LEELA – LELA

George Anca

 Krishna Rasa Leela

George Anca

LEELA – LELA 

Leela – e.g. Ram Leela, Krishna Leela – dramatizează folcloric-religios, poate ca în autosacramentale, viaţa unui zeu (bhagavan/dumnezeu). O omofonie sanscrito-română se captează în aparatul critic-cunoscător-sahridaya: ”Precum să vede, poeticul au vrut să puie în obiceaiu sau doară să pomenească numai nește cuvinte obicinuite în multe părți, pe-unde s-află românii, mai vârtos în Ardeal, doară ca să le scape de pierire, căci acum puțin foarte și numai între țărani le vorbesc. Precum este și acest cuvânt lèla, care trebue bine a să osăbi de cătră alt asemene cuvânt léle. În Ardeal, spre părțile Țării Hațegului, au copii țăranilor, mai vârtos cei care păstoresc vitele, un feliu de cântec ce-i zis lèla. Îș strâng grumazii și să scutură din tot trupul, ș-așa cântă isbucnind cuvinte tresărite și făcând shime urâte, rușinoase și din gură cântând lucruri de rușine și adevărat satiricești. De-acolo să zice de obște de oarecare ce nu lucrează nimic, că bate lèla. M. P.” (Cântecul I, la care ne oprim în această notă). Poematicon-ul budai-deleanian se plasează între leela şi lela?

O strofă ca dinspre Milton spre Eminescu, în spusele Urgiei către Sătana:

Unde-i duhul ș-inima nefrântă

Acelui mândru Luceafăr care

Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă

Lumină-în ceriu viețuitoare

A să scula cu războiu, odată!

Ce negrijă-acum te ține,-o tată?

Vlad-Vodă, fără a parodia pe Agamemnon, n-are, cu ţepele sale, cum juca nici pe Rama (deşi armele acestuia din erau sunt săgeţile – Vişnu avea discul, Buddha nemai purtând arme). Îi şi salută pe ţigani ca egipteni:

Vitează eghipteană rămășiță!

De faraoni viță strălucită,

Din vechi iroi tânără mlădiță!

O, mândră țigănie cernită,

Ascultă, ca să ții bine-aminte

Toate-a mării-mele cuvinte.

Corectat de cunoscători-sahridaya:

a) Mai sus au zis poeticul că țiganii-s din India, și aici zice că sunt viță eghipteană și faraonească; să împrotivește una cu alta. Părintele Filologos.

b) Trebuie a ști că aici grăiește Vlad Vodă și precum gândea el și după socoteala de obște de atunci, iar' mai sus au grăit poeticul din sine și după adevărata cunoștință de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simplițian.

Parpanghel, însă, este personajul transmutat din leela în lela:

Era nalt și ghizdav la făptură,

Bun lăutariu, pre bun cântăreț;

La toate faptele cu măsură,

Iară de-inele meșter ales.

Acest chip era voievodul mare

A zlătarilor mergând călare.

Cititorii-sahridaya ştiu deja că Parpanghel purcede în dreaptă spiță din Jundadel, craiul Indiei bogate, şi cea mai frumoasă țiitoare a acestuia. Comentatorii-alamkara (poetică) rezonează pornind de la detronatorul (fictivului?) Jundnadel: „Cinghișhán este numele unui mare han a mongolilor, pe care alții numesc Ghenghișcán, și care au pustiit toată Asia și au prădat toate țările începând de la marginile Hânii pănă la India. Adevărat că el prădind au întrat în India, dar', de au domnit atunci în India Jundadel, cum zice poeticul, și de au purces Parpangel din vița aceluiaș Jundadel, aceasta n-am cetit nicăieri, afară de cronica mănăstirii de la Cioara, care să vede a fi foarte părtășitoare țiganilor. Însă aceaia-i dovedit lucru, că țiganii nu-s eghipteni, cum s-au ținut pănă acum, dar adevărați indieni, ce s-au dovedit prin inglezi, ce neguțătoresc în părțile acele și au aflat că limba țigănească să vorbește pănă acum în Siam și în Malabár. // Pentru titula crailor Indii, că să numesc fii soarelui și frații lunii, nu-i de a să mira, căci așa să chiema și să chiamă și astezi împăratul Mogolul și a perșilor.”

Antropologic, s-a spus despre ţigani că ar avea comun cu indienii muzicalitatea, fertilitatea şi sclipirea ochilor. Ţiganiada este cea mai puţin discretă convarsaţie între ţigani şi profesorii de sanscrită (chiar am fost martor la o discuţie-dicţionar între Satya Vrat Shastri şi Luminiţa Mihai Cioabă). D'alba ţigănie premerge lui Harap Alb şi Negresei Blonde. „Alba țigănie. Nu știu ce-i să zic de acest epitheton alba, care nu să poate zice de țigănie, fiind ia din firea sa neagră. Asemene chip de vorbire am auzit eu și de la țăranii noștri, când spun ei povești de țigani și-i bajocoresc. De bună samă, de-acolo au împrumutat-o și poeticul nostru; și pentru aceasta socotesc eu că trebuie acel epitheton să să înțăleagă ironicește. M. P. //Aici să vede unde mere gândul autoriului, adecă să arete cum să sfătuiesc țiganii, că nici unul lasă pe altul să-ș' fârșască vorba și unul grăiește de un lucru, altu de altele. Aceasta-i adevărat Țiganiada!... Simpliț. / Dintru aceste voroave a țiganilor, care am cetit păn aici să vede în destul firea lor nerăbdătoare, căci nici unul n-așteaptă să fârșască cela ce au început a grăi și să-ș' închiee cuvântul, ci apucă vorba grăind de altele. M. P. // a) Eu cred că nu numa țiganii vorbesc așa, dar fieștecare norod prost, ce nu are învățătură și nu e bine nărăvit. Cocon Coántreș.”

Iată, iar şi iar, alamkara (pro-domo): „ Întii trebue a lua aminte că poeticul, care-i unul din prietenii miei, au vrut să aducă în limba noastră un feliu de poesie noao, precum să află la italieni și la alte neamuri; și fiindcă la noi pănă acum puțin au fost obicinuite alte stihuri afară de cele de obște, ce le numim vierșuri și s'au obicinuit la cântece de doru lelii și de frunză verde și ca de aceste. // Deci autoriul acestui poemation au socotit să facă o cercătură și să alcătuiască în limba noastră, ceva cu un feliu de stihuri noao. Dar' n-au cutezat a face un poemă eroic, sau să cânte faptele vreunui viteaz izbânditoriu, căci limba noastră încă nu-i de ajuns lucrată și dreasă spre acel feliu de izvodituri. Drept acea au ales un feliu de izvodire de șagă, unde nu trebuiesc atâta înălțate gânduri și cuvinte alese. Și fiindcă limba itălienească este mai aproape întru toate de a noastră, au luat forma de stihuri de la italieni, însă cu oarecare mutări. Adecă, în loc de opt stihuri la o strofă, el a pus numa șese; și în loc de șese măsuri (metruri) numai cinci sau câte încăp pe o mână. Însă nu după metrul latinesc, după silaba scurtă și lungă numărând, ci numa după silabe, numărând la un metru doao silabe.”

„Armele-aheste nu-s cobe bună; / Sau încai trebile-așa nu sună". („ Adecă musica.”). „Cetele. Țiganii din Ardeal pănă astăzi zic pe toți care sunt supuși unui voivod, o ceată; și așa sunt toți osăbiți în cete.” În caste? În horiu – orchestre. „Musă ce lui Omir odinioară / Cântași Vatrahomiomahia, / Cântă și mie”. „Pentru aceasta poeticii elinești și lătinești, vrând să înceapă vreun cântec, le chiema întru ajutoriu. Iar' poèticul nostru aici chiamă îndeosăbit pre acea musă, care oarecând au cântat lui Omer Vatrahomiomahia, adecă Bătaia șoarecilor cu broaștele. Mitru Perea.” „Țiganii, ca și broaștele-în baltă, / Durmea prăvăliți toți peste-olaltă.”

Goleman era să măi înceapă

A grăire, și de-abea cât zisă:

„Toate-aheste nu plătesc o ceapă!..."

Când Satana care-aci sosisă

Desbrăcând negura-întunecată,

În chip de corb la țigani s-arată.

Și vrând să le facă-o nătărie,

Zbură-în giur, pe deasupră-le, roată,

Câteva ori, ca ș-o ciocârlie,

Purure cântând cha! câr! și iată,

Bietului Goleman, ce pe iarbă

Șezând ura, să cufuri-în barbă!...

Și tot croncănind, de-acolea mearsă,

Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,

Trosc!... așa-l pogni cu săgeată-arsă

Tocma-într-a capului găvălie,

Cât corbul căzu mort, iar' Sătana

Fugi zberând ș-astupându-și rana.

„O, musă! rogu-te de-astă dată Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte, Ca să pociu cânta cum înarmată Țigănimea purceasă nainte Cătră-Inimoasa cu vitejie, Vrednic lucru ca lumea să-l știe.” Ciurarii: „Cânta de marș în cimpoi foite,/ Bătând în ciure negăurite.”. Goleman „Nu va bate el în zădar lela” Zlătari: „Músică făcea cu drâmboaie, / Zdrâncănind clopoței de cioáie.” Fierari: „Cinghia lor mergea înaintea, / Ce era de clopote și chimvale.” Lingurari: „Horiul lor în fluiere și triște /Cânta, lin tocănind pe-o covată, / Cât putea sâmțirile să miște / Fieșcui.”. Lăieţii, goleţii (nomazi, paria) „ Marșul sună-în cornuri mugătoare, / Toți lolăindu-să-în gura mare.”

„Vlad Vodă, precum să vede, au vrut să facă, precum să zice, răviue, adecă cercetare de oștile țigănești. M. P.” Leela-lela, canto întâi:

Goleman

„Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine

(Zicea el) să numim astă țară

Cu nume nou, păcum să cuvine,

Făcând ș-o rânduială-adevară,

Noi între noi, cării toți să hie

Supuși, întru d-alba țigănie?

Drăghici

Auzit-am (și țân minte)-odată

De la dada, Dumnezieu să-l ierte,

Că mare nevoie va să pată

Ahăla și greu va să se certe

Asupra căruia corbul zboară.

Sau croncănind să spurcă doară.

Neagul

Dar' atunci Neagul, căci avea fire

De-a grăi bagiocuri câteodată,

La Drăghici cu ciudoasă zâmbire

Căutând zisă: „Dar ian' mai înceată,

Badeo Drăghici, de-a proroci rele

Ș'a ne mai descânta dintru ele.

Parpanghel

După-acește veniră nainte

Armați ș-în rânduri tocmite bine,

Argintarii, de-inele și țânte

Făcători, doao sute. Dar' cine

Îi duce și le este povață?

Tânăr Parpangel și mândru la față.

Corcodel

Corcodèl pe dânși avea poruncă

Să povățuiască-în rânduială,

Corcodel care cu bobi aruncă

Și cu vrăjituri oameni înșală.

Ori cine ce va fura el știe,

Spuindu-i dracu din răspântie.

Vlad-Vodă

Cartea din Cioara nu spune-aice

Mai multe, iar cea din Zănoagă

Mai adauge-încă (prin un „să zice")

Ș-o voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,

Care el cu cea tâmplare zisă,

Iacăt-o, precum o găsii scrisă:

„Vitează eghipteană rămășiță!

De faraoni viță strălucită,

Din vechi iroi tânără mlădiță!

O, mândră țigănie cernită,

Ascultă, ca să ții bine-aminte

Toate-a mării-mele cuvinte.

Iacă ț-am dat pământuri ș-olate,

Împărțitu-ț-am arme voinice

Precum și tot feliul de bucate,

Vrând ca odată să să rădice

Și neamul tău dintru mișelie,

De râsul altor să nu mai fie!

Pentru că de-acum ca și țăranii

Ceialalți în mândra Muntenie

Veți fi socotiți și voi țiganii,

Dacă veți arăta hărnicie,

Apărând țara cum să cuvine

De turci sau alte limbe străine!...

Între Bărbătești ș-între-Inimoasa

Este-un sat, care Spăteni să chiamă.

Acolo va fi nespărioasa

Tabăra voastră, băgând de samă

De-a face toate câte domnească

Măria-mea va să-i poruncească."

„Adecă țiganii să duc de la Flămânda (unde acum dobândiră bucate) cătră Inimoasa, adecă la bătaie!... Înțăleg acum încătrò merge alegoria! Mândrilă.

a) Dar' cum s-au putut întâmpla ca Vlad Vodă să-i mâie la Inimoasa? Ce va să zică aceasta? C. Onochefalos.

b) Dar bine, vere, nu ști tu că s-află satul acela și astezi în Țara Muntenească? C. Idiotiseanul.

Acum, vere Idiotisene, o băgarăm toți în teacă!... Iacă că spune poeticul că toate ce-au cântat el pănă acum, așa le-au aflat în scrisori vechi; și ce avem să zicem mai încoló! Chir Onochefalos.

a) Mai sus au zis poeticul că țiganii-s din India, și aici zice că sunt viță eghipteană și faraonească; să împrotivește una cu alta. Părintele

Filologos.

b) Trebuie a ști că aici grăiește Vlad Vodă și precum gândea el și după socoteala de obște de atunci, iar' mai sus au grăit poeticul din sine și după adevărata cunoștință de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simplițian.

Eu tot am ascultat pănă aici. Măcar că multe vedeam împrotiva crezământului omenesc, totuș mă îndoieam, dar acum văd că omul acesta, adecă poeticul, bârfește și ne spune nește pozne. Căci cum poate să fie ca

Vlad Vodă anume să fie căutat aceste locuri, adecă să puie pe țigani la

Spăteni, întră Bărbătești și între Inimoasa? Aceste sunt cuvinte întradins căutate, ca să arate doară cumcă țiganii, de nu vor fi bărbați și inimoși, vor lua bătaie pe spate. Idiotiseanul.