George Anca
Krishna Rasa Leela |
LEELA – LELA
Leela – e.g. Ram Leela,
Krishna Leela – dramatizează folcloric-religios, poate ca în autosacramentale,
viaţa unui zeu (bhagavan/dumnezeu). O omofonie sanscrito-română se captează în
aparatul critic-cunoscător-sahridaya: ”Precum să vede, poeticul au vrut să puie
în obiceaiu sau doară să pomenească numai nește
cuvinte obicinuite în multe părți,
pe-unde s-află românii, mai vârtos în Ardeal, doară ca să le scape de pierire,
căci acum puțin foarte și numai între țărani
le vorbesc. Precum este și acest cuvânt
lèla, care trebue bine a să osăbi de cătră alt asemene cuvânt léle.
În Ardeal, spre părțile Țării Hațegului,
au copii țăranilor, mai vârtos cei care
păstoresc vitele, un feliu de cântec ce-i zis lèla. Îș strâng grumazii și să scutură din tot trupul, ș-așa cântă isbucnind cuvinte tresărite și făcând shime urâte, rușinoase și
din gură cântând lucruri de rușine și adevărat satiricești. De-acolo să zice de obște
de oarecare ce nu lucrează nimic, că bate lèla. M. P.” (Cântecul I,
la care ne oprim în această notă). Poematicon-ul budai-deleanian se plasează
între leela şi lela?
O strofă ca dinspre Milton spre Eminescu, în spusele Urgiei către
Sătana:
Unde-i duhul ș-inima nefrântă
Acelui mândru Luceafăr care
Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă
Lumină-în ceriu viețuitoare
A să scula cu războiu, odată!
Ce negrijă-acum te ține,-o
tată?
Vlad-Vodă, fără a parodia pe
Agamemnon, n-are, cu ţepele sale, cum juca nici pe Rama (deşi armele acestuia
din erau sunt săgeÅ£ile – ViÅŸnu avea discul, Buddha nemai purtând arme). ÃŽi ÅŸi
salută pe ţigani ca egipteni:
Vitează eghipteană rămășiță!
De faraoni viță strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiță!
O, mândră țigănie cernită,
Ascultă, ca să ții bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.
Corectat de cunoscători-sahridaya:
a) Mai
sus au zis poeticul că țiganii-s din India, și aici zice că sunt viță eghipteană și
faraonească; să împrotivește una cu
alta. Părintele Filologos.
b) Trebuie
a ști că aici grăiește Vlad Vodă și
precum gândea el și după socoteala de
obște de atunci, iar' mai sus au grăit
poeticul din sine și după adevărata
cunoștință
de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simplițian.
Parpanghel, însă, este personajul
transmutat din leela în lela:
Era nalt și ghizdav la făptură,
Bun lăutariu, pre bun cântăreț;
La toate faptele cu măsură,
Iară de-inele meșter ales.
Acest chip era voievodul mare
A zlătarilor mergând călare.
Cititorii-sahridaya ştiu deja că
Parpanghel purcede în dreaptă spiță din
Jundadel, craiul Indiei bogate, şi cea mai frumoasă țiitoare a acestuia. Comentatorii-alamkara (poetică) rezonează
pornind de la detronatorul (fictivului?) Jundnadel: „CinghiÈ™hán este numele unui mare han a
mongolilor, pe care alții numesc Ghenghișcán, și
care au pustiit toată Asia și au prădat
toate țările începând de la marginile
Hânii pănă la India. Adevărat că el prădind au întrat în India, dar', de au
domnit atunci în India Jundadel, cum zice poeticul, și de au purces Parpangel din vița
aceluiaÈ™ Jundadel, aceasta n-am cetit
nicăieri, afară de cronica mănăstirii de la Cioara, care să vede a fi foarte
părtășitoare țiganilor. Însă aceaia-i dovedit lucru, că țiganii nu-s eghipteni, cum s-au ținut pănă acum, dar adevărați indieni, ce s-au dovedit prin inglezi, ce
neguțătoresc în părțile acele și
au aflat că limba țigănească să vorbește pănă acum în Siam și în Malabár. // Pentru titula crailor Indii, că să numesc fii
soarelui și frații lunii, nu-i de a să mira, căci așa să chiema și să
chiamă È™i astezi împăratul Mogolul È™i a perÈ™ilor.”
Antropologic,
s-a spus despre ţigani că ar avea comun cu indienii muzicalitatea, fertilitatea
şi sclipirea ochilor. Ţiganiada este cea mai puţin discretă convarsaţie
între ţigani şi profesorii de sanscrită (chiar am fost martor la o
discuţie-dicţionar între Satya Vrat Shastri şi Luminiţa Mihai Cioabă). D'alba
Å£igănie premerge lui Harap Alb ÅŸi Negresei Blonde. „Alba È›igănie. Nu È™tiu ce-i să zic de acest epitheton alba, care nu să
poate zice de țigănie, fiind ia din
firea sa neagră. Asemene chip de vorbire am auzit eu și de la țăranii noștri, când spun ei povești de țigani
și-i bajocoresc. De bună samă, de-acolo
au împrumutat-o și poeticul nostru; și pentru aceasta socotesc eu că trebuie acel
epitheton să să înțăleagă ironicește. M. P. //Aici să vede unde mere gândul
autoriului, adecă să arete cum să sfătuiesc țiganii,
că nici unul lasă pe altul să-ș' fârșască vorba și
unul grăiește de un lucru, altu de
altele. Aceasta-i adevărat Țiganiada!...
Simpliț. / Dintru aceste voroave a țiganilor, care am cetit păn aici să vede în
destul firea lor nerăbdătoare, căci nici unul n-așteaptă
să fârșască cela ce au început a grăi și să-ș'
închiee cuvântul, ci apucă vorba grăind de altele. M. P. // a) Eu cred
că nu numa țiganii vorbesc așa, dar fieștecare
norod prost, ce nu are învățătură È™i nu e bine nărăvit. Cocon CoántreÈ™.”
Iată, iar şi
iar, alamkara (pro-domo): „ ÃŽntii trebue a lua aminte că poeticul,
care-i unul din prietenii miei, au vrut să aducă în limba noastră un feliu de
poesie noao, precum să află la italieni și
la alte neamuri; și fiindcă la noi pănă
acum puțin au fost obicinuite alte
stihuri afară de cele de obște, ce le
numim vierșuri și s'au obicinuit la cântece de doru lelii și de frunză verde și ca de aceste. // Deci autoriul acestui
poemation au socotit să facă o cercătură și
să alcătuiască în limba noastră, ceva cu un feliu de stihuri noao. Dar' n-au
cutezat a face un poemă eroic, sau să cânte faptele vreunui viteaz
izbânditoriu, căci limba noastră încă nu-i de ajuns lucrată și dreasă spre acel feliu de izvodituri.
Drept acea au ales un feliu de izvodire de șagă,
unde nu trebuiesc atâta înălțate
gânduri și cuvinte alese. Și fiindcă limba itălienească este mai
aproape întru toate de a noastră, au luat forma de stihuri de la italieni, însă
cu oarecare mutări. Adecă, în loc de opt stihuri la o strofă, el a pus numa șese; și
în loc de șese măsuri (metruri) numai
cinci sau câte încăp pe o mână. Însă nu după metrul latinesc, după silaba scurtă
și lungă numărând, ci numa după silabe,
numărând la un metru doao silabe.”
„Armele-aheste
nu-s cobe bună; / Sau încai trebile-așa
nu sună". („ Adecă musica.”). „Cetele. Èšiganii din Ardeal pănă astăzi zic pe toÈ›i care sunt supuÈ™i unui voivod, o ceată; È™i
aÈ™a sunt toÈ›i osăbiÈ›i în cete.” ÃŽn
caste? ÃŽn horiu – orchestre. „Musă ce lui Omir odinioară / CântaÈ™i Vatrahomiomahia, / Cântă È™i mie”.
„Pentru aceasta poeticii elineÈ™ti È™i lătineÈ™ti,
vrând să înceapă vreun cântec, le chiema întru ajutoriu. Iar' poèticul nostru
aici chiamă îndeosăbit pre acea musă, care oarecând au cântat lui Omer Vatrahomiomahia,
adecă Bătaia șoarecilor cu
broaÈ™tele. Mitru Perea.” „Èšiganii, ca È™i
broaștele-în baltă, / Durmea prăvăliți toți
peste-olaltă.”
Goleman era să măi înceapă
A grăire, și de-abea cât zisă:
„Toate-aheste nu plătesc o
ceapă!..."
Când Satana care-aci sosisă
Desbrăcând negura-întunecată,
În chip de corb la țigani
s-arată.
Și
vrând să le facă-o nătărie,
Zbură-în giur, pe deasupră-le,
roată,
Câteva ori, ca ș-o ciocârlie,
Purure cântând cha! câr! și iată,
Bietului Goleman, ce pe iarbă
Șezând ura, să
cufuri-în barbă!...
Și
tot croncănind, de-acolea mearsă,
Iar' dintr-un alb nuor Sânt Ilie,
Trosc!... așa-l pogni cu săgeată-arsă
Tocma-într-a capului găvălie,
Cât corbul căzu mort, iar' Sătana
Fugi zberând ș-astupându-și rana.
„O, musă! rogu-te de-astă dată Să-mi dai
viers cu vrednice cuvinte, Ca să pociu cânta cum înarmată Țigănimea purceasă nainte Cătră-Inimoasa cu
vitejie, Vrednic lucru ca lumea să-l È™tie.”
Ciurarii: „Cânta de marÈ™ în cimpoi
foite,/ Bătând în ciure negăurite.”. Goleman „Nu va bate el în zădar lela” Zlătari:
„Músică făcea cu drâmboaie, / Zdrâncănind clopoÈ›ei
de cioáie.” Fierari: „Cinghia lor mergea înaintea, / Ce era de clopote È™i chimvale.” Lingurari: „Horiul lor în
fluiere și triște /Cânta, lin tocănind pe-o covată, / Cât putea sâmțirile să miște
/ FieÈ™cui.”. LăieÅ£ii, goleÅ£ii (nomazi,
paria) „ MarÈ™ul sună-în cornuri
mugătoare, / Toți lolăindu-să-în gura
mare.”
„Vlad Vodă,
precum să vede, au vrut să facă, precum să zice, răviue, adecă cercetare
de oÈ™tile È›igăneÈ™ti. M. P.”
Leela-lela, canto întâi:
Goleman
(Zicea el) să numim astă țară
Cu nume nou, păcum să cuvine,
Făcând ș-o rânduială-adevară,
Noi între noi, cării toți să hie
Supuși, întru d-alba țigănie?
Drăghici
Auzit-am (și țân minte)-odată
De la dada, Dumnezieu să-l ierte,
Că mare nevoie va să pată
Ahăla și greu va să se certe
Asupra căruia corbul zboară.
Sau croncănind să spurcă doară.
Neagul
Dar' atunci Neagul, căci avea fire
De-a grăi bagiocuri câteodată,
La Drăghici cu ciudoasă zâmbire
Căutând zisă: „Dar ian' mai
înceată,
Badeo Drăghici, de-a proroci
rele
Ș'a ne mai descânta
dintru ele.
Parpanghel
Armați
ș-în rânduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele și țânte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce și le este povață?
Tânăr Parpangel și
mândru la față.
Să povățuiască-în rânduială,
Corcodel care cu bobi aruncă
Și
cu vrăjituri oameni înșală.
Ori cine ce va fura el știe,
Spuindu-i dracu din răspântie.
Vlad-Vodă
Mai multe, iar cea din Zănoagă
Mai adauge-încă (prin un „să
zice")
Ș-o
voroavă-a lui Vlad-Vodă-întreagă,
Care el cu cea tâmplare zisă,
Iacăt-o, precum o găsii scrisă:
„Vitează eghipteană rămășiță!
De faraoni viță strălucită,
Din vechi iroi tânără mlădiță!
O, mândră țigănie cernită,
Ascultă, ca să ții bine-aminte
Toate-a mării-mele cuvinte.
Iacă ț-am
dat pământuri ș-olate,
Împărțitu-ț-am arme voinice
Precum și tot feliul de bucate,
Vrând ca odată să să rădice
Și
neamul tău dintru mișelie,
De râsul altor să nu mai fie!
Pentru că de-acum ca și țăranii
Ceialalți în mândra Muntenie
Veți
fi socotiți și voi țiganii,
Dacă veți arăta hărnicie,
Apărând țara cum să cuvine
De turci sau alte limbe străine!...
Între Bărbătești ș-între-Inimoasa
Este-un sat, care Spăteni să
chiamă.
Acolo va fi nespărioasa
Tabăra voastră, băgând de samă
De-a face toate câte domnească
Măria-mea va să-i poruncească."
„Adecă È›iganii să duc de la Flămânda (unde acum dobândiră bucate) cătră
Inimoasa, adecă la bătaie!... Înțăleg
acum încătrò merge alegoria! Mândrilă.
a) Dar'
cum s-au putut întâmpla ca Vlad Vodă să-i mâie la Inimoasa? Ce va să zică
aceasta? C. Onochefalos.
b) Dar
bine, vere, nu ști tu că s-află satul
acela și astezi în Țara Muntenească? C. Idiotiseanul.
Acum, vere Idiotisene, o băgarăm toți în teacă!... Iacă că spune poeticul că toate
ce-au cântat el pănă acum, așa le-au
aflat în scrisori vechi; și ce avem să
zicem mai încoló! Chir Onochefalos.
a) Mai
sus au zis poeticul că țiganii-s din India,
și aici zice că sunt viță eghipteană și
faraonească; să împrotivește una cu
alta. Părintele
Filologos.
b) Trebuie
a ști că aici grăiește Vlad Vodă și
precum gândea el și după socoteala de
obște de atunci, iar' mai sus au grăit
poeticul din sine și după adevărata
cunoștință
de acum. Deci nu e nice o împrotiveală. C. Simplițian.
Eu tot am ascultat pănă aici. Măcar că multe vedeam
împrotiva crezământului omenesc, totuș mă
îndoieam, dar acum văd că omul acesta, adecă poeticul, bârfește și
ne spune nește pozne. Căci cum poate să
fie ca
Vlad Vodă anume
să fie căutat aceste locuri, adecă să puie pe țigani
la
Spăteni,
întră Bărbătești și între Inimoasa? Aceste sunt cuvinte întradins
căutate, ca să arate doară cumcă țiganii,
de nu vor fi bărbați și inimoși,
vor lua bătaie pe spate. Idiotiseanul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu