ÎNTRE COLOCVII

de George Anca

Colocviile de Marți  26 iulie 2016 

CLASIC IERI-AZI-MÂINE

Recital: Rodian Drăgoi și Marilena Apostu

            Intervenții:

            Puiu Dănilă: Un clasic în teatru

            Ștefan Dimitriu: Clasic – tot ce e valabil

           

            Puși Dinulescu: Clasicul Leonid Andreev

            George Anca: Corespondențe poetice la Adrian Maniu

            Dinu Dumitrescu: Clasic în tehnică

            Viorel Speteanu: Istoria noastră clasică

            Teatru de poezie

            Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Gabriela Tănase, Vali Pena, Liliana Popa, Catalin Codru, Vali Ortan, Florentin Streche

 

            Lansare de carte

            Rodica Anca:  Dantele de hârtie,    Bibliotheca, 2016

Coordonator : Dr. George Anca  

SPRE COLOCVIUL DE AUGUST

On Monday, July 25, 2016 8:29 AM, Dimitrie Grama  wrote:

De 10 -15 ani am tot scris despre "islamizarea Europei" (fiind considerat xenofob de romani).

Ma bucur acum ca Turcia se intoarce la vechea ordine musulmana si imi confirma prezicerile!

"Lovitura de stat" din Turcia, a fost o incercare disperata a militarilor sa apere Turcia moderna a lui Kemal Ataturk, dar acest lucru nu va mai fi posibil. Toti al aplauda pe fanaticul Erdogan (mai ales NATO, USA, UE), ca a inabusit lovitura de stat si "aparat democratia"! Da, nimeni nu-l condamna cu vehementa cu care aceste tari vestice altfel condamna tot ceeace ce le convine. Ai condamna pe britanici pentru Brexit, de exemplu, dar nu pe Erdogan!

In acest context, cuvantul "democratie" trebuie revizuit si schimbat total intelesul lui, deoarece creiaza confuzie pentru oameni simpli ca mine, care am invatat din carti mai vechi.

  Europa Comuna va deschide pina la urma larg portile prin care Erdogan ne va trimite, nu refugiati si nu crestini care sunt exterminati acolo in Orientul Mijlociu si Turcia, ci ne va trimite imani si luptatori ai Jihadului, deghizati in "refugiati". 

   Familii tinere de musulmani convinsi, care vor produce 6-7 copii/familie, barbati tineri bine antrenati si virili, pe care Merkel si-i doreste ca sa "intinereasca" rasa germana casatorindu-i cu prostutle blonde germane, obligate prin casatoria cu un musulman sa treaca la islam si apoi printre acestia ne vor fi trimisi si cei care sunt gata antrenati pentru "paradisul musulman", "oamenii bomba", gata sa se arunce in aer la o scoala, intr-un tren, autobuz, mal si oriunde sunt, de fapt, necredinciosi.

  UE cu Junker, Merkel si Hallande in frunte, aproba in tacere toate aceste actiuni care vor duce, cum am mai spus la islamizarea Europei. 

  Romania slugarnica, ca de obicei, ai pupa in fund pe aia care stiu cum sa-i manipuleze si sa-i intimideze!

  Ungurii macar mai au ceva c...e, nu au acceptat sa fie castrati de UE, dar ei sunt sovinisti si vin, in fond din Asia indepartata, nu sunt ca noi, vecini si frati de cruce cu turcii si cu care de secole numai in chefuri am tinut-o1

  De aceea au votat englezii Brexit, sa-si pastreze independenta fata de politica total catastrofala a potentatilor de la Bruxelles. Bine, nu Scotia, care spera ca musulmanii nu vor veni la ei din cauza mirosului de whisky si al ploilor, dar se insala si scotienii vor bea "braga" de tarite in anul 2075.

  Stiu ca scriu de pomana. Nimeni nu va lua seama si cei care iau seama sunt atat de putini in comparatie cu marea masa de indiferenti si de tampiti, ca oricum nu are nici-o importanta, dar imi place, din cand in cand, sa irit lumea din jurul meu spunandu-le lasilor: lasi, curvelor: curve, prostilor:prosti, coruptilor:corupti, etc., etc.

 D Grama July 2016

 Marian Tapu  Jul 26 at 1:37 AM

Dimi, nu scrii de pomana! Te citesc eu, te citesc altii. La un moment dat, cei ca mine vor trebui sa faca mai mult decit citit. In rastimp, pina astia ca mine trecem de la lectura la actiune, tine sus drapelul!

Marian

Dimitrie Grama 

To

Marian Tapu

  Bine, eu dupa 50 de ani de pribegie, oi fi agramat, dar Marian Patrascu asta al tau, e tampit, nene Ioane.

De fapt, la el ma refeream cand spunean ca degeaba scriu......

DG

Rom Writers 

To

Dimitrie Grama

Draga Dimi, campion la 100 m plat !

Nu te uita la cei care ne fac "agramati" sau ...chiar "analfabeti" ! 

In loc sa ne admire ca dupa zeci de ani de trait in alte limbi, alte culturi (cu succese depline), noi mai putem sa vorbim inca limba noastra romana, baga "fitile" (parca asa se zicea pe romaneste). Cei care fac asta sunt "marunti".

Marea Hortensia Papadat Bengescu, stii ce zicea dupa vreo 5 ani traiti in Italia ? 

Ca trebuie sa puna mana pe ceva carti romanesti ca sa-si revina cu limba romana.  Si era de ...meserie.  Noi am "respirat" in engleza si franceza si am reusit prin tari straine. Cand ajung in Romania si aud vorbindu-se romaneste, tresar - este o limba straina pentru mine, pana imi revin. Apoi, este OK. La renumitul liceu "Nicolae Balcescu_ - SM 1 din Craiova (fost si actual "Colegiul Carol I") eram prea bun la limba romana - daca cei care ma critica ar fi reusit sa fie colegi cu mine (se intra greu la renumitul liceu) - nu mai deschideau gura...putini ma depaseau la "romana". 

Cu drag,

Alex (adversarul pe stadioane...)

Dimitrie Grama    

 Draga Alex,

Nu ma afecteaza cu nimic comentariul unui idiot, care de la Ramnicul Valcea sau Braila cunoaste lumea mai bine ca cei care am colindat-o in lung si-n lat. 

  Accept ca ma face agramat, deoarece eu vorbesc o limba veche, cum spunea Artur "boiereasca", pe cand el, probabil ca se refera la rromana lui.

 Voiam doar sa-l avertizez, pe "nenea Ion" (si cine-i nenea Ion?) cu care, se pare ca acest tip, trist de pretentios, corespondeaza, sa fie mai atent cui trimite texte grele.

Nenea Ioane,  te rog nu mai trimite textele mele lui Marian Patrascu  ca nu sunt scrise pe limba si intelesul lui!

In rest, ca de obicei, muncesc si antrenez (mai mult golf acum). Alaltaieri am luat locul 2 la un turneu. Nu mai sunt primul, ca pe vremuri si la 100m sunt sigur ca ma bati rau de tot!

Al tau,

DG

                        Mustafa Kemal le-a spus turcilor...(Revolutia islamica din Turcia)

Subject: Fwd: RODICA F: Mustafa Kemal le-a spus turcilor...(Revolutia islamica din Turcia)

---------- Forwarded message ----------
Eu unul nu am auzit un glas in favoarea loviturii de stat, nici in State si nici in Europa. Voi?

Acum, în Turcia are loc o revoluție islamică care va trimite statul creat de Mustafa Kemal în istorie

Mustafa Kemal le-a spus turcilor: “Să aruncăm fesul, care stă pe capetele noastre ca un simbol al ignoranței și fanatismului și să purtăm pe cap pălăria, simbolul lumii civilizate. Să arătăm că nu există nicio diferență între mentalitatea noastră si cea a popoarelor moderne.” Și ca să arate că nu se limitează doar la exerciții retorice, menite să-i atragă admirația lumii civilizate, a abolit Sultanatul în 1922, a proclamat Republica în 1923 și a abolit Califatul în 1924. Tot el a desființat școlile religioase și a interzis medievalul cod de legi Sharia, înlocuindu-l cu codul civil elvețian, codul penal italian și codul comercial german. Întorcea astfel spatele celor șase secole de istorie otomană dominate de islam, distrugând, credea el atunci, fundamentul religios pe care se ridicase, totuși, cel mai puternic stat musulman cunoscut până atunci de istorie.

Datorită reformelor kemaliste, Turcia a devenit conform Constituției din 1924 un stat în care religia era total separată de exercițiul guvernării, principiul “laicității” fiind înscris, în 1937, în Constituție. A fost încurajată egalitatea femeilor cu bărbații, Mustafa Kemal acordându-le femeilor în 1934 dreptul de vot și dreptul de a fi alese în parlamentul turc. De remarcat că acest lucru s-a întâmplat cu 10 ani înainte ca generalul De Gaulle să recunoască acest drept femeilor din Franța.

Pe 31 ianuarie 1997, Bekir Yldiz – primar al orașului Sincan și membru marcant al partidului islamist Refah – a organizat la Ankara o conferință intitulată “Seară pentru Ierusalim”. Dorea astfel să se facă remarcat de Necmettin Erbakan, șeful Refah și al guvernului. Tribuna sălii de conferințe era acoperită de un drapel verde pe care era scris în arabă numele lui Allah, în timp ce peretele din spate era acoperit de o uriașă fotografie a moscheii Al-Aqsa, încadrată de portretele șefilor Hezbollah și Hamas. În sală, femeile stăteau separate de bărbați. În fața numerosului auditoriu și în prezența invitatului de onoare, ambasadorul Iranului în Turcia, Bekir Yldiz a ținut un fulminant discurs, pronunțându-se în favoarea instaurării în țară a legii Sharia.

Intervenția armatei turce, garanta Constituției și a laicității statului, nu s-a lăsat așteptată. Pe 4 februarie, în timp ce o coloană de tancuri traversa demonstrativ orașul, Bekir Yldiz era inculpat pentru “provocare la ură” și “apologia unei organizații teroriste”, dar și pentru încălcarea articolului 312 din Codul Penal, fiind acuzat de “încercare de subminare a republicii laice”. Devenea astfel pasibil de o pedeapsă privativă de libertate până la 5 ani. Ambasadorul Iranului a fost declarat persona non-grata și expulzat. Sute de școli coranice private au fost închise, iar mii de studente, ce veneau la cursuri acoperite de văl, au fost trimise acasă. Pe 28 februarie 1997, Consiliul Național de Securitate, controlat de către militari, i-a prezentat lui Necmettin Erbakan o listă cu 18 măsuri anti-islamice, ce trebuiau implementate urgent. Generalii turci au făcut presiuni asupra liderilor partidului Căii Drepte – partener de coaliție cu Refah -, îndemnându-i să părăsească coaliția guvernamentală. Islamistul Necmettin Erbakan a fost nevoit să-și prezinte demisia. Pe 16 ianuarie 1998, Curtea Constituțională interzicea partidul Refah, acuzându-l că ar fi “un centru de activități contrare principiilor laicității”. Lui Necmettin Erbakan, lui Bekir Yldiz și unor deputați Refah li s-a interzis orice activitate politică pe timp de cinci ani.

Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca în piața centrală a Sincan-ului, în fața statuii lui Mustafa Kermal, să fie așezată, provocator, macheta moscheii Al-Aqsa? Totul a pornit de la Necmettin Erbakan și Confreria Milli Görüș.

Dacă Turcia nu a putut să-l aibă pe Hassan Al-Banna și a sa Frăție Musulmană, ca Egiptul, l-a avut în schimb pe Necmettin Erbakan și creația sa, Milli Görüș. Erbakan a înființat Milli Görüș (Calea Națională Religioasă) în 1969, apariția Confreriei reprezentând și nașterea islamului politic pe scena politicii turcești moderne. Programul “Căii Naționale” glăsuia: “Fiecare membru al Căii Naționale trebuie să se angajeze în jihad, pe drumul trasat de Allah. Pentru că jihadul se realizează cu bunurile și viața, fiecare membru trebuie mai întâi să-și îndrepte toată atenția către Allah și să fie gata în fiecare moment pentru jihad.”

Drapelul mișcării era și el foarte explicit: Europa colorată în verde, culoarea islamului cuceritor, înghițită de o semilună uriașă. Voința de islamizare a Europei afișată de Milli Görüș arăta clar că membri ei sunt hotărâți să-și ia o revanșă istorică. Și această revanșă, credea Erbakan și cred urmașii săi de azi, nu putea fi transpusă în realitate decât prin întoarcerea la rădăcinile islamului autentic, a valorilor și tradițiilor sale. Virusul Occidentului trebuia eliminat din organismul societății turcești. Pentru că, spunea atunci nostalgicul Califatului turc: “Europenii sunt bolnavi. Noi le vom da “medicamentele” necesare. Europa întreagă va deveni islamică. Vom cuceri Roma.”

În 1970, Erbakan a înființat partidul Ordinului Național – care era considerat aripa politică a confreriei islamice – al cărui program politic era clar anti-occidental și anti-laic. Atât Milli Görüș cât și Ordinul Național militau deschis pentru introducerea studierii în școli a gânditorilor islamici Al-Ghazali (1058 -1111) și Ahmed Shirindi (1564-1624) – cunoscuți pentru hotărârea fanatică cu care s-au împotrivit, fiecare în vremea lui, “noutăților condamnabile”. Într-un singur an, Milli Görüș a reușit să-și formeze în teritoriu structurile necesare, permițându-i astfel lui Necmettin Erbakan, care a candidat ca independent, să câștige în 1970 un loc în parlamentul Turciei.

Lovitura de stat din 1971, efectuată de armată – gardian al laicității și depozitară a moștenirii lui Mustafa Kemal –, a tăiat temporar aripile confreriei islamiste și a reprezentat pentru Erbakan și unii dintre colaboratorii săi începutul exilului în Elveția și Germania. Occidentul nu se putea dezice, așa că a acordat, iar, mânat de patologica sa toleranță, ospitalitate dușmanilor care îi doreau sfârșitul. Franța îl găzduia în acea perioadă pe ayatollahul Khomeini, cel care susținea că Islamul nu poate fi autentic decât dacă este și politic. El a dovedit că acest lucru este posibil, instaurând în Iran teocrația și domnia legii lui Allah – Sharia. “Sejurul” european îi va permite lui Erbakan să înfiltreze Milli Görüș și în Germania. Dupa 30 de ani, la sfârșitul anilor ’90, tentaculele Confreriei cuprinseseră și alte țări din Europa occidentală.

În 1999, Milli Görüș dispunea în Germania de o rețea formată din peste 500 de moschei, având peste 26000 de membri și sute de mii de simpatizanți. În 2001, guvernul german a dat islamului aceleași drepturi pe care le aveau Bisericile creștine, permițând islamiștilor din Milli Görüș să țină cursuri de religie în școli și sa aibă acces la fonduri guvernamentale consistente. Acești bani vor permite Confreriei să-și întărească puterea și influența, adăugând la rețeaua de moschei și o rețea media compusă din publicații religioase și posturi de radio. În tot acest timp, germanii au continuat să combată, cu vigilență și hotărâre veșnic treze, pericolul mereu actual al nazismului.

Reîntors în Turcia, Necmettin Erbakan a înființat Partidul Salvării Naționale, care punea islamul în centrul programului, al strategiei și al acțiunilor sale. N-a așteptat mult și votul turcilor dornici să retrăiască gloria zilelor de altădată l-a propulsat, în 1974, în coaliția guvernamentală. Partidul Salvării Naționale obținuse în alegeri un semnificativ procent de 12%, preluând în noul guvern conducerea a patru ministere importante. Imediat, Erbakan și-a folosit influența pentru a introduce în direcția Afacerilor Religioase, 5000 de imami și muezini membri ai Milli Görüș. După lovitura de stat din anul 1980, armata îi interzice lui Erbakan și partidului său să mai participe la viața politică, dar în urma referendumului din 1987 i se ridică interdicția și revine în fruntea unui nou partid – Refah (Partidul Prosperității).

Convingerile lui Necmettin Erbakan nu fuseseră afectate de exil, de repetatele eliminări de pe scena politică și nici de trecerea anilor.  La 13 mai 1991, sublinia într-un discurs ținut în orașul Sivas că jihadul este pilonul de bază al Refah și Milli Görüș. El spunea în uralele numeroșilor susținători:“Partidul Refah este o armată. Trebuie ca fiecare să muncească din toate puterile pentru ca această armată sa crească. Refah este armata războiului islamic. Nu poți să acționezi individual spunându-ți că îți duci astfel propriul tău jihad. Acțiunile purtate fără acordul cartierului general înseamnă dezbinare. Dacă lupți, lupți aici! Ești musulman? Atunci ești obligat să fii un soldat al acestei armate. Și nu poți fii musulman fără să dai bani pentru Jihad. Noi suntem cu toții musulmani. Trebuie să susținem Refah pentru că ne dorim jihadul. Pentru ce toți cei care luptă pentru Refah vor merge în Paradis? Pentru că Prosperitate înseamnă să lupți pentru a face să domnească ordinea coranică.”

Cuvinte simple, mobilizatoare, pe înțelesul milioanelor de turci trăitori pe întinderile podișului anatolian. Chemarea la jihad pentru prosperitate și ordine coranică i-a adus lui Erbakan un succes surprinzător la alegerile din 1995, Refah obținând 21% din voturi și devenind astfel primul partid al țării. Ajuns prim ministru în 1996, Erbakan a început imediat să strângă legăturile cu țările arabe. A urmat “episodul Sincan” și o nouă eliminare de pe teren. Erbakan primește o condamnare la închisoare de doi ani și patru luni. Se părea că ascensiunea islamismului turc a fost oprită definitiv. Dar Erbakan își crescuse cu grijă urmașii, iar Milli Görüș era omniprezentă.

Pe firmament a apărut strălucind steaua unuia dintre discipolii săi – Recep Tayyp Erdogan. Provenit din mijlocul poporului, musulman pios, șeful organizației de tineret a Milli Görüș în Istanbul și liderul filialei Refah din marele oraș de pe malurile Bosforului, Erdogan a devenit repede purtătorul de cuvânt al celor “fără voce”, a maselor de musulmani pioși din Anatolia, atât de disprețuiți de elitele kemaliste. A ajuns în 1994 primul primar islamist al Istanbulului, promițând printre alte construcția de minarete în întreg orașul. În 1998 a fost condamnat la patru luni de închisoare pentru că a recitat la un miting din versurile, considerate subversive, gânditorului naționalist-islamist turc Zia Gokalp: “Moscheile sunt cazărmile noastre, minaretele lor sunt baionetele noastre, cupolele sunt căștile noastre, iar credincioșii sunt soldații noștri.”

Alături de Abdullah Gül, altă stea a Refah și Milli Görüș, Erdogan a înființat în 2001 Partidul Dreptătii și Dezvoltării (AKP). Peste un an, noul partid islamist a fost marele câștigător al alegerilor, cu 34,22% din voturi! Generalii turci trăiau în plin coșmar: un partid islamist câștiga din nou alegerile, iar liderii lui se afișau peste tot, pentru prima oară în era Turciei republicane, împreună cu consoartele lor acoperite de hijab! Abdullah Gül a ocupat în 2002 funcția pe prim ministru, în timp ce Taypp Erdogan își termina sentința de suspendare din viața politică, primită pentru declamarea poemului cu mesaj islamist.

A urmat un nou triumf electoral al AKP în 2007 și, spre disperarea taberei laice, președinte al Turciei a fost ales de către parlament după trei tururi de scrutin, cu toată împotrivirea armatei, islamistul Abdullah Gül. Acesta s-a instalat la palatul Cankaya împreună cu soția ce umbla în permanență acoperită de văl. Se căsătorise cu ea când aceasta avea doar 14 ani! Așadar, prim ministru era islamistul Tayyp Erdogan, iar islamistul Abdullah Gül, partenerul său, ajunsese președintele republicii! Coșmarul era în plină desfășurare. Islamiștii monopolizau conducerea statului turc. Sute de înalți ofițeri au fost trecuți în rezervă, sau arestați, judecați și condamnați pentru “complot împotriva Statului”. Armata turcă și-a pierdut astfel prerogativele politice, ajungând în slujba “puterii civile”, rămânându-i doar sarcina de a combate terorismul și de a apăra frontierele. Singura forță garantă a laicității era astfel înfrantă.

Pe 19 decembrie 2012, organizația “Reporters sans frontiers” raporta că Turcia devenise cea mai mare închisoare pentru ziaristi, din întreaga lume: 72 de profesioniști mass-media erau déjà închiși! Ceilalți “funcționau” supunându-se autocenzurii. Portul vălului islamic a fost autorizat în universități, iar cel al hijabului în liceele religioase. În 2013, Sadik Yakut, vicepreședintele parlamentului turc, declara:“Turcia a făcut o eroare istorică permițând înființarea școlilor mixte (băieți și fete) după modelul occidental”, iar Erdogan se pronunța contra căminelor studențesti mixte. Tot el aprecia egalitatea între femei și bărbați “contra naturii”, susținând că Islamul a arătat clar care este locul femei în societate: “maternitatea”. În prezența uneia dintre fiicele sale, aflat la o întrunire având ca temă emanciparea femei, Erdogan a spus: “Nu putem pune femeile și bărbații pe picior de egalitate, este contra naturii.”!  Mustafa Kemal era dat jos de pe soclul său!

În ultimele 5 zile, după ce încercarea de lovitură de stat pusă la cale de o parte a armatei a eșuat, în Turcia au avut loc evenimente care au provocat consternarea cancelariilor occidentale. Reacția lui Recep Erdogan a depăsit și cele mai pesimiste previziuni. Pentru că, Erdogan, AKP și Milli Görüș așteptau prilejul ăsta demult și erau pregătiți.

15200 de persoane din Ministerul Educatiei au fost date afară!
8777 de funcționari din Ministerul de Interne au fost dați afară.
7850 de ofițeri de poliție au fost dați afară.
6000 de soldați au fost arestați.
2745 de judecători au fost concediați sau arestați!
1577 de cadre universitare au fost obligate să-și dea demisia!
1500 de funcționari din Ministerul de finanțe au fost demiși!
614 jandarmi au fost dați afară.
492 de funcționari din Min. Afacerilor Religioase au fost concediați!
370 de ziariști sunt anchetați!
103 generali și amirali au fost arestați.
47 de guvernatori de districte au fost demiși!
30 de guvernatori de provincii au fost demiși! Le-a fost retrasă licența de emisie tuturor posturilor de televiziune și radio "banuite" a avea legături cu liderul religios, opozant, Fethullah Gulen!

În aceste momente, când puțini o realizează și au curajul să o spună, in Turcia are loc o Revoluție islamică – ca în Iran în urmă cu 40 de ani. Scopul ei: să dea lovitura finală statului laic fondat de Mustafa Kemal si să proclame Turcia, Stat islamic. Liderul ei este Recep Erdogan, susținut în teritoriu de uriașa retea a organizației Milli Görüș - care și-a trimis încă din primele ore ale loviturii de stat adepții în stradă.

Care a fost în aceste condiții prima reacție a Uniunii Europene? Uniunea Europeană i-a cerut lui Erdogan să nu legalizeze pedeapsa cu moartea! Prea târziu, Turcia modernă a fost executată!

Maica Domnului Injunghiata Esfagmeni – Manastirea Vatoped

Picture:

Description:

Se spune despre aceasta icoana ca a fost impunsa cu un cutit de catre un calugar diacon ce indeplinea functia de ecleziarh, care, datorita treburilor in care era randuit, ajungea la trapeza intotdeauna dupa terminarea mesei. Odata, pe cand cei de la trapeza strangeau masa, s-au maniat pe el si nu i-au dat nimic de mancare. Mania si gandurile rele ale ecleziarhului s-au indreptat catre Maica Domnului, care, cu toate ca o cinstea, nu s-a gandit sa o roage sa il ajute si in acel moment. Luand un cutit de pe masa, calugarul l-a infipt in chipul Maicii Domnului. O, mare minune! Icoana a izvorat sange, iar chipul Maicii Domnului a devenit palid. Vazand aceasta, diaconul cel manios a orbit si a cazut la pamant, fiind parasit de simturi. El a ramas in aceasta stare timp de trei ani. Apoi, datorita multimii rugaciunilor staretului si ale calugarilor, Maica Domnului i-a aparut staretului si i-a spus ca diaconul este vindecat. Dupa aceea, diaconul si-a petrecut restul vietii intr-o strana din partea opusa icoanei, spre aducerea aminte de nelegiuirea facuta. Inainte de a muri, el a primit iertare de la insasi Maica Domnului, care i-a aparut si i-a spus ca pacatul ii este iertat, insa mana care a tinut cutitul va ramane si dupa moartea sa drept aducere aminte celorlalti. Aceasta mana se pastreaza si astazi, neputrezita si neagra, langa icoana Maicii Domnului, care este asezata in Capela Sfantului Dimitrie.

Ierom. Rafail Noica

In Biserica am gasit raspunsuri la tot ce cautam. In Biserica am gasit o linie de urmarit in viata. In Biserica am gasit raspuns la intrebarea mea din copilarie : De ce m-am nascut ? Ce este viata ? De unde venim ? Unde mergem ?Biserica nu este nimic altceva decat firea omului. Ortodoxie este firea omului. Omul din fire este ortodox, ...

                   Nebunul

Ieromonah Savatie Bastovoi
De la bun început, trebuie sã spun cã textul de fatã nu este o operã aghiograficã, ci un roman scris cu toate uneltele necesare unei proze artistice, inspirat din realitãtile consemnate în viata Sfântului Simeon cel Nebun întru Hristos din Edessa.

                   Credinta

Sfantul Ioan Gura de Aur
Asa cum sarpele lasa totul, chiar si trupul, daca este in primejdie sa fie taiat, ca sa-si scape capul, la fel si noi, dupa cum cere Domnul, sa jertfim orice in afara de credinta, fie ca este vorba de avere, de sanatate sau chiar de viata noastra.

                   Erminia Duhului

Preot Dr. Constantin Coman
Ar fi trebuit sa nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci sa avem o viata atat de curata incat harul Duhului sa fi tinut locul Scripturilor in sufletele noastre. Si dupa cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneala, tot asa ar fi trebuit ca inimile noastre sa fi fost scrise cu Duhul Sfant. (Sfantul Ioan Gura de Aur) ... 

                   Cuvinte de aur vol V- rugaciunea, taria si puterea sufletului

Sfantul Ioan Gura de Aur
Rugaciunea si milostenia sunt doua dintre temele cele mai indragite ale Sfantului Parinte Ioan Gura de Aur. Rugaciunea, indeosebi, intrece milostenia in chip firesc, pentru ca rugaciunea este maica oricarei virtuti.Si daca milostenia este inima virtutii, atunci rugaciunea este taria si viata sufletului.

                        Disputa lui Iisus cu Satana

Aceasta legenda se pastreaza in Biblioteca Academiei Romane in codicele nr. 130, f.93. manuscriptul de origine ardeleneasca a fost daruit Academiei de V. Mangra in 1895 si dateaza din sec. XVIII. Legenda, care este o copie dupa un text mai vechi poarta titlul: "Invataturi can(d) s-au pricinuitu S[tanacu Dumnezeu".

Punctul de plecare al acestei legende apocrife este un fragment din Evanghelia lui Matei (cap.4, 1-12), care povesteste ca, dupa ce Iisus a primit botezul, S-a dus in pustie, unde a postit 40 de zile si 40 de nopti, pana ce a flamanzit. Atunci i-a iesit inainte Satana, care incearca sa-l ispiteasca, indemnandu-L sa porunceasca pietrelor sa se prefaca in paine. In cele din urma, il duce pe coama unui munte si aratandu-i de acolo toate imparatiile lumii si toata stralucirea lor, i-a spus: "Acestea toate ti le voi da tie, daca te inchini Mie" ispita pe care Mantuitorul a respins-o: "Mergi Satano, caci scris este: Domnului si Dumnezeului tau sa te inchini si lui singur sa-i slujesti".

Legenda apocrifa asaza actiunea in Gradina Maslinilor (Eleonului), unde Mantuitorul petrecuse 40 de zile si 40 de nopti in post si rugaciune. Ca si in textul Evangheliei canonice, diavolul se iveste atunci inaintea lui Iisus si, dupa ce il intreaba cine este si pentru ce a venit in lume, simtind sfarsitul imparatiei lui, ii cere Mantuitorului sa se urce la scaunul Tatalui sau, caci cerul este al Lui Dumnezeu, pe cand pamantul este in stapanirea sa. Vazand insa hotararea nestramutata a lui Iisus de a mantui lumea, Satana se retrage pe un munte invecinat, isi aduna toti dracii sai si se pregateste de lupta. Pamantul incepe sa se cutremure, ucenicii se inspaimanta, dar Mantuitorul se roaga lui Dumnezeu si indata un nor se lasa ca un fulger deasupra Satanei. Ingerii privind pe duhul razvratirii, il leaga si-l spanzura de toarta cerului cu capul in jos, in timp ce toti ceilalti diavoli se imprastie, ascunzandu-se prin toate vagaunile pamantului. Satana se preface atunci ca recunoaste slabiciunea lui si se roaga de Iisus sa-l ierte, fagaduind ca va indemna omenirea sa asculte de cuvantul Domnului. Iisus il iarta, dar diavolul, ajuns pe pamant, incepe din nou discutia, amenintand ca el va intra in inima Caiafei si va aduce pieirea Mantuitorului. Iisus, care stia toate ce se vor intampla, ii raspunde ca El va invia din morti, ca se va cobori in iad pentru a mantui pe cei drepti si ca, la judecata din urma, va prabusi pe Satana si pe toti ai lui in focurile vesnice.

Dupa cum se vede din expunerea de mai sus, tema acestei legende este lupta dintre cele doua puteri antagoniste: Dumnezeu si Satana, lupta care se incheie cu infrangerea duhului celui rau. Prin acest caracter, legenda se apropie de conceptia dualista a manicheilor si a bogomililor, dar in acelasi timp ea are conexiune cu Sfanta Scriptura, cu Evanghelia Apocrifa a lui Nicodim si cuprinde dupa cum a aratat prof. Iordan Ivanov, si idei contrare credintelor bogomilice, ca de exemplu: Dumnezeu este creatorul lui Adam, pe cand bogomilii sustineau ca Adam a fost creat de Satanail si ca Dumnezeu i-a dat numai sufletul. In literaturile slave, legenda este cunoscuta in mai multe versiuni cuprinse in codice, pastrate in bibliotecile din Belgrad, Sofia, Petrograd, Viena si Praga. Versiunile cele mai vechi se gasesc intr-un codice bulgaresc din secolul al XIV-lea, pastrat in Biblioteca din Viena, si intr-altul, tot bulgaresc, din veacul al XVI-lea, pastrat in Biblioteca Nationala din Sofia.

In literaturile slave, legenda a patruns din Bizant, unde a circulat cu titlul: Logow tou Kuriou hmvn 'Ihsou Xristou peri thw antilogiaw tou diabolou (Cuvantul Domnului nostru Iisus Hristos despre impotrivirea diavolului). Doua versiuni grecesti, una din veacul al XII-lea si alta din al XIII-lea, au fost publicate de A. Vassiliev in colectia sa de Anecdota graeco-byzantina (p. 4 si urm.).

In literatura noastra, textul a patruns, cred, din literaturile slave sud-dunarene, desi din manuscriptul pe care-l avem nu se pot scoate dovezi prea concludente in aceasta privinta.

SURSA: N. Cartojan, Cartile populare in literatura romaneasca, Vol II - Epoca influentei grecesti, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1974, p. 105-108

Scurt istoric al vechilor erezii

Când cineva îsi ara ogorul sau si seamana în el samânta cea buna, grâu, orz sau altceva, vede dupa o vreme începând sa rasara semintele. Dar o data cu ele încep a se ivi ici-colo, pe ogorul sau, si alte buruieni straine de felul celor semanate de el. Mai târziu, crescând grâul sau orzul, cresc odata cu ele si acele buruieni straine si, cu vremea, încep a se arata cine sunt: unele neghine, altele mazarichi, altele palamizi, altele spini si, daca el nu va avea grija sa le pliveasca si sa le smulga la vreme, în timpul secerisului cu prea putin folos se va alege. Tot asa s-a întâmplat si se întâmpla si azi cu tarina Bisericii lui Hristos.
Stim ca chiar de la începutul crestinismului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos si Sfintii Sai ucenici si Apostoli au semanat samânta cea buna a Cuvântului vietii (I Ioan 1, 1) în tarina lumii acesteia, dar nu dupa multa vreme a aparut lânga samânta cea buna si neghina celui rau (Matei 13, 25). Asa de pilda, primul colt al neghinei celei rele a fost Simon Magul, care, vazând pe Sfintii Apostoli cum faceau mari minuni prin darul Preasfântului Duh si prin punerea mâinilor pe bolnavi, a adus bani ca sa cumpere si el acest dar, spre a face si el minuni si vindecari (Fapte 8, 9-24). Tot de timpuriu începe sa apara blestematul eres al nicolaitilor - înfiintat de Nicolae, pribeagul antiohian, despre care aminteste Mântuitorul catre episcopul Bisericii din Efes (Apoc. 2, 6).
Iarasi sectarismul începe sa rasara în cele patru grupari din Corint, care aveau tendinte spre erezii (I Cor. 1, 10-13; 3, 3-9; 4, 6; 10, 13). Apoi s-a ivit si între iudeo-crestini înclinarea spre erezie, de vreme ce cereau cu staruinta a se respecta si în Legea Noua multe obiceiuri din legea mozaica în care crescusera, în opozitie cu învatatura sanatoasa si adevarat crestina, descoperita Apostolului Pavel (I Cor. 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12).
Înca se ivira si unii “crestini” care tagaduiau posibilitatea si necesitatea învierii mortilor (trupurilor) la Judecata de apoi sau altii ce se numeau neognostici, care opreau de la casatorie si de la mâncarea de carne, socotind carnea ca pe ceva necurat (I Tim. 4, 1, 4).
Acestea au fost doar câteva începuturi de erezii si secte pomenite în Sfânta Scriptura chiar din vremea Sfintilor Apostoli. Iar daca vom trece în timpul postapostolic (patristic), vedem ca buruienile blestemate ale ereziilor au început a creste, a se îndesi si a înabusi samânta cea buna si curata a Evangheliei lui Hristos .
- Cei dintâi au fost gnosticii, foarte puternici în sec. I;
- montanistii si pepuzenii în sec. II;
- arienii si macedonienii în sec. III;
- nestorienii si apolinaristii în sec. IV, ca si eunomienii;
- monofizitii în sec. V;
- origenistii, condamnati în sec. VI;
- monotelitii în sec. VII;
- iconoclastii, începând cu sec. VIII.
Pe lânga aceste erezii amintite, au tulburat si au hartuit Biserica lui Hristos, înca din primele secole, si alte numeroase secte si erezii, precum au fost: sabelienii, eudoxienii, marcioni-tii, valentinienii, jumatatenii (care tineau jumatate din dogmele cele spurcate ale lui Arie), pnevmatomahii (luptatorii împotriva Sfântului Duh), urmatorii lui Macedonie, marchelienii, hiliastii (vechii milenisti), neasemanatii, meletienii, novatienii, donatistii, patrusprezecinii, protopaschitii, frigii, pelagienii, evrocratistii, maniheii, eustatienii si multi altii.
Asadar, în cele de pâna aici, s-au aratat doua grupuri de erezii: una din timpul biblic - de pe vremea Sfintilor Apostoli -, si alta din timpul patristic - de pe vremea Sfintelor si marilor Sinoade Ecumenice si locale ale Bisericii lui Hristos celei dreptmaritoare -, în care timp Sfintii Parinti din acele vremi au dus o lupta apriga cu aceste erezii si le-au combatut cu multa iscusinta duhovniceasca prin scrierile, viata si cuvântarile lor. Acestea au fost principalele erezii si secte pâna la marea schisma din anul 1054.

MONTANISMUL

Miscare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie in Asia Mica), catre anul 156 d.C, sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abea in acea perioada istorica a inceput Epoca Paracletului, activitatea propriu-zisa a Spiritului Sfânt in biserica. Aceasta activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând ascetismul, abstinenta, postul, marturisirea pacatelor zilnic. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preotia femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 pe Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor harisme si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500, miscarea montanista a disparut.

ADOPTIANISMUL
Miscare aparuta la Roma, datorita lui Theodotus (catre anul 195 d.C), dupa care Isus, nascut dintr-o fecioara, a primit la botez in Iordan Spiritul Sfânt, adica l-a primit in corp pe logosul Cristos (constiinta universala). Isus a fost rastignit, ar fi inviat si ar fi mântuit lumea. Pentru exemplara lui supunere, Dumnezeu l-ar fi adoptat ca Fiul sau. In acelasi sens, Paul de Samosata (260-272), episcop de Antiochia, sustine ca logosul Cristos, care a salasluit si in sufletul lui Moise si a altor profeti initiati, a stat temporar si in Isus (intre botez si rastignire). Isus se afla intr-o relatie de iubire cu Dumnezeu, iar intre Spiritul Sfânt si Isus a existat numai o unitate de vointa, o unitate morala, nu o unitate de substanta.

MODALISMUL
(l.lat. modus = mod). Curent trinitar care apare in Asia Mica si se dezvolta la Roma, unde este propagat de Praxeas, catre anul 190 d.C, de Noetus si apoi de Sabelie (catre anul 200 d.C), de unde si sinonimul de Sabelianism. Potrivit acestui curent, Dumnezeu s-a revelat succesiv in trei forme diferite: Tatal (care a creat lumea materiala si a dat legea mozaica), Fiul (care a salvat lumea) si Spiritul. In acest fel, persoanele divine nu ar fi real distincte, intre Tata si Fiul neexistând nici o deosebire.

DONATISMUL
Miscare aparuta in biserica nord-africana, in jurul disputei despre validitatea tainelor si caracterul moral al savârsitorului. In anul 311, Caecilian (compromis in timpul persecutiilor) este hirotonit episcop de Cartagina. De aceea, un grup de oponenti a declarat drept invalida alegerea acestuia, pe considerentul ca sunt taine administrate de un episcop cu trecut patat de pacate. Numai tainele practicate de preoti cu un caracter moral si cu un trecut ireprosabil sunt acceptabile si efective. Schisma s-a produs in momentul in care partea oponenta a fost condusa de Donatus, urmasul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele parti au apelat la arbitrajul imparatului Constantin cel Mare. Acesta, nu numai ca reuneste doua sinoade la Roma si Arles, in 313, care declara valida alegerea lui Caecilian, dar intervine direct in defavoarea donatistilor. Donatus a fost inlaturat, dupa ce donatistii au fost declarati eretici, iar bisericile lor au fost inchise de Constantin cel Mare.

MESALIANISMUL (Masalienismul, Evhitismul)
Primele doua nume provin din limba siriana, al treilea din greaca si înseamna cei care se roaga (rugatorii). Toate aceste nume îi desemneaza pe membrii unei secte mistice ascete, despre care Epifanie de Salamina spune ca au aparut în Mesopotamia în jurul anului 350, sub conducerea lui Simeon de Mesopotamia, de unde s-au raspândit în Siria, Armenia, Asia Mica si Tracia. Secta credea ca harul si pacatul coexista in suflet si dupa botez. Botezul nu are puterea sa înlature pacatul, care isi mentine influenta, paralel cu energia noua a harului, crestinul fiind obiectul unui dualism metafizic permanent. Unii parinti ai bisericii au respins aceasta conceptie, afirmând prezenta reala, exclusiva si definitiva a harului in suflet, de la botez. Pacatul originar ar fi prin botez eliminat definitiv. Harul ar salaslui in inima, centrul spiritual al omului, unde s-ar manifesta in mod constient prin practicarea virtutilor, pe masura dezvoltarii spirituale. Ei vroiau sa se dedice cu totul rugaciunii, si pentru acest motiv refuzau munca, traind din cersit. Membrii sectei renuntau la bunurile acestei lumi, neavând locuinte, dormeau în strada, uneori barbati si femei împreuna. Mesalianismul a fost combatut pe la anul 390 si condamnat la 431 de Conciliul al 3-lea ecumenic de la Efes. Totusi, a supravietuit în tot cursul sec.5 si chiar mai târziu (sunt mentionati în documente pâna în sec.7, si se pare ca chiar la momentul când scrie Fotie – mort în 890 – secta nu era complet stinsa), atât în provinciile orientale ale Imperiului Roman, cât si la nestorienii regatului sasanid. Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al experientei personale: chiar si dupa botez, omul constata în sine prezenta înclinarilor rele care-l împing la pacat, de unde trag concluzia ca botezul nu este perfect, nu ajuta la nimic, nu are ca efect decât stergerea pacatelor trecute. Nefacând distinctia între pacatul originar si concupiscenta, mesalienii credeau ca sufletul ar fi posedat de un demon, înca de la pacatul lui Adam. Pentru a-l elimina din corp, pentru a triumfa asupra patimilor si a atinge fericita apathia (stare în care sufletul încearca senzatia unirii sale cu Cristos, asa cum femeia o încearca în îmbratisarile sotului ei), trebuie sa se recurga la un ascetism riguros si mai ales la rugaciune, acea rugaciune neîncetata, neîntrerupta pe care o recomanda Pavel in 1.Tesaloniceni (5,17).

THEOPASHISMUL
Controversa se iveste la Constantinopol sub patriarhul Macedonie (495-511), fiind provocata de includerea in textul Trisaghionului a adausului “care s-a rastignit pentru noi”, de catre patriarhul monofizit Petru de Antiohia. Chiril al Alexandriei sustine ca expresia “Dumnezeu a suferit in trup” consuna cu hristologia ortodoxa, deoarece Fiul a asumat natura umana in conditia, sau modul de existenta (tropos) in care Adam a lasat-o. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul naturii umane pe care el a asumat-o. In 534, papa Leon al XII-lea accepta formula, la inceput suspecta : “Unus de Trinitate passus est carne” (”Unul din Treime, dintre persoane, a suferit in trup”).

AFTARODOCHETISMUL
[gr. aphthartos = incoruptibil, nealterabil; dokesis = asemanare]. Curent sustinut de Iulian de Halicarnas (sec.6), dupa care trupul lui Cristos nascut din Maria a fost trupul Noului Adam, fara pacat, incoruptibil (aphthartos). Umanitatea lui Cristos este nu numai fara pacat, dar nici nu poarta urmarile pacatului lui Adam, adica slabiciunile si afectele ei naturiale. Severus de Antiohia acuza pe Iulian de Halicarnas si pe discipolii sai de dochetism, ceea ce ar insemna ca logosul (Cristos) nu si-a asumat o umanitate reala, in starea ei terestra, cu toate urmarile pacatului, inclusiv coruptibilitatea. Dar, in ce consta coruptibilitatea firii umane ? Este naturala, sau e o consecinta a pacatului ? Iulian de Halicarnas neaga ca omul e coruptibil din fire, deci natura lui Cristos este incoruptibila. Impotriva acestei doctrine, Ioan Damaschin arata ca in Cristos nu se poate nega realitatea umana a suferintei. El a fost liber de pacat, dar si-a insusit in mod voluntar starea decazuta a omului, pentru a-l elibera definitiv. In discutiile ulterioare, s-a precizat ca pacatul este o boala, o stricaciune (phtora), care a afectat intreaga umanitate. Nu numai greseala si vina lui Adam se transmit, ci si consecintele lor. O consecinta a separarii intre om si Dumnezeu, dupa pacatul lui Adam, este moartea, care se mosteneste din generatie in generatie. Fiecare om ar avea natura corupta, prin mostenirea greselii lui Adam, dar e responsabil de libertatea sa. Dupa pacat - adica starea de separare de Dumnezeu si de supunere sub consecintele ei - omul are un mod de existenta (tropos) afectat de moarte, mod care e in opozitie cu natura si vocatia sa (logos). In acest sens, jertfa nu este o justificare sau un schimb, ci o scoatere a firii noastre din starea de stricaciune si mortalitate.

ARIANISMUL
Invatatura lui Arius (256-336), preot in Alexandria, care, invocând unele texte biblice, a sustinut ca fiinta lui Dumnezeu este unica, a tras concluzia ca Fiul nu are o natura identica cu Tatal. In conceptia lui Ariis, Fiul este prima creatura a Tatalui, schimbabil, marginit si chiar capabil de a pacatui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de creare a lumii, fiindca Dumnezeu nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinte intermediare. Dumnezeu nu se poate atinge el însusi de materie, caci s-ar întina. Arius mai sustine ca a fost o vreme cînd Dumnezeu nu a fost Tata, pâna a-l crea pe Fiu, deci a fost singur. De aceea, Arius numeste pe Fiu mai mic decît Tatal si supus Tatalui. Separând firea Tatalui de cea a Fiului, Arius face o diferenta intre nascut si creat, de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu, nu in mod adevarat, prin nastere, ci este ulterior creat, de aceea Fiul are un inceput. “A fost un timp când Fiul nu era”, adica Tatal a existat inainte de, si fara, Fiu. Fiul nu este de aceeasi natura cu Tatal, dar se deosebeste de celelalte creaturi terestre. El e cea dintâi dintre creaturi, intelepciunea creata, sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatal a creat celelalte creaturi. Desi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arius a fost criticat de episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria. Conciliul 1 Ecumenic (Niceea 325) formuleaza raspunsul impotriva tezei ariene sub diverse expresii: “care din Tata s-a nascut mai inainte de toti vecii”, “nascut, iar nu facut”, “cel ce este de o fiinta cu Tatal”. Esenta Fiului ar fi identica (homoousios) cu a Tatalui, iar nasterea sa din Tatal ar fi din totdeauna, ceea ce inseamna ca Tatal n-a existat vreodata fara Fiu. Discipolii lui Arius s-au separat apoi in doua grupuri: unii care sustineau ca nimic nu e comun intre Tatal si Fiu (EUNOMIENI), altii sustineau ca Fiul are o esenta asemanatoare cu a Tatalui (HOMEENI). Disputa ariana nu s-a sfârsit cu Conciliul 1 Ecumenic, deoarece arianismul a fost adoptat de catre urmasii imparatului Constantin cel Mare, Constant (353-362) si Valens (364-378), care au combatut pe partizanii Crezului de la Niceea. Arianismul a influentat profund viata bisericeasca multe secole de-a rândul (fundamental si azi pentru secte ca Martorii lui Iehova, de exemplu). Arianismul a fost un mod rational-omenesc de întelegere a crestinismului.

NESTORIANISMUL
Doctrina sustinuta de patriarhul Nestorie al Constanrtinopolului (380-440), care atribuia lui Isus Cristos doua persoane: una umana (omul Isus) si una divina (Logosul, Cuvântul, Cristos). Natura umana este distincta si independenta; de aceea in Isus Cristos au existat doua subiecte. Nestorianismul a fost condamnat de Conciliul Ecumenic de la Efes (431) pentru ca refuza Mariei titlul de Nascatoare de Dumnezeu (Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea umana a fost nu numai completa si independenta, compusa din trup cu suflet si din intelect/vointa, ci a avut si Ego-ul ei genuin, care se pastreaza impreuna cu persoana Cuvântului. Unirea n-ar fi decât o simpla asociere a celor doua persoane, corespunzatoare celor doua firi. Incercând sa solutioneze logic prezenta lui Isus in chipul omenesc, Nestorie ajunge sa formuleze ideea unei a treia persoane, persoana unirii, care le leaga pe celelalte doua si este cea care propovaduieste, face minuni, manânca alaturi de apostoli si ucenici. O consecinta a nestorianismului este faptul ca nu mai recunoaste in Maria pe Maica Domnului, care pentru aceasta conceptie este Nascatoare de Isus si nu Nascatoare de Dumnezeu, cum afirma biserica. Deci, Nestorie sustinea ca în Isus Cristos au existat practic doua persoane: persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Dumnezeu-Tatal si persoana uman-istorica, cu care s-a nascut din Maria. Conceptia nestoriana era ca Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu, ca sa merite sa fie numita Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos), cum a sustinut in mod gresit biserica, ci ea a nascut doar pe omul Isus (Jeshua). Nestorianismul a fost combatut la Conciliul III din Efes.

MONOFIZISMUL
[gr. mono-physis = o singura fire]. Teza predicata de Eutihie (378-454) calugar din Constantinopol, care a afirmat ca Isus Cristos nu are decât o singura fire (monophysis), cea divina, intrucât trupul omenesc l-a luat in mod aparent. Eutihie refuza distinctia intre hypostasis (ipostas, persoana) si physis (natura, fire), spunând ca daca Isus Cristos e o persoana, el nu poate avea doua naturi. Monofizismul era incurajat de formularea lui Chiril de Alexandria, care a aparat formula: “unica este natura (physis) intrupata a cuvântului dumnezeiesc”. In fata acestei teze, Conciliul de la Calcedon (451) vorbeste de realitatea integrala a Fiului, care are o singura persoana, in doua naturi. Cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, isi pastreaza integritatea lor, dar ele sunt unite intr-un singur ipostas. Una din formele sub care a circulat dupa Calcedon teza lui Eutihie este monofizismul severian sau moderat, propus ca o formula de reconciliere intre calcedonieni si necalcedonieni, de catre Sever, patriarh de Antiohia (512-538). Monofizitii sustineau deci ca firea omeneasca luata de Cristos la întrupare în Maria a fost absorbita de firea sa dumnezeiasca, încât cea dintâi a disparut cu desavârsire, asemenea unei picaturi de apa în imensitatea marii. Dupa unii monofiziti Isus Cristos n-ar fi avut un trup omenesc real, ci un trup aparent. Consecinta conceptiei monofizite este ca, daca Isus Cristos nu are pe lânga firea lui divina si o fire omeneasca reala, atunci se nimiceste întreaga opera de rascumparare/mântuire a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mântuire. Doar prin incarnarea sa, Dumnezeu ar fi putut diviniza firea omeneasca cea decazuta. Dumnezeu s-a facut om, ca sa faca pe om dumnezeu. Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana lui Isus Cristos sustine ca sunt doua la numar, divina si umana - diefizitism, unite într-o singura persoana divino-umana.

APOLINARIANISMUL
Teza poarta numele celui ce a sustinut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (mort in anul 390). Acesta conceptie neaga prezenta unui suflet uman in Isus Cristos. ApolinArius afirma ca Isus Cristos este radical deosebit de noi, facându-se întru asemanarea oamenilor. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el insusi, are nevoie de un principiu animator in om, acest rol il joaca sufletul, dar in cazul lui Isus, sufletul sau a fost inlocuit de Logosul divin numit Cristos. Logosul e principiul de viata, atât al fizicului, cât si al psihicului tuturor vietuitoarelor. Trupul lui Isus a fost vitalizat temporar prin Cristos, nu prin suflet rational uman obisnuit. Astfel, Isus nu a avut suflet rational, minte si vointa. Biserica nu a acceptat aceasta invatatura, deoarece concluzia ei e ca Isus ar fi avut o umanitate anormala, el nu ar fi trait pe pamânt ca om real. Hristologia apolinarista, prin concluzia ei ca Isus nu a avut o fire umana obisnuita, revenea partial la arianism.

GNOSTICISMUL
[gr. gnosis = cunoastere secreta, initiere]. Doctrina sincretista, compusa din elemente ale religiilor de mistere, foarte populare in India, Babilonia si Persia, mituri ale filozofiei grecesti, asociate insa si cu unele idei crestine inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comuna a gnosticismului este dualismul intre fiinta divina originara, inaccesibila, si o serie de emanatii rele care ajung in lume, in materie. Sistemul lui Valentin (160), crestin din Alexandria, care a expus invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135-160, este centrat pe ideea de pliroma. Lumea spirituala pura (pliroma) este compusa dintr-o unitate de eoni, emanatii divine provenite din Dumnezeu-Tatal. Creatia ar fi identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, in esenta rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de un demiurg. Cuvântul (Cristos, Logosul) nu este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic, si nu a înviat. Mântuirea ar fi un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pliromei. Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupesti, nici cei psihici) poseda aceasta cunoastere si deci se pot mântui. Origenes, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul si Irineu de Lyon au combatut gnosticismul. Ei afirma despre creatie ca este buna, fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentantii gnosticismului crestin se numara: Simon din Samaria (Simon Magicianul), Nicolae (fondatorul sectei Nicolaitilor), Cerint (contemporan cu apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca. 85), Bardesan din Edessa (n.154).

Doctrine gnostice:

Dumnezeu este indiferent la soarta omenirii si a universului, omenirea si materia sunt impure (nu sunt rezultatul creatiei unui Dumnezeu iubitor si grijuliu, ci emanatii asupra carora Dumnezeu nu are control direct). Puterile care guverneaza in mod secret universul sunt arhanghelii raului, asupra carora Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt rai in esenta (cu exceptia acelor putini alesi, in care scânteia divina arde inca, cei predestinati sa se reuneasca cu lumea divina). Salvarea, mântuirea, nu sunt oferite tuturor, ci doar unui numar limitat de alesi. Cei alesi primesc cunoasterea divina de la Cristos (revelatia este pura cunoastere divina si indiferenta de aprecierea intelectului uman. Logica si bunul simt reprezinta oricum raul. Vechiul Testament ar fi rau, fiind produs de dumnezeul rau al evreilor. Idealul este viata divina a spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem, condamnarea mariajului, desprinderea de animalitatea restului omenirii). Mântuitorul aduce salvarea odata cu intelegerea (revelatia).
Biblioteca gnostica din Nag Hammadi (Egipt): In anul 1945 un fellah (taran egiptean) descopera intr-un cimitir de lânga satul Nag Hammadi 13 manuscrise copte scrise in sec.3-4 in dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri din limba greaca. Cele 13 manuscrise cuprind 51 de texte scrise in traditie gnostica. Manuscrisele se afla azi la Muzeul Coptic din Cairo cu exceptia lui Jung Codex (Zürich). Doar câteva au fost publicate: “Evanghelia Adevarului” (probabil de Valentinus) si “Evanghelia lui Toma” (cuprinde 114 pilde din Isus). Jung Codex: manuscrisul a fost separat de celelalte 12 si cumparat de Institutul Jung in anul 1952. Se pare ca dateaza din sec.4 d.C. si cuprinde: “Evanghelia Adevarului”, “Scrisoarea lui Rheginos”, “Tratat asupra a Trei Natiuni” si fragmente din “Rugaciunea Apostolilor”. Crestinismul, care este o miscare mesianica evreiasca, poseda o tensiune interna provenita din întârzierea temporala a Parousiei (sfârsitului lumii) asteptate. De vreme ce Parousia nu s-a produs, Biserica preschimba eshatologia (stiinta despre sfârsitul lumii) istorica in eshatologie supranaturala. Asteptarea Parousiei nu dispare insa niciodata cu totul din viata comunitatilor crestine. Acest element apocaliptic reprezinta fermentul anarhist, revolutionar, care insoteste crestinismul in cursul intregii sale istorii. Atunci când presupusa promisiune apocaliptica a lui Cristos de “a se intoarce pe când (credinciosii contemporani) vor fi inca in viata” nu s-a împlinit, gnosticii au ales calea helenistico-dualist-esoterica si au denuntat invataturile bisericii crestine ca fiind minciuni banale bune pentru prostime. Parousia: Plato foloseste cuvântul parousia in sensul prezentei ideei in obiect si a transcendentei obiectului in idee. Teologia il foloseste in sensul prezentei lui Cristos in momentul intoarcerii (amânata sine die). In asteptarea unei intoarceri propriu-zise nu este de mirare ca unii credinciosi si-au cam pierdut rabdarea si au urcat in caruta gnosticismului. Crestinismul considera ca Domnul este pentru trup si trupul este pentru Domn, in timp ce gnosticismul socotea ca materia reprezinta totdeauna raul iar spiritul reprezinta todeauna binele. Extinzând aceasta idee, si aplicându-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distinctie separativa intre Isus si Cristos. Isus ar fi fost un simplu om, in timp ce Cristos ar fi reprezentat o emanatie divina, care a venit la botezul sau in Iordan si care l-a parasit la crucificarea sa. Ca atare, atât întruparea, cât si învierea, piloni ai crestinismului, sunt negate. Doctrina crestina cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu sustine ca Isus Cristos ar fi Dumnezeu, ar fi o persoana divina, cu doua naturi inseparabile: natura divina si natura umana. Natura umana perfecta a facut posibila crucificarea lui si actul de substituire a pacatosilor pe cruce. Natura divina a facut posibila învierea, înaltarea si glorificare lui. Deja din scrierile Noului Testament se observa o întelegere si acceptare diferita a mesajului crestin. Accentuarea unor elemente ale anuntului biblic, adica urmând metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergente care, urmând traditii diferite sau bazându-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau sa iasa din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenta de practica din religiile pagâne, în fata acestor tendinte separatiste, se vede constrânsa sa insiste asupra unitatii adevarului ce-i fusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de criteriul apostolicitatii. Inca de la început, asadar, diagnoza istorica ne arata ca nu exista imaginea izvorului pur al adevarului de credinta, care, putin câte putin a fost alterat de doctrine false…, ci multiplicitatea marturiilor de credinta care printr-o alegere unilaterala, adica printr-o deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor separate (secte). Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu învatatura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1 Cor 11, 19). La sfârsitul primului secol, în Asia Mica traieste si-si propaga învatatura Cerintus, despre care Irineu din Lion ne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru dânsul, Cristos este fiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez, Cristos s-ar fi coborât asupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum înainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fi savârsit minuni. Inainte de moarte, Cristos l-a parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit si înviat. Tot Irineu se spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie evanghelia sa si pentru a apara puritatea mesajului si a persoanei lui Cristos de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au câstigat multi adepti. Daca Cerintus ramâne un personaj singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebjon=sarac) în schimb, vor gasi numerosi adepti pentru ereziile lor. Poate ca la început, ei erau iudeo-crestini ortodocsi care dupa anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se în Transiordania. Mai târziu, sustinând obligativitatea legii mozaice pentru mântuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 150. De la dânsii avem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebionit este Simmacus, traducator al Scripturii. Aceasta traducere cât si alte scrieri ale sale vor fi cunoscute si de catre Origene. Atât în problema cristologica cât si în considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii sunt împartiti, unii lasându-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate în dualismul referitor la originea lumii. De la început, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va stapâni în lumea viitoare) si altul rau (stapânul lumii prezente). Principiul bun este Cristos (Mesia doar din momentul botezului si pâna la începerea patimirii), care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica observare a legii mozaice. Cristos a respins orice forma de sacrificiu; nici sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. In locul sacrificiului intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si greselilor personale, ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina sacra cu apa si pâine si sfinteste zilele de sâmbata si duminica. Alaturi de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care la începutul secolul al II-lea si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin (Duhul Sfânt) si altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut mai multe incarnari). Se practica ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii, inclusiv circumciderea. Mandeii sunt asemanatori acestora; în plus, insista asupra botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Se acorda mare importanta celebrarii ascensiunii cultuale a sufletelor defunctilor spre împaratia luminii. In eterodoxia lor exista un mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. In opozitie cu Marele Mani si însotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele. Intre cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu (In 10, 14), si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina în paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se înteleaga. Gnosticismul reprezinta un sincretism religios al antichitatii târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreuna conceptii religioase ale iudaismului târziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine. Gnosticismul a existat si înaintea crestinismului, iar multe din persoanele care îl îmbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. In acest fel apare “gnosticismul crestin”. El încearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el însusi, pentru care se serveste fara mare discernamânt de doctrina cultelor misterice orientale, de filosofia greaca si de notiuni doctrinare crestine. Referitor la izvoarele acestei erezii, în afara de târzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita în cea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si într-o masura mai mica din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Intre anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de anticul cenobiu pahomian Chenoboskion. In 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pâna atunci, în limba copta, în cea mai mare parte reprezentând traduceri din opere grecesti scrise în secolul al II-lea d.C. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:a. un dualism accentuat între cauza prima ultraterena si lumea materiala destinata mortii;b. imposibilitatea de a se pierde scânteia divina a luminii din eu-ul gnosticului, chiar daca sufletul sau este înclinat total si învins de rau;c. urmând calea cunoasterii, eu-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se întoarca spre împaratia luminii adevaratului Dumnezeu;d. caderea si ridicarea gnosticului sunt îmbracate în speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.
Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform în toata zona sa de raspândire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate în Orientul Mijlociu si în estul bazinului Marii Mediterane, iar pe parcursul timpului îmbraca forme si aspecte noi, în functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata în conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv în lumea greaca, propagându-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie înca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales în problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic târziu (de exemplu, esenienii de la Qumrân) sa fi exercitat un rol de mediere între curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte. Atunci când sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se întâlneste cu crestinismul care începe sa se raspândeasca peste granitele Palestinei. Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mânuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pâna atunci. Spre anul 160, Iustin ne spune ca exista crestini care îl recunosc pe Cristos ca mântuitor, însa vad în creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni. Insa atât el, cât si mai târziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici în rândul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. In primul rând, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, în parabole, si nu poate fi înteles decât de catre cei carora le este dat sa-l înteleaga. Insasi evanghelia lui Marcu spune ca: Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvântul, asa cum erau în stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar în particular le lamurea toate discipolilor sai (4, 33-34). In al doilea rând, succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, spirituali, poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu. Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratul rascumparator, trimis în aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati îngeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care începe sa predice la Alexandria spre anul 135, propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui îi este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lion cunoaste Evanghelia adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de cuvinte ale lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Insa la dânsul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta în mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil îsi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza în cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se întoarca. Precizam ca ideile expuse aici nu redau decât ceea ce credem ca se repeta frecvent în amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul în aceasta faza a sa, determinanta si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog (gnozeologic-mântuitor) între religiile pagâne ale zonei de interes si crestinism. Exponentul principal al gnosticismului crestin este Marcion. Nascut la începutul secolul al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, în Pont. Din cauza unei deivergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atât Papia cât si Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 vine la Roma, unde intra în contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici întâlneste un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; începe sa-si propage cu mult zel ideile si în scurt timp reuseste sa-si câstige numerosi adepti. Rezultatul îl constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri) alaturi de cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor ortodoxe, multi crestini trec cu usurinta în grupul marcionitilor. Biserica îsi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata decizia împotriva lui si a învataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea învataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor. Doctrina marcionita exclude întreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia îi sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci când îl trimite ca Mântuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta în epistolele sale si în Evanghelia lui Luca. Insa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura purificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat în putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie împotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mântuitorul sa se întrupeze în impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul sa fie în stapânirea demiurgului. Neputând avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mântuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si înspaimântatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care încearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite în fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman îl determina apoi sa condamne casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman. Lui Marcion îi sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta în destinul impus de astri, cosmogoniile, împartirea crestinilor în psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatea exigentelor ascetice impuse ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Niciunul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu din Lion), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atât de periculoasa.

MARCIONISMUL
Numele vine de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma catre anul 140, unde, sub influenta gnosticismului lui Cerdon, dezvolta propriul lui sistem, pe baza unor texte din Epistola catre Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente si despre canonul biblic. Dupa Marcion, exista doi dumnezei: un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea Mozaica si a inspirat profetii, care se mânie si se razbuna (legea talionului) si un dumnezeu superior al Noului Testament, perfect, Tatal lui Isus Cristos, un dumnezeu al iubirii, milei si iertarii. Intre cei doi dumnezei, cel creator si cel rascumparator, nu exista legatura. Nici intre Mozaicism si Crestinism. Materia este rea, de aceea Marcion recomanda ascetismul riguros. Pentru a sustine ideile sale, el stabileste propriul sau canon: Evanghelia dupa Luca, epistolele pauline, fara Timotei si Tit, din care elimina ideile iudaice. De la inceput, biserica a condamnat ideile lui Marcion (excomunicat in 144).

MANIHEISMUL
Teza dualista propagata de Manes-Mani (216-277), filozof persan, care, pretinzând a fi in posesia unor revelatii secrete, se considera a fi ultimul trimis, intruchiparea fizica a Paracletului. Maniheismul sustine dualismul radical ontologic intre cele doua principii eterne, Binele si Raul, care se opun, in cursul istoriei, intr-o confruntare fara sfârsit. Organizata ca o noua religie, religia luminii, având carti, cult si ierarhie, miscarea maniheista a fost obiectul unor represalii si persecutii. In sec.4-5 se raspândeste in China si in Europa occidentala.

PELAGIANISMUL
Tot în sec.5 ia nastere Pelagianismul, care este întâia conceptie cu privire la antropologia si soteoriologia crestina. Desi pelagianismul a fost condamnat, discutiile teologice au continuat, dând nastere unei nou conflict: disputa semipelagiana. Augustin, aparând doctrina Bisericii de pelagianism, a mers prea departe. Sustinând necesitatea absoluta a harului divin, afirma ca vointa omului este atât de slabita si neputincioasa din cauza pacatului stramosesc, încât nu poate face, fara ajutorul lui Dumnezeu, decât fapte rele. Tot a acestuia este si ideea ca Dumnezeu nu vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca, ci numai unii. Cei ce se mântuiesc, e pentru ca harul divin i-a ales spre mântuire din veci sau i-a predestinat sa scape de osânda. Cei sortiti osândirii ramân în numarul celor pierduti pentru vecie, fara sansa de întoarcere (ideea a fost preluata de protestantism).

PNEUMATOMANISMUL
In a doua jumatate a sec.5 apare o alta miscare teologica, sustinatorii careia au primit numele de Pneumatomanism (luptatori împotriva Spiritului Sfânt). Daca Arius nega Dumnezeirea Fiului, atunci Macedonie (întemeietorul acestei teze) nega dumnezeirea Spiritului Sfânt. Aceasta a fost ca o noua forma a arianismului. Si Spiritul Sfânt, în conceptia macedonienilor, era o creatura. Primul care s-a ridicat împotriva pneumatomanilor a fost Vasile cel Mare. Vasile afirma ca Sfântul Spirit este de aceeasi demnitate cu Tatal si cu Fiul. El este egalul, nu inferiorul lor. Asa cum fara un Cristos întrupat ca om mântuirea oamenilor ar fi fost imposibila, tot asa si fara un Spirit Sfânt, înteles ca fiind de aceeasi fiinta cu Fiul si cu Tatal. Daca Cristos si Spiritul Sfânt sunt creaturi, atunci si noi ramânem închisi în planul creat, coruptibili si muritori. Miscarea a fost combatuta la Conciliul II Ecumenic de la Constantinopol în anul (381). Daca problemele trinitare s-au rezolvat la primele doua Concilii, problema hristologica, privind raportul firii divine si raportul firii umane din persoana lui Isus, a fost discutata pe parcursul a patru Concilii Ecumenice.

MONOTELISMUL
O alta controversa hristologica ce a luat nastere în sec.7 a fost Monotelismul. Noua problema care era pusa de teologii vremii era daca a avut Isus Cristos o dubla energie si o dubla vointa, cu toate ca Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon stabilise ca fiecare din cele doua naturi ale lui Isus îsi pastreaza toate însusirile si caracteristicile. Monotelismul nu este altceva decât o prelungire a monofizismului. Monotelismul a fost eliminat odata cu venirea la Domnie a lui Constantin Pogonatul. Acesta, dorind sa restabileasca pacea si întelegerea în biserica, convoaca Conciliul VI Ecumenic unde s-a hotarât ca nu se poate admite ca Dumnezeu si firea omeneasca a lui Isus Cristos sa fi avut o singura si aceeasi lucrare.

ICONOCLASMUL
Ultima mare miscare combatuta de unii reprezentanti clericali a fost Iconoclasmul. Pornind de la interdictia chipului (sustinuta de Vechiul Testament), iconoclastii au optat împotriva cultului inutil al icoanelor. Dumnezeirea nu ar putea fi redata de mijloacele picturii si icoanelor, de aceea în icoana s-ar putea reprezenta doar firea omeneasca a lui Isus Cristos. Iconoclastii recunosteau drept singura icoana a lui Dumnezeu numai Euharistia. Iconoclasmul a fost combatut pe parcursul a doua Concilii Ecumenice, cel de al Cinci-Saselea de la Trul (692) si al Saptelea Ecumenic (787), la care s-a si formulat învatatura deplina despre icoane. Doctrina ortodoxa despre icoane respinge ideea identificarii icoanei cu arhetipul, adica deofiintimea cu el, deoarece însusi cuvântul grecesc “eicon” înseamna chip, adica reflectie a arhetipului si nu arhetipul însusi. Daca între icoana si arhetip nu exista deosebire, atunci ea nu ar mai fi chip al arhetipului, ci arhetipul însusi. De aceea, nici Euharistia nu poate fi icoana, pentru ca ea este însusi arhetipul, deci identica cu el, si astfel se contrazice însasi semnificatia icoanei. Icoana ar fi dovada întruparii lui Dumnezeu.