sâmbătă, 18 februarie 2012

Poezia academică modernă


Adina Dumitrescu


Poezia academică modernă
                                                                      - impresii de cititor -

            NeieÅŸită încă din pasul muntos  aflat lângă fostul oraÅŸ roman Caudium din sudul Italiei,  aflată sub tirul de arme al samniÅ£ilor – alias – dezinteresul ÅŸi graba cititorilor sau mutarea preferinÅ£elor literare spre fum, foc, furt ÅŸi fraze reduse la gemete strict „concupiscere”, poezia încearcă de zeci de ani să treacă prin furcile caudine ÅŸi să iasă la lumină. Åži iese o parte, cum nu, ori aceea cu harnaÅŸamentul cel mai uÅŸor, cu ideile cele mai puÅ£ine, cea cu impact rapid ÅŸi direct asupra cititorului, ori cea mai savantă. Numai că la noi, rar se avântă cineva spre ultima citată. Ne-au depăşit înaintaÅŸii -  poeÅ£ii filozofi, căutătorii, iar indexul nostru este mereu îndreptat înspre ei. Mergem deci înainte, privind, arătând, înapoi. Doar că în timpurile de criză înfloresc artele. PoeÅ£ii, deci românii adevăraÅ£i, că suntem o naÅ£iune poetică,  stau cu condeiul aproape de filă ÅŸi de inimă. Orice efuziune sau necaz, de are timp sau nu are, românul-poet o pune repede pe hârtie pentru eternitate, numai că, timpul, acest balaur cu ÅŸapte capete  se hrăneÅŸte cu ea, înainte de vederea tiparului. Åži chiar de a văzut, credeÅ£i că este vreun impediment în zilele noastre să se dea cu piciorul balotului cu cărÅ£i, eliberându-ne astfel drumuri? Căci suntem, mai mult ca alte naÅ£ii, ÅŸi una grăbită, parte din noi am pierdut obiÅŸnuinÅ£a cititului, sau am căpătat-o pe cea a internetului, care iute ne duce acolo unde nici n-am visat… AÅŸadar, iată naÅ£ia cu mulÅ£i poeÅ£i grăbiÅ£i ce-n fugă îşi uită trecutul, părinÅ£ii ÅŸi moÅŸii-strămoÅŸii, civilizaÅ£iile ce se credeau nepieritoare, abisul ÅŸi piscul simÅ£irilor. Iată naÅ£ia devenită fugă de cerc pe făgaÅŸul dispariÅ£iei istoriei nearanjate, a curgerii ÅŸi disipării acesteia, curgere ce-ar putea fi scoasă la lumină, ea reieÅŸind din monumente, rămăşiÅ£e arheologice, hrisoave, legende ÅŸi „cânturi”. Ne fiind atenÅ£i, forÅ£a centripetă ne poate duce chiar în mijlocul malaxorului continuu ce soarbe ÅŸi mixează identităţi, nefiinÅ£e, uitări. Nu avem timp să privim înapoi ÅŸi în noi înÅŸine, ne putem înscrie în concavitatea tunelului îndreptat spre aval, ca estuaru-n vărsare sau mai rău, ne putem automalaxa. Ne grăbim cu sacul plin, dar care are o densitate  mică. Cum orice acumulare nu se încadrează într-un plus ÅŸi minus infinit, ci duce brusc la schimbare, cum suntem deja nu numai cu vârful peniÅ£ei spre aderare, ci chiar primiÅ£i membri cu drepturi depline, volens-nolens am intrat  ÅŸi cu creaÅ£ia literară în concursul mileniului. Baremuri de intrare nu am văzut, se prezintă fiecare cu ce are, dar urcarea pe podium cere expertiză, iar aceasta are condiÅ£ii de eligibilitate. Unii sunt mai eligibili decât alÅ£ii ÅŸi cum să nu fie? ÃŽn afară de talent, la cât a avut acces poetul sau scriitorul român? Se poate el pune pe celălalt taler al balanÅ£ei alături de alt „unionist”? Noi, cei de pe margini ne facem griji.  Numai că, din când în când drumul nostru de coborâre ne este parte barat de formaÅ£iuni asemănătoare florii de stâncă. ÃŽnvingem inerÅ£ia, Å£inem frâul din scurt ÅŸi cu greu ne oprim, dar o facem. Ducând foietajul de siliciu strălucitor mai aproape de ochi, avem în faţă o luminozitate ÅŸi o formă unică, depărtând-o, căpătăm cu totul altceva, la fel dacă îl miÅŸcăm în stânga ÅŸi-n dreapta. Åži ne aflăm ca în faÅ£a caleidoscopului copilăriei, în care fiecare miÅŸcare ne aduce alt simţământ. Vedem până la urmă că citim o poezie, ceva ce nu s-a scris până atunci, o depărtăm puÅ£in cu mirare ÅŸi ne spunem, măi ce Å£i-e ÅŸi cu timpurile astea moderne!... Nici n-am schimbat locul ÅŸi în o mie de locuri am stat, nici n-am căutat în anale ÅŸi o mie de lucruri am aflat, nici nu ne-am analizat bine sentimentele ÅŸi ÅŸtim ce-am simÅ£it! Ne privim mâinile… Cum de a dispărut floarea de mină ÅŸi când locul i-a fost luat de o poezie? Avem în faţă o carte de poezii sau de poeme în proză asemănătoare epopeilor trecutului, pe care nu le-a mai întrecut nimeni de atunci,  nici în tâlcuri, nici în frumuseÅ£e, nici în mărime!... ÃŽn aceeaÅŸi lucrare stau Mahabharata sanscrită din itihasa – istoria Indiei, Iliada ÅŸi Odiseea, întreg Coranul, Talmudul  iudaic cu Tora ebraică ÅŸi aramaică descrisă de Moise, toate legendele lumii regăsite, reunite legendelor ÅŸi basmelor româneÅŸti. O găsim pe Sita ramayanică alături sau asemănătore Esterei sau Eszterei care răpită  de „forÅ£a răului – tâlharul răpitor de fete”, din Å£ipăt, trezeÅŸte muntele Suhardul Mic (Cohard) ÅŸi-l face să-ÅŸi prăvălească o parte din stânci pe albia râului dând naÅŸtere Lacului RoÅŸu. Găsim aici întreaga credinţă ortodoxă ce ne învăluie la sunetul toacei monahale, pădurea-ramul ÅŸi cântul, marea-visarea ÅŸi cerul, aducerea aminte, melancolia ÅŸi umorul. Voi, scepticii, nu miÅŸcaÅ£i capul în semn de neîncredere, râsul este un lucru prea serios ca să nu fie luat în seamă!… Căutând un loc găsim locurile, vecinătăţile, naÅŸterea ÅŸi curgerea lor, ce le creÅŸte deasupra ÅŸi ce le ascunde străfundul, ce le prezice viitorul ÅŸi ce formă sau gust au căpătat acestea pe parcursul  drumului. Mugurele te duce la ram, acesta la trunchiul copacului ce este legat prin rădăcini de pământ, iar prin reÅ£elele gândului, la cer. Un fluid în deplasare continuă, lină, o întregire de Univers într-o strofă.
            Nu este la îndemâna oricui să compună o astfel de operă, căci aceasta este compoziÅ£ia literară  academică modernă atotcuprinzătoare  ÅŸi atotÅŸtiutoare, iar poetul „meÅŸteÅŸugar” este George Anca, personalitate înzestrată ÅŸi cu un  eclectism demn de un artist modern aÅŸezat pe o întreagă filozofie a istoriei ÅŸi sociologiei. Parcurgându-i opera, încă de la început eÅŸti paralizat de esenÅ£a ideii, percutarea ei rapidă, ÅŸi totuÅŸi, muzicalitatea  expresiei:

de ce să fiu
cu mulţi întâi
nici toţi târziu
nici nu rămâi
cum nu puteau fi
oamenii-ntr-un loc
libertatea ÅŸi
moartea luau foc

            CoexistenÅ£a divină a cuplului bărbat-femeie, interdependenÅ£a acestora, dispariÅ£ia ambilor prin dispariÅ£ia unuia este redată în aÅŸa de puÅ£ine cuvinte, încât ÅŸi numai parcurgerea acestora îţi dă unicitatea poetului.
            împreună cheie
            ramură femeie
            aer împăcat
            ramul bărbat
                        Paparuda 1968

            Femeia primordială, femeia tuturor timpurilor, jumătatea întregitoare, dar ÅŸi simbol al siguranÅ£ei perpetuării spiÅ£ei umane ÅŸi naÅ£iei, iubita, născătoarea ÅŸi roaba, jertfa, este redată-cântată, întregită splendid în:

            a mai veche
            o femeie
            se descheie
            boabă-n bob
            roabă de rob
            acum lui
            răului
            leatului
            bărbatului
            din ea strecuratului
            i se-nchină
            pentru vină
            ÅŸi-i trec anii
            în jelanii
            că e roabă
            de podoabă
                        Paparuda 1968

            Femeia soÅ£ie, căldura alianÅ£ei, sunt descrise de poet într-o singură  frază, dar cât de adâncă…„darul legitim, tandreÅ£ea copleÅŸitoare a întoarcerii timpurii, chiar dintr-un  paradis într-o insulă, ÅŸi mă gândeam cu binele, cu frumosul, cu ho ÅŸi te-o, cu eleganţă ÅŸi patimă la  Nansi”
                                                                                                Douăsprezece nopÅ£i 2008
            UrmaÅŸii, copiii de toate felurile, buni, răi, sunt găsiÅ£i în puÅ£ine „cuvinte potrivite”, printr-o cheie care îi fiÅŸează:
            aÅŸa cunoÅŸti
            pe fiu cum
            te paÅŸte
            mamă a ierbii
            arme-nfricoşătoare
            pentru fiecare
nu există bine
mi-e teamă de mine

Descrierea lumii în care trăieÅŸte are sonorităţi ÅŸi simÅ£iri de Nirvană: „dacă eu, privind în lume, nu văd decât o insulă, tăiată de ape curgătoare din lunci ÅŸi păduri, dacă nu-mi îndrept gândul, drept urmare, decât spre insulele adevărate, ale oceanelor, inspirat însă de una aleatorie, dacă deodată cea virtuală ÅŸi insulele reale, unde s-au îngropat ÅŸi eroi naÅ£ionali, se petrec una după alta echipându-se ÅŸi lansând întunecimi răsunătoare, atunci am început o călătorie. Mai aproape mi-e insula iluzorie, voi spulbera-o râzând, o voi târî cu băşicile tălpilor la un loc”. Zis ÅŸi făcut, a dorit, cel mai tare a dorit, ÅŸi a călătorit. Călătorind, a sublimat.  Sublimând versul, fixează ideea, fixând-o, o leagă de alta în acelaÅŸi vers. Åži vers pus lângă vers, poemul poate lesne să se transforme în proză, proza în piesă de teatru ÅŸi toate la un loc duc la opera literară academică, specifică numai acelora ce nu doar au simÅ£it ÅŸi au scris, dar au ÅŸi văzut multe, au învăţat multe ÅŸi au avut puterea ÅŸi inspiraÅ£ia unică a sintezei. Citim, vedem, auzim locul, îl gustăm intrând aproape în sinestezia poetului. Uneori m-am pierdut în meandre asemănătoare rădăcinilor de mangrove ce formează labirintul malului sau abisului.

 a game at chess traducerea
 nu va mai fi arhaică netragic mat
  Swinburne între Middleton ÅŸi Baudelaire

  când nu e în călduri nu ies cu ea în parc
  mai raţă apa văzătoare transă jet
  se caută imnuri în căşti juma cocaină

   focul ÅŸi celelalte vedas în caravanele
   stihuite caietic rare mantre genocid
   personaje ÅŸtiute de actori la noi acasă
ne lansăm – Barba lui Hegel 2011

Poate mi-a trebuit mai mult timp să descifrez gândul poetului, dar am pus-o pe seama neinstrucÅ£iei mele, pe obiÅŸnuinÅ£a citirii textelor cu un conÅ£inut ÅŸi o exprimare precară. Mi-am însuÅŸit critica asupra-mi ÅŸi am continuat, mai atrasă, lectura. M-am simÅ£it atunci în câştig intelectual, spiritual, ca ÅŸi când am lăsat în urmă o treaptă a definitivării mele ÅŸi am urcat ÅŸapte. Căci tipul acesta de poezie academică  face cititorul părtaÅŸ la o lume nouă, modernă, îmbogăţită în simÅ£ire, ajutându-te să nu rugineÅŸti între paralelele unei lumi care nu Å£ine pasul cu tine, ci Å£i-o ia veÅŸnic înainte.
            Citind, nu intri numai într-un culoar din care pătrund înspre tine realităţi, fiinÅ£e, drumuri, istorii îmbrăcate în haina talentului literar. Natura văzută prin ochii poetului devine locul pe care l-ai parcurs, l-ai simÅ£it ÅŸi te-ai înfrăţit cu el. Fiecare continent ÅŸi fiecare Å£ară străbătută i-au pătruns anterior poetului în fiinţă, astfel încât, poezia lui devine poezia elitelor culturii. Versurile, proza ÅŸi teatrul compuse de el cuprind îngemănarea de naÅ£ii, limbi, legende, crâmpeie de istorie, personalităţi de vază, obiceiuri, ÅŸi mai ales sublimarea acestora în „ochiul ÅŸi gustul” poetului, ca apoi, să-Å£i ofere spre citire o stare. Aceea te aÅŸează exact în locul pe care nu l-ai văzut, dar pe care îl bifezi ca pe locul parcurs.
Satele româneÅŸti, satele prin care a trecut ca ÅŸi cel în care s-a plămădit, au fiecare dâra, izul propriu, rămas în simÅ£ire ca „arhanghel în biserica dărâmată din IzbăşeÅŸti, râs, mărăcine, privighetoare în podul Odăii, barbă în nas la schitul Slănic, păr de câine  în podul grajdului, urs în groapa din Valea Cârstei, ÅŸarpe în Dealul MeiÅŸoarelor, peÅŸte”.
Pădurea, leagăn de frunze, de arbori ÅŸi flori, de Å£ipete de păsări în cuiburi, împletiri radiculare de sute de ani cu cele de-un anotimp are conotaÅ£ii de templu în care o dată pătruns, e ÅŸi prins în ÅŸuvoiul rugii spre cer „Le bat fagii cu palma, oftez în liniÅŸtea morÅ£ii unei păsări cântătoare, mă las biciuit de cojile jupuite ale mestecenilor, înmulÅ£esc râpile cu Å£ipete ÅŸi lovituri din picior, ocolesc satele cele pline de topoare ÅŸi zăpezi, le mărturisesc neputinÅ£a omenească. Zadarnic. Pădurile intră în paÅŸi. Răsar de sub răsărituri, îşi spiralează trunchiurile, îşi învălvoaie coroanele cu umbră nemiloasă pe cerul horei de rădăcini. Singură, cu toate fiinÅ£ele pe care le-a adus la umbră ÅŸi întâi cu lumina ei.”
Deasupra tuturor, deasupra dealurilor ÅŸi pădurilor, deasupra noastră, rămaÅŸi de-a pururi îngeri-sfinÅ£i, aducându-ni-i cu evlavie în memorie ÅŸi cinstire – sfinÅ£ii români – 

 Ion Dumitru Elisabeta Vasile Ilinca Tănase  …………
Legea prin Moise harul şi adevărul prin Iisus
  Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu
            ÃŽn mijlocul vostru stă unul pe care nu-l cunoaÅŸteÅ£i
       Femeie ce am a face cu tine nu mi-a venit încă ceasul
            Noi vorbim ce ÅŸtim ÅŸi mărturisim ce am văzut
                     Åži voi nu primiÅ£i mărturisirea noastră
                 Oricui bea  din apa aceasta îi va fi sete
              Mihai Constantin Lucian Tudor Corneliu Mircea
            De aceea să nu mai păcătuieÅŸti ca să nu Å£i se întâmple ceva mai
                                                             rău.
                                                                        Martirilor de mâine  2008

            Åži ca un Crez Sfânt, o jelanie ÅŸi o rugă, o înălÅ£are ÅŸi o supuÅŸenie nemaiîntâlnită, ca o jertfă:
                                    Surioară Salomie, Românie pe tipsie…….
                        ………Domnul pe cruce cu tine a vorbit.
                                          N-am pierdut pe niciunul.
                                          Ucenic al sfântului Daniil,
                                         din Putna Ierusalim ai făcut.
                                    Catapeteasma neamului s-a despicat.
                                          Bucură-te, Mireasă urzitoare
                                                de nesfârÅŸită rugăciune.
                                           Tantum esse sub fragmentum
                                                  Quantum toto tegitur.
                                                                              Icos:  Ioan ÅŸi sfinÅ£ii români

            Darul cel mai mare al poetului este plierea până la identificare cu locurile, legendele, evenimentele ÅŸi fiinÅ£ele cu care acesta a fost în contact.
            stăncuÅ£a s-ar fi aÅŸezat pe umeri
            dar barba îmi fugi speriată
            din tinereÅ£e după viezuri în nori

            vedem ce mai facem în India
            hotelul Poem din Stambul
            ghat pe Gange deversămu-ne

            nu Å£i s-au deschis trandafirii
            12 păuni înghiÅ£indu-ÅŸi penele
            trenele migrenele jenele
                                                nu mă cunoÅŸti – Barba lui Hegel

            Durerea, lucrul ne-la-locul-lui, ghinionul, întunecarea sublimului ce se cerea veÅŸnic luminat, stricarea, demolarea sunt prinse în numai câteva versuri
            aur horn de suflet mama
            iartă caravela Yama
            de la Salva-n Ligonier

            debara debarcader
            film al paiÅŸpelea în rol
            treiÅŸpe că te pun parol

            scenă lemn construct chivot
            arca bardă stupa cremeni
            o fanatică pentadă
                                       aur horn – Barba lui Hegel

NecunoscuÅ£ii călăreÅ£i mânaÅ£i într-un du-te-vino pe creste formate din roci fără vegetaÅ£ie, acei rămaÅŸi fără de locul natal, fără habitaclul începutului, acei mânaÅ£i de iluzorii promisiuni ÅŸi trăitori de casă a datornicilor, de casă de păpuÅŸi, perdanÅ£ii, au parte de versuri „închinate” de un tragism ibsenian:

ceas tăiat sodom de iepe damn
nu cunosc pe nimeni pe toţi îi
recunosc rezumatelor muze

dus-întors paşi pas manadă
inverşi oculţi năpădului a
mai călări stone Livingstone

            mai o catrinţă ferfeniţă
cucută anesteziată otravă
cadastrul nonentităţilor  pe cal

suntem pe aripile ultime
fiziologii de fete poate
cu Nora fără de Ibsen
                                 Ceas tăiat – 2011

Pătrunzând în proza  mai nouă a lui George Anca, găsim aceeaÅŸi exprimare ce pare comprimativă ochiului neformat, grăbitului sau poate neavizatului. Un lac de cuvinte extrase  dintr-un ocean de fapte, locuri, personaje, trăiri. Gustăm cu pipeta concentratul care ne umple gura, fiinÅ£a. „Am citit ce nu se poate citi. Mai presus de totalitarieni. Brânci de de autoscrutare. Mă caută bătrânii. Marii poeÅ£i ai puÅŸcăriilor ÅŸi anonimii. Antologia voastră e o nedeie. Dacă o scoÅ£i, cine mai face plăcinta?  Str. Plantelor 7-9. Să vedem sărbătorirea lui Eliade la ChiÅŸinău,  că pe fostul primar Costin, soÅ£ul directoarei, îl îngroapă azi la cimitirul armean. Motanul se preface că doarme, eu că scriu. Fata-mi adusese pe fundul paharului un rest de vinars. Tot o să-nflorească zarzării acu-acu. Plata a văzut vacile domnului.”   Diaspora YR - 2012-02-17
Am ascultat ÅŸi am auzit voci… slabe voci… cine nu se pricepe, tace. Căruia-i place să se audă vorbind, vorbeÅŸte. Cui îi stă gândul la pătrunderea-n faţă ÅŸi numai la asta, dă din coate, loveÅŸte ÅŸi fuge-nainte. Numai că în cazul de faţă, indiferent de opinia epigonilor, opera lui George Anca impune ÅŸi se suprapune unui culoar mai rar călcat în ziua de azi, dar care ne aminteÅŸte de o poezie filozofică a unor înaintaÅŸi care au avut de suferit din cauza curajului de a fi scris ÅŸi în „alt fel” – inteligent, simÅ£it, sfâşietor de simÅ£it ÅŸi dedicat scrisului ÅŸi românismului. Nici vorbă de influenÅ£are din hinduism, apartenenÅ£a la secte meditative etc. Cine nu meditează? Doar acela care nu poate trece prin filtrul gândirii o impresie venită din afara lui pentru a o lega de o a doua, doar acela care nu poate lega realul de ireal ÅŸi noÅ£iunile între ele… agnosticul. Acela care zice – e discursivă - . Pare discursivă, numai că ea este cursivă prin observare ÅŸi redare de stări, nuanÅ£e, sentimente, jelanie ÅŸi speranţă. E punctuală! Pare punctuală prin oprirea în faÅ£a fiecărui eveniment de observat ÅŸi trecerea spre următorul. Doar că punctul este legat de săgeata-îndreptar de alt punct, aceÅŸtia formează vectori continui care  umplu spaÅ£iul material împrăştiindu-l spre cer, întregind armonia sonoră a divinului. Aceasta este poezia academică modernă, cea care poate merge în echilibru ÅŸi pe buza prăpastiei, fără frica unei căderi în neant, încrezătoare în zborul omenescului. Versurile ei sunt „jucăriile lui BrâncuÅŸi”, cele care ar dori ca lumea să se bucure, să se joace cu ele, dar sunt mai întâi de toate jocurile noi ale minÅ£ilor luminate.
Adina Dumitrescu
  



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu