LA COLOCVII cu George Anca

LA COLOCVII

cu

George Anca

26 iulie 2016  5 pm Calderon 39 colocviu CLASIC – recital Rodian Dragomir și Marilena Apostu; intervenții: Puiu Dănilă, Ștefan Dimitriu, Puși Dinulescu, George Anca, Dinu Dumitrescu, Constantin Poenaru, Viorel Speteanu – teatru de poezie Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Liliana Popa, Cătălin Codru, Vali Ortan, Florentin Streche – lansare de carte Rodica Anca

eseuri Puși Dinulescu, ziarul național

FB 22.7.2016 (like) – Florin Costinescu, Pavel Șușară, Daniel Vorona, Doru Braia, Adrian Majuru, Aurel Buricea, Vali Pena/Rodica Anca, Doina Cernica, Murgeanu Ion /Ion Vinea, Elena Popescu/Adrian G Sahlean, Dorin Croitor, Dumitru Ichim.

Interviu – Călin Georgescu

George Anca blog – Mariana Gurza

Colocviile de Marți

Marți 26 iulie 2016, 5 pm, Calderon 39

Tema:    CLASIC IERI-AZI-MÂINE

Recital: Rodian Drăgoi și Marilena Apostu

          Intervenții:

          Puiu Dănilă: Un clasic în teatru

          Ștefan Dimitriu: Clasic – tot ce e valabil

         

          Puși Dinulescu: Clasicul Leonid Andreev

         

          George Anca: Corespondențe poetice la Adrian Maniu

          Constantin Poenaru: Ziariști clasici

         

          Dinu Dumitrescu: Clasic în tehnică

          Viorel Speteanu: Istoria noastră clasică

         

          Teatru de poezie

          Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Gabriela Tănase, Vali Pena, Liliana Popa, Catalin Codru, Vali Ortan, Florentin Streche

          Lansare de carte

           

          Rodica Anca:  Dantele de hârtie,    Bibliotheca, 2016

Coordonator : Dr. George Anca

Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană,  Academia Internațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști Români, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundaţia Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei,  Teatrul Robert Calul.   

 Puşi Dinulescu

Prin literatură...

Mă gândesc ce siguri sunt de ei oamenii care au reuşit în viaţă, sau care , cel puţin, aşa cred ei, că au reuşit în viaţă. Şi nu numai ei cred asta, ba şi nevestele, iubitele, copiii, bunicii, iar uneori chiar şi subalternii.

Majoritatea acestor indivizi, din păcate, sunt nişte imbecili perfecţi. Dar sunt, totuşi, şi ei, oameni, pentru că nu există castori sau muscoi imbecili, nici cârtiţe sau leoparzi, cu atât mai puţin albine sau furnici.

Şi totuşi, imbecilii ăştia sunt aşa de aproape de fraţii noştri din mediul animal!

În primul rând, pentru că nu-i interesează decât mâncatul, sexul şi,  hai, să zicem, onoarea. Fiindcă, orice s-ar spune, leii sau tigrii au onoarea lor, nu sunt ca bondarii şi boii, care se pare că nu sunt interesaţi la capitolul ăsta.

Dar, de fapt, nu e vorba de onoare, ci de fudulii, aşa cum au şi taurii, dar boii, nu.

Deci e o chestiune tot sexuală, tot instinctuală.

Dar de ce mă refer la ăştia?  Când, de fapt, eu vreau să vorbesc acuma despre literatură, că ăştia nici vorbă să citească, cel mult vor să facă asta, pentru că dă bine.

Gabriel Liiceanu, prietenul de odinioară al domnului Băsescu, definea undeva cu strălucire prostia ca încremenire în proiect. Probabil că nici asta nu citise încă domnul Băsescu atunci, când afirma, în 2009,

că tocmai citeşte Levantul lui Mircea Cărtărescu, deşi mai afirmase şi cu vreo doi-trei ani în urmă că trudeşte la această distinsă lectură. Încremenise oare în proiect sau pur şi simplu minţea, fiindcă să joace rolul lui Sisif, care tot încearcă aşa, în prostie, să urce un deal absolut inutil, nu mi se pare a fi în firea fostului nostru preşedinte. Dar cum să mintă, oare, un preşedinte al unei ţări atât de civilizate şi rafinate, chiar, ca spirtul, cum este fascinanta şi iremediabila noastră Românie? Nu, nu, eu nu cred. Eu cred, mai decrabă, că o fi avut, bietul om, cele mai bune intenţii şi o fi vrut să-şi înţeleagă intelectualii. Dar ce să vezi? Se aşezase, desigur, într-u fotoliu d-ăla, în care se intră până-n gât, îşi luase populara lui stacană cu whisky, în care plutea un cub de gheaţă mult mai puţin periculos decât cel care lovise Titanicul, dar... dar... veni şi-un somn dulce şi uşor crocant, ca o prăjitură cu nuci, făcută de bunica  şi pe-aici ţi-e drumul, prin ţinuturile parfumate ale Sudului, prin lupanarele din porturi îndepărtate sau în braţele suave ale vreunei blonde cu popou mare, cu ţâţe mari şi  cu surâs de zeiţă...

          Experienţa asta se pare că-l încântă peste măsură pe imprevizibilul nostru de-atunci preşedinte şi de câte ori se simţea mai împovărat de grijile ţării, mai descurajat din luptele voiniceşti cu primul lui ministru,  se ducea iar la fotoliul acela adânc, pe măsuţa de lângă care îl aştepta nepreţuita carte, deschisă şi crăcănată pe primele pagini. Servitoarea venea iar cu stacana, blocuşorul plutea pe lichidul arămiu... O zilele frumoase de la Aranjuez...

          Iar preşedintele de azi nu prea pare interesat de literatura modernă, păstrând o distanţă politicoasă faţă de intelectuali.

          Ce face atunci bardul nostru naţional de ocazie? Mai suportă chiar mofturile preşedintelui perpetuu al scriitorilor, care până la urmă îi dă totuşi un premiu naţional de literatură, blagoslovit doar de un secretar de stat din Ministerul Culturii, însă... O, unde-s vremurile când un ditamai preşedinte-jucător se apleca peste paaginile lui, din fotoliul ăla adânc... unde?

          Dar, lasă, poate-l citeşte odată şi odată chiar doamna MerKel, care văzând  cât sunt de groase cărţile poetului de la Dunărea de jos, dă un telefon şi ea la Stockholm şi printre altele le zice şi de băiatul nostru...

          Mai ştii? Că altfel cum?

Cit jeg e in literatura româna!

2009-10-15 · 17:03:09 | Autor: Ziarul National

Luati ca pe o birfa ce-o sa va povestesc. N-am confirmari, dovezi, trei surse, asa cum rigiie deontologii. Herta Müller e foarte suparata pe români, desi n-avem nicio vina ca tatal ei ar fi fost ofiter Waffen SS (repet, nu validez informatia) si l-au condamnat rusii. Asta ni s-a intimplat tuturor, am patimit cu totii din cauza rusilor, mai mult sau mai putin. Iliescu, deloc. In orice caz, ma bucur pentru Herta Müller. Nu fiindca a luat Nobelul, ea nu merita nici mentiune la Arici Pogonici, ci pentru ca a scapat de rapanoasa lume culturala din România. Vine, frige, urla o mostra de jeg, domnilor! Schita “Lantul slabiciunilor”, a lui Caragiale, e jucarie in comparatie cu grozavia prezentata mai jos. In ultimul numar din “România Literara”, Alex Stefanescu il marteleaza pe Pusi Dinulescu, deoarece acesta a publicat o carte in care il dezbraca pe Nicolae Manolescu la poponeata tavalita prin toate baltoacele interesului. In aceeasi revista, dar pe prima pagina, Manolescu il slaveste pe Stefanescu, dar nu fiindca ar avea vreun merit. Vrea sa-l anihileze, spera ca subalternul lui sa nu candideze la presedintia Uniunii Scriitorilor, functie pe care o detine autorul Istoriei de gasca a Literaturii Române. Ăsta e motivul pentru care acesti (ma sfiesc sa-i numesc ticalosi, deoarece ii respect) domni se cobzaresc intre ei. Cind am citit “România Literara” si am vazut magaria, am ramas mut. Dar nu cunosteam dedesubturile. Le-am aflat din “Academia Catavencu”, fiind dezvaluite de Stefan Agopian. Si aici intru eu in mocirla. Pusi Dinulescu e prieten bun cu Dan Dumitrescu, Dan cu mine, iar eu am fost coleg de clasa, la Sfintul Sava, cu Ioana Fruntelata. Pe vremea lui Ceausescu, Stefanescu a lucrat sub conducerea lui Nicolae Dan Fruntelata, la “Scinteia Tineretului”. Cind domnului Fruntelata i-a aparut un volum de poezii, Stefanescu l-a glorificat ca pe Baudelaire. Dupa ce s-a transferat la “Flacara”, obiectivul Stefanescu a facut muci urmatorea carte de versuri a lui Fruntelata. Sper ca va dati seama ca-mi iesea demonstratia si fara sa ma bag pe mine in culisele viciate pe unde bintuie Stefanescu. Dar am preferat sa fiu sincer. Si sa va avertizez ca acest mare intelectual ceausist, care a zis, in 1996, ca si-ar dori sa fie portar la Cotroceni, pentru ca devenise presedinte Emil Constantinescu, este salteaua pe care s-au odihnit toti sefii lui.

FB 22.7.2016 like

                                  Florin Costinescu

VÂNZĂTOAREA DE ROUĂ

Vindea o florăreasă rouă
la colţul unei străzi subţiri:
“Aceasta-i rouă de pe nalbe,...
aceasta-i de pe trandafiri…”

Sclipeau rotunde boabele fluide
pe raze înşirate lunecând
“Am rouă proaspătă, de floare
culeasă-n zori, la primul vânt…”

Ce clipă-a plâns-o-n destrămare,
ce aripi au purtat-o, moi,
spre masa-ngustă-a florăresei
ce ne îmbie şi pe noi?

Să cumpărăm de măr sălbatic
puţină rouă luminând,
în palmă ne va crşte fructul
din floarea ce-o avem în gând,

Dar florăreasa unde este?
Dar strada unde-a dispărut?
Ne scufundăm încet în roua
a unui ultim început…

                                  Pavel Susara

Brigăzile antitero tocmai scotocesc printr-o moschee din Paris, in cautare de ceva arme, simpla recuzită pentru rugăciunile dreptcrediciosilor. Dar corectii politic si tot neamul de alti labagii progresisti, stangisti, feministi, gaysti etc. sa nu-si facă probleme, fiindcă, asa cum se stie, moscheile nu au nicio legătură cu islamul, sunt exclusiv institutii supuse depresiei, crizelor de singuratate si altor disperari, atât de explicabile când încă mai exista prin preajmă nist...e chestii satanice, care se avanta spre cer si pe care necredinciosii le numesc catedrale. E dreptul lor, nu, al moscheilor, sa facă un mic depozit de arme fiindcă le-au stresat groaznic cruciadele acum vreo mie de ani, asa că trebuie să se mai elibereze si ele cumva de acest stres istoric de neimaginat! Haideți, bagati proteste, imbalosati monitoarele, urlati la agresorii albi si crestini sa-si ia labele de pe sărmanii islamisti care nu pot ajunge, individual, la Allah decât dacă sunt insotiti de cohorte de cadavre creștine.
 

Daniel Vorona

cu pumnii strânşi mă uit la tine
(şi) cu ochii închişi te părăsesc

.

...

:Dumnezeu poate să numere vrăbiile până dă de apă în piatră jumătate
din ziua care a mai rămas cere să fiu pedepsit în faţa mea las
morcovul să fie mâncat de câini (nu mă înteresează sarea linsă de vaci)

*

nişte oameni au desenat o pasăre pe asfalt
după trei zile
pasărea a zburat oamenii au rămas cu aţa

.

...

:nu e joi ca un pelerinaj la o moară dispărută în miezul târziu al zilei
şi eu am un ochi închis pentru mine am un ochi deschis pentru alţii
am părul nepieptănat de parcă aş cere iertare
cerealelor integrale dar eu urăsc cocorii şi nu-i
frumos să urăsc frumos este să scuip pe toate
la timpul lor pe jertfa noastră umană mituită ca o fanfară învinsă am
stat aşezaţi multă vreme sub formă de triunghi
ca nişte grămezi de cărbune ca nişte animale
tolănite la piciorul pianului îmbrăcat în civil nu-i
cunoşteam gamele nici simţ baroc nu aveam era frumos pentru că
puteam urî retraşi în lumina neoanelor stinse a florilor şi-a ierburilor
.
(eram atât de trişti încât devenisem gri
parcă eram de plastic coclit
şi nimeni nu ne-a spus nimic deosebit)

ps

acum sau niciodată în nopţile de vară vine o umbră la mine (o fi tot
ea pasărea o fi tot ea amăgita) şi îmi şopteşte a
poruncă decât o democraţie bolnavă mai bine o dictatură sănătoasă  

*

cu un vapor pe cap vom urca pe
scară sau vom alerga prin noroi

.

...

:joi mă urc la mare doar acolo mă dau cu fruntea de zid ca un eretic în afară
de sânii tăi alte femei îmi vor lumina
ochii atunci când voi ieşi de sub clopotniţa de apă şi sare cu alge sub unghii
până la desfigurare vor spăla batiste
vom aprinde focul nu vom scoate o vorbă vom plimba câinii şi ne vom fluiera
.
(în cântecul meu subjugat de tine
fir cu fir şi suplimentar ca laptele roșu
sub lupă memorăm mari tulburări)
.
tu ieşi despletită identică şi goală din haine şi miroşi toată a lină lumină
scoborând din calendar eu zic mişcă-ţi fundu' să îţi studiez mersul triumfător
celălalt tată al meu (din pământ) strigă la mine mă învaţă obrăznicătura
.
am tăiat valul te-am căutat din piatră de șapte ori am
strigat - mã las a fi înspre mine -
dar numai în lumina luminii lumină fiind eu te-am aflat
.
(am ieșit din foc mi-am
luat crucea şi am venit)

ca sã plec din nou mai
tânãr mai
neviermãnos mã întorc
.
nepieptănată de un secol tu plângi lângă un pian de
parcă această
comuniune de păsări n-ar fi martoră la un cutremur
.
sting lumânarea îmi dau jos pantalonii de lemn cu care măsor o
adâncime a oglinzii spontan mă risipesc în tine ca şi cum mi-aş cere iertare
ca şi cum aş intra într-un cort ca şi cum aş intra într-o mănăstire
.
îmi ceri sânge și rãzbunare până spre seară altcineva împrãștie
melancolii și alte insecte înfășurate în cămăși de bumbac
(în jurul mulțimii sughit subțire ca un câine mângâiat de stãpân)
.
nu aprind o ţigară car bomboane cu o pălărie pentru
aceia şi pentru acelea care
cântă pe stradă cu ochii închişi ca într-un cor creştin

ps

ţi-ai uitat umbra în apa despletită şi goală femeie balsam rece ca un biopotasium

nu te cunosc nu vreau să te aud
trupul tău este o mare acoperită de alge (mi se împăiejeneşte privirea) se
iluminează frigul orele zilele anii

îl rog pe Dumnezeu să-mi fie numai mie voce numai în iubire să-mi prefacă ura

*

capul întors înspre clanța smulsă de la a șaptea ușă

.

:eu m-am fost născut fără motiv pentru a putea muri...
ca o pasăre kivi ca o pasăre elefant am luat
dictatorul de ceafă am să-l îngrop în oala de noapte

Doru Braia

P R E C I Z A R E

Aflu, prin intermediul unei postări a dnei Narcisa Iorga, că un post TV ar fi lansat ideea și revendicarea de a se organiza pentru Radu Beligan funeralii naționale și a se declara chiar și doliu național, comparat fiind cu Maria Tănase.

Fac precizarea că, în 1963, la înmormântarea Mariei Tănase au participat, într-adevăr, sute de mii de oameni (ca și la Corneliu Coposu, dealtfel), dar nu au fost funeralii naționale și nici nu s-a decretat doliu național !

Adrian Majuru

Salonul – o poveste de viaţă

Ce ar putea însemna în istorie două-trei decenii de pace? Care ar fi putut fi modificările de substanţă ale vieţii de acasă pentru aceia care puteau investi în propriul confort? Salonul, de bal sau literar, de întâlnire şi taifas, se naşte dintr-un sincretism cultural şi necesitate socială, într-o perioadă de relaxare socială. La 1800 salonul nu exista în reşedinţele urbane din Valahia şi Moldova. Apare timid în marile palate aristocratice, în locul unor camere vaste cu divane orientale pentru oaspeţi neprevăzuţi cum erau ofiţerii armatelor austriece sau ţariste. Aceasta se întâmpla către anii 1806 şi 1815. Urmează o perioadă de tranziţie, când primele saloane proiectate şi frumos ornamentate după modelul lor european, au apărtu şi la bucureşti dar fără să fie iubite de protipendadă. Erau numai pentru străini. O descriere fidelă a acestei perioade, cuprinsă între 1816 şi 1835 o avem de la pictorul Barabas Miklos.
Acesta ne-a lăsat mărturii despre boierul Cantacuzino, care, „aparţinând şi el înaltei aristocraţii române, se cerea să imiteze moda europeană şi deoarece casa lui era frecventată şi de generalii ruşi, şi-a aranjat-o cu mobile moderne, căci portul european nu prea se potrivea cu divanele turceşti late, pe cari oamenii se aşterneau fără papuci. Vizitându-l odată după această metamorfoză, de abea mi-am putut reţine râsul întrând în odaia lui, unde am văzut vreo zece boieri fumând din nişte ciubuce lungi, însă şezând fiecare turceşte lângă câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap şi cu aripile fracului tăvălite pe duşumulele odăii! Cantacuzeno însuşi şedea pe canapea, însă celorlalţi boieri le şedea mai bine să stea pe pământ cu picioarele încrucişate după moda lor veche şi fiindcă pe atunci nici turbanul nu se lua de pe cap, uitaseră să-şi ia jobenul. Această scenă era aşa de ridicolă, încât ar fi meritat să o desenez”. (Andrei Verres, «Pictorul Barabas şi Românii», Cultura Naţională, Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, seria III, tomul IV, M.E.M. 8, Bucureşti, 1930, pp.379-381).
După 1835 şi mai ales începând cu mijlocul secolului al XIX-lea reşedinţele aristocratice ale Bucureştilor şi Iaşilor au fost remodelate în interior astfel încât salonul devine pe deplin piesa de rezistenţă a socializării oficiale dar şi de alcov. Într-un astfel de salon a concertat Franz Liszt în februarie 1847, şi anume în reşedinţa prinţesei Cleopatra Trubetzkoy de pe podul Mogoşoaiei, casă pe care o putem admira si azi. Deloc somptuoasă şi fără etaj. Peste 50 de ani, către 1900, Salonul formase déjà două generaţii de “consumatori” fideli. Nu era numai locul de cunoaştere, de intrare în societate, de reprezentare şi afişare, era şi cel mai potrivit loc pentru a începe cariera sau pentru a o consolida, mai ales în cazul literaţilor, muzicienilor, pictorilor, intelectualilor în general. Dar era şi un spaţi al tranzacţiilor, al negocierilor, al preliminariilor oricărei afaceri.
Limba de salon a fost la începuturi greaca înlocuită treptat de limba frnaceză către anii 1830-1860. Piesele de mobilier şi costumele, eticheta, gesturile şi atitudinea, regulile scrise şi cutumele trec de la o generaţie la alta. Pentru fiecare individ socializarea de salon era un examen social prin care trebuia să-şi personalizeze cât mai bine vestimentaţia şi accesoriile ei, vocabularul, direcţia şi variaţiile conversaţiei în funcţie de fiecare vorbitor şi fiecare subiect; discreţia elegantă a flirtului dar fără să-l elimine definitiv din aşteptările celuilalt.
Dincolo de eticheta obligatorie societatea de salon oferea fiecăruia şi posibilitatea de a fi “altfel” mai ales după 1920, când se impune jazz-band-ul, foxtrotul, shimmy-ul, dansuri venite de peste ocean. Patefonul va înlocui treptat orchestra şi instrumentiştii. Salonul cândva aristocratic s-a multiplicat în replici mai mici, în majoritatea reşedinţelor interbelice, şi urma să intre într-un adevărat rulaj de cotidian urban al clasei mijlocii. Regimul comunist a interzis socializarea de salon, arestând pe toţi aceia care se adunau “clandestin” pentru a asculta muzică la patefon sau pentru a juca un rând de cărţi. Privilegiaţii regimului însă s-au bucurat discret de confortul burghez al spaţiului şi al tipurilor de socializare şi distracţie pe care le presupunea viaţa de salon. 

Aurel Buricea

AUD - CUM - PLANGE – DUMNEZEU

singuratatea ma invata pe de rost...
toate gandurile imi sunt memorate
si posteste cu mine ultimul post
chiar si tristetea are acum frate

tata s-a cuibarit intr-un colt de cer
chipul lui trece prin visele mele
dreptatea plange printre gratii de fier
invata viitorul marsuri rebele

toamna aduna umbra celor ce-au fost
peste inima mea bolnava de dor
maine voi gasi in taina adapost

prin viscolul de lumina calator
spiritul meu , iubito , aproape-i de tine
de-aud cum ninge Dumnezeu prin mine

Vali Pena

O, Părinte,
Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor
închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului...
unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub
rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile
găunoase lângă apa vieţii;

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea
bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale
de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu
flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină
şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar
un pumn de cenuşă curată;

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor
Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,
purificat, iar pe mine nu mă mai scoate
din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el
şi prin el, până la sfârşitul lumii

Rodica Anca 

Doina Cernica

Vasile Alecsandri a fost sărbătorit la 195 de ani de la naştere la Mahala - Cernăuţi, în aşezarea Aniţei Nadriş, condusă azi de descendenta sa, primăriţa Elena Nandriş, printr-o frumoasă manifestare care a adunat împreună talente locale, reprezentanţi ai Bibliotecii Regionale ,,M. Ivasiuk" (Natalia Fileag, Maria Dovhan), ai Bibliotecii Bucovinei ,,I. G. Sbiera Suceava (Gabriel Cărăbuş, Alis Niculică) pe Gheorghe Botă, primarul Cernaucăi, pe scriitorii şi publiciştii Maria Toacă, Doina Cernica, Dimitrie Covalciuc, precum şi responsabile ale unor biblioteci româneşti din regiunea Cernăuţi  regiunea Cernăuţi

Murgeanu Ion

Ion Vinea – Declin

O tristeta întarzie în mine
cum zaboveste toamna pe câmp,
nici un sarut nu-mi trece prin suflet,...
nici o zapada n-a descins pe pamânt.

Cântecul trist, cantecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfintit,
îl auzi în glasul sterp al vrabiilor
si raspunde din umilinta talangilor.

E toata viata care doare asa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunsi la cer,
între apele ce-si urmeaza albia,
între turmele ce-si pasc soarta pe câmp
si între frunzele care se dau în vânt. 

Elena Popescu

Hymn to Life
(Imn Vieţii)

I

We long forever for the Sea...
from the sea of Remembrance
We long for the Distance
from the distance to the Horizon

We long forever for the Sky
from the sky of Memory
We long for the Ephemeral
from the ephemeral in Nature

We long for the unborn
In what is born
Or the unknown
in what is known

II

Within you lies the poet
Within you, poetry
Within you lies the prophet
Within you, the prophesy

Within you lies the voice
Within you the silence
Within you lies the thought
Within you the never-thought

Within you the quest
Within you the fathomless
Within you the question
Within you lies the answer

III

Nothing unchanged
Nothing impermanent
Nothing undiscovered
Nothing ignorant

IV

Remembrance lies hidden
in all that is unknown
Immortality is hidden
in all that has been lost

Find the truth
In what was forgotten
Only He is all-knowing
of all that is created.

ELP
English version by Adrian G Sahlean

Dorin Croitor

Şi timpul te-nghesuie-n umbră
ca spuza zăpezii copacul la rod învoit prea târziu,
te cerni prin propria viață
chibzuit ori nemeritat,
căutând aur, de cele mai multe ori galben,...
scormonind alte vieți cu propria ta furtună,
lăsând dovezi, cel mai adesea nesincere
că ai sau ai fost iubit.
Nu plecăm cu remuşcări dar trăim cu ele,
ca vântul în lațul orgei
căutând să-şi definească recviemul,
ca salcia plângând despletit şi prostește
deasupra apei propriei vieți.

Dumitru Ichim

PSALM, DIN NOU, AL RUGULUI

Să-i crezi tot nevăzutul, altfel iubire nu e,
Că inima nu doare, cum un copac ar spune.
Pe unde-a căzut gândul, e boarea Ta ce suie,...
Mai mult decât de-o ușă, n-ai cum vorbi de strune.

Eu Te iubesc când visul de coajă se dezbracă
Parfum, nu înflorire de-abecedar cu teascul.
Am numai două brațe spre cina mea săracă,
Nu soarele orbește, ci-orbita lui - Damascul!

De ce mi-o faci țepușă? Sunt propria mea vină,
De parcă-adânc de codri mă strigă: Saul, Saul!
Tu dacă-mi ești lumină, din altfel de lumină,
De ce-ai noptat cu-ascunsul în ieslea unui staul?

Nemistuit Ți-e rugul, din frumuseți străine,
Că te descalți pe cruce, ca să ajungi la mine!

Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa

Dr. Călin Georgescu: "În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie"

Dr. Călin Georgescu este unul dintre cei mai importanţi experţi români în dezvoltare, şi anume în dezvoltarea durabilă. Între 1997 şi 2013 a fost director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România, iar din anul 2013 este preşedintele Clubului de la Roma (Centrul European de Cercetare din Viena, Austria). Clubul de la Roma este o denumire simbolică pentru o organizaţie al cărei scop este să supună atenţiei întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei. Acuzat că urmăreşte regionalizarea şi unificarea întregii lumi, în realitate Clubul s-a răzvrătit împotriva „ignoranţei sinucigaşe” a omenirii cu privire la adevărata ei condiţie. Dr. Călin Georgescu, deşi deţine o funcţie internaţională atât de înaltă, nu a uitat că e român, şi încă unul dedicat cauzei naţionale. A elaborat strategia de dezvoltare durabilă a României pe următorii 30 de ani. Strategie din care nu s-a pus în operă nici măcar un paragraf. Nu întâmplător, d-l Georgescu a fost propus, la începutul lui 2012, să-l înlocuiască pe Emil Boc în fruntea guvernului României, dar interese obscure s-au opus. A fost o şansă pierdută de toţi românii. Reproducem, în cele ce urmează, pledoaria de tip clasic, „prin noi înşine”, a domnului Georgescu, pentru schimbarea României.

„Acum, în România, omul devine «resursă umană»”
Aţi detectat, în scrierile dv., „războiul nevăzut“ din lume şi din România. Cum arată acest război?

Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri, pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit“ natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi menţin în continuare criza. Lăcomia marii finanţe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboţei care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte“. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile. Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului - accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?! Se pare că da... În România, ca şi în alte ţări eliberate de comunism, cetăţeanul este stăpânit prin frică. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea“ miracole, confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă, nu-ţi poţi lua zborul către orizontul demnităţii. Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi aşa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate! Spun încă o dată: acum, în România, se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa creştinească, se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Şi atunci omul devine „resursă umană“ - un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conţin substanţe care acţionează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul, fără să se hrănească. Mintea, sufletul şi inima îi devin captive. Sistemul educaţional de stat contribuie şi el din plin la încătuşarea minţii şi a spiritului. După ce sunt şcoliţi conform prejudecăţilor cultivate de adulţi, denumite eufemistic „programe naţionale”, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acţioneze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor… Eu, în aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie. De aceea, cred că se impune urgent reprofesionalizarea României şi restabilirea valorilor morale ireproşabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.

Aţi identificat „reţeta” şi „cheia” succesului României: micul producător, ţăranul. Pe ce vă bazaţi în acest scenariu?

A te baza pe micul producător, pe ţăranul care a dat identitatea românilor, înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Ţăranul îşi organizează singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănătoşirea României. Graţie lui vom rezolva, în cea mai mare parte, problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta, nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum, românii bat drumurile Occidentului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Tot ce ar trebui să facem, ca guvern naţional, ar fi să promovăm micul întreprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie performantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi. Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului.

„Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Sunt nişte mutanţi, o altă specie”
Ce „definiţie” ne oferă politicienii care au condus ţara în ultimii 25 de ani?

Prădătorii care au condus şi conduc ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el; pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea poporului este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt nişte mutanţi, o altă specie! Din păcate, asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot. Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos“, ca să nu „deranjeze”, toţi vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviţi la culoarea cenuşie ca la un simbol al cuminţeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Dar „Ion” şi „Gheorghe” sunt ignoraţi, statul român ascultă de alte „glasuri”... Care este contextul internaţional în care România ar putea să-şi folosească atuurile proprii, naturale?

Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor, ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuţiei albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima ţară unde aceste insecte excepţionale aproape că au dispărut. Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România mai deţine încă posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Ştim ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. Din păcate, în politica românească postdecembristă, lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie. De aceea, necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici“ de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii, şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintaşilor noştri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează, se produce şi o prăbuşire a societăţii, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti –, ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!

„200 de companii multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc”
Românii din Pungeşti şi din alte localităţi se luptă cu una sau mai multe corporaţii. Acolo s-a ajuns deja la dictatură. Ce rol joacă politicul în acest context?

Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc! Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume. În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta, pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărţilor, cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie. România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei, vânătorile cu acte mai mult sau mai puţin în regulă sunt un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greşi, că destabilizarea prezentă a Ucrainei, prin proteste violente dirijate, este pe punctul de a declanşa un nou Război Rece între Rusia şi SUA. Un „război ascuns“ mocneşte deja în Asia, între China şi principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare, prin scandalurile politice la zi, ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei. Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică, încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene“ în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor“, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). Practic, România se află sub asediul marilor corporaţii. Acţiunea de la Pungeşti este relevantă. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curtea lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! De câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului, faţă de o acţiune criminală fără precedent?

„România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă!”
Unde se află astăzi ţara noastră pe harta financiară şi economică a lumii?

România are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În ţara noastră bătrânii sunt umiliţi, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor, iar credinţa strămoşească este călcată în picioare – iată realitatea! Dezastrul este băgat sub preş. Se dau cifre, care de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală. De pildă, se tot scrie că am ieşit din criză. Cum să iasă din criză statul român, când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins, în 2013, nivelul din 2008, anul în care se arunca cu bani în stânga şi în dreapta?! Cheltuielile bugetului general consolidat, cu bunuri şi servicii, au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB, apropiate de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB. Se impune o simplă constatare: România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare. Astăzi, România este o ţară în faliment, care trăieşte pe datorie.

Ce fel de stat este statul român de azi? Care sunt deciziile pe care le poate lua, cu privire la propria dezvoltare?

Statul român actual este un stat slab. Acţionează conform unor mituri şi prejudecăţi, ia decizii importante pe bază de wishful thinking (gândirea deziderativă ce distorsionează realitatea în funcţie de propriile dorinţe). Societatea românească diferă de economiile mature din Europa, în sensul că, dacă în Europa se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav, economia merge înainte, structura instituţională funcţionează. Pe când în România nu avem management performant, iar managementul înseamnă viziune, perspectivă. Statul român actual nu mai există, pentru că nu mai funcţionează instituţional. Accidentul aviatic din Munţii Apuseni este o dovadă a inexistenţei statului.

Aţi afirmat că redresarea statului nu se poate face decât prin patriotism în limitele adevărului, reluând formula interbelică „prin noi înşine“. Mai putem invoca acest concept în epoca globalizării?

Totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos, spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi mai spunea că omul întreg, puternic, chiar dacă totul îi este permis, nu se va lăsa stăpânit de tot ceea ce-i este îngăduit. Totul, dar absolut totul se face doar semănând dragoste, nu ură şi trădare. Lucrurile au mers prea departe din cauza modului total inadecvat de conducere a ţării în ultimii 25 de ani. Cei care au deţinut puterea au urmărit doar interesele lor, personale şi de grup, şi nu cele ale ţării. Or, nu ai cum să fii de folos ţării tale dacă nu o iubeşti şi dacă nu-i vrei binele! Formula „prin noi înşine“ nu poate fi transpusă în practică de către cei care duşmănesc România. Sunt ţări importante care, în ultimii 20 de ani, s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înşine“. În anii ’70, Finlanda era la coada ţărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globalişti, cu reţetele lor neoliberale, dar şi-a revenit spectaculos când ţara a adoptat modelul „prin noi înşine“. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de ţări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor“ internaţionali şi au reuşit să prospere economic. A ne dezvolta prin noi înşine înseamnă în primul rând a investi în om. Or, aceasta a lipsit cu desăvârşire. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviinţă nişte funcţionari de la Bucureşti sau Bruxelles, şi atunci toată ţara va înflori. De ce oare românii sunt foarte apreciaţi în multe locuri importante din lume, iar în ţara lor nu au un loc de muncă? În acest sens, exemplul istoric paşoptist ne stă la îndemână. Este greu, dar se poate! Insuflă-i tânărului mândria pentru istoria neamului său! Când ne vorbea profesorul la şcoală de Mihai Viteazul, de Ştefan cel Sfânt, intram în pielea lor ca eroi şi doream, noi, copiii, să facem la fel pentru ţara noastră. Numai aşa va deveni tânărul responsabil. Din păcate, istoria este minimalizată; pur şi simplu s-a tăiat panglica istoriei, s-a întrerupt legătura cu eroii şi martirii neamului, uitându-se că fiecare generaţie făureşte istoria celor următoare.

„Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale”
Vorbiţi, alături de mulţi alţi futurologi, de marea criză alimentară şi a apei. Dar Chevron forează pentru gaze de şist în Dobrogea, unde există un fluviu subteran de apă dulce, cât Dunărea. Nu va fi pusă această resursă în pericol?

Criza apei şi a hranei, din zona anilor 2020, va fi mult mai serioasă şi mai devastatoare decât criza economico-financiară de acum. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm? Aceasta este întrebarea. Aurul României nu este cel mineral, îngropat sub munte, ci stratul subţire de sol fertil, la care se adaugă apa şi condiţiile geomorfologice excepţionale ale ţării noastre. Politic vorbind, e nevoie să ştii să cânţi la orgă, adică pe mai multe claviaturi simultan, ca să poţi conduce o ţară. Pentru că o decizie greşită se poate răsfrânge negativ în alte locuri. Prevenţia, anticiparea ne stau la îndemână. Cunosc resursa uriaşă de apă din Dobrogea. Sigur că poate să fie afectată, şi încă grav, dacă se permite această afacere a Chevron, extrem de nocivă, adevărat atentat la adresa vieţii. Este un exemplu tipic de acţiune de-a dreptul criminală a unei corporaţii. Wall Street-ul este numai minciună, lipsit de strategie şi de viziune, un uriaş cu picioare de lut. Exemplul Californiei este grăitor în acest sens: deşi, în ultimii doi ani, în toată California, persistă o secetă devastatoare, politicul a permis demararea forărilor pentru gaze de şist.

În context economic global, cu ce valori naturale vine România în concertul naţiunilor?

România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă! Ştiinţific, din 9 regiuni bio-geografice ale Terrei, România deţine 5, având cea mai importantă eco-regiune la nivel global. Mai mult de jumătate din Carpaţi, cei mai sălbatici ca natură, sunt în ţara noastră. Peste jumătate din carnivorele mari ale Europei sunt în România. Avem apoi Delta Dunării, zonele umede şi pădurile – un tezaur. Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale. Şi, în special, de baza genetică pură pe care o are, fiind printre foarte puţinele ţări din Europa care deţin aşa ceva. Dacă numesc doar cele 220.000 de ha de pădure virgină, apoi cernoziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre toate tipurile de sol, aflat cu predilecţie în Dobrogea, se poate vedea capacitatea sigură de a dezvolta durabil ţara. Nu poţi avea dezvoltare durabilă fără fundamentul dat de resursele naturale pure. Sub acest aspect, România se înscrie în zona marilor negociatori, fiind un potenţial multiplicator genetic pentru ţările care au doar resurse financiare, dar nu şi pe cele naturale. Sau au pădure, dar nu au codru. Lumea occidentală este disperată să aibă hrană şi apă de foarte bună calitate pentru cetăţenii ei. Doar astfel îşi asigură continuitatea ca neam. Toţi sunt conştienţi de pericolul alimentaţiei industriale, plină de E-uri şi aducătoare de boli pe care medicina actuală nu le poate trata.

„Ţăranul român reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale”
Între factorii care subminează identitatea românească şi viitorul naţiunii române aţi numit distrugerea ţărănimii. Ce mai reprezintă ţăranii? Mai sunt ei un element identitar al românilor?

Ţăranul român reprezintă gena autentică a civilizaţiei mileniului actual. El reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale, care încearcă cu disperare să-şi îndrepte nesăbuinţele trecutului. Ţăranul român a fost în mare parte distrus de febra consumistă şi de supermarketurile care s-au înmulţit enorm la nivelul întregii ţări. Apoi a fost redus la tăcere, fiindu-i atacat cadrul natural, de care depinde existenţa sa. A fost jefuit orbeşte, s-a vândut pe nimic resursa naturală primară. Prin urmare, eu nu aş promova industria alimentelor bio, ci gospodăria ţărănească tradiţională. Prin ea am ajunge la bio în mod natural. România, ţară bio! Cu ea aş cuceri lumea toată! Roşia românească – cultivă această roşie în Germania. Pune-l pe neamţ să o facă! Ei bine, nu poate, cu toată tehnologia lui, pentru că nu are pământul ţării noastre, care este cel mai roditor. Şi, peste asta, este un pământ sfânt. Dacă se pune la punct agricultura ţărănească tradiţională, exporturile de grâne româneşti se vor face nu pe bani, ci contra aur.

În acest caz, de ce nu sprijină băncile din România ţărănimea?

Cum să sprijine băncile esenţa dezvoltării noastre, când peste 80% din ele sunt străine? Nu au nici un interes să o facă. Decapitalizarea băncilor româneşti s-a făcut cu bună ştiinţă. Dezbaterea politică cea mai frecventă din societatea românească este cea legată de putere. Problema este că, atunci când deţii puterea şi nu ştii ce să faci cu ea sau nu ai cu cine să faci ceea ce ţi-ai propus, intri în impas. Ieşirea din această dilemă nu poate fi dată decât prin cultivarea profesionalismului autentic. Acelaşi lucru este valabil şi în cadrul sistemului bancar. România este poligon de încercări pentru sistemul bancar internaţional. La filialele din ţara noastră, băncile-mamă trimit cadre de conducere slab pregătite profesional, dispuse la experimente, care duc o politică de jecmănire a populaţiei, şi nu de dezvoltare. S-a ajuns la situaţii absurde: dacă „economiseşti” la o bancă, ajungi să retragi, la sfârşit, mai puţin decât ai depus! România ar trebui să aibă o instituţie de credit agricol, aşa cum a propus Take Ionescu în documentul „România în anul 3000“, încă din 1920. Ce oameni, ce viziune, ce dăruire faţă de ţară!

Se ştie că aţi elaborat Strategia de dezvoltare durabilă a României. Cum ar trebui să fie şi ce puncte ar trebui să alcătuiască această strategie?

În primul rând, trebuie să gândeşti Adevărul, să spui Adevărul şi să iubeşti Adevărul. Cheia succesului în dezvoltarea ţării stă în dragoste, unire, întărirea familiei şi micul producător. Restul sunt detalii. Strategia ţării se poartă în inimă şi are câteva puncte, care încap pe o pagină: 1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere. 2. Lansarea cercetării şi dezvoltării cu implicarea universităţilor. 3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naţionale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Şi sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro! 4. Dezvoltarea căilor de transport. 5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii. 6. Transformarea unui handicap în avantaj de nişă economică: agricultura românească. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional. 7. Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă. România deţine Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) încă din 2008, dar nu s-a pus în practică nici o propoziţie din acest document. SNDD este un pas spre civilizaţie, este strategia interesului comun, care ar trebui să primeze asupra confruntărilor politice şi momentelor electorale. SNDD stabileşte cadrul de manifestare a ambiţiei de dezvoltare, care nu poate fi programată şi garantată decât pe termen lung. Dificultăţile în elaborarea documentului nu au constat în introducerea de idei noi, ci în efortul de a scăpa de cele vechi. Un ultim aspect esenţial este politica demografică, neglijată total de toate forţele politice din ţară. Pierderea demografică a însumat, între 1990 şi 2014, peste 3 milioane de oameni. Aceasta a făcut să avem 19 milioane de cetăţeni acum, iar consecinţele pe viitor, dacă nu se iau măsuri imediate, vor fi dramatice.

„Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”
V-aţi opus economiei extractive. Guvernanţii actuali se grăbesc să demareze o serie de proiecte miniere, crezând că asta va genera dezvoltare şi locuri de muncă. Ce propuneţi în schimb?

Pe plan economic, avem nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii şi încurajarea iniţiativei antreprenoriale. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 latifundiari în agricultură, ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci? Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine! Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de euro. Dar se vrea aşa ceva? S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani, există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un dialog real, de o conciliere naţională.

V-aţi declarat îngrijorat că statul român s-a privatizat. Ce presupune această privatizare?

După 1990, statul român s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social, pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea, înainte de 1989, controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-şi, prin „privatizare“, ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic. Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

„România este un vultur închis într-o colivie”
Astăzi, toţi politicienii noştri sunt profesori, de regulă la universităţi private. Ce părere aveţi despre nivelul ştiinţific al acestor universităţi?

Conducătorii vremelnici ai României au distrus ţara. Iar puţinii profesori adevăraţi pe care îi mai avem au mâinile legate. Şcoala românească actuală este în suferinţă. Dacă vrei să înrobeşti o ţară, îi distrugi educaţia. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă ai educaţie performantă, eşti, ca popor, liber. România este un vultur închis într-o colivie, din care nu poate să-şi întindă aripile, să zboare. Universităţile particulare ar trebui desfiinţate, fără excepţie. Sunt doar o industrie de diplome fără acoperire, urmărind doar profitul şi spălarea creierelor. Au fost viciate, evident, şi universităţile de stat. La Medicină, înainte de ’89, se tragea linia sub ultimul intrat la 9,80. Acum se intră şi cu 4. Cum să mai comentezi aşa ceva? Manuale alternative? O samavolnicie! Istoria poporului român este cumva alternativă? Geografia ţării este cumva alternativă? Mama ta este alternativă? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevărurile morale? Mai toţi politicienii noştri, da, sunt „profesori“ – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde până unde? Pe vremea lui Spiru Haret, ca să obţii titlul de profesor, treceai prin examene foarte dure, trebuia să înveţi pedagogie, iar la final numirea era semnată de Rege. Astăzi, învăţământul superior din România scoate pe bandă rulantă absolvenţi interesaţi doar de diplomă. Se citeşte foarte puţin. 1,5% din adolescenţi citesc cel mult 2 cărţi pe an. Camera Deputaţilor a votat 28 de milioane de euro pentru cumpărarea de stick-uri de memorie pentru calculatoarele şcolare, în condiţiile în care 50% din şcoli nu au apă caldă şi căldură. Totul este absurd în România!

Analizând sfertul de veac de când suntem liberi, ce puteţi spune? Am câştigat sau nu libertatea? Am ajuns să iubim competiţia între valori, şansa de a alege?

Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţara asta se ascund frauda şi manipularea cea mare. România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara. Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.

„Roşia Montană şi gazele de şist nu sunt proiecte, ci afaceri murdare, antinaţionale şi jefuitoare de suflete”
La capitolul „realizări“, în cei 25 de ani de democraţie, consemnăm alarmaţi retrocedările de proprietăţi, făcute pe baza legii restitutio in integrum. Cât şi cum s-a retrocedat?

„În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, spunea părintele Arsenie Boca. Pentru pământul ţării, eroii neamului şi-au dat viaţa, iar contemporanii noştri îşi vând sufletul pentru un pumn de arginţi. Instituţia proprietăţii este dinamitată în România. Democraţie fără proprietate privată nu există, iar proprietatea privată fără instituţia care să o înregistreze şi să o apere, şi anume cadastrul general, nu există nici ea. De 25 de ani, nu a fost pusă ordine în cadastrul general, pentru că este nevoie de haos. Unde este haos este şi interes, pentru că, în toţi aceşti ani, statul a retrocedat păduri, terenuri, ape, clădiri, în valoare de peste 60 de miliarde de euro! Legea 247 şi Legea 1 din 2000 au distrus pădurile ţării. Încă mai sunt valabile ordonanţe ale lui Horthy, din 1940.

În acest context, cum vor ajuta proiectele Roşia Montană şi gazele de şist, în caz de realizare, economia românească?

În primul rând, nu sunt proiecte, ci afaceri murdare ale celor de la Gold Corporation şi Chevron, în strânsă legătură cu clasa politică românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din cei mai mari poluatori privaţi din istorie, urmat de Exxon şi British Petroleum. Sunt afaceri antinaţionale şi jefuitoare de suflete, pentru că i-au aruncat pe oameni în război, român contra român, în propria lor ţară. Nu au nici o substanţă ştiinţifică şi sunt total non-ecologice şi distrugătoare de vieţi prin consecinţele ulterioare. S-a scris mult pe tema asta, dar eu vă spun un lucru: aceste intenţii nu se vor pune în aplicare. Punct. Şi Roşia Montană, şi Pungeşti sunt pământ românesc şi aşa vor rămâne! Iar cei ce le apără sunt eroi. Nu vorbesc de ecologie aici, n-am ce vorbi, eu discut despre pământul meu, care nu este al generaţiei mele, ci al urmaşilor mei şi al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul vecilor! Cea mai jalnică este prestaţia clasei politice. Pe 2 decembrie trecut, la Pungeşti, se loveau românii pe români cu ciomegele, dar în Bucureşti era bal cu toalete de mii de euro, purtate de cocotele politice şi corporatiste. Este greţos! Şi un ultim aspect: unde este poziţia BOR faţă de situaţia de la Pungeşti? Cum au fost susţinuţi cei câţiva preoţi şi monahi care s-au opus cu mare curaj fărădelegilor? Din păcate, la noi, românii, tăcerea este un nărav vechi al clerului.

Este pământul ţării de vânzare? Se pare că politicienii şi unii proprietari români nu au nimic împotriva vânzării pământului către străini.

Pământul ţării este sfânt prin eroii, martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, spunea părintele Iustin Pârvu. Nu este de vânzare nimănui şi nicicând. Cu toate acestea, de la 1 ianuarie, politicienii români au dat drumul să se vândă! Dacă nu iubesc glia străbună şi nu au lucrat niciodată pământul, cum să-l apere? La fel este şi cu oamenii: îţi dai afară copiii din casă? Este o luptă teribilă pentru putere. Or, o ţară care are 12% analfabeţi şi încă până la 20% analfabeţi ştiinţific, persoane care citesc, dar nu înţeleg nimic, este uşor de manipulat. Guvernanţii au nevoie de o masă amorfă, care să pună ştampila pe buletinul de vot; în acest scop, populaţia este instrumentată să răspundă pavlovian la pomeni electorale gen ulei, zahăr şi pui.

Ce aţi dorit să spuneţi prin afirmaţia făcută într-o conferinţă: „românii au uitat să trăiască vertical“?

Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute, şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi de înţelegere a rostului neamului românesc. Spre exemplu, SUA au transmis de curând că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai, ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi? Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc“, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu. Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor, până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită. Pentru menţinerea verticalităţii, familia este de bază. Şi aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.

„Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii”
De ce credeţi că România este o ţară „condamnată la neputinţă”?

Statul nu pune în practică ce spune sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? Politicul în România stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop anticreştin. Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român“ este în Occident un calificativ depreciativ, şi nu denumirea unui neam demn de stimă. Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială. Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească.

Ce nădejde aveţi în refacerea României? Cum vedeţi viitorul ei?

Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie, şi nu spectacol ieftin. La ora actuală, în România este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloşia clasei politice, dar nu ies în stradă pentru unire şi schimbare. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche, pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală. Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie! Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostura par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti. Trebuie doar să îndrăznim!