să le pun la gunoi!
Inelul
Mi-am dat un
inel!
Are un aer vechi,
de parcă ar fi fost
făurit de elfii
nordului.
Se potriveşte de
minune cu mâna mea
osoasă şi
zbârcită.
Cenuşiu pe piele
maronie!
Dacă îmi las puţin
negru sub unghii,
e perfect!
1953 ( 12-13 ani)
Preotul a terminat
veşnica mea
pomenire.
Bulgări de pământ
uscat
cad cu zgomot
peste mine...
Dup-o vreme, toţi
s-au dus
şi-am rămas, iar,
singurică.
Lumânări la cap
mi-au pus,
să nu-mi fie
noaptea frică.
2014
Vine o zi când
totul se prăbuşeşte:
speranţa, visul,
dorinţa, plăcerea, bucuria
şi te trezeşti
singur
în mijlocul unui
întuneric străin de viaţa
pe care ai trăit-o
înainte,
lipsit de orice
reper
în timp şi spaţiu.
Te-nvârţi in
cercuri haotice
fără nimic în
minte, orbecăind
prin beznă ca un
zombi.
Poţi să mai faci
ceva?
Când ai să vii
Când ai să vii la
groapa mea
brânduşe-albastre
să-mi aduci,
în ele-am strâns
eu dragostea
şi fericirea mea
de-atunci.
Voi şti că nici tu
n-ai uitat
ce zile-albasre am
trăit
şi că deşi nu mai
trăiesc
de-aici de sus,
din infinit,
tot te iubesc!
Galaxii
Am o revistă cu
fotografii
de galaxii.
Mă uit grăbită
peste ele,
dorindu-mi să fi
fost mult mai mari,
puse pe perete
pe pereţi,
în care să plonjez
cu patimă
de câte ori mă
cuprinde aleanul
după nemărginire
şi fuga de
realitatea mea!
Amân studierea lor
şi visarea,
pregătindu-mi
sufletul şi imaginaţia,
aşteptând febril
şi parcâ languros,
vremea când mă vor
chema acolo,
la ele, în ele!
Şi găuri negre!
Stau în fotoliu pe
întuneric
şi-mi vin în minte
găurile negre.
Unii savanţi spun
că acolo
se află un corp
ceresc cu
o gravitaţie atât
de mare,
că nici măcar
lumina nu mai poate scăpa!
Şi-atunci
unde-i „gaura”?
Alţii nu pomenesc
despre
vre-un corp
ceresc,
vorbind numai
despre abis,
hău, atracţie,
destrucţie
şi Nimicul
Absolut,
unde nu există
timp,
spaţiu sau
materie,
nici măcar de
sămânţă!
Acolo, în
fundul „sacului”
există doar
„Singularitatea”.
Şi ce-o fi ea?
O fi Dumnezeu, de
la care
toate au pornit şi
la care
toate se vor
întoarce?
O fi Nimicul lui
Eminescu?
O fi Brahman, din
filosifia indiană?
O fi noul Început,
cămara unui alt Big-Bang?
Nu se poate! În
cazul acesta
ar trebui să
existe numai
o singură Gaură.
Dar fiecare
galaxie şi-o are pe a sa,
iar când se
întâlnesc două galaxii,
atunci cele două
găuri se contopesc
şi cresc şi se
„împuternicesc”!
Pot să-mi imaginez
că vreodată
toate galaxiile
din univers
se vor strânge la
un loc,
aşa cum spun
Vedele şi
Brahman va adormi
pentru multe
miliarde de ani.
Sau poate nu
dispare totul
ci numai se
transformă în energie.
(nu-mi amintesc
acum cine a spus!)
Şi sărim pe o altă
treaptă
a formei de
existenţă:
Vom fi, poate,
noi, oamenii
şi tot ce este
animat,viu,
energie
spirituală.
Tot ce nu este
viu, animat,
în atfel de
energie: fizică, cuantică.
Eu mă şi imaginez
străbătând
Infinitul sub formă de quarck!
Sau legănându-mă
sub formă de picătură
în oceanul
Conştiinţei Universale (!)
când voi afla şi
eu
tot ce cunosc
celelalte picături,
când ne vom fi
întors acolo de unde am plecat,
cu toate
cunoştinţele acumulate
de-alungul
nenumăratelor vieţi
pe care le vom fi
trăit fiecare!
Dar parcă tot un
quarck, mai întâi,
să văd eu cum e cu
găurile
astea negre!
OSTĂŞEŞTE
Cântec de jale
La antipod, la antipod, la antipod el a plecat,
L-a durut în c... de mine şi de-acasă a zburat.
Nu te duce, nu te duce, - eu plângeam - nu fi nărod,
Pe el l-a durut în bigă şi-a plecat la antipod!
Ca să-şi gâdile
orgoliul, fără jenă a plecat
Părăsindu-mă acasă cu sufletu-ndurerat.
El s-a dus la dracu-n praznic, dezinvolt şi excitat,
Eu rămân să-mi plâng de milă, de angoasă. Ce păcat!
M-a lăsat plângând şi tristă, vai de sufleţelul meu.
Ce mă fac eu singurică? Dânsul singur, derbedeu...
Penelopă modernă
Mă simt ca o Penelopă tânjind după Ulisse-al său,
doar că al meu este mult, mult mai departe
decât a ajuns vreodată eroul ei.
Şi în loc să-mi scurtez aşteptarea ţesând,
stau cu ochii pe e-mail.
pe telefon.
De! avantaj eu!
Dar ea avea nenumăraţi pretendenţi
care o pândeau la cotitura răbdării,
a neîncrederii,
ca să pună mâna pe inima ei.
De! avantaj ea!
Scrisoare către ostaşul
meu
Frunză galbenă de
fag
Soţiorul meu cel
drag,
Tu aseară ai
plecat,
Ai plecat şi m-ai
lăsat
Singură cu
gândurile
Şi cu aşteptările,
Că aseară âi-am
zâmbit
Până nu te-am mai
zărit
Dar plecând tu de
la mine
Mi-ai luat
zâmbrtul cu tine
Şi-am rămas cu
lacrimile
Şi cu întrebârile
Să te caut, să-ţi
vorbesc
Nicăieri să te
găsesc,
Doar în inimă la
mine.
Toate-n juru-mi
sânt străine...
Că azi -noapte
n-am dormit
Cu tine-am
călătorit
Şi am mers pe
drumul tău
Pân-am ajuns la
Bacău,
Că n-am vrut să te
las singur
Şi nici n-am putut
să-ndur
Tu să te gândeşti
la mine
Şi eu să dorm în
neştire.
Doar la trei am
adormit
Când somnul m-a
potopit
Mi s-a lăsat greu
pe pleoape
Şi mi te-a adus
aproape.
Am visat că mă
asculţi
Şi pe frunte mă
săruţi.
Eu citeam de fata
Dochii
Şi tu îmi sărutai
ochii,
Lângă tine mă
strângeai
Şi cu dor mă
mângâiai.
M-am trezit să te
sărut,
Dar atunci ai
dispărut,
Mai bine nu mă
trezeam
Lângă mine să te
am!
Dimineaţ-am
răsfoit
Prin carnete, am
citit,
Mi-a venit de dor
să plâng,
Lângă tine să mă duc,
Să te aflu, să te
iau,
Nimănui să nu te
dau.
Să te aflu, să te
ştiu
Lângă mine să te
ţiu,
Că plecarea ast-a
ta
Zău că-mi frânge
inima
Şi mă doare ceva-n
piept
Că mai am mult să
te-aştept.
Dar grijii să nu
te dai,
Credincioas-o să
mă ai,
Iubitoare cum nu-i
altă
Şi cu suflet fără
pată.
Iar tu, nu te
mânia
Câ-mi veni să
scriu aşa,
Probabil m-am
molipsit
De la Taicu-tău
iubit
Şi de mine să
nu-ţi râzi
Nici proastă să nu
mă crezi
Că vreau să
te-veselesc
(Nu prea cred că
reuşesc)
Şi ţi-am scris în
poezie
C-aşa mi-a venit
a-ţi scrie.
Poezie din popor
Că mi-e soţul
iubitor,
Iubitor şi
drăgăstos
Şi am vrut să-i
scriu frumos
Că şi eu mult îl
iubesc
Şi de doru-i mă
topesc.
Mă topedc ca
stelele
Când răsare
soarele,
Mă topesc ca o zi
lungă
Însererea cânde
o-alungă.
Bun e Domnul ăstei
luni,
Or să treacă şase
luni
Şi te-aştept la
primăvară
Să-mi aduci
iubirea-ţi iară.
Fericiţi o să
trăim,
O viaţă să ne
iubim.
O viaţă şi mai
departe
Chiar şi dincolo
de moarte!
Doar de dine
jinduiesc,
Doar pe tine te
iubesc,
Dor îmi este doar
de tine,
Doar cu tine-mi
este bine
Şi dragoste ca a
noastră,
Nu mai e pe lumea
astă!
1966
O altă scrisoare,
tot pentru el
Soţiorul meu
iubit,
treaba, eu, mi-am
isprăvit
şi mă culc să te
visez
şi aievea să te
văz
lângă mine să te
simt,
cu iubire să
te-alint,
să-ţi desmierd şi
ochi şi tâmple,
inima să mi se
împle
de căldura-ţi şi
de doru-mi,
adorate,
Ochişoru-mi.
Foaie verde
otinteavă,
soţioara ta cea
dragă
(ce-a fumat şapte
ţigări!)
te sărută cu mult
dor,
te doreşte-n nopţi
târzii
ţi te-aşteaptă ca
să vii,
te-nsoţeşte să te
culci
sărutând buzele-ţi
dulci.
Cetină de btăduţ
drept,
trei zile de când
aştept!
Eu aştept, dar ea
nu vine,
scrisorica de la
tine,
dorul să mi-l stâmpere,
inima să-mi
bucure.
M-ai uitat, de
nu-mi mai scrii?
Că mi-s zilele
pustii,
nopţile fără
sfârşit,
liniştea de
negăsit.
Foaie verde de
aglice,
să-ţi spun ce mai
e pe-aice
că iubite,-ţi faci
armata
iar nevastă-ta,
ingrata,
se duce la
„Cleopatra”.
Asta nu i-a fost a
bine,
că s-a dus fără de
tine.
A certat-o
Dumnezeu
fiindcă s-a simţit
cam rău
şi la doctor când
s-a dus,
doctorul, ce crezi
c-a spus?
Că deloc nu-i de
glumit,
că e rost şi de
cuţit,
apendicul inflamat
ţi trebuie operat!
Soţioara, sărmana,
începea şi se ruga
să mai potă amâna
servici sî-şi
poată lua.
Doctorul, când
auzea
ca un leu
se-nfuria.
Că, de nu mă dus,
spunea,
el, răspundere,
nu-şi ia!
Aşa că, iubirea
mea,
mâine mâ voi
interna!
Vestea când vei fi
aflat,
totul va fi
terminat,
eu mă voi fi
operat!
Tu, să nu
te-ngrijorezi,
teafără o să mă
vezi.
În spital, stau
doar cinci zile
şi-am să mă
gândesc la tine,
şi-am să-ţi scriu
imediat
ce-am să mă dau
jos din pat,
ca să ştii că-mi
merge bine
şi că-mi este dor
de tine.
La Creangă n-am
mai sunat
că de număr nu am
dat.
O să-l caut astăzi
iar
şi-o sun mâine din
spital.
Însă noi nu n.am gândir
că n-ar fi prea
fericit
să lucrez pe-un
loc cu ea,
să fac eu toată
treba.
Mai bine să
renunţăm
alt mijloc să
căutăm.
Mi-a mai găsit
cineva
o vecină-a lui tata.
Despre asta-om mai
vorbi
din spital când
voi ieşi.
Că stau doar
câteva zile
şi-apoi, cum mă
simte mai bine,
luna viitoare,
crez,
dau fuguţa să
lucrez.
Că Tanti s-a cam
strâmbat
de spital când a
aflat,
crede c-o fac
special
să nu-mi iau de
lucru iar.
Teamă, dacă nu
mi-ar fi,
zău că nu m-aş
duce şi
dracu-n patru l-aş
făcea
ca să pot lucra
ceva.
Soţul meu cel mult
iubit
la loto, nu ne-a
ieşit
şi, ca să-mi
măresc otrava,
şi la lămpi m-am
dus degeaba _
şi, cum ştii că
bani îmi trebe,
până la unu
septembre,
am ceru de la Nuţa
şi-o să-i dau când
iau bursa.
Cam atât de pe
aici,
dar vezi, grijile
sunt mici
şi, de bine sau de
rău,
trec ele, că
Dumnezău
are El grijă de
noi
să păşim peste
nevoi!
De min”să nu stai
pe loc,
că nu mi-e frică
deloc
şi mă fac repede
bine
ca să pot veni la
tine.
Ceva bani cum o
să-aleg
intr-un suflet o
s-alerg
să te văd, omul
meu drag,
să-ţi spun că nu
te-am uitat.
Că de dorul tău mă
frâng
şi tu nu-mi scrii
şi eu plâng.
Te sărut de mii de
ori
şi aştept cu drag
scrisori,
prin ele la mine vin”,
dorul să mi-l mai
alin!
Te aşteaptă şi
sărută
soţioara ta
iubită.
1966
RUGĂCIUNI
Rugăciune 1966
O,
Părinte,
Caută-mi
inima în răsuflarea gheţarilor
închişi
de veşnicii în negurile peşterilor;
Caută-mi
gândurile în crucea văzduhului
unde
se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;
Caută-mi
trupul umflat şi murdar sub
rădăcinile
păcatelor ce cresc ca sălciile
găunoase
lângă apa vieţii;
Găseşte-mi-le,
Doamne, şi adună-le dinaintea
bunătăţii
Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale
de
Părinte iertător şi purifică-mi-le cu
flacăra
puterii Tale divine de tot ce e rugină
şi
putreziciune în ele şi lasă din mine, doar
un
pumn de cenuşă curată;
Amestec-o cu
sângele din rănile palmelor
Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,
purificat, iar pe mine nu mă mai scoate
din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc
în el
şi prin el, până la sfârşitul lumii
Gânduri
păcătoase
Nu prea ştim noi,
cei trăiţi numai
printre necazuri,
cum să ne purtăm
şi să gândim
în caz de bucurie.
Mereu ne e teamă
că ceva n-o să meargă,
că ceva rău se
poate întâmpla.
Nu ştim să ne
bucurăm.
Sau sunt numai eu
cu zdroaba mereu!
Îmi vine mai uşor,
mai natural,
mai de la sine
să spun o
mulţumire
Domnului,
decât o rugăciune!
Când cer ceva îmi
pare
o îndrăzneală, o
obăznicie.
Dar când se
petrece ceva
frumos şi bun,
este numai
bunăvoinţa Sa.
Omul trăieşte cu
necazurle
cum trăieşte cu
aerul:
când respiră ozon
i se pare minunat,
neobişnuit, de
excepţie.
Nici nu ştii cum
să gândeşti
când eşti fericit!
La necaz îţi umblă
mintea
cu multă fantezie!
Nu mai sfârşeşte
cu detaliile,
cu variantele,
cu posibilităţile.
La bucurie, rămâne
mută, prostită,
nu găseşte
cuvintele,
nu găseşte
imaginaţia -
a pierdut-o pe
undeva, printre nefericiri.
Psihicul, în
schimb,
îşi schimbă starea
şi astfel o
schimbă
si pe cea a
fizicului:
nu te mai doare
nimic,
şi de te doare, ce
dacă!
Tu ai alte
preocupări, elevate,
aceste probleme
ale
materialităţii,
nu te mai
interesează,
se retrag pe
undeva
prin subsolul
simţurilor-
şi nu le mai iei
în seamă!
Şi culmea,
trec de la sine!
Când eşti bucuros
fredonezi, ţopăi,
te scălâmbăi, te
prosteşti,
ce mai...
Dar când eşti
trist,
Doamne,
ce gesturi
tragice,
plângi, te tângui,
eşti apatic,
ai privirea
stinsă, te tăvăli,
îţi smulgi
părul...
Un întreg evantai
de posibilităţi...
Şi parcă,
din ce eşti mai
nefericit,
de-aia îţi vin mai
multe opţiuni!
O fi fiind firea
omului
machetată pe
tragedie?
O fi drama mai
firească
decât fericirea?
O fi nefericirea
starea normală
a spiritului
omenesc?
Şi la teatru
ceea ce ne atinge
cel mai mult
nu e siropul
fericirii,
ci otrava
tragediei!
Vorbesc cu păcat?
Iartă-mă, Doamne!
G E M A
G E M A I (13.7.12)
Ocroteşte, Doamne,
fiinţa cea atât de plăpândă,
atât de mică,
ascunsă
în gema unui univers minuscul,
pitulat în cel infinit.
Aşa cum i-ai purtat de grijă acestuia,
de când era tot atât de mic şi de
nevăzut
şi l-ai vegheat şi i-ai dat putere să
crească,
să se dezvolte şi să ne poarte
pe noi de-alungul vieţii,
ai grijă, Doamne,
şi de stropul miraculos de viaţă
din gema în care începe să devină om,
ascunsă în pântecul Mamei.
Trimite-Ţi, Doamne,
Ingerii să-i ţină de urât,
să-i spună poveşti ne-mai-spuse
vreodată cuiva,
să-l înveţe să trăiască şi să crească.
Trimite-i, Doamne, lumina Iubirii Tale,
să alunge întunericul nefiinţei din
jurul lui
şi să-i arate calea devenirii.
Ocroteşte-o, Doamne,
şi pe Mama cea binecuvântată de Slava
Ta,
veghează asupra ei,
dă-i putere să-l crească acolo,
ascuns în matricea gemei,
învăluit în căldura cea miraculoasă
a Iubirii.
GEMA II (31.7.12)
Tu, fiinţă
minusculă şi atât de dorită,
înconjurată de oceane de iubire,
acolo,
în mijlocul gemei tale,
nu te teme de întunericul dimprejurul
tău,
că nu este întuneric ci iubirea cea
ocrotitoare,
care te ascunde în desişul mângâierilor
ei
spre a te proteja.
Nu trebuie să te temi,
trebuie să crezi în dragostea cea
omniprezentă,
gata oricând
să te încurajeze cu alintarea sa,
să te protejeze cu fiinţa sa,
să-ţi lumineze cochilia preţioasă
în care te simţi izolată şi în
nesiguranţă,
cu stelele sufletului,
să te poarte la sânul Mamei,
în care tot universul este cuprins.
Mâinile cele iubitoare ale lui Dumnezeu,
te poartă şi te susţin
cu Dragostea Lui cea nestârşită
pe drumul către Lumina Vieţii,
unde te aşteaptă sufletele celor care
te iubesc.
G
E M A III (25.8.12)
Cum o duci tu acolo,
fiinţă primordială, singură, micuţă,
înconjurată de întuneric,
în mijlocul pulsatiilor cosmosului
tău ,
şi oare ce visuri îţi ţin de urât,
povestindu-ţi despre viaţă,
despre bucuria de a trăi,
despre lumină,
despre iubirea care te-a adus
către lumea asta,
care, poate, acum îţi pare că nu există,
dar care te aşteaptă
cu sufletele încărcate de iubire
şi de bucuria aşteptării.
Ocroteşte-o Doamne,
în căuşul iubirii Tale nemărginite,
veghează-i şi lumineză-i Doamne,
drumul către viaţă,
către iubirea Mamei şi a Tatălui,
şi dezvăluie-i Doamne, miracolul vieţii şi al frumuseţii.
G E M A
IV (5. 9. 12 )
Bine te-am regăsit,
suflet gingaş.
Cum o duci tu acolo,
în culcuşul gemei tale
care te ocroteşte şi te creşte?
Nu ţi-am scris două sîptămâni lungi,
dar să nu crezi că te-am uitat,
zilnic m-am gândit la tine
cu inima plină de iubire,
aşeptând vestea ta,
care a venit astăseară
şi ne-a umplut sufletele de bucurie.
Ne spui că eşti băieţelul nostru cel
cuminte,
acolo în căldura trupului Mamei tale,
care te ocroteşte cu propria ei fiinţă,
pe tine, miracol al iubirii
şi al binecuvântării Tatălui Ceresc,
pe care îl rugăm să te ocrotească
şi să te ajute pe calea către lumină.
GEMA V
(24, 09.12)
Aseară mi-a adus maică-ta veste de la tine.
Te felicit că ai crescut
şi că ţi-ai făcut simţită prezenţa!
Trebuie să mai ai puţintică răbdare,
şi o să ne cunoaştem.
Noi ne pregătim de
miraculoasa întâlnire de pe acum.
Eu o
să-ţi scriu o poezioară şi o povestioară.
Abia aştept!
Până vii, îl rog pe Bunul Dumnezeu să
te ocrotească,
iar pe Ingeraşul tău să te ţină de
mânuţă
şi să-ţi arate drumul spre lumina lumii
şi spre lumina iubirii.
GEMA
VI (2. 10. 12)
Aseară
a venit mămica Nana
cu un maldăr de poze cu tine.
Ai crescut mult de când
nu te-am mai văzut eu.
Tare m-am mai bucurat!
Mi-a venit să plâng de emoţie,
dar m-am temut să nu mă certe maică-ta
şi mi-am stăpânit euforia,
dar după ce aţi plecat
am dansat de bucurie.
Eşti băiat mare, ce mai!
Şi frumos!
Şi ai un nume de toată frumuseţea:
Valeriu! „Cel puternic”.
Să fii aşa cum îţi este şi numele!
Îţi mulţumim, Bunule Părinte,
că ne-ai ascultat rugăminţile pe care
le-am înălţat către Tine,
din profunzimile sufletelor,
inimilor şi iubirilor noastre
şi ai grijă de minunea pe care ne-ai
dăruit-o.
Ajută-l să crească mare şi puternic.
Te rugăm, Doamne,
veghează asupra lui
cu dragostea şi mila Ta,
şi de acum înainte,
de-a lungul întregii sale vieţi.
GEMA
VII (2. 2. 13)
Ziua ta cea dintâi pe lumea asta.
Ai venit, tu ,
Binecuvânare din ceruri
pentru Mama ta şi pentru Tatăl tău.
Şi pentru noi, toţi ceilalţi.
Fii binevenit printre oameni !
Rugăciune
O, Părinte,
Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor
închişi de veşnicii în negurile
peşterilor;
Caută-mi gândurile în crucea văzduhului
unde se
lovesc toate stihiile împărăţiei
Tale;
Caută-mi trupul umflat şi murdar sub
rădăcinile păcatelor ce cresc ca
sălciile
găunoase lângă apa vieţii;
Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le
dinaintea
bunătăţii Tale, spală-mi-le cu
lacrimile Tale
de Părinte iertător şi purifică-mi-le
cu
flacăra puterii Tale divine de tot ce e
rugină
şi putreziciune în ele şi lasă din
mine, doar
un pumn de cenuşă curată;
Amestec-o cu sângele din rănile
palmelor
Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,
purificat, iar pe mine nu mă mai scoate
din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc
în el
şi prin el, până la sfârşitul lumii
1966
Gânduri
păcătoase
Nu prea ştim noi,
cei trăiţi numai
printre necazuri,
cum să ne purtăm
şi să gândim
în caz de bucurie.
Mereu ne e teamă
că ceva n-o să meargă,
că ceva rău se
poate întâmpla.
Nu ştim să ne
bucurăm.
Sau sunt numai eu
cu zdroaba mereu!
Îmi vine mai uşor,
mai natural,
mai de la sine
să spun o
mulţumire
Domnului,
decât o rugăciune!
Când cer ceva îmi
pare
o îndrăzneală, o
obăznicie.
Dar când se
petrece ceva
frumos şi bun,
este numai
bunăvoinţa Sa.
Omul trăieşte cu
necazurle
cum trăieşte cu
aerul:
când respiră ozon
i se pare minunat,
neobişnuit, de
excepţie.
Nici nu ştii cum
să gândeşti
când eşti fericit!
La necaz îţi umblă
mintea
cu multă fantezie!
Nu mai sfârşeşte
cu detaliile,
cu variantele,
cu posibilităţile.
La bucurie, rămâne
mută, prostită,
nu găseşte
cuvintele,
nu găseşte
imaginaţia -
a pierdut-o pe
undeva, printre nefericiri.
Psihicul, în
schimb,
îşi schimbă starea
şi astfel o schimbă
si pe cea a
fizicului:
nu te mai doare
nimic,
şi de te doare, ce
dacă!
Tu ai alte
preocupări, elevate,
aceste probleme
ale
materialităţii,
nu te mai
interesează,
se retrag pe
undeva
prin subsolul
simţurilor-
şi nu le mai iei
în seamă!
Şi culmea,
trec de la sine!
Când eşti bucuros
fredonezi, ţopăi,
te scălâmbăi, te
prosteşti,
ce mai...
Dar când eşti
trist,
Doamne,
ce gesturi
tragice,
plângi, te tângui,
eşti apatic,
ai privirea
stinsă, te tăvăli,
îţi smulgi
părul...
Un întreg evantai
de posibilităţi...
Şi parcă,
din ce eşti mai
nefericit,
de-aia îţi vin mai
multe opţiuni!
O fi fiind firea
omului
machetată pe
tragedie?
O fi drama mai
firească
decât fericirea?
O fi nefericirea
starea normală
a spiritului
omenesc?
Şi la teatru
ceea ce ne atinge
cel mai mult
nu e siropul
fericirii,
ci otrava
tragediei!
Vorbesc cu păcat?
Iartă-mă, Doamne!
Copila
De
atunci, de când s-a născut,
toate gândurile, visele,
preocupările,
aspiraţiile noastre
s-au centrat în jurul acestui
sâmburaş de lumină,
ca nişte fluturi vrăjiţi de
atracţia iubirii,
căruia i-am dăruit tot sufletul,
toată inima şi toată viaţa.
Şi acum,
după aproape 40 de ani,
tot pe acolo plutesc ele,
gândurile, visele, preocupările,
aspiraţiile noastre,
iluminate de dragostea
necondiţionată şi fără de
sfârşit,
a părinţilor pentru copilul lor!
Câtă fericire,
câtă bucurie să porţi în braţe,
să strângi la piept
acest miracol al vieţii,
acest dar binecuvântat de la
Dumnezeu!
Bucurii de părinte
Cât de minunat să-i asculţi
respiraţia
în întunericul nopţilor,
gânguritul de porumbel
vesel de lumina soarelui,
să-i urmăreşti primii paşi
nesiguri, tremuraţi,
să pândeşti primul cuvînt rostit
(Ta-ta),
să-i asculţi prima recitare,
primul cântec,
să urmăreşti cu emoţie cum
păşeşte prima oară pe poarta
şcolii,
să te duci la serbările de
sfârşit de an,
să aştepţi la poarta liceului
să iasă de la examenul de
admitere,
să-ţi tremure genunchii în
aşteptarea listelor!
Apoi,, câte emoţii,
dar şi câtă mândrie să urmăreşti
preotul cântând „Isaiia
dănţuieste”
Doamne, îţi mulţumim
pentru toate aceste bucurii
cu care ne-ai binecuvântat!
Rugă
poate Te-aş simţi mai
aproape,
poate aş putea înţelege mai
multe.
Dar nu sunt în stare să mă
autodepăşesc!
E vina mea, dar nu găsesc
calea.
Eu ştiu că mereu am iubit
oamenii,
ştiu că n-am urât pe
nimeni, niciodată,
chiar dacă mi-au făcut rău. I-am
iertat.
Ştiu că am împărţit cu
ceitalţi aproape tot ce-am avut.
Am regretat greşelile
făcute
şi mă rog în fiecare seară
pentru iertare.
Nu spun asta ca să mă laud,
că ce bună sunt eu,
ci ca să-mi dau seama
ce aş putea face de-acum
înainte,
deşi timpul rămâne tot mai
puţin cu
fiecare zi ce trece
şi nu vreau ca în ultima zi
să-mi dau seama
că n-am făcut ceva ce aş fi
putut face
şi să regret.
Ştiu că eu trebuie să Te
caut, dar unde?
Te-am căutat în cărţi,
în învăţăturile altora, mai
deştepţi,
luminaţi. sfinţi.
Dar am rămas tot cu nesiguranţa
şi neştiinţa
care m-au înconjurat
de-alungul vieţii.
Te-am căutat şi înăuntrul
meu,
am bâjbâit prin intuneric
pe-aproape de erezie.
M-am înfricoşat şi-am
evitat
să mai gândesc.
Doamne, nu te caut pentru
a Te trage de mânecă cu
cererile mele.
Te caut pentru că mă simt
singură
şi nesigură în apropierea
Neantului
şi am nevoie de Tine,
Doamne,
pentru a putea trece dincolo
cu credinţă, cu speranţă
cu fericire, şi cu inima
uşoară
pentru că ştiu că vei
veghea
asupra tuturor celor pe
care
Ţi-i las în grijă.
Vreau să te simt aproape de
mine
aşa cum te-am simţit în
visul acela din copilărie,
în care mă prăbuşeam în
abis
şi eu Te-am strigat:
„Doamneee!”
cum aş fi strigat-o pe
mama,
iar Tu m-ai oprit!
N-am mai căzut şi m-am
trezit
mulţumindu-Ţi.
Abia acum realizez că
ai vegheat asupra mea
de-a lungul vieţii întregi,
că mi-ai iertat
nenumăratele greşeli,
că nu m-ai pedepsit cum aş
fi meritat.
Îţi mulţumesc pentru G.
care este un om minunat,
cum cred că puţini există,
cu care m-am potrivit încă
de la început,
completându.ne reciproc,
sprijinindu-ne unul pe
umărul celuilalt
în tot ce am făcut în
viaţă.
Apoi mi-ai dăruit-o pe Fata
noastră,
un copil cu suflet mare,
iubitor, curat, cinstit,
pe care o iubesc din tot
sufletul
şi căreia îi mulţumesc
pentru fericirea şi
împliniea
pe care mi le-a adus în
viaţă şi în inimă
prin iubirea şi prezenţa
ei.
Mi-ai dăruit şi talent,
Dacă aş fi fost mai
deşteaptă
Mi-ai dăruit şi sănătate;
n-am fost grav bolnavă
niciodată.
îţi mulţumesc.
Te rog, Doamne,
dă-mi incredere în mine.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu