George Anca
Å¢ARA ROMICA
Muntenilor; Florescul mai spune
De-a lui Vlad biruințe
făcute.
Curtea măiastră, prin o minune,
Piere ca dracul de crucea sfântă.
Lui
Parpangel rău cărțile-i cântă.( Cântecul a IV)
Pieirea
curţii măiestre, drăceşti, ori, în replică: piere ţara; vaporozitatea alegorică
a Romicăi, turmentându-şi Orfeul ei argintar, aproape uitând-o în armura
lepădată magic de eroul Arginean, doar nu Ahile. Numai parodie,
batrachoi-sechia-lock remaicontorizate. Yana întâi apoi yudha în Ramayana şi
Eneida, război continuu în Iliada şi Ţiganiada: mock-heroic, picaresc, burlesc,
satiric, parodic, latin macaronic etc.
De
sfinți ce cânta psalmi ș-antifoane
L'întrebară: „Ce-È›i e, Spiridoane?"
„O!
(zisă) Dar' nu vedeți
ce-mi este?
Perit-au
Țara mea Romănească!
*
A unui ciurariu nu să cuvine
Să zăbovească tabăra toată,
Alții
răspundea că fieștine
Datoriu e păn' atunci să rămâie,
Păn' să va ști de-i Romica vie...
Turcești, ordiilor despărțite
Neașteptat
înainte le sare
De
prin locuri ascunse, dosite,
Ș-atâta știe-a-i
zătigni de bine,
Cât nici măcar unul viu rămâne."
Florescul
fârșind lunga poveste
Mearsă,
fiind târziu după cină,
Iar'
Parpangel după a neveste
Sale-urmă-în
zădar, caută, suspină;
Deci
plin de necaz că n-o găsește,
Se cùlcă pe un pat ș-ațipește.
Însă
lucrul cel mai de mirare
Este
că bietul țigan, aice,
Unde
să culcasă-în supărare,
Află'
zioa cea mai de ferice,
Fiindcă-a
doao zi dimineață
Să trezi la Romica sa-în brață.
Dracu
nu doarme! cine-întii zisă,
Bine-o
nimeri...! că așa
este:
Pănă
noi durmim cu geana-închisă,
El
turbură fete și
neveste
Și-osăbite feliuri de năluce,
În vis și-în
aievea le aduce.
Nu știu cum să tâmplă de-astă dată
(De
bună samă prin gevolie!)
Că
Romica era culcată
ÃŽntr-acel
pat È™-aceaiaÈ™ chilie
Unde
se culcasă Parpangel
Ș-apărându-să-îl strânge la sine.
Ce-i
de-a face când vine nevoia
Pe
om? Voi știți,
dragi neveste, bine
Că
la-împrejurări cum este-această,
Totdeuna vi să tâmplă năpastă.
Însă
spre-a Romicii norocire,
Tocma
ca când ar fi fost chiemată,
A
feciorii sosi scutire:
Sân
Spiridon pe-asină aripată
Trecea
tocma-într-aceaiaș'
clipită
Pe lângă ceastă curte vrăjită.
Și văzând de sus pe cea perechie
Care,-încă
fiind necununată,
Porunca-întie
din legea vechie
Era
gata să-împlinească,-îndată
Trasă-asupra
curții-un semn de cruce,
De carele pier toate năluce.
*
Ca
când n-ar fi fost nice odată.
Oaspeții-într-o baltă puturoasă
Să
treziră. Și-acea minunată
Întâmplare
la toți au arătat
Că curtea n-au fost lucru curat.
Bunul
Parpangel, pănă prin baltă
Plină
de broaște sâlind să iasă
Înoată-încoace,-încolea
și saltă
Ș-orbecăind prin ceața-întunecoasă,
Iată
pierde pe Romica dragă
Și-în
zădar o caută balta-întreagă.
*
Mai
vârtos pentru biata Romică,
Iar
inima cea de dor aprinsă
Mai
numa că nu i să despică.
StrÃgă-amar:
„Dragă Romică, vină!"
Iha din vale-i răspunde: „vină!"
*
*
Argineanul sabia nu poartă
Că bietul țigan
ș-acu visază;
*
Nefericită-acolea
te-adusă,
La
cest urât părău ș-apă
slută!...
Iacă vitejia ta răpusă!...
*
De-arà pi,
pe care-o dete-în răsipă
Tăindu-i
partea cea mai bărbată,
Iar'
el ostănit căutasă-în pripă
Să-odihnească-a
umbră răcuroasă,
Și
veni-într-astă pădure deasă.
Dar'
spre răul său și
soarte-amară,
Era
pădurea cea blăstămată!...
Cum
intră și vru să să pogoară
Supt
un păltinaș, iacă deodată
Doi
turci vede, gonind o copilă
Carea-l rugă de-ajutoriu și milă.
El neștiind că este-o nălucă,
După
dânșii nencetat aleargă
Și-i pare că-acuș'-acuș apucă
Pe
gonaci, capetele să le șteargă,
Iar
sosind lângă țigan
pieriră,
Și
de-aceasta el acum să miră
*
Sânge pÃcă cu glas de durere:
„Nu
mă frânge, drăguț
Parpangele!
O,
lasă-mă s-odihnesc în pace!
Tu nu
ști că-în aceste nuiele
Trupșorul Romicii tale zace!...
Soarta
mea fu crudă și
nedreaptă,
*
(Strìgă
el căutând în toată parte),
Suflete
păgâne și pribege,
Pe toți v-așteaptă
cumplită moarte!...
Însă,
dacă-mi veți da pe Romica,
„ÃŽntâi caută a lua aminte că poetul, în voroava sa de obÈ™te,
să țâne
pretutindene de chipul vorbei de obște și întrebuințază cuvinte obștite
între țărani,
afară de tâmplări când vorbește altcineva, căci atunci așa-ș
chibzuiește voroava, ca să fie cuviincioasă persoanei care vorbește.
Deci și
aici fiindcă sângur povestește, nu zice sfântul Spiridon, sfântul
Gheorghie, Dimitrie sau Nicoláe, ci precum au fost obicinuit de demult și
să obicinuiește astăzi la țărani care sunt mai stătornici întru ținerea
obiceaiurilor strămoșești. Și cu adevărat nu știu de unde au luat cărturarii
noștri
besericești acel cuvânt: sfânt, sfântă, când adevăratul
cuvânt strămoșesc este sânt,-ă, care pururea au fost trăitoriu în
neamul nostru care ș-astăzi zice Sân Pietru, Sântă Mărie, Sân
Giorgiu ș. a. C. Filologos. a) Dar, ș-alta este a băga sama la
locul acesta: că zice Sân Nicoară (Sfântu Nicolae) cumcă Sân Spiridon trebuie
să meargă pedestru, fiindcă, după canoanele s. soboară, vlădicii și
călugării nu putea să călărească numai pe asin sau catâr! Și
pentru aceasta zice poetul că Sân Spiridon au trebuit să pogoară pe scara lui
Iacòv, adecă care Iacòv pribegind de frica frate-său, o văzu în vis.”
„Poetul spusă pănă aici cum Parpangel ieÈ™ind din baltă È™i
nevăzând nici curte, nici oaspeți, nici pe Romica, să frângea cu gândurile și
nu știea
ce să socotească. M. P.
Iha este cuvânt formuit din firea lucrului și
însemnează tot aceaiaș' ce iho la elini, iar eho la
latini; va să zică în sâne răsunetul ce dau unele locuri, mai vârtos unde sunt
locurile între dealuri sau aproape de râpe afunde sau peșteri
și
răspund la fieștecare strigát cu vorbe asemene, însă
înjumătățate, poftorind mai vârtos silabele cele de pe urmă. M. P.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu