ON ENRGETIC NONVIOLENCE AND NON-POSSESSION by George Anca

ON ENERGETIC NONVIOLENCE AND NON-POSSESSION

Colocviile de Marți

Marți 26 iulie 2016, 5 pm, Calderon 39

Tema:    CLASIC IERI-AZI-MÂINE

Recital: Rodian Drăgoi și Marilena Apostu

            Intervenții:

            Puiu Dănilă: Un clasic în teatru

            Ștefan Dimitriu: Clasic – tot ce e valabil

           

            Puși Dinulescu: Clasicul Leonid Andreev

            George Anca: Corespondențe poetice la Adrian Maniu

            Dinu Dumitrescu: Clasic în tehnică

            Viorel Speteanu: Istoria noastră clasică

           

            Teatru de poezie

            Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Gabriela Tănase, Vali Pena, Liliana Popa, Catalin Codru,           Vali Ortan, Florentin Streche

            Lansare de carte

             

            Rodica Anca:  Dantele de hârtie,    Bibliotheca, 2016

Coordonator : Dr. George Anca

Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană,  

Academia Internațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie

din România, Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști Români, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei,  Teatrul Robert Calul.   

DIMITRIE  GRAMA

                        exercitii in democratie

Recep Erdogan, noul sultan al Turciei, vorbeste la TV si are tupeul sa pronunte ,in repetate randuri, cuvantul; "democratie"!

Asta dupa ce a anuntat o stare de trei luni de "urgenta". 

'Se pare ca el insusi si suporterii lui care incearca, in mod viclean, sa transforme Turcia intr-o dictatura islamica. Acelasi politician, fara rusine vorbeste despre democratioe, el care in doar 5 zile a intemnitat si destituit din pozitii peste 50.000 de demnitari, judecatori, profesori,jurnalisti si miltari. Fara nici un fel de proces, doar dupa o lista. Lista lui pe care el o stia de luni sau poate ani de zile.

Lista cu cei care al criticau si pe care el, acum, ar vrea sa-i condamne la moarte, reintroducand pedeapsa cu moartea in Turcia!

UE inca mai are un dialog cu acest individ peste masura de corupt, imoral si periculos!

Nu m-ar mira prea tare daca Germania si Franta, tari care dicteaza acum politica UE, vor accepta excercitiile in derutare si minciuna ale lui Erdogan si probabil ca in curand vom vedea la TV cum Merkel si Holland al imbratiseaza si-l pupa peste tot pe acest dictator scarbos.
Cine din acesti politicieni este mai vinovat? Erdogan care este crescut si educat intr-o tara feudala si corupta din Orientul Mijlociu, fara traditii "in democratie", sau cei care, crescuti si educati in asa-zisele "democratii"de tip vestic, al accepta si al incurajeaza sa-si continue cariera de tiran. 

Cuvantul "democratie" nu mai are nici o noima, nici o valoare in acest context!

A MASTER COURSE IN PSYCHOLOGY-SOCIOLOGY ON ENERGETIC NONVIOLENCE AND NON-POSSESSION

Main themes of the master course on energetic nonviolence and non-possession:

Exploring social violence. Motivation of violent behaviour (protection, „fight or flight”, groups and identity). Conflict prevention – systemic (globalization, international crime), structural (predatory states, horizontal inequities), operational (accelerators and detonators of conflict – e.g. Poverty of sources, afflux of small guns, elections).

Anthropology of nonviolence: Jain ahimsa and aparigraha. Buddhist karuna. Christian pity. Gandhian nonviolence. Principles of anekanta (relativity).

Ancient Mahavira has classified people in three categories: having many desires (Mahechha), having few desires (Alpechha), having no desires (Ichhajayi). The economy of nonviolence, along with poverty eradication, applies also Mhavira's concept of vrati (dedicated) society. He gave three directions regarding production: not to be manufacturated weapons of violence (ahimsappyane), not to be assembled weapons (asanjutahikarne), not to be made instruction for sinful and violent work (apavkammovades). Following anekanta, the philosophy of Mahavira synthesizes personal fate and initiative.

Book case: Blaga, energie românească / Lucian Blaga, Romanian energy by Vasile Băncilă / Cluj, Colecţia „Gând românesc”, 1938 (a re-edition with notes and a bio bibliographic table by Ileana Băncilă, Timişoara, Editura Marineasa, 1995), is the first book on poet and philosopher, remained until today “the most subtle analysis of ethnic coordinates of Blagianism, on the fund of daring philosophy of Romanian spirit” (Răzvan Codrescu). To the “mioritic” space, (hill), Băncilă adds the „supramioritic” (mountain) and submioritic (Danube, „imperial Danube”). Vasile Băncilă wrote, discreetly, under communist repression, four volumes of „aphorisms and para-aphorisms”, published posthumously, 1990's, bringing out own gigantic energies.

„The created world is the stage of divine theater, and people are the actors. This theaters has scenery, props and changes of stage at once fantastic and realist, and people act almost always very well their role, what doesn't happen in the usual theaters or plays of theater.

Shakespeare has caught only a ray from divine dramaturgy and delights up to transfigured amazement. But what would it be if we could contemplate, in its universality, the drama created by God? Only the mystics understand something from it.” (Vasile Băncilă).

The divine energies were theologized  betwee the two world wars by Dumitru Stăniloae.

Here are some excerpts from Romanian thinkers of the same epoch on related topics (translated by George Anca).

Lucian Blaga:

„The intellect, destined among others to the enigmatic operation to husk intuition from accidental and to rise it on a high plateau of essences, creates in contact with concrete intuition certain concepts which from logical point of view are impossible, because they imply the antinomy. As illustration, let choose an example which played a remarkable role in certain „logics”. The concepts we speak about are all made after the shape and resemblance of the concept „becoming”. The concept of „becoming” closes in it, as it was remarked, an antinomy. This concept, analysed under logical angle, splits in contradictory terms: nonexistence-existence. Under pure logical aspect, the concept of „becoming” is impossible, it couldn't be made on way of logical synthesis out of the two antinomic terms. The concept has been made on foundation direct of „intuition”, which shows us the „becoming” as possible.

            When the intellect performs, for instance, the act of puting of a space, of a moment, of a unity, it believes justified to repeat at infinite this act, at least on an ideal plan. Such an initial act is generated virtually at infinite on the basis of special dynamics of the intellect. The licence of which the spirit makes use this time is that to believe in possibility of repetition without limit of the same act of puting of a something, be it even only on an ideal plan. The intellect behaves as if the initial act would comprise in itself also all the others, at infinite. An act of puting of a something is but from logical point of view identical only with itself, but it is not identical with its repetition at infinite. Evidently, the intellect assumes also this time a right, to whose influence can not purloin, but which logically leads to gratuituous creations. Notions as those of infinite space, infinite time, of infinite number, etc. presupose after all the licence about which we speak.

            The human intellect, in state of autoconstruction, before operating on foundation of logical principles – operates paradoxically, with feats of strength, on bases of licences we don't know who accorded to it. All these licences are logically impermeable. Their totality constitutes a kind „permanent” coefficient in genere. This coefficient must be accepted as it is.”

            „We have fixed, through these few ideas, the pillars of a theory which authorises us to see in a new light also the problem of „archetypes”. It is no doubt that in creations of culture (myths, art, metaphysics, religious ideas, moral ideas, etc.) the nuclear presence of certain „archetypes” can be guessed and then discovered as such in the back of disguisings which it endures. And it is no doubt that the nuclear presence of some archetypes can be discovered also in the fantesies of psychopats. But a capital difference intervenes between modes as „the archetypes” manifest in processes of culture and how they manifest in the fantesies of psychopats...

            Archetypes, out of most different ones, we can envision as effective nuclei around which so many creations of culture coagulate, but in these processes of creation, the archetypes appear „always” modelled „in stylistic patterns”, being dominated by these, as long as in fantesies of psychopats some „autonomous complexes” make felt their presence...

            In marge of such considerations it can be emited the hypothesis that in pshichic-spiritual life of each human individual the archetypes and stylistic factors are effectively present like certain „powers”. When between these powers is declared a disequilibrium, in the sense that, through the enrgy inherent to them, the stylistic factors are not any more able to dominate archtypes, is given the failure of the individual in psychopathy.”

           

Dan Botta :

 „The radiant universe of the Romanian and perfect world of his conceptions is unendured. This is the entire sense, single sense of Eminescu's pessimism. Eminescu adores the world, contemplate it greedily, gets drunk – like in the verse of „Rugăciunea unui dac”/The prayer of a Dacian – from the fountains of its splendours, but he knows himself destined to sorrow. So it explains that sentiment  „dureros de dulce”/sorrowfully sweet of existence and all what in his verse is explosion of sorrow is anthem of joy alltogether. He pushed his pessimism – if this is pessimism – up to there where Romanians push it. Books of Schopenhauer didn't give neither its conscience. It is alive since centuries in Romanian people. The Romanian says: „I make shadow to the earth”. I put once this word in connection with believes of Thracia: the existence throws a spot on luminous body of world. Life is a guilt, a sin. The testimony of Herodot, who had noted this faith of Thracia, is confirmed enirely by Romanian people. 

            „Shadow to earth”, this sentiment of supreme bitterness, of solitude and supreme uselessness, goes through Eminescian poetry. There are moments of deepest depression.

            They don't exclude – on the contrary – the conscience of infinite beauty of world. They utter the thirst of detachment from the contingential, the thirst for evasion, of the extasy. They invoke death – as threshold of joy, of that region where are open the perspectives of supreme beauty, the power of participation to phrenetic life of the whole – eternal comunication, cuminecătura/the eucharist of elements.”

Constantin Noica :

„The being of world is neither something determined, but nor blind undetermination, but endless possibility, destined to accomplish itself to an all-good-ordering intellect or through forms and laws ready given from outside.

            And in the last thought, that of today man, it seems as if, indeed, the being of world is an endless possibility of the matter, but not of that which is informed from outside, but of that which makes alone its form; that though the being of world is a becoming with history.

            This history of the real which affirms is described, step by step, during own history, the thought which denies...

            When it rises from anorganic nature to that organic, the matter obtains something unbelievable: the finitude.

            In the bosom of anorganic nature, everything had to be infinite, the matter couldn't sum up. The states were infinite, the movements – unlimited...

            With its infinite variety of forms, the alterity which closes into an identity realises the infinity in the finite, the individual, the individual being, the „organism”; It is like a whole inside of the whole of world; it is a part issued from condition of part. Only with the individual being it starts the world of realities instead of that of states, pocesses, elements or general substances...

            In fund, they are categories of the „individual” real, therefore, categories of the finitude, as the five Platonian ones were not, neither the being in genere, nor the state, nor the movement, and nor identity or alterity.”

            „The plurality is the aspect of maturity of things...

            The thought of man only when „distinguishes” starts to understand and only when says „we” comes out from minor stage...

            Association, adhesion, aggregation, amalgamation and so many other modes of dead or living matters are suggested directly in bosom of plurality. A second one, naturally, is the multiplication, which not only that carry , like the first, over plurality, but it alone is spring of plurality, like in reproduction. A third operation, rising to power, comes to prove mature operation in the bosom of plurality, in measure in which it integrates the first two.

            For rising to power is a synthesis, an added multiplication. It represents an expansion which in the same time preserves itself concentrated around a term, giving thus to the plurality both the power to affirm itself as such, as well as, like in case of the wave, that of not losing and spreading through one affirmation. When one sees in the show of world – how we register it with the plant and now with the entire material universe – the operations undertook everywhere, as well as organised animation which resulted from here, one asks what more man has to add.

            The man is come to add „the numbering”.

            The number, the „arithmos”, becomes the golden key for the world of plurality...

            You can not number with a single unity; from beginning you must have the decade, therefore 1, 2,..., 9, nine simple distinct units, „plus” the superior unit of decade. And what are you doing in definitive when you number? You count before the first 9 units, that is you name them in order; then you count the tens seen as units, that is you name nine „tens” and so on by nine.

            But what is this? It is our number, are our „classes” of numbers, it is our golden key for plurality...

            The man believed that the number represents glorification of plurality and recognition of its sovreignty in the world. In fact didn't do but to trivialize it...

            Only retained plurality, only unity in plurality give to this a sense...

            And the unit of plurality is other thing than both unity and plurality: It is totalaity.”

            „The being gives only the „knitting between general and individual”...

            The science of being doesn't reach its target if it doesen't account of individual being, of „this” arbre, „this” man, „this” historical creature. But it must do it for „any individual being, therefore from perspective of general being....

            The individuality can give and can acquire any determinations ( like vortex in void of material points or spreading in void of waves), but has not truly the measure of being.

            The world can be full of this secondary nonbeing; and if in the world of inanimate matter it is not striking, because here just secondary unbeing is the rule and being the exception, in exchange, in the worlld of life and of man – which has costed the matter so much endeavour in order to coagulate – the non being and nonaccomlishment are a true cosmic failure, in a sense. And this doesn't mean but: the conversion didn't happen.

            It seems then that the ontologic model resulting from here is simple: an individuality is open through determinations which open under a generality; an ontological field acquire being and insurence, as becoming field of generality...

            ... The being of things, the being of the existent searched by the ontology – namely:  what is truly in the world? - acquires, with the archaei, a solidary conceptual answer with all what we have done visibly in the developing of  Romanian sentiment of being, from the „question” over what it is upto the possible ontologic model.”

            “The Romanian sentiment of being is other than that of ultimate safety of it – not in what regards the knoweledge of man over himself, rather of the order of essence than of immediate and sure existence. That for, we have prefered to say here pre-being, sometimes, for being (which comprises both essence as well as existence); but in the same time, we don't invoke the simple „essence”, because this „separates” from existence, while thr pre-being presuposes and sends to it all the time.

            Under pre-being we comprised:

               the unaccomplished being, expressed in our language through „n-a fost să fie”/it wasn't to be;

               the superior being, through „era să fie”/it was likely to be;

               the eventual being, with „va fi fiind”/it will be being;

               the possible being, with „ar fi să fie”/it would be to be;

               the being of entrance into being, with „este să fie”/it is to be;

               the finished, consummated accomplished being, with „a fost să fie”/it was to be.

In all these modalities it remains it appears a sending to existence as a moment of accomplishment.But the moment remains an end of road, the modalities being its steps of ensuring.

For why the being must appear in the hypostasis of safety and of complete reality (which could mean, for some ones, the simple „individual reality”)?”

Vasile Bancila:

„The man, in front of the non-ego or of a cosmic infinity, seeing its smallness, answers often with absolutisation of own ego. It is a reaction totally dispropotioned and as such absurd. But as long as the man has lost the inconscience however sensible of the animals, through which these live in harmony with universal reality, he is obliged to search a compensation which to take him out from dispair of noticing his unsignificance in the infinite of total existence.

            But the soulution found leads to solitude and to nihilism, that is to still a bigger dispair. So that the true solution must be searched in other part: in noticing of the absolute in things and beyond of them, who made these things and man himself, of whom be it modest reflex is the man and to whom he follows to return. This is, in fact, the essence of any proper religion. In this mode, the man rebecomes an absolute, but not through automation, but through integration.

            But the modern man moves off often from religious vision and that for exploits the method of autonomous absolutization, sometimes even luciferian, of own ego. On this way, the modern man conceives himself as a kind of metaphisical Huitzilopochtli. But this is a way of salvation which leads him at last to the madhouse. And if he is philosopher, he creates phenomenist systems, to not say phenomenal.”

             ”We can not know the absolute but as reflex, or as echo. Hence we can not know even at least a part of the absolute, because the absolute is entire in each part and to know a part of it would mean to know the whole absolute or absolute as such.

            When it is question of absolute, we can not express in quantitative values, we can not say, for example, that we know the absolute through progressive accumulations with tendency to know it once completely, as some ideologues apparently scientific believe. The absolute can not be revealed in fragments, but in aspects, transfigurations, reflexes or echos.

            The knowledge of the absolute is a Taborite phenomenon or act. It lights and blinds at the same time. This knowledge ressembles to a certain extent with the kind how some blind men „see” the light. They have not a proper organ for this, but feel the light as an invasion, as a transfiguration of existence.

            These reflexes or echos of the absolute are captured and valorised in dogmas. These later are crystals at the same time of light and of mystery. They are the precised substance of mystical knowledge, of essential knowledge and represents all what human mind can understand more deeply. Through them we are free of both shortcoming of skepticism, which is funeral then when it doesn't content to be only the beginning of philosophy, and not its end, as wel as of that of positive knowledge, wich is brutal when it mixes in the field of ineffable subtlety of the absolute.”

             „The light disappears, but doesn't transform into darkness.

            The darkness disappears, but doesn't transform in light.

            Because here we touch the two ultimate principles of existence, wich are reciprocal inconvertible.

            Is the darkness a weaker light and the light a weaker darkness?

            Any opinion would have the physicists, morally and ontologically, it can not be a transition from one to another. From this point of view, at most the light can destroy the darkness or inverse, but can not transform one into another.”

            “The truth is that religious men and all people with spiritual living are preoccupied by evil, but with aim of salvation or of moral perfecting – and not for falling in pessimism, in drama, in doubting about health and sense of existence as such and so much little of its creator. They are not therefore obsessed of evil as of a master who become the patron of the world, as of something which spoils irremediable our life, but as a kind of props, be it even grave, in the strugle and unique theatre of existence, of our life.

            The evil becomes, in other words, something which us, with help of God, we master.

            With this the reference inverts and the evil, as massive as it would appear, becomes however something secondary.”

 „The light disappears, but doesn't transform into darkness.

            The darkness disappears, but doesn't transform in light.

            Because here we touch the two ultimate principles of existence, wich are reciprocal inconvertible.

            Is the darkness a weaker light and the light a weaker darkness?

            Any opinion would have the physicists, morally and ontologically, it can not be a transition from one to another. From this point of view, at most the light can destroy the darkness or inverse, but can not transform one into another.”

Nae Ionescu:

God, in hypostasis the Father, represents the pure existence, and in hypostasis St. Ghost, represents God in us. Between God the Father and God St. Ghost, stays God  the Son, who is – according to Christian metaphysics – the logos become body, that is the form in which we can understand God. Chrit, that is God the Son, is the intermediary which make the link God the Father and God the St. Ghost, that is between emanatist God and immanentist God, between God who creates the entire existence and God who is in us.

The after-war state has become merchant, participant to affairs, industrialist, competitor to its subjects themselves. The old neutrality has evaporated from conscience of citizens. Eahch of them doesn't content to ask the State to warrant his person and fortune, but asks intervention of State in any occasion, if not directly in his favour, but at least in favour  of production class to which he belongs.

„Our STATE is too expansive for our COUNTRY”. Too expansive and unproper. The theory woud be it good; but we who are not doing theories – or don't do than „to explain” the realities which are and not „to justify” realities which we would desire to set up – we can not forget a fundamental fact: that Romanian modern state has been created by townmen or by devotees of urban cult. And this was the original sin of this state. Because in Romanian country the urban spirit didn't ever exist; or at least it was never a prevailing decissive component of Romanian collectivity...

Mircea Vulcanescu:

„The principle of material individuation, through time and through space, springs from a metaphysics of objective existence, in which particular essences are conceived as things.

            And the principle of individuation through form, in sense of „act” is derived from a  personalist metaphysics of working , efficient being.

            In Romanian metaphysics of the ins/individual, on cognitive plan, it is given by  a certain configurative unity of features and by a certain key which deciphers the significance and position of events in relation to the ensemble of the existence.

            It is question of „chip”/shape, as originality of features of the individual; of „rost”/sense, as his significance in the world, and of „soartă”/fate, as his integration in time”. „On the other hand, this touch of positivism, of resistence of world and of things from it, which opposes their own manner of being, becomes evanescent in front of work of the builder, with creed that  „where God wants, it is wan the order of nature”.

Alexandru Dragomir:

„In Romanian, differently from other languages, there are two words of different origins: „a trăi”/to live (Slave) and „viaţă”/life (Latin), which make clearer what I want to say. It is right that life is a fact, namely one foreign from me, but at the same time it is a fact that life is lived, that can not be otherwise than lived. Only biologically, that is abstract, the life is a „phenomenon” like the stone, the triangle, etc., having, surely, the property that it evolves. But in reality, life is lived, it is something of kind of becoming, otherwise said, life is given to me in order to live it. (The ontologic difference between the being according the substance and the being according to the time is outlined , in totally other context, by Aristotle in „Physics”. Here is the joining between point of reference (the self) and the other side of me, the life. „I” live my life; not only that it is „given” to me to live (life as foreign from me), but life is given to me to „live” it”.

Teodor M. Popescu:

I must say a few words about Orthodox Church. Many judge it, accusing it that didn't play a special role in the history of culture. Or, this means to don't know its past, activity and influence had in ith East. Surely, the Orthodox Church wasn't in situation of Roman Church, which had to take over in the West the inheritance of Roman Empire, but its cultural work is not at all negligeable. In a certain sense, the Orthodox Church made more for its believers than Church of Rome itself. In represented in the frame of state the most important and most venerable cultural institution, it has cultivated national language, has created an entire literature, has its art, has founded institutions of great social and national utility, has constituted a true school for people, has educated it, modelled its soul, insufflated a specific piety, virtues and morals which are the dowry of any Orthodox people. I consider that can be affirmed that no other Church made so much for national culture of people and especially didn't developed to such extent the sense of Christian charity and love as the Orthodox Church. If we take into account the role played by Orthodox Church in the bosom of peoples, which, for many centuries, have been deprived of state organisation, we must recognize that it merits fully the name of mother of these peoples and of culture of these, which, until the XIXth century, was a medieval, churchish and monastic culture, full of faith and harmony.

Dumitru Staniloae:

„The first step is that of the beginner, who must endeavour to habituate with virtues. The virtues are in number of seven. At their beginning stays the faith, at end the love, preceded immediately by non-suffering. The love concentrates in it all virtues and passes tth man to knowledge or contemplation.

            The object of the virtues and of endeavours from the first step is also liberation from sufferings, its direct aim, the non-suffering. The virtues combating sufferings serve thus undirectly to the spirit, constituting a step toward next aim, wich is the knowledge.

            The second step is called of contemplation, althouh St. Maxim doesn't use this word in unique sesnse, but gives it, as we saw, more meanings, according to object to which refers, but which, in general, is almost always a creature. Only rarely and namely then when he divides the ascent in two steps and not in three, we understand through it also mystic contemplation, which refers to god directly. But when he divides this ascent in three  steps, the contemplation constituting second part,  it means almost always exclusively contemplation oriented towards creatures. This contemplation has as object the”rations” from creatures. Through it the man possesses a spiritual sight of rations from created things, through it the nature is to him a pedagogue toward God.

            The third step, of mystical theology, doesn't occupy any more with rations from things, but with those which refer to God himself, the object being the oversaint, overhappy, overunuttered and oveunknown godhead and over all, the infinity. This knowledge of God is an extasis of love which persists unmoved in a directing toward  God”.

„The person is the reality with highest degree of existence, because it knows about its existence and of persons and things. And it is so because „este”/is, like „eu”/I, like „tu”/you or like „el”/he, like a conscience directed to other conscience. „Este”/is of a person has such a great importance for me through the fact that it has the new form „eşti”/you are, or of a „tu”/you, that you know of me. „Este”/is of a  person is important because „este”/is an „el”/he, as existence conscious of mine, that it knows or can know about me as I. And my existence as person is so important for other persons, not only due to the fact that I am otherwise than other persons, but that I am an „eu”/I who knows about them, that I can be for them a „tu”/you or an „el”/he, conscious of them, or capable to know about them. The simple words : „sunt”/am, „eşti”/are, „este”/is doesn't express yet  the mystery of person, but only their addition to the words: „eu”/I, „tu”/you, „el (ea)”/he (she).

            The stone, the plant, the animal can not say : „eu,tu,el(ea)”/I, you, he (she). Hence nor: „sunt, eşti, este”/am, are, is. Only man can say these words about them, that they are, but can not add to their names these words: „tu”/you, „el (ea)”/he (she). The man remains, in a way, himself, alone in the middle of them. „Tu”/you and „el”/he mean an answer in reference to „eu”/I, with which I indicate me. This answer can not give to me stones, plants, animals.And in such solitude, I am lacked of the complete existence, or in sure mode of intensity of existence. When I try to don't have any more the others as „tu”/you or as „el”/he (which can become for me „tu”/you), I myself weeken in existence, or I loose it.

            Perhaps into an „eu”/I which habituated to have not any more at all a „tu”/you stays the hell, the extreme diminution of existence. In „eu sunt”/I am of Descartes and so much even we don't affirm as centres ones for others. I am as joyful to say „eu sunt”/I am, as to be told by other „tu eşti”/you are or that „el (ea) este”/he (she) is. And only in this reciproc reference ones to others we exist each in complete mode. My complete existence I can not hence have but as personal supreme centre.

            In this it is shown the common being as living being, as being lived in communion by different persons, as being enriched through all persons, on measure of number of persons found in relation and especially in communion. But my complete existence can not give me but a personal existence, the supreme conscience.”

Indeed, the Orthodoxism, as Christian spirituality, must remain over earthly interests. Its fund is a revelation. Invariable revelation. The Orthodoxism can be clarified through examination of traditions, but not modernized in spirit of time. The mission of Orthodoxism is to keep, for ever, the teachings of Christ in their unalterated form. The românism/Romanian spirit, on the contrary, is the spirituality which gives to us the mean to go with the time, to modernize us. It is the fire which purifies our ethnic, in order to put this in measure to create original works. The Ortodoxism is tradition, the românism/Romanian spirit is vocation.”

„The merit of existentialist philosophy is that it has discovered the absolute superiority of the person face to the thing, to nature, to impersonal reality, be it even spiritual, and, in the same time, superiority of relations between persons, out of which she and you, in comparison with relation between person and thing. The relation between person and person is something much more generator of life, is a perfect relation, of a plenitude upto which it can not even to dream to rise the poor living which is tried by person in relation to the impersonal. Only the relation with other persons can make you to live completely your life, only it is capable to stir all your ambitions, sentiments; only conscience that other persons follow you makes to come up from your depths, which you even dreamt containing something, powers of creation or of destruction straight away gigantic. In exchange, the relation with a thing can not take out from somnolence and indifference in which you are plunged but tired, superficial vibrations without resonances in depth. If you appreciate however, often, with passion certain things, you do it for the sake of persons you know they follow you.”

Petre Tutea:

  „The Fascism is, as well as the National-Socialism, unreligious. These are ethno-historical explosions, but no religious... The Romanian right does not seem with these two forms of European right, being mystical-Christian... That is it doesn't feel well elswhere than in shadow of churches and triptychs.”  

   „The autonomous man is illusory, because  either he is under empire of transcendence , and then he is religious, or is under empire of nature, and then he is materialist. Human autonomy can not be conclusive. ”

 „There are too great principles which struggle in an authentical consciousness: the principle of authority and the principle of freedom. I try to reconcile them in a sort of fundamental automatism of man in social body. The true organization belongs to relation between man and state, formulated juridically so exactly, in order to  superpose no one over the other: neither individual over state, nor state over individual. The true institution is but isn't felt... Yet, not the individual is the source of order in the state. He is but only biological, that is physic. And spiritually he is the reflex of society, of community. 

„In my time, it circulated a word: if someone untill thirty years is not democrate and of the left, he has no heart; if over thirthy years is not conservative and of the left, he is dull!... People live in the Tower of Babel because they are people. The human is not natural. It represents a biological mutation, consequence of the fall in the sin. And with all these, Christianly speaking, between Kant and Adam it is no any difference... De! It is regrettable that time passes. The efficacity of time pains... Untill now I swung, ideatically, between superman and noman... present in all tragedies and victories of this country, I feel like a pole in the middle of storm. The only hope is that, man as I am, God loves me also so... between human and nohuman”.

 „The man thinks predicatively or, more precise, propositionally and systematically. When he is autonomous, he puts neither on his affirmations, nor on his negations the seal of originality... 

            The salvation is of religious nature, and not logical one. A concept is never exhaustive, because uncomplete is also the expressed object. The metaphysics is useless in front of death. Only the mysticalness is valid. The mysticalness is an  autonomously human speculation and that for the senses acquirred through metaphysical speculation keep of individuation.”

RODICA  ANCA

                               Ce vis ciudat

Ce vis ciudat!

Aveam corpul din lut

modelat de mine însămi.

Adică nu din carne şi oase

ci din lut eram.

Undeva, la braţul stâng

aveam o crăpătură

pe care încercam s-o acopăr

folosindu-mi cealaltă mână,

dojenindu-mă că n-am

udat bine armătura

înainte de a pune lutul.

Cum oi fi făcut acest lucru?

Eram deja gata când visam.

Nu eram o copie din afara mea,

ci chiar eu mă făcusem.

E absurd!

Cu care braţe am lucrat

de vreme ce încă nu mi le făcusem?

Rugăciune    

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului

unde se  lovesc toate stihiile împărăţiei  Tale;

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii

                                                            1966

2014

Vine o zi când totul se prăbuşeşte:

speranţa, visul, dorinţa, plăcerea, bucuria

şi te trezeşti singur 

în mijlocul unui întuneric străin de viaţa

pe care ai trăit-o înainte,

lipsit de orice reper

în timp şi  spaţiu.

Te-nvârţi in cercuri haotice

fără nimic în minte, orbecăind

prin beznă ca un zombi.

Poţi să mai faci ceva?

Inelul

                               Mi-am dat un inel!

Are un aer vechi, de parcă ar fi fost

făurit de elfii nordului.

Se potriveşte de minune cu mâna mea

osoasă şi zbârcită.

Cenuşiu pe piele maronie!

Dacă îmi las puţin negru sub unghii,

e perfect!

                                     Iubiri  2

Când eşti copil îţi iubesti părinţii:

„pe tata şi-ntâi pe mama”

Pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile,

animăluţele,fluturii, florile, fraţii...

Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea,

colegii, profesorii.

În adolescenţă

                                iubeşti băieţi sau fete,

iubeşti excursiile, poezia,

romanele de dragoste

visurile.

Peste câţiva ani

îl iubeşti pe el,

sau pe ea,

chiar dacă îi mai schimbi uneori.

Apoi îţi  iubeşti soţul.

Sau soţia.

                               Apoi îti iubeşti copilul.

Pe primul, pe următorul, pe toţi,

nu numai pe ai tăi,

pe toţi copiii din toată lumea.

Pe măsură ce trec anii,

iubesti oamenii.

Pe toţi.

Când eşti batrân,

îl iubesti pe Dumnezeu.

Ceea ce e minunat este că

aceste iubiri

nu se înlocuiesc una pe alta

ci se adună, se acumulează

până iţi umplu toată inima

cu iubire.

Liniştea aurie

Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului,

una lângă alta, una lângă alta,

ca nişte mâini de balerine,

cu degete graţios răsfirate portocaliu

către cerul albastru,

aşteptând să primească

binecuvântarea lui Dumnezeu.

Toată ziua următoare am plutit

într-o mare de linişte aurie.

GEORGE ANCA /  Măslinii din Uffizi

NOUĂ (baladoină)

            Cuştile să se încuşte Puştile să se împuşte Negru galb fiorentino Din Torino motorino Rugăciunea în nuvelă Turul turlei manivelă Te arunci călătorie Giornata giorno tărie Orc neporc storc în New York Mexican croat home work Bătrânet la minarete Peştele sânge vegete Ce cu planul ce din lanul Povârnit aeroplanul Torra Pisei tora veda Cuştile în Andromeda Puştile în Bucovina Evanghelia di vina Când te lasă să te rogi Nu te teme în dârlogi Când te face şi turist Scoate banii de harpist N-am o splină halebardă Nici melancolia bardă Chem ocolul de ocean Păcura-n nisip bălan Zacă muzicii dentiţii Lămurească-ne hitiţii Cântecele pe casetă Omenirea pe cometă Hop-şa-şa în şa nuia Noe tot nu ne mai ia Bătrâneţe anonimă Tinereţe fără rimă Rugă în singurătate Să mă calce trei armate Da’ să scap de bala bal Cămătarilor kabal Ci pe listă nici un rac Toţi în cuşcă prin Iraq Mulţumim nu mai am zis De ţânţarul paradis În capelă în ucid Frigurilor rugii ghid Plata mai târziu îţi cer Să nu mă mai laşi în cer Am păţit-o pe pământ Nu te cred pe jurământ Nici o spovedanie nu-mi afle păţanie Te zidisei zodie Să mă tacă dodie Un mormânt un musulman A nu-mi cere al tău ban A mă povesti închis Nici ţânţarul paradis Scherzo rar şi nici rondo Nu mai zboară dodo-n do Mă întorc pe noapte vo- Uă de rouă rococo Mai şi vino pastore Încântate castore Plastur nastur şastore Shastri-n prima ce mai cob Ital indianofob O pagodă Romei bob Locul gol din paraşute Ilioţii ardă gute O miuţă picătura Şi se duseră de-a dura Cât că-şi gudura ordura Mi se pare doamne cum Doar un drum şi nici un drum Cum şi sunt singur acum În mormântul tău de scrum Mă gândesc mai omenos Dat în gât până la os Furia pisa în Pisa Că n-ai pe casetă misa Mă începi de canibal Nu-ţi ajung măslin migdal Măcar şi-aduse copilul Şi îmi aprinse fitilul Te mai rogi din pix dom’ şef Cu maşina prin Aref În Găeşti nici domn chindie mai marilor cu florie peşte mare peşte mic evangheliei amic Mai domol la loc rămas Cheliosul doar compas Ca în Vrancea ca în Vaţa Moartea nu mai gustă viaţa În capelă per l’Iraq Racul nostru tot un drac Nu aveam unde mă duce Şi m-am răstignit pe duce Tu te-ai răstignit pe cruce Pontius turcit pe brânci Trupul nu i-l mai mănânci Spinii inchiziţiei Marmora tranziţiei Înclinarea nărilor Maurul cămărilor Noroimea mărilor Moroii chemărilor Parte de corupţie Rupţilor erupţie Copiat arheologic Sus de beci ichtiologic Vărsător de răzbunare Oceanelor homare  Am Novella câine domn     N-am fost fericit în somn Nu mă mai recunoscui În cascada nimănui Vanitate o mimoză Parfumată înc-o doză Ci mimate vicii vi Se mai macină prin vii Las măslinilor terori Friguroase pe miori Un’ mi-a fost moartea să mor Chiparosul sicomor Un’ cântasem a cioban Fluierului inuman Zbate-te colac pe mort Că nu-mi mai trebuie ort Mamă zaci nu te-ai ruga Dominicană căţea Cine te ţârcovnicea Pe mine-a mă naşte ba Cunoscut necunoscut Mi-este tatăl ca un Prut Nici mai tragic nici mai rar Că mă alesei în par O tigaie de răşină Otrăviţi la rădăcină În pronunţie corvină La privighetoare crină Pricină de crinolină Penelor sopranolină Ca să vezi zăvelcile Melcii şi cu melcile Pescuiţi de sine urlă De ne prăvălim cu turlă Se distrează carotidă Plânge-ne cariatidă Ieri în Pisa orga flori Mamei moarte în fiori Florenţa Ierusalim Cumpărăm ce nu murim Unde nu mă supărasem Surupatele surpasem Surclasat pe glendură Că în gir te prendură Adventistă te ascult Din mai subţiatul cult Tot un ban nici o credinţă Cât îmi sunt în umilinţă Nu mai am de rugăciune Mântuire un tăciune Pe crucea în relief Aur sânge din gherghef S-o-ncălzi ori timp ori mor În Cristosul florilor Pe o lume nici iudee Nici creştină chinindee China şi cu comunismu’ India cu hinduismu’ Nu excepţie pe laturi De prăsilă codobaturi N-am în minte penele Băile poienile Bec tăbăcăriile Ard măslinăriile Ce te joci te împresoară În centură castitară N-ai tu aripi bambus fir Păsărilor chilipir Temele pe sanie Ochiul pisicanie N-am urmat oranie De cu orătanie Fie-ne cultura Tocmai ca natura Care tura-vura Care întorsura Sclivisită şura Ar fi fost din cer Rabdă şi boier Mor a mă ruga În gol a intra În singurătate De gâdele frate Ce mă prad olecăi Maleolele că-i Nici un dumnezeu cupolă Nici un demon maleolă Un amestec gladiolă Te sfâşie în gondolă Ia-te prin Italia A subţire talia Fericită Thalia Cu parafernalia De ne-au încălţat a sclavi cizma mai ca la batavi Ce călări de impotenţă Medicina o Florenţă Înţeleg să mă omori Cal în palio onori Dar de ce că te iubesc Dumneatale mă momesc Ori întoarcem complimentul turlamentul pavimentul Ce-ai tăiat un turn sien Da’ Carpaţilor xilen Apoi rzoib copitele Dinspre răsăritele Ai plecat din laşitate M-ai lăsat făr’ tată frate Ah fârtate nefârtate Cine-mi este dumnezeu Mă tăiase la compleu Mă-ntorsei şi-l rog în gol Să mă zvânte prostovol Alţii lapţii sucăle Cocori umbra ducă-le Ci lăsând lăsările Să luăm luările Să te iau din mau că au Poruncit din uncii how Limbile pe smulsele Inimile mulsele Muselinele Selim Cin în creştere delim Modestă litanie Viaţa mea în danie Mai demult predanie Moartea nebretanie  Tristă-n rai poteca noastră Maică nu te văd albastră Cine-n cină o cianură Nici sărută nici înjură O simţire duruirii De ascunse ne de mirii Ah miresele colive Pe colinele sugrive Scuzele torturile Scule murăturile Cumsecade ucigaşi Guşilor şi de apaşi Pe năvala-n eprubetă A-nflori ce margaretă O degeneraţie Pe nici o libaţie Te rugaşi sui şi citeşti Din cireş să mă codeşti N-am cuvântul c-aş roi O albină Florenţii Anima nu mă animă Psihologică şi primă Mi-aş lungi absenţa vid Patimii seleucid Ridurile zidurile Ghidurile vidurile Ce frumoase ce vandabil Dumnezeul adorabil Numele în creiere Creierii în greiere Mai snob şi mai japonez Ca un dandy de englez Mai evreu american Ca ultimul mohican Congresman nediliman N-are cine pe maidan Vină-ne carafacată Pe o furcă o carată Ce de proşti ţăranii poli Te plângeai de-a anatoli Mi se pare că greşeşti Maică-mea ca la Ploieşti Şi la Râmnic şi la voi Şi la turlă şi la oi Şi la târlă şi la boi Rugăcinea mea se scrie Ultim şi copilărie Meşa de n-o să se ţie Golitura veresie Décor mai plătiţi-vă De mine lipiţi-vă Nu urâtul nu urâta Îmi frânse de roţi carâta Nici nu mai sunt supărat Nici văcarul şi nici sat Mi-e de bine între neamuri Că n-am paria la geamuri Şi îmi sunt din drum în drum Nu tu foc nici fum nici scrum Ceea ce mă dovedeşte Curvelor de bază peşte De nimic şi de frumos Verde nabucodonos Ţii o lume de cu lumea Vărsare oceanul spume-a Nu-mi învăţ aruncătura De pe dom înclinătura Nu-mi istorisesc renaşteri în loc de zvântate naşteri Rare clare De-a călare Mai duhorii seculare Plânge-ne prelat la cap Şi prelata la proţap Nepoate nu mă citi La catolici pe pustii Meseria de rugat Dimineaţa mi-a pasat Într-un colţ de colb albat Petrecusem furia Curia penuria Zic ia să îi aranjez Furajez aranjuez Prea frumoase toatele Slutele ciuboatele Nu se mai găsea intrare Între cer şi între mare Că sfârşit de săptămână Poate lână de o stână Altfel ce aş căuta În capela dumneata Care nu te ştiu cânta Şi vă trageţi acana De-o începe şi popa Scrisul mi s-o hâţâna De ferisem turisma Casierul carisma Venit chiar a mă ruga Să mi se scrie lira Sufleta şi prăpăda Se retraseră şi trei Patru cinci pochinzerei Din Pondicherry şi ei De pe unde rar colon Ladeo îţi mai încolon Noi ne-avem misterele Voi şi cu viscerele Raţiune naţiune Cerule misterule Mă opri o caravană Carul van şi cara vană Cum nu te lipişi o Lippi de iubirea maicii Clipii Ce-mi făcu mie Firenze Torinezul ţie-n zdrenţe Adică ce nu-mi făcu Mintea de nu mi-o dădu Mi-o ţinu cu chinezu’ Şi cu cine-l mai sfătu’ Îmi şi năpârlesc de răi Creştineştii năbădăi În capela rugii dă-i Îmi şi suplu pulsu’ plus Cerc retez româno-rus Ce-mi veni nici pom nici pus Mă tăiai de pe compus Nu m-aş mai muzifica Domnule la dumneata Ce şi apa ţi-aş mai bea Toată ziua lumea ba Formatul ca balada Dylan s-a dus vremea ta Şi cine s-o îmbăta Pe pământ s-o-nsingura Fără nu şi-o mai afla Părinţii a-şi dezgropa Sine a se îngropa Doamne mare groapa ta Pe mine nu mă lăsa Şi nici cu fericirea De a o mai studia De a nu te întreba Pe cine-ai favoriza La şantaj la ştii mata Că te-o şi reinventa Nu de ateu zic asta Nici de dumnezeu sadea Ce ne-a dat cine ne-a dat Ce ne-a luat cine ne-a luat Mai singur într-o capelă Ca-n gură o caramelă Mai pierdut ieftinătate Ca prostimea de dreptate N-o să-mi mai iubesc duşmanii De mi se termină anii Nu m-oi mai închide vremii Să-mi concep în versuri viermii Temele juridice Peste Euridice Leibniz psoriazis Theodice nazis Urile urască-ne Iasca-ne de desene Mă compilă mă împilă Nici o pilă de copilă Dezarticulată culă De antropomoleculă Tot genom de genocid Ce urmează al meu vid Ne-om mai pastişa de Paşte Tot mai bombardate moaşte Nu mă ţine de diliu În capelă florenţiu Am şi eu ambiţia Până în Galiţia Când acasă de-o mai fi Afion m-oi coperi Ubriacco face puiu’ Pe treptele de-a gutuiu’ Şi călcate înclinate Galilei între păcate Până şi pedepsele Pană ca pneumele Ne-om străvede patima Din orbire cratima Sare bala minţi strivite Nu ne flămânzească vite Mai încoace de vier Vinul scroafa şi mi-o pier Înţărcată ţarcă ţar Tras de pulă în hotar De ţiganul poponar Cenzurează-mă florar Că mi-e rusul chinezar Congresmanul zamindar Şi tot restul numai bar Nici mason şi nici la zar Lazăr nu mai iese-afar’ Ai citi pe un cântar Ori postum ori tributar Ce-am eu soro din barbar M-am umflat mă sug bobar Înţepat şi de ţânţar în capelă măslinar Că la oi ciobanolar Cum te-aş ruga doamne eu să nu mai fii dumnezeu Cum s-ar da stăpân în lături Să ne învelim cu pături De pe caii noştri verzi Pe pereţi din şei să-i pierzi Nimeni nu mă recunoaşte Nici matale nici de paşte Eu mă scriu capelelor Malarie fetelor Bătrâneţe mamelor Închinare fiilor Ce mai mistic tristic listic O frântură din patristic Frânge-mă de autistic Fie fiu şi nemaicristic la matale în sacristic Atunci din iertare coma Înnegrită a paloma Şi din noi şi corinteni Cu Medeea medeleni Tot va fi puţin cuvânt seriei deznodământ Ori baladelor mormânt Îmi închipui baiadera În concert cu hahalera De ne trebuie şi presă Nu mireasă ba metresă La tortură cu copii Pe bordură cilibii Nu mă speria voinice Te vede Euridice S-o întinde shamiana A nuntită Sfânta Ana Arborele înfloreşte Românaşul se munteşte Ce-mi şi piatra pietruie Nesfârşire metru e Un ospăţ pe moartea vieţii Joace fetele şi feţii Florenţei n-am scris baladă Că nu-i pasă acoladă Vai de capelele goale Şi de cin’ ne dă la gioale Ei şi mie ori ţânţari cozi călcate florenţari Pe modernităţi jurnal Dintr-un camp până la gal Ce-mi şi ore două trei Prind de nas între cercei Alţii vă băură Chianti Eu pe bicicletă tanti Fiecăruia metanii Recital coanei Titanii Voi cânta la zid la fel Vindecă erizipel Dezînţepeneşte-te Veştede pe creştete Peştele pe lespede Viespile pe vespede De la furia prefix O coloană şi un fix O octavă crucifix M-am întors în asterisc Renunţam plictis în plisc În capela fără risc Un ocol de obelisc Ălor cristici etrurisc Uite-mă dreptate dreaptă Că pe dreapta mă aşteaptă Cum citi-vei pândă-n dar Meserie de pândar Intră zice şi se cară Pe mine că mă lăsară Sfânta vacă mai a mea De le bătea Veta ta Cum se pocăie pocal Şi pocneşte valu-n mal Uită-mă înţepătură Dragoste ba că nici ură Mă dospisem limpezime limbilor din cinzecime Celor mai din distribuţii Corlăţenilor limbuţii De muream şi împreună Urnă aură comună Ruperea din două pâine Mâine mă întorc în câine Pe ce soare te însori M-a plouat judecători O lăsată cazemată Bambuşilor de salată Din principiile mele Susţinurăţi ce obiele Alţii-n ale lor capele Mai armează şi şrapnele Altă zi cancer bătut Ieri tot singur abătut Renunţarea ţara ţară Renunţarea astă-vară Lasă viaţă lasă moară C-om pupa o subţioară A doua ultima oară Nici o ţară sub comoară Alambic alambicară Colombinelor la bară Calm contract în act de pact Pact de act ce cataractă Nu exişti oră exactă Orologii poate clopot Şi al necapelei ropot Cum ca mine golul sine Ucider’le pe mejdine Consolare mai ales Ăi depopulare ce-s Ne-o extinge nu extinde Să lăsăm cui ne-o mai vinde Ce probleme oi fi pus Câţi ţânţari întru Isus Flasce ude transpiraţii Caraulei de iraţii Nepiratizând piraţii Ca umor omor de mor În capela câinilor Ne compus ne descompus Doar pe soare maxim sus Când nu se mai face zi Altădată se opri Cultul cu incultul ci Mi-e a nu mă ţânţări Dacă vom mai sta de vorbă Dacă doamne-i mai fi vorbă Dacă ne-om mai întrista Dacă doamne trista ta De-om muri neîmpăcaţi Doamne fiului tău fraţi Păi paiele grave greve Malancă la noi pe dreve În ceaţă coclaurul Cântăreşte aurul Cine fură jefuieşte sângele cu dinţii-n cleşte Nu vă pară furie ce nu vă înfurie M-aş întoarce din exil Tot acolo Samuil A dreptate măi nedrepte Tragi pe dreapta fără drepte Fata ca o Magdalenă O secundă şi migrenă Musulmanii de mai au Doar al minţii domn nu cow Nu-n religii pe pian Care şi an Canaan Ne dăm viaţa la o carte Mai desăvârşită moarte O natură sfâşie Fâşia de-ţi vâjâie Nici fanatic rar pion Paranoiei afion Praful s-a ales de noi Şi nici n-a mai fost război Nu mai ştii să mori să vii Pe la noi să ne învii Oblu cant chiar singur cruce Umbra ca o santa luce  Câtă vreme judecată O eternă moartă pată Năduşesc de climă cleme Să mă prindă mioreme Am văzut nemulţumire Numai de o pustiire Eu parcă m-am liniştit De când nici n-am mai murit Ne-om înrâuri caldul Cerul golul smaraldul Acum aş pricepe apa De-aş bea-o ardă agapa Îmi încetinii acuta Cetină umbrind cucuta Staulul confabule tot din incunabule Floare preţiozitate C-al renaşterii nepoate Câţi te din empatic preţ Mirodenie mistreţ Nu te apăr că nu-mi dai decât o capelă rai Că nu mă încăierai Nu tăcui şi nu cântai în Santa Novella nai în Găeşti mai zamfirai Copotul ne mai băteai Care nu mai adormeai Opera mi-o muzeai În neştire căprăreai Te scuzai de te vindeai Miezului te înzileai Printre dealuri mai trăiai Ca sultanul în sarai Ce de aur frate bhai Chinezeşte te luptai indianului buhai De ţigani te miluiai Să nu-ţi bea venele pai Pe aproape o să trec Pe mine să mă întrec În potcoavă de potec Şi călare pe berbec Ţâncu nu mă mai înec Berc palmat în skanderbek Chiar şi de plictis mă scapi Şi de viaţă şi de napi Cine te mai impregnează Soare în deşert o rază Aş plăti şi eu să văd Gratis îmi însemn prăpăd Pe Masaccio nu-l restaur Hercule nici pe centaur Nu ştiu nici ţintaura De-şi mai ţine aura Catacombele supline să se vadă limbi în spline Tot o expoziţie Cerşită calviţie Disperare viţie Toată lumea fâţâie Ce se mai şi ţâţâie Câţâie şi mâţâie De valoare bâţâie De nu ne-ar fi tot bătut Dumnezeu cu tun şi cnut Ne-am fi amerirusut Că tot nu-i de descusut Praful pulbere pe scut De-mi spusesei cel mai bun În capelă nici lăstun Care-n ce însingurare Nu în munte nu în mare Capelă de ne vânzare Aşa şi la Roma-acu Treizeci de ani trecu Scrisul şi se petrecu la Milan mi se pierdu Cu Montale vorbă du Mi-e Italia inclino românesc şi ţie Chino De-ţi aleseşi falia Peste Australia la ei în Italia Marco Polo şi-a lui ceată De antropologi pe dată Ci virgina neaflată Pân’ oriunde şi-n Pistoia Sâmbăta nu-mi este joia De-oi fi petrecut orbeşte Nordul miezului de deşte Baţi din palme domnul creşte Rupt din rai bătut a peşte Doina veche din Ardeal Din Calcutta azi floral O limanului elimin Dumnezeului mai limin Că nu-mi spune inima Fierea nici epifiza Nici chinezii nici evreii Că-mi luară şi cerceii Mai urmează niciodată Să nu-mi sper versificată Starea sufletului lată Să mi-o tac îmbălsămată Într-o umbră de lopată Na tristeţea de pe baltă Ce mă dinţii a cobaltă M-o fura lumea ochire Afară din mănăstire N-oi mai cabota tărâm Pe unde să mă dărâm N-am cu nimenea nimic De nu m-a lovit de mic Am ceva cu toată lumea De prea mi se crede culmea Din invidie în slavă Şi-napoi pe dânşii lavă Să-i sculpteze spiriduşii De-i strivi închisul uşii Cu iubire aş mai sta starea de mi s-ar urma Nu ne întâlnim o piaţă Ne uneşte în paiaţă Iar îmi amintii maimuţă cu bărbuţă chiareluţă Jocuri ce italiene Trase din baboi în mrene Totdeauna tot aşa Mama şi biserica Mă mai sperii de duium O rărime un rarum O latină duplică De nu ne mai suplică Dacii taci-i ce să –i faci Şterşi de pe răboj şi daci Mai cu grecii pe araci Asiei în Polovraci Mică pavăză moartea A nu te mai supăra A nu vieţui de ea Şi ce te-ai mai supăra În grădină uite-aşa Şi fugisem în grădină Rătăcită rădăcină Romax Agli Strozzi stor În trăsură trăgător Părut rău moştenitor Pe atâta răşchitor Înapoi la genitor Bine mai necunoscut Vin la tine tot crescut Că poate m-ai şi bătut Şi tot de prost m-ai ţinut Ce veterinar în rut i-am spus bărbii s-a ţesut Mâine ne vom despărţi Neştiuţi de cine-om fi Că nici vouă nu voi zi Noaptea mi-o voi români Ce iubire ce se duse Firul de pe-a mele fuse Şi-ale tale mă Isuse Mai vândut ca-n buci tuluse Profana-te-om împăcaţi De răstignirea-aruncaţi Pe ambiţii desecraţi Lippi cu film de gealaţi Mulţumit colacul mortul Dumnezeului cu cortul Pe scleroză najuns Candidei securi la uns Spasme basme adevăr Te iei cu mâna de păr Unde nu mă mai subscriu Nu mă laşi ori nu sunt viu Am ştiut a doua oară Să nu mă mai duc la moară Dar a treia mă murii Cu neanderthalii pii Boboli de-a bobului Nesărac latinului Pe din trei românului Teiului şi fânului Doina baladescului Berluscoburlescului Cine mă tedescului Regele Dudescului Pisa de-a pisania Se mai dă cu sania Marea-ailaltă Galia Grădină-n Italia Gâjâiţi voi teii Pitti ronţăind şi pita Pitei Banul pe biserică Nu o întunerică Dalbe calme marmori mori pe-nvârtită roata morii Nu mai vreau latin să fiu Jos din scară prea candriu Mi-oi găsi acoperişul Pe unde mă-nţeapă şişul A nu fi cine mă calcă Mie rămânându-mi halcă Ori ciozvârtă de nimic Ori nici fir de borangic De ne-am mai versificat jecmăniţii de palat Te vei premia sub far Coperit de nenufar O sălbatică rafală Îmi procuri şi mie fală Cine te-o mai apăra Bucure-se-n scârba ta Ieri sub orgă prozăvie Creştinească lătinie Chinezească părăsie Picătură veresie Din insatisfacţie Intru-n putrefacţie Marmorei reacţie, Cararei refracţie Timişoarei facţie Aurului fracţie Numărului acţie Dacă eşti măslin bătrân Frigului nu te-ai dat fân Nu mai ai voie retez Turnului de titirez jdrardrurilor de brebrez Gioia nu ţi-l omorâ Plictisitul fără zî Zî-i colacului cenuşă Peste tine a scoruşă Ăştia de vă-nchipuiţi Tot în Pitti nepitiţi În congres părăginiţi De alţii mai cheltuiţi N-aveţi proaspeţi nici o şansă Prea târziu intraţi în transă Tranzitul coleaşa goală Germen băiata Marghioală Studii necuprinse ioc Avantajul iarmaroc iar mă râcâie Maroc În Găeşti pe poloboc Lumea vrea numai mărime Găligani mai rar puştime cu palete pal Selime Ne taie şi sabia Pleacă şi corabia Îmi arăt şi proletar Plătitorului altar Timpul neplătit tâlhar Lanţurile peste zar Caraulele amnar Nu mă tortura arar Lasă-mi sufletul avar Cine ţi-o mai lăuda Coporâia şi coasa Isola şi Florenţa Elegia dumneata Slava tristă că s-a dus Bucuraţi banii Isus Fără ruşi în execuţii Iranianca de-a recruţii  Hara bucurie grea Că grecească se pierdea Numai democraţia Doar spre Sparta se putea Dumnezeu ca nimenea Neamul vostru teiule Ba al meu cârsteiule Hipnoză motanule Neagră tu Adamule Şerpuire uragan Leu de mare braţ platan Doine şi balade bade Kerale maimuţiade Unde voi mai scrie raiul Îndoindu-se vătraiul Plângăreţ şi mai bătrân Balta peşte Plaiul fân Ne-om întoarce cât şi cât Unde ne şi dăm în gât De nevoie calicia Nu te vede bogăţia Ce sărac mă ce viteaz Până mâine numai az’ Ah quadratul cristeiesc Râcâit din tei cristesc Magdalenă scandinavă Lucrului încă jilavă Ne cuprindem chinului De dragul vecinului Ne învecinăm dragon Să ne pupe nea Ion Pana antico vigneto Bicicleta Marieto Câţi amorului Italii Ne uitarăm a bataglii Nu poţi să pretinzi corăbii Domului de pe sub vrăbii Cu Brâncuşi cu Buonaroti Ăsta urlă amerşotii O canzonă o manea Mai mergea nu se oprea Că iar de sculptat mai va Nici Kali nici canava Un curent o acadea În cârsteiul teiul de-a Quanta cânda câta katha Rupendra cu Tatha gatha Cenzurat de Chiarellata N-oi alege miruire Geluire de clondire Lăudată mănăstire Vin şi muzică de lire Învăţându-mă de singur Să nu mai umplu nici lingur’ Nevorbind de două zile Din cutie şi din mile Fără story leac de ac Boboli cu tei şi tac Ce mirare miră are Frunzele şi jos frunzare Nervii de tuberculoză La noapte-i  aprind veioză Invitaţia de pancer Mâine o prefac în cancer Refuzasem porţia Raţelor cu morţii a Mai încet şi ceata ceţii Nici cu dacii nici cu geţii Mai cădem în copca gheţii lemne mai pe-a tinereţii Codrule cine-ţi sunt leţii Pe ziua de azi onor Numai mesa teilor Pân’ la mare mai amor Maur şi ars şi florentin Ori Brâncoveanu Constantin la anu’ şi Ştefan cel Mare Cu moartea în aniversare Pe-aici în fiecare zi Dăm nas în nas cu Medici De-ai locui acia while Răspunde canceroasa Gail Savonarolla de-ar vedea În el şi-n noi ar da dambla La Lourdes părinţi examene Şi trec mai toţi să samene Ce mi-e vara în Florenţa Avioane turbulenţa O ruşine un congres Mexican chinez eres Depanaţii piei de cloşcă De te-ngheară neagră coşcă Pe ce lauri lanţuri rupi Pe ce lanţuri lauri pupi Suflu în furnică fur Ornicele de sperjur Moleşită ura vieţii Şi ai cailor pereţii Nici haralbul nici harapul Nu ne mai înghite hapul Pe maidan şi calcuttan Sanctuar victorian Prea nici frunza şi nici sus Cum că noi nici n-am apus De vom fi şi răsărit Dealul Boului iubit Că din frunză că din bol Ne cântăm un carambol Să ţi-o spun te-ai prea fardat Doamnă şi de împărat Mormăie-mă nu de viu Năruită prea târziu Bine să se bucure Gloriei se gudure De nu plouă mă ascund De mă udă mă fac prund Raţelor până la fund Neamfibii ci profund Soarele italian Arhitecţilor în clan Soarele iranian În covor american Soarele neoroman Al Carpaţilor golan Ce mai soare chinezesc Indian dumnezeiesc Soare negru african S-a-ntrupat întâi uman Ne-a Costică zice Leano Un sătuc San Gimignano Doar în Boboli să n-ai Un muzeu să vezi ce-i tai Stai mai sus şi dom şi clopot Pe fântânile în şopot Pe grădinile în n-o pot Arno mai ca şi din Pisa Nu-şi arată recipisa Ţările se micşorară Europa nici că ţară Noroc cu sălbăticia Să trăiască România Şi cu tauromahia Acum de la revedere Stăm în cur pe belvedere Ţărăneşte dragă vere Nae şi tu Veronică Vă trimit ce nu vă strică Noană Bistriţa de noi La hurezii amândoi Pare turnul şi mai sus Ci Siena l-a răpus Palio caii de foc Te doboară poloboc Ghizii-şi fură carnavalul Că îmbietor e calul Că o zebră n-are vergi Ca o alta să le ştergi Mi-am dorit ce avusei Tei cu tei cârstei pe trei Vechişoară talioară Bună zeama cotcodară Privighetoare de zi De nu ciocârlanul Pi Nici mirarea nici frumosul N-or întoarce chiparosul Eu îi ocolii aleea Zarului din Galileea Galileu din Florileea  Cine te-a făcut pe tine Fiorenzo nene parcă Parcă m-a-ntrebat pe mine Să ne să ne dăm în barcă Viţel mă uit la Florenţa Să mă renască demenţa Fără de echivalenţa Turnurilor de Faenţa Mama mia carele Ne calcă răzoarele Caii şi călarele Huruie turnarele M-aş mai duce aş mai sta Că-mi trăii şi Florenţa Pe din trei cu ultima Până oi mai răsufla Şi poate m-o cupola În visări alandala Te privesc cu ochi cuminte Să am ce-mi aduce-aminte Te privesc cu ochi de fiară Muştelor că mă zburară Te privesc cu ochi de mort Să mă faci câine aport Cu balada din Firenze Palide corespondenţe Buonaroti în non grotă Ne sculptează Herodotă Gioia nu am înţeles Zici cu evantaiul less Gaj în guşă nici urmaş Pe citatul copilaş