INDIA LUI ION BUDAI-DELEANU

George Anca

 

INDIA LUI ION BUDAI-DELEANU

Spre o operă mozartiană cu Vlad vs Mahomet

Păn Vlad Vodă pe țigani armează,

Asupra lor Urgia-întărâtă

Pe Sătana, ce rău le urează,

Întracea luându-ș' de drum pită,

De la Flămânda pleacă voioasa

Țigănimea drept cătră-Inimoasa.

Țiganii trimit la Vlad solie,

Să le scurte cale delungată.

Dar', întracea, cum pe dăscălie

Trebuiește-a să-arma ș-a să bate

Sfătuiesc. Pe Romica răpește

Cel rău, iar Parpangel pribegește.

Bietul Parpangel cântă la masă

De lìbov, de vin și de jele,

Ș-apoi vede-o copilă frumoasă,

Și stă dus cu ochii cătră stele.

Florescu spune de țigani ș-alte

A lui Vlad tocmeli și fapte nalte.

Sfinții din raiu să gată să-ajute

Muntenilor; Florescul mai spune

De-a lui Vlad biruințe făcute.

Curtea măiastră, prin o minune,

Piere ca dracul de crucea sfântă.

Lui Parpangel rău cărțile-i cântă.

Țiganii la sfat n-au bună plază;

Tandaler ca ș-un bărbat s-arată,

Vodă tabăra le cercetează

Cu garda sa turcește-îmbrăcată.

Pe Parpangel abea la viață

Întoarce mamă-sa isteață.

Sătana cade-în melanholie

Socotind asupra sorții sale;

A iadului s-adùnă boierie

Și să sfătuiește cu ce cale

Va s-ajute turceștilor gloate;

Țiganilor să fârșesc bucate.

Vlad pe-ascuns tabăra cercetează

Turcească.-Arginean la minte-ș' vine,

Apoi scapă cu mână vitează

Din mijlocul oștilor păgâne;

Vlad noaptea pe turci face năvală,

Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.

Țiganii merg și neștiind unde

Să scape de-o nevoie, dau pe-alta;

Sătana-într-o mănăstire s-ascunde,

Vrând să bage pe frați întru balta

Necurăției; iar' Hamza-arată

Sultanului turcimea-înțăpată.

Boierii necredința-și arată;

Sultanul pe-un alt vodã numește;

Țiganii la nuntă sã desfată,

Unde Parpangel le povestește

Cum el prin o tâmplare nespusã,

Trecând prin iad, păn la raiu să dusă.

Țiganii sfaturile deșarte

Văzând a de obștelui popor,

Aleg pe cei învățați la carte,

Care între sine fac sobor

Să hotărască ce stăpânie

Ar fi bună pentru țigănie.

Janalău pe toți cu mintea-împacă

Ș-în urmă după-a lui socoteală

Cinstitul sobor cu tot să pleacă,

Când Cucavel cu gloata să scoală

Și năvălind pe sobor în pripă,

Mână pe delegați în răsipă.

Țiganii la sfat încep gâlceavă;

Războiul atuncea li s-arată

Cu toată curtea sa cea gubá

Ș-învrăjbește țigănia toată;

Mulți voinici să-ucig în bătălie;

Vlad de voia sa merge-în urgie.

Jundandel

Parpanghel poate suna eufonic lui Papagheno. La un bal, Mozart se mascase în fakir indian şi recitase aforisme improvizate. Mârza (s-a amintit omonimul din Scrisorile persane ale lui Montesquieu) îi spusese (pseudonimului-anagramă Leonachi Dioneu): noi suntem din India, și limba noastră să grăiește acolo până în zioa de astezi. Remarca subterană a lui C. Criticos (de final, aproape): Parpangel, precum s-arată, au avut mai multă cunoștință decât un om de obște, când știe el și de Gheena. Avem Parpanghel – Gheena – Papagheno. Suntem in faţa unui procedeu snaskrit, dhvani (sugestie) din poetica alamkara, în versiunea lui Ananda Vardhana.

Parpanghel nu vrea, nonviolent, să fie kshatria, războinic, nici la ordinul lui Vlad Vodă (ceilalţi sunt confuzi). S-ar găsi sugestii şi apropieri de Rama – yana, călătoria, le este parţial comună. Cântecul vânătorului trimite la Valmiki transformând soka în sloka (durerea în mantră), la vederea vânătorului văduvind perechea cocorului.

Exegeţii lui Ion Budai Deleanu au trecut peste brahmanul central al epopeii dezvăluit nu doar într-o aluzie, ca Figaro (pomenind revoluţionar India, sau refuzând, şi el, să ucidă oameni pe care nu i-a văzut niciodată), anume ca descendent al unui raja arhetipal, Jundandel.

Oricâtă alegorie anticenzură imperial-clericală, ţiganii (nemai descizând din Egipt) în roluri de români, încă se revendică de la India, ca în locul Daciei-Romei. Colăm, în continuare referinţele, mixate poate iniţiatic, la patria imaginară sau nu a lui Parpangel (Mârza însuşi?) Şaga se îngroaşă în sanscritizarea mantric-onomatopeoică a budai-românei. „Eroi comico-satiric” (sic), poemation-ul e întâi al eroilor ne la vedere tragici-epici, dar nestrăini de Ramayana şi Mahabharata. Şi-aşa, Weber, profesor lui Eminescu, avea să publice o broşură-conferinţă cum că Ramayana preia Iliada, Sita fiind răpită precum Elena (şi Romica) etc.

Precum Mârza, la Piramide, Parpangel deapănă emfatic obârşia din Jundandel. Romica are sonoritate etnică. Prologul şi epistolia sunt scrise în cheie iluminist-alegoric-românistă, pe când poeticon-ul levitează, nu odată, peste magia vreunei supercredinţe. Cum tragedia nu ar fi posibilă în universul indian, unde moartea nu e moarte, ci doar o za în nesfârşirea avatarurilor, comedia budai-deleaniană se performează într-un templu decăzut, de râs, cu atât mai ritual, până la spaimă, de n-ar străbate, ca spre o ramaraja, Parpanghel, indianul hipeborean-vedic-târgoviştean.

Cititorii-sahridaya ştiu deja că Parpanghel purcede în dreaptă spiță din Jundadel, craiul Indiei bogate, şi cea mai frumoasă țiitoare a acestuia. Comentatorii-alamkara (poetică) rezonează pornind de la detronatorul (fictivului?) Jundnadel.

Antropologic, s-a spus despre ţigani că ar avea comun cu indienii muzicalitatea, fertilitatea şi sclipirea ochilor. Ţiganiada este cea mai puţin discretă convarsaţie între ţigani şi profesorii de sanscrită (chiar am fost martor la o discuţie-dicţionar între Satya Vrat Shastri şi Luminiţa Mihai Cioabă). D'alba ţigănie premerge lui Harap Alb şi Negresei Blonde.

Cheie ramayanică?

Prolog.Chipurile, fără „scântei din focul ceresc al muselor”, „nesocotinţă dar ar fi să cânt fapte eroiceşti”. Răpirea se substituie scânteilor - „răpit fiind cu nespusă poftă de a cânta ceva”, „mai uşoare deprinderi”. Alte muse decât ale lui Omer sau Virghil, alţi eroi decât Ştefan ori Mihaiu îl răpesc, dincoace (sau dincolo, deşi, aparent, mai jos) de „cele mai rădicate şi mai ascunse desişuri a Parnasului”, anume pentru „a introduce un gust nou de poezie românească”. În loc de poesie epicească, din altă vreme, „am izvodit această poeticească izvodire, sau mai bine zicând jucăreauă” „Aş vrea să joc” (Blaga).

Epistolie închnătoare. Ca într-un joc identitar, „ţiganul” Leon(achi) Dioneu (anagrama lui Ion Deleanu) făcuse călătoria în Egipt, spre sud, „cu oaste”, „cu câtă bucurie”, „socotind că acolò voi s-aflu doară cuibul strămoșilor noștri și neamul nostru adevărat!... Căci auzisăm totdeuna, și deobște să zice cum că soiul nostru țigănesc să trage de la Eghipet și purcede din faraonii cei slăviți.”

Rămas invalid - „trecând un glonţ de tun aproape” „mi-au uscat un picior” - „am luat slobozie de la slujba oștenească”, „tot aici sunt la Egipet”, „nu-mi pociu scoate din inimă dorul țării”, „patria-mi lipsește”. Care patrie, când, în Prolog, luase „firul istorii neamului nostru romănesc, de când să au așezat în Dacia”? Virgiliul său e unicat, un indian în Egipt (muntenesc? Nemaiţigănesc?)

Oricâtă alegorie anticenzură imperial-clericală, ţiganii (nemai descizând din Egipt) în roluri de români, încă se revendică de la India, ca în locul Daciei-Romei. Colăm, în continuare referinţele, mixate poate iniţiatic, la patria imaginară sau nu a lui Parpangel (Mârza însuşi?) Şaga se îngroaşă în sanscritizarea mantric-onomatopeoică a budai-românei. „Eroi comico-satiric” (sic), poemation-ul e întâi al eroilor ne la vedere tragici-epici, dar nestrăini de Ramayana şi Mahabharata. Şi-aşa, Weber, profesor lui Eminescu, avea să publice o broşură-conferinţă cum că Ramayana preia Iliada, Sita fiind răpită precum Elena (şi Romica) etc.

Precum Mârza, la Piramide, Parpangel deapănă emfatic obârşia din Jundandel. Romica are sonoritate etnică. Prologul şi epistolia sunt scrise în cheie iluminist-alegoric-românistă, pe când poeticon-ul levitează, nu odată, peste magia vreunei supercredinţe. Cum tragedia nu ar fi posibilă în universul indian, unde moartea nu e moarte, ci doar o za în nesfârşirea avatarurilor, comedia budai-deleaniană se performează într-un templu decăzut, de râs, cu atât mai ritual, până la spaimă, de n-ar străbate, ca spre o ramaraja, Parpanghel, indianul hipeborean-vedic-târgoviştean.

Leela-lela

Leela – e.g. Ram Leela, Krishna Leela – dramatizează folcloric-religios, poate ca în autosacramentale, viaţa unui zeu (bhagavan/dumnezeu). O omofonie sanscrito-română se captează în aparatul critic-cunoscător-sahridaya: ”Precum să vede, poeticul au vrut să puie în obiceaiu sau doară să pomenească numai nește cuvinte obicinuite în multe părți, pe-unde s-află românii, mai vârtos în Ardeal, doară ca să le scape de pierire, căci acum puțin foarte și numai între țărani le vorbesc. Precum este și acest cuvânt lèla, care trebue bine a să osăbi de cătră alt asemene cuvânt léle. În Ardeal, spre părțile Țării Hațegului, au copii țăranilor, mai vârtos cei care păstoresc vitele, un feliu de cântec ce-i zis lèla. Îș strâng grumazii și să scutură din tot trupul, ș-așa cântă isbucnind cuvinte tresărite și făcând shime urâte, rușinoase și din gură cântând lucruri de rușine și adevărat satiricești. De-acolo să zice de obște de oarecare ce nu lucrează nimic, că bate lèla. M. P.” (Cântecul I, la care ne oprim în această notă). Poematicon-ul budai-deleanian se plasează între leela şi lela?

O strofă ca dinspre Milton spre Eminescu, în spusele Urgiei către Sătana:

Unde-i duhul ș-inima nefrântă

Acelui mândru Luceafăr care

Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă

Lumină-în ceriu viețuitoare

A să scula cu războiu, odată!

Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Vlad-Vodă, fără a parodia pe Agamemnon, n-are, cu ţepele sale, cum juca nici pe Rama (deşi armele acestuia din erau sunt săgeţile – Vişnu avea discul, Buddha nemai purtând arme). Îi şi salută pe ţigani ca egipteni:

Vitează eghipteană rămășiță!

De faraoni viță strălucită,

Din vechi iroi tânără mlădiță!

O, mândră țigănie cernită,

Ascultă, ca să ții bine-aminte

Toate-a mării-mele cuvinte.

Corectat de cunoscători-sahridaya:

a) Mai sus au zis poeticul că țiganii-s din India, și aici zice că sunt viță eghipteană și faraonească; să împrotivește una cu alta. Părintele Filologos.

b) Trebuie a ști că aici grăiește Vlad Vodă și precum gândea el și după socoteala de obște de atunci, iar' mai sus au grăit poeticul din sine și după adevărata cunoștință de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simplițian.

Parpanghel, însă, este personajul transmutat din leela în lela:

Era nalt și ghizdav la făptură,

Bun lăutariu, pre bun cântăreț;

La toate faptele cu măsură,

Iară de-inele meșter ales.

Codrul Panchavati

Războiul burlesc, de neîntâmplat (răpirea urmându-i, în fantastic nehomeric), emite mari meditaţii, ca a lui Beumarchais.

Homer nu prinde răpirea, începându-şi epopeea în al nouălea an de război, datorat fugii cu Paris a fiicei lui Zeus şi a Ledei . Ἑλένη... ἑλένας ἕλανδρας ἑλέπτολις ("Helene... helenas helandras heleptolis", Elena, fumoasa nuntită pentru război) Aeschylus, Agamemnon. सीता"Sītā este răpită magic în pădurea Panchavati de Ravana, deghizat în brahman cerşetor. Cum alibiul La secchia rapita - valabil pentru carcterul eroicomic al bătăliei pe vadra de lemn dintre Modena şi Bologna -, pădurea Sătanei, unde, tot în ascuns, e răpită Romica, ni se va părea şi ea, ramayanică (repetarea raptului o facem şi în numele lui Dianeu, răpit să cânte ceva).

Cetatea Maya

Pe gustul comanditarilor (printre ei, învăluită, poate islamic, şi copila frumoasă) din cetatea maya, himerică, soloul lui Parpangel atinge kama (ars amandi, amor, libov), soma (vinul), śoka (jelea). Jundandel se spiritualizase cu soma, urmaşul cântă vinul în ecou, sub imperiul lui Dionis, apropiat, indologic, de Shiva sau de fiul său Skanda (Somaskanda).

Florescul îl va întrerupe cu discursul, dacă nu chiar despre un rajarashi (rege înţelept, virtuos), despre Vlad-Vodă, opus invadatorilor Mohamet, Hamza, Katavolinos ş.cl. Coincidenţa opoziţiilor este statuată şi în tratatul sanscrit Arthashastra, comparat de Max Weber cu Principele lui Machiavelli. Kautilya pune artha (economia, politica) mai sus decât dharma (legea, credinţa, spiritualitatea) şi kama.

Ţara Romica

Pieirea curţii măiestre, drăceşti, ori, în replică: piere ţara; vaporozitatea alegorică a Romicăi, turmentându-şi Orfeul ei argintar, aproape uitând-o în armura lepădată magic de eroul Arginean, doar nu Ahile. Numai parodie, batrachoi-sechia-lock remaicontorizate. Yana întâi apoi yudha în Ramayana şi Eneida, război continuu în Iliada şi Ţiganiada: mock-heroic, picaresc, burlesc, satiric, parodic, latin macaronic etc.

De sfinți ce cânta psalmi ș-antifoane

L'întrebară: „Ce-ți e, Spiridoane?"

„O! (zisă) Dar' nu vedeți ce-mi este?

Perit-au Țara mea Romănească!

*

Unii striga că pentru o fată

A unui ciurariu nu să cuvine

Să zăbovească tabăra toată,

Alții răspundea că fieștine

Datoriu e păn' atunci să rămâie,

Păn' să va ști de-i Romica vie...

Vidushaka Tălălău

Rasas & Bhavas, sentimente şi mimesis. Travestirea sau nerecunoaşterea tupelor încă ar beneficia de ornările alankara. Pentru ritm şi timp (tala sanscrit), a se vedea şi adnotările învăţatului Tălălău, Natyasastra lui Bharata, Poetica lui Aristotel. După Othello sau Psyche şi Cupidon, să se monteze în stil kathacali Tabăra?

Principalele rasas, după Natyasastra: Śṛngāram – iubire, atractivitate (zeu: Vişnu; culoare: verde); Hāsyam – râset, veselie, comedie (zeu: Pramata; culoare: alb); Raudram – furie (zeu: Rudra, culoare: roşu); Kāruṇyam – compasiune, milă (zeu: Yama; culoare: gri); Bībhatsam – dezgust, aversiune (zeu: Şiva; culoare: albastru); Bhayānakam – oroare, teroare (zeu: Kala; culoare: negru); Vīram – eroic (zeu: Indra; culoare: gălbui); Adbhutam – minune, uimire (zeu: Brahma; culoare: galben). Clor opt rasas le corspund opt bhavas: Rati (iubire), Hasya (veselie), Soka (durere), Krodha(mânie), Utsaha (energie), Bhaya (teroare), Jugupsa (dezgust), Vismaya (mirare).

Viduşaka, ghiduşul clovn sanscrit, se va fi vrând chiar Dianeu, împreună cu actorii de subsol. O piesă într-un act, anka, sub fiecare cântec (tipuri de piese în Natyasastra: nataka, prakarana, anka, vydyoga, bhana, samvakara, vithi, prahasana, dima şi ihamrga.)

Diavolii albaştri

Sătana îşi audiază diavolii precum Vlad ţiganii. E afin cu miltonianul „thief of Paradise”. Creştin prin prigonitori arhangheli şi sfinţi militari, musulman prin protejatul Mahomet. Şi zeii Olimpului îşi împărţeau favoruile, poate în lipsa, încă, a diavolului, demonii homerici ori virgilieni fiind mai prejos decât zeii, ca şi asuras – printre vârfuri, Ravana .

Şi în comedia subterană sunt recenzaţi mai familiar diavolii, după biblie, decât disidemonia, suprăstăciunea/superstiţia, fanatismul. Diavolime retorică, neanturată nici de Arlechino, nici de Diavolii Albştri din Trinidad. Carnavalul atavic al ţiganilor, nepatronat.

Ulis cu Diomed în tabăra traţienilor

Ulis e Vlad, Diomed – Arginean, contra traci (în armata troiană, Iliada). Pământeni-divini încleştaţi în război, cartea a şasea, Yuddha Kanda, din Ramayana înţeleptului Valmiki:

evam tair vaanaraih shauuraih shauuraas te rajanii caraaH |
dvandve vimR^iditaas tatra daityaa;iva diva okasaiH || 6-43-42

Astfel cele viteze maimuţe vanara nimiciră acolo în trânte (dvandeve) tari demoni rajaniicharaa, iar cei din cer distrus-au în tunet duhurile daitya.

Trei societăţi: sattvic (Ayodhya – Târgovişte), rajasic (Kishkinda – Constantin/opol), tamasic (Lanka – Inimoasa). Cf. Vibishana (natură sattvic), Ravana (rajasic), Kumbhakarana (tamasic).

Curmă aici povestea de ţigani şi începe a spune Sătana

Leopardul-leul-lupoaica din Inferno, ascunzând cenzurii Florenţa-Franţa-Papalitatea, fac loc altor altor animale, luate dtrept trupe păgâne. Şi spunerea de Sătana se travesteşte libidinos.

În postmoderna manga japoneză Debiruman Redi/Doamna Diavol, de Go Nagai, agresiva Lan Asuka reîncarnează pe Satan, iar Ryo Utsugi pe Dante Alighieri. Poate nu fără legătură cu fiul păcatului (Milton), cosiţa Belindei (Pope), răpirea Sitei (Valmiki, Tulsidas) – în râs epopeic. „A cold and loveless son of Lucifer, / Who woman scorned, nor saw the use of her” (Thomas Moore, Devil among the scholars). Umorul gotic al diavolului în mănăstire concurează apocalipsa.

Demoniţa (rakshashi) Surpanaka încearcă să seducă pe Rama şi pe fratele său Lakshmana, care o resping, mutilând-o. În revanşă, fratele ei, Ravana, plănuieşte răpirea Sitei. Trimite un raksha deghizat în cerb, Rama e rugat de Sita să i-l vâneze, iar regele demon, prefăcut în călugăr, o înşfacă.

Nunta raiului cu iadul

După faptă/karma, Yama decide mersul cuiva în lumea de jos/iad (naraka), ori în cea de sus/rai (svaraka). În Ramayana, în pas cu tine, Doamne, şi iadul mi-ar fi rai. Parpangel, întâlnindu-şi în cealaltă lume strămoşul, joacă rolul lui Eneas (Virgiliu) în faţa oierului (Homer-Murnu) Anchise. 

At pater Anchises penitus conualle uirenti
inclusas animas superumque ad lumen ituras680
lustrabat studio recolens, omnemque suorum
forte recensebat numerum, carosque nepotes
fataque fortunasque uirum moresque manusque.
isque ubi tendentem aduersum per gramina uidit
Aenean, alacris palmas utrasque tetendit,685
effusaeque genis lacrimae et uox excidit ore:
'uenisti tandem, tuaque exspectata parenti
uicit iter durum pietas? datur ora tueri,
nate, tua et notas audire et reddere uoces? (Aeneida, liber VI) 

Străindianul Jundandel/Şundandel (Şun al chinezilor?), poate fi, eufonic/parodic june, cât despre danda (cu diminutivarea dandel), primim din sanscrită accepţii de sceptru, pedeapsă (studenţii mei luau sanscrită ori hindi şi dandanaua, plus Dandanache alias Agamemnon din Homer-Budai-Caragiale)

Rajarshi

Kautilya: În fericirea supuşilor săi stă fericirea regelui (rajarshi), în bunăstarea supuşilor, bunăstarea lui. Nu va socoti bun numai ce-i place lui, ci va privi ca binefăcător tot ceea ce este pe placul supuşilor săi.

Şapte strategii faţă de vecini:Sanman (pact de neagresiune), Danda (putere, pedeapsă), Dana (dar, mită), Bheda (dezbinare), Maya (dezamăgire), Upeksha (ignorarea duşmanului), Indrajala (putere militară contrafăcută).

Le peuple troglodyte

Tu as vu, mon cher Mirza, comment les Troglodytes périrent par leur méchanceté même, et furent les Victimes de leurs propres injustices. De tant de familles, il n'en resta que deux qui échappèrent aux malheurs de la Nation. Il y avait dans ce pays deux hommes bien singuliers : ils avaient de l'humanité ; ils connaissaient la justice ; ils aimaient la vertu. Autant liés par la droiture de leur coeur que par la corruption de celui des autres, ils voyaient la désolation générale, et ne la ressentaient que par la pitié : c'était le motif d'une union nouvelle. Montesquieu, Lettres persanes(Lettre 12)

Ori la slobozie sau la moarte

Attention to Mrs Sonia Gandhi.

Alessandro Tassoni – La secchia rapita (1621)

Argomenti

            Del bel Panaro il pian, sotto due scorte,
            A predar vanno i Bolognesi armati;
            E da Gherardo altri condotti a morte,
            Altri dal Potta son rotti e fugati.
            Gl’incalza di Bologna entro le porte
            Manfredi, i cui guerrier co’ vinti entrati
            Fanno per una secchia orribil guerra,
            E tornan trionfanti alla lor terra.(Canto primo)

Mandano i Bolognesi ambasciatori
 Due volte a dimandar la Secchia in vano:
 Onde con fieri ed ostinati cori
 S’armano quinci e quindi il monte e ’l piano.
 Chiamano Giove a concilio i Dei minori.
 Contendono fra lor Marte e Vulcano:

Venere si ritira e si diparte,

E ’n terra se ne vien con Bacco e Marte.(Canto secondo)

Venere accende all’armi il Re de’ Sardi.
 Ragunano lor forze i Gemignani.
 S’uniscono col Potta i tre stendardi
 Tedeschi, cremonesi e parmigiani.

            Passa il Re con più popoli gagliardi
             L’alpi, e discende a guerreggiar ne’ piani:
             E ’l Potta il campo contra a quei dal Sipa,
             Del Panaro tragitta all’altra ripa. (Canto Terzo)

Mentre dal Potta Castelfranco è stretto,
Rubiera assalta il popolo reggiano.
Parte dal campo a quell’impresa eletto
Gherardo, e se ne va notturno e piano.
Muove assalto alla terra onde costretto
dalla fame si parte il capitano.
Cadono i valorosi; e gli altri a patto
 fan della vita lor vile riscatto.(Canto quarto)

È preso Castelfranco: e con auspici
 Poco fausti a Bologna il nunzio giunto,
 De’ Bolognesi e de’ paesi amici
Vede marciar l’esercito congiunto,     Che ’l dì seguente addosso agl’inimici
Giunge improviso e di battaglia in punto.
E ’l Potta anch’ei dall’espugnate mura
Tragge e schiera il suo campo alla pianura.(Canto quinto)

S’accozzano i due campi: e Salinguerra
             A destra i suoi contra i nemici oppone.
             Enzio il sinistro corno apre, ed atterra
            Il Pretore, il carroccio e ’l gonfalone:
            Ma da’ suoi poscia abbandonato in guerra,
             Resta de’ Bolognesi alfin prigione.
            Fa gran prove Perinto; e s’appresenta
            Bacco orribile al Potta, e lo sgomenta.(Canto sesto)

Rotti i Petroni dalla destra parte,
            Sta in dubbio la vittoria ancor sospesa,
            Finchè scende dal ciel Iride, e Marte
            Fa ritirar dalla crudel contesa.
            Giugne Renoppia, e la smarrita parte
            Rinvigorisce; e giugne in sua difesa
            Gherardo che dal fiume all’altra sponda
            Caccia i nemici, e fa vermiglia l’onda.(Canto settimo)

Il corno manco alfin de’ Gemignani
Giugne a forza, pugnando, a’ suoi steccati.
Vede Ezzelino in mostra i Padovani
Ch’a danno de’ Petroni ha ragunati.
Fan tregua i campi; e con partiti vani
Son da Bologna ambasciator mandati,
Che di Renoppia fra i ricami e l’armi,
Del cieco Scarpinello odono i carmi.(Canto ottavo)

Melindo innamorato al ponte viene,
            E tutti i cavalieri a giostra appella.
            Sull’isola incantata il campo tiene,
            E fa mostra di se pomposa e bella.
            Cadono i primi, e fan cader la spene
            Agli altri ancor di dirmanere in sella.
            Alfin da un cavalier non conosciuto
            Vinto è l’incanto, e ’l giovine abbattuto.(Canto nono)

A Napoli sen va la Dea d’Amore,
E ’l principe Manfredi all’armi accende.
Al Conte di Culagna infiamma il core
Renoppia che di lui gioco si prende.
E d’uccider la moglie entra in umore
Con veleno, e se stesso incauto offende.
Fugge la moglie al campo, e si procaccia
D’amante, e fagli alfin le corna in faccia. (Canto decimo)

Il Conte di Culagna entra in furore,
            E sfida a duellar Titta prigione.
            Ma sciolto che lo vede, cei perde il core,
            E cerca di fuggir dal paragone.
            Vi si conduce alfine, e perditore
            Un nastro rosso il fa della tenzone.
            Della vittoria sua spande la nuova
            Titta, e pentito poi se ne ritrova. (Canto undecimo)

Cessa la tregua, e la vittoria pende.
Il Papa in Lombardia manda un Legato.
Sprangon sul ponte a guerreggiar discende,
Onde sospinto poi, resta affogato.
Sono rotti i Petroni entro le tende,
E ammolliscono il cor duro, ostinato.
S’interpone il Legato a tanti mali;
E si fa pace alfin con patti uguali. (Canto duodecimo)