Adina Dumitrescu
Poezia academică modernă
- impresii de cititor -
Neieşită încă din pasul muntos
aflat lângă fostul oraÅŸ roman Caudium din sudul Italiei, aflată sub tirul de arme al samniÅ£ilor –
alias – dezinteresul ÅŸi graba cititorilor sau mutarea preferinÅ£elor literare
spre fum, foc, furt ÅŸi fraze reduse la gemete strict „concupiscere”, poezia
încearcă de zeci de ani să treacă prin furcile caudine şi să iasă la lumină. Şi
iese o parte, cum nu, ori aceea cu harnaÅŸamentul cel mai uÅŸor, cu ideile cele
mai puţine, cea cu impact rapid şi direct asupra cititorului, ori cea mai
savantă. Numai că la noi, rar se avântă cineva spre ultima citată. Ne-au
depăşit înaintaşii - poeţii filozofi, căutătorii,
iar indexul nostru este mereu îndreptat înspre ei. Mergem deci înainte,
privind, arătând, înapoi. Doar că în timpurile de criză înfloresc artele.
Poeţii, deci românii adevăraţi, că suntem o naţiune poetică, stau cu condeiul aproape de filă şi de inimă.
Orice efuziune sau necaz, de are timp sau nu are, românul-poet o pune repede pe
hârtie pentru eternitate, numai că, timpul, acest balaur cu şapte capete se hrăneşte cu ea, înainte de vederea
tiparului. Şi chiar de a văzut, credeţi că este vreun impediment în zilele
noastre să se dea cu piciorul balotului cu cărţi, eliberându-ne astfel drumuri?
Căci suntem, mai mult ca alte naţii, şi una grăbită, parte din noi am pierdut
obişnuinţa cititului, sau am căpătat-o pe cea a internetului, care iute ne duce
acolo unde nici n-am visat… AÅŸadar, iată naÅ£ia cu mulÅ£i poeÅ£i grăbiÅ£i ce-n fugă
îşi uită trecutul, părinţii şi moşii-strămoşii, civilizaţiile ce se credeau
nepieritoare, abisul şi piscul simţirilor. Iată naţia devenită fugă de cerc pe
făgaşul dispariţiei istoriei nearanjate, a curgerii şi disipării acesteia,
curgere ce-ar putea fi scoasă la lumină, ea reieşind din monumente, rămăşiţe
arheologice, hrisoave, legende ÅŸi „cânturi”. Ne fiind atenÅ£i, forÅ£a centripetă
ne poate duce chiar în mijlocul malaxorului continuu ce soarbe şi mixează
identităţi, nefiinţe, uitări. Nu avem timp să privim înapoi şi în noi înşine,
ne putem înscrie în concavitatea tunelului îndreptat spre aval, ca estuaru-n
vărsare sau mai rău, ne putem automalaxa. Ne grăbim cu sacul plin, dar care are
o densitate mică. Cum orice acumulare nu
se încadrează într-un plus şi minus infinit, ci duce brusc la schimbare, cum
suntem deja nu numai cu vârful peniţei spre aderare, ci chiar primiţi membri cu
drepturi depline, volens-nolens am intrat
şi cu creaţia literară în concursul mileniului. Baremuri de intrare nu
am văzut, se prezintă fiecare cu ce are, dar urcarea pe podium cere expertiză,
iar aceasta are condiţii de eligibilitate. Unii sunt mai eligibili decât alţii
şi cum să nu fie? În afară de talent, la cât a avut acces poetul sau scriitorul
român? Se poate el pune pe celălalt taler al balanţei alături de alt
„unionist”? Noi, cei de pe margini ne facem griji. Numai că, din când în când drumul nostru de
coborâre ne este parte barat de formaţiuni asemănătoare florii de stâncă.
Învingem inerţia, ţinem frâul din scurt şi cu greu ne oprim, dar o facem.
Ducând foietajul de siliciu strălucitor mai aproape de ochi, avem în faţă o
luminozitate şi o formă unică, depărtând-o, căpătăm cu totul altceva, la fel
dacă îl mişcăm în stânga şi-n dreapta. Şi ne aflăm ca în faţa caleidoscopului
copilăriei, în care fiecare mişcare ne aduce alt simţământ. Vedem până la urmă
că citim o poezie, ceva ce nu s-a scris până atunci, o depărtăm puţin cu mirare
şi ne spunem, măi ce ţi-e şi cu timpurile astea moderne!... Nici n-am schimbat
locul şi în o mie de locuri am stat, nici n-am căutat în anale şi o mie de
lucruri am aflat, nici nu ne-am analizat bine sentimentele ÅŸi ÅŸtim ce-am
simÅ£it! Ne privim mâinile… Cum de a dispărut floarea de mină ÅŸi când locul i-a
fost luat de o poezie? Avem în faţă o carte de poezii sau de poeme în proză
asemănătoare epopeilor trecutului, pe care nu le-a mai întrecut nimeni de
atunci, nici în tâlcuri, nici în
frumuseţe, nici în mărime!... În aceeaşi lucrare stau Mahabharata sanscrită din
itihasa – istoria Indiei, Iliada ÅŸi Odiseea, întreg Coranul, Talmudul iudaic cu Tora ebraică ÅŸi aramaică descrisă
de Moise, toate legendele lumii regăsite, reunite legendelor şi basmelor
româneşti. O găsim pe Sita ramayanică alături sau asemănătore Esterei sau
Eszterei care răpită de „forÅ£a răului –
tâlharul răpitor de fete”, din Å£ipăt, trezeÅŸte muntele Suhardul Mic (Cohard)
şi-l face să-şi prăvălească o parte din stânci pe albia râului dând naştere
Lacului Roşu. Găsim aici întreaga credinţă ortodoxă ce ne învăluie la sunetul
toacei monahale, pădurea-ramul şi cântul, marea-visarea şi cerul, aducerea
aminte, melancolia şi umorul. Voi, scepticii, nu mişcaţi capul în semn de
neîncredere, râsul este un lucru prea serios ca să nu fie luat în seamă!…
Căutând un loc găsim locurile, vecinătăţile, naşterea şi curgerea lor, ce le
creşte deasupra şi ce le ascunde străfundul, ce le prezice viitorul şi ce formă
sau gust au căpătat acestea pe parcursul
drumului. Mugurele te duce la ram, acesta la trunchiul copacului ce este
legat prin rădăcini de pământ, iar prin reţelele gândului, la cer. Un fluid în
deplasare continuă, lină, o întregire de Univers într-o strofă.
Nu este la îndemâna oricui să compună o astfel de operă,
căci aceasta este compoziţia literară
academică modernă atotcuprinzătoare
ÅŸi atotÅŸtiutoare, iar poetul „meÅŸteÅŸugar” este George Anca,
personalitate înzestrată şi cu un
eclectism demn de un artist modern aşezat pe o întreagă filozofie a
istoriei şi sociologiei. Parcurgându-i opera, încă de la început eşti paralizat
de esenţa ideii, percutarea ei rapidă, şi totuşi, muzicalitatea expresiei:
de ce să fiu
cu mulţi întâi
nici toţi târziu
nici nu rămâi
cum nu puteau fi
oamenii-ntr-un loc
libertatea ÅŸi
moartea luau foc
Coexistenţa
divină a cuplului bărbat-femeie, interdependenţa acestora, dispariţia ambilor
prin dispariţia unuia este redată în aşa de puţine cuvinte, încât şi numai
parcurgerea acestora îţi dă unicitatea poetului.
împreună
cheie
ramură
femeie
aer
împăcat
ramul
bărbat
Paparuda
1968
Femeia
primordială, femeia tuturor timpurilor, jumătatea întregitoare, dar şi simbol
al siguranţei perpetuării spiţei umane şi naţiei, iubita, născătoarea şi roaba,
jertfa, este redată-cântată, întregită splendid în:
a
mai veche
o
femeie
se
descheie
boabă-n
bob
roabă
de rob
acum
lui
răului
leatului
bărbatului
din
ea strecuratului
i
se-nchină
pentru
vină
ÅŸi-i
trec anii
în
jelanii
că
e roabă
de
podoabă
Paparuda
1968
Femeia soţie, căldura alianţei, sunt descrise de poet
într-o singură frază, dar cât de
adâncă…„darul legitim, tandreÅ£ea copleÅŸitoare a întoarcerii timpurii, chiar
dintr-un paradis într-o insulă, şi mă
gândeam cu binele, cu frumosul, cu ho ÅŸi te-o, cu eleganţă ÅŸi patimă la Nansi”
Douăsprezece
nopţi 2008
UrmaÅŸii,
copiii de toate felurile, buni, răi, sunt găsiÅ£i în puÅ£ine „cuvinte potrivite”,
printr-o cheie care îi fişează:
aÅŸa
cunoÅŸti
pe
fiu cum
te
paÅŸte
mamă
a ierbii
arme-nfricoşătoare
pentru
fiecare
nu există bine
mi-e teamă de mine
Descrierea lumii în care trăieşte are sonorităţi şi simţiri de Nirvană:
„dacă eu, privind în lume, nu văd decât o insulă, tăiată de ape curgătoare din
lunci şi păduri, dacă nu-mi îndrept gândul, drept urmare, decât spre insulele
adevărate, ale oceanelor, inspirat însă de una aleatorie, dacă deodată cea
virtuală şi insulele reale, unde s-au îngropat şi eroi naţionali, se petrec una
după alta echipându-se şi lansând întunecimi răsunătoare, atunci am început o
călătorie. Mai aproape mi-e insula iluzorie, voi spulbera-o râzând, o voi târî
cu băşicile tălpilor la un loc”. Zis ÅŸi făcut, a dorit, cel mai tare a dorit,
şi a călătorit. Călătorind, a sublimat.
Sublimând versul, fixează ideea, fixând-o, o leagă de alta în acelaşi
vers. Şi vers pus lângă vers, poemul poate lesne să se transforme în proză,
proza în piesă de teatru şi toate la un loc duc la opera literară academică,
specifică numai acelora ce nu doar au simţit şi au scris, dar au şi văzut
multe, au învăţat multe şi au avut puterea şi inspiraţia unică a sintezei.
Citim, vedem, auzim locul, îl gustăm intrând aproape în sinestezia poetului.
Uneori m-am pierdut în meandre asemănătoare rădăcinilor de mangrove ce formează
labirintul malului sau abisului.
a game at chess traducerea
nu va mai fi arhaică netragic mat
Swinburne între Middleton şi Baudelaire
când nu e în călduri nu ies cu ea în parc
mai raţă apa văzătoare transă jet
se caută imnuri în căşti juma
cocaină
focul şi celelalte vedas în
caravanele
stihuite caietic rare mantre
genocid
personaje ÅŸtiute de actori la noi
acasă
ne lansăm – Barba lui Hegel 2011
Poate mi-a trebuit mai mult
timp să descifrez gândul poetului, dar am pus-o pe seama neinstrucţiei mele, pe
obişnuinţa citirii textelor cu un conţinut şi o exprimare precară. Mi-am
însuşit critica asupra-mi şi am continuat, mai atrasă, lectura. M-am simţit
atunci în câştig intelectual, spiritual, ca şi când am lăsat în urmă o treaptă
a definitivării mele şi am urcat şapte. Căci tipul acesta de poezie academică face cititorul părtaş la o lume nouă,
modernă, îmbogăţită în simţire, ajutându-te să nu rugineşti între paralelele
unei lumi care nu ţine pasul cu tine, ci ţi-o ia veşnic înainte.
Citind, nu intri numai într-un culoar din care pătrund
înspre tine realităţi, fiinţe, drumuri, istorii îmbrăcate în haina talentului
literar. Natura văzută prin ochii poetului devine locul pe care l-ai parcurs,
l-ai simţit şi te-ai înfrăţit cu el. Fiecare continent şi fiecare ţară
străbătută i-au pătruns anterior poetului în fiinţă, astfel încât, poezia lui
devine poezia elitelor culturii. Versurile, proza ÅŸi teatrul compuse de el
cuprind îngemănarea de naţii, limbi, legende, crâmpeie de istorie,
personalităţi de vază, obiceiuri, ÅŸi mai ales sublimarea acestora în „ochiul ÅŸi
gustul” poetului, ca apoi, să-Å£i ofere spre citire o stare. Aceea te aÅŸează
exact în locul pe care nu l-ai văzut, dar pe care îl bifezi ca pe locul
parcurs.
Satele româneşti, satele prin care a trecut ca şi cel în care s-a plămădit,
au fiecare dâra, izul propriu, rămas în simÅ£ire ca „arhanghel în biserica
dărâmată din Izbăşeşti, râs, mărăcine, privighetoare în podul Odăii, barbă în
nas la schitul Slănic, păr de câine în
podul grajdului, urs în groapa din Valea Cârstei, şarpe în Dealul Meişoarelor,
peÅŸte”.
Pădurea, leagăn de frunze, de arbori şi flori, de ţipete de păsări în
cuiburi, împletiri radiculare de sute de ani cu cele de-un anotimp are
conotaţii de templu în care o dată pătruns, e şi prins în şuvoiul rugii spre
cer „Le bat fagii cu palma, oftez în liniÅŸtea morÅ£ii unei păsări cântătoare, mă
las biciuit de cojile jupuite ale mestecenilor, înmulţesc râpile cu ţipete şi
lovituri din picior, ocolesc satele cele pline de topoare şi zăpezi, le
mărturisesc neputinţa omenească. Zadarnic. Pădurile intră în paşi. Răsar de sub
răsărituri, îşi spiralează trunchiurile, îşi învălvoaie coroanele cu umbră
nemiloasă pe cerul horei de rădăcini. Singură, cu toate fiinţele pe care le-a
adus la umbră ÅŸi întâi cu lumina ei.”
Deasupra tuturor, deasupra dealurilor şi pădurilor, deasupra noastră, rămaşi
de-a pururi îngeri-sfinÅ£i, aducându-ni-i cu evlavie în memorie ÅŸi cinstire –
sfinÅ£ii români –
Ion Dumitru Elisabeta Vasile Ilinca
Tănase …………
Legea prin Moise harul ÅŸi
adevărul prin Iisus
Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu
ÃŽn
mijlocul vostru stă unul pe care nu-l cunoaşteţi
Femeie
ce am a face cu tine nu mi-a venit încă ceasul
Noi
vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut
Şi voi nu primiţi mărturisirea noastră
Oricui bea
din apa aceasta îi va fi sete
Mihai Constantin Lucian Tudor Corneliu Mircea
De
aceea să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ceva mai
rău.
Martirilor
de mâine 2008
Åži
ca un Crez Sfânt, o jelanie şi o rugă, o înălţare şi o supuşenie
nemaiîntâlnită, ca o jertfă:
Surioară
Salomie, Românie pe tipsie…….
………Domnul
pe cruce cu tine a vorbit.
N-am pierdut pe niciunul.
Ucenic al sfântului Daniil,
din Putna Ierusalim ai făcut.
Catapeteasma
neamului s-a despicat.
Bucură-te, Mireasă urzitoare
de
nesfârşită rugăciune.
Tantum esse sub fragmentum
Quantum toto tegitur.
Icos:
Ioan şi sfinţii români
Darul
cel mai mare al poetului este plierea până la identificare cu locurile,
legendele, evenimentele şi fiinţele cu care acesta a fost în contact.
stăncuţa
s-ar fi aÅŸezat pe umeri
dar
barba îmi fugi speriată
din
tinereţe după viezuri în nori
vedem
ce mai facem în India
hotelul
Poem din Stambul
ghat
pe Gange deversămu-ne
nu
Å£i s-au deschis trandafirii
12
păuni înghiţindu-şi penele
trenele
migrenele jenele
nu
mă cunoÅŸti – Barba lui Hegel
Durerea,
lucrul ne-la-locul-lui, ghinionul, întunecarea sublimului ce se cerea veşnic
luminat, stricarea, demolarea sunt prinse în numai câteva versuri
aur
horn de suflet mama
iartă
caravela Yama
de
la Salva-n Ligonier
debara
debarcader
film
al paişpelea în rol
treiÅŸpe
că te pun parol
scenă
lemn construct chivot
arca
bardă stupa cremeni
o
fanatică pentadă
aur horn – Barba lui Hegel
Necunoscuţii călăreţi mânaţi într-un du-te-vino pe creste formate din roci
fără vegetaţie, acei rămaşi fără de locul natal, fără habitaclul începutului,
acei mânaţi de iluzorii promisiuni şi trăitori de casă a datornicilor, de casă
de păpuÅŸi, perdanÅ£ii, au parte de versuri „închinate” de un tragism ibsenian:
ceas tăiat sodom de iepe
damn
nu cunosc pe nimeni pe toţi
îi
recunosc rezumatelor muze
dus-întors paşi pas manadă
inverşi oculţi năpădului a
mai călări stone Livingstone
mai
o catrinţă ferfeniţă
cucută anesteziată otravă
cadastrul
nonentităţilor pe cal
suntem pe aripile ultime
fiziologii de fete poate
cu Nora fără de Ibsen
Ceas tăiat – 2011
Pătrunzând în proza mai nouă a lui
George Anca, găsim aceeaşi exprimare ce pare comprimativă ochiului neformat,
grăbitului sau poate neavizatului. Un lac de cuvinte extrase dintr-un ocean de fapte, locuri, personaje,
trăiri. Gustăm cu pipeta concentratul care ne umple gura, fiinÅ£a. „Am citit ce
nu se poate citi. Mai presus de totalitarieni. Brânci de de autoscrutare. Mă
caută bătrânii. Marii poeţi ai puşcăriilor şi anonimii. Antologia voastră e o
nedeie. Dacă o scoţi, cine mai face plăcinta?
Str. Plantelor 7-9. Să vedem sărbătorirea lui Eliade la Chişinău, că pe fostul primar Costin, soţul
directoarei, îl îngroapă azi la cimitirul armean. Motanul se preface că doarme,
eu că scriu. Fata-mi adusese pe fundul paharului un rest de vinars. Tot o
să-nflorească zarzării acu-acu. Plata a văzut vacile domnului.” Diaspora YR - 2012-02-17
Am ascultat ÅŸi am auzit voci… slabe voci… cine nu se pricepe, tace.
Căruia-i place să se audă vorbind, vorbeşte. Cui îi stă gândul la pătrunderea-n
faţă şi numai la asta, dă din coate, loveşte şi fuge-nainte. Numai că în cazul
de faţă, indiferent de opinia epigonilor, opera lui George Anca impune şi se
suprapune unui culoar mai rar călcat în ziua de azi, dar care ne aminteşte de o
poezie filozofică a unor înaintaşi care au avut de suferit din cauza curajului
de a fi scris ÅŸi în „alt fel” – inteligent, simÅ£it, sfâşietor de simÅ£it ÅŸi
dedicat scrisului şi românismului. Nici vorbă de influenţare din hinduism,
apartenenţa la secte meditative etc. Cine nu meditează? Doar acela care nu
poate trece prin filtrul gândirii o impresie venită din afara lui pentru a o
lega de o a doua, doar acela care nu poate lega realul de ireal şi noţiunile
între ele… agnosticul. Acela care zice – e
discursivă - . Pare discursivă, numai că ea este cursivă prin observare şi
redare de stări, nuanţe, sentimente, jelanie şi speranţă. E punctuală! Pare punctuală prin oprirea în faţa fiecărui eveniment
de observat şi trecerea spre următorul. Doar că punctul este legat de
săgeata-îndreptar de alt punct, aceştia formează vectori continui care umplu spaţiul material împrăştiindu-l spre
cer, întregind armonia sonoră a divinului. Aceasta este poezia academică
modernă, cea care poate merge în echilibru şi pe buza prăpastiei, fără frica
unei căderi în neant, încrezătoare în zborul omenescului. Versurile ei sunt
„jucăriile lui BrâncuÅŸi”, cele care ar dori ca lumea să se bucure, să se joace
cu ele, dar sunt mai întâi de toate jocurile noi ale minţilor luminate.
Adina Dumitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu