George Anca
Țiganii merg și neștiind unde
Să scape de-o nevoie, dau pe-alta;
Sătana-într-o mănăstire s-ascunde,
Vrând să bage pe frați
întru balta
Necurăției; iar' Hamza-arată
Sultanului
turcimea-înțăpată. (Cântecul a VIII)
*
Leopardul-leul-lupoaica din Inferno,
ascunzând cenzurii Florenţa-Franţa-Papalitatea, fac loc altor altor animale,
luate dtrept trupe păgâne. Şi spunerea de Sătana se travesteşte libidinos.
În postmoderna manga japoneză Debiruman
Redi/Doamna Diavol, de Go Nagai, agresiva Lan Asuka reîncarnează pe Satan,
iar Ryo Utsugi pe Dante Alighieri. Poate nu fără legătură cu fiul păcatului (Milton), cosiţa Belindei
(Pope), răpirea Sitei (Valmiki, Tulsidas) – în râs epopeic. „A cold and
loveless son of Lucifer, / Who woman scorned, nor saw the use of her” (Thomas
Moore, Devil among the scholars). Umorul gotic al diavolului în
mănăstire concurează apocalipsa.
Demoniţa (rakshashi) Surpanaka încearcă să
seducă pe Rama şi pe fratele său Lakshmana, care o resping, mutilând-o. În
revanşă, fratele ei, Ravana, plănuieşte răpirea Sitei. Trimite un raksha
deghizat în cerb, Rama e rugat de Sita să i-l vâneze, iar regele demon,
prefăcut în călugăr, o înşfacă.
„Poetul iar' moraliseÈ™te!
și
va să arete în stihurile aceste cumcă în deșert oamenii făcând rău, bagă
toată vina dracului, zicând că dracul i-au împins la aceasta; căci (zice el),
de n-ar da omul prilej și nu ș-ar arăta plecăciunea sa spre
rău, dracu nu l-ar putea așa lesne îndupleca; căci el văzând voia
omului plecată, numai atuncea îl îndeamnă. Părintele Ascriteanul.
a) Aceasta-i adevărat, că oamenii-s
minunați
întru aceasta. Când fac ceva rău, zic: dracu m-au amegit la aceasta, iar' când
fac ceva bine, atuncia zic că Dumnezieu le-au dat acel gând bun!... așa
dară ei nu sunt altă, fără o máhină, pe care o împinge cine cum îi place, pe
dreapta sau pe stânga. C. Criticos.
b) Așadar' omul n'ar păcătui niceodată, căci el
din sine și voia lui n-ar face nimica. C. Mândrilă.
Acest om să vede a fi fost nepretenul călugărilor, că nu știe
aduce altă pildă fără de călugări. Egumenu de la Cioara.
a) Ce lucru mare! Ca când călugării n-ar fi pătimași
ca și
alți
oameni. C. Criticos.
De la moralisire poetul pogoară acum la țigani
și
zice că nici ei sunt fără vină, măcar că și pe ei dracu (i-au) amegit în
urmă, căci ei însuș au dat pricină, arătându-și
mare poftă de a să bate cu cineva. M. P.
Mare frică
trebuiea s-aibă țiganii de tâlhari! când ei fiind atâța,
totuși
să temea! Simpliț.
Am arătat mai sus că Tandaler știa ceva din lucrurile oștenești,
pentru aceasta țiganii să dedusă cu totu povățuirii
lui. Pentru aceasta el rândui străji împrejur de tabără, care să deie de știre
când ar veni vrăjmașul; ș-acum le învață cum să facă; adecă ca în ce
dată ar auzi ceva mișcare ș-ar vedea pe cineva, ca de
departe să strige: stăi, cine ești, sau cine-i?
sau și,
cum zice el, care-i! și să fie cu arma gata și
deacă n-ar putea de cuvânt, atunci să știe, de bună samă, că este nepreten. Apoi
zice: „Cuvântul oÈ™tenesc de taină care astezi va fi între noi,
este baros. Deci luați sama când voi veți fi la straje, și
ar vini cineva cătră voi, și voi întrebând: stăi, care-i!... nu
v-ar ști
răspunde: baros, adecă nu v-ar putea răspunde cuvântul de taină, atunci
să știți
că nu-i de a noștri, și atunci să dați
pe el ca și pe-un vrăjmaș". C. Filologos.
a) Acest cuvânt de taină să zicea la romani tesera, și
fiindcă noi românii nu-l avem acum, s-ar putea întrebuința și
la noi. Erudițian.
Spune aici
poetul un lucru poznit, adecă că Drăgan ce era rânduit la straje s-au suit
într-un măr pădureț, și fiind acolo îi părea că aude ceva. Și ascultând,
iacă sosește vrăjmașul supt măr grohăind (cum fac porcii), iar
el săracul, atunci slăbi la inimă, însă oblicind apoi că cineva să suie pă măr
în sus, cătră dânsul, atunci el cu totu ameți de cap. M. P.
Zice poetul: știu
că s-or mira mulți de acest lucru, neștiind ce nepreteni au spăriat
întratâta pe Drăgan. Deacă aș fi eu (adauge poetul) un poet de frunte,
cum au fost Omer, v-ași ținea mai mult întru așteptare
și
prelățând
povestea cu meșterșug, însă fiind eu un poet de rând, adecă de
toate zilele, eu îndată voi spune. Apoi începe a spune povestea minunată și
zice că fiind Drăgan în mărul pădureț, peste puțin sosi acolea un urs și
începu a mânca mere, iară o grămadă de porci sălbateci spăriați
de tabăra țiganilor încă ajunsă acolea; ursul înspăimântat de grohăitul
lor, în pripă sări și începu a să sui pe măr în sus, neștiind
că acolo, deasupra lui, este Drăgan păzând. M. P.
Merge mai încolo
poetul cu povestea și zice: Drăgan oblicind că oarecare merge
suind cătră dânsul, leșină de frică și căzu ca mort, iar căzând nimeri
pe bietul urs tocma în spate; și așa fu de norocos, că el însuș
apoi căzând mai departe, nimeri între doao crenge care îl opriră, și
el rămasă ca și spânzurat. Iar' ursul săracul, izbit fiind căzu cu capu în gios,
peste porci carii înspăimați de atâta larmă dedere fuga care încătro.
M. P.
Mai încolo
spune poetul cum Drăgan vinindu-și în fire din amețeală, striga morțește
și
cum ursul foarte zdrobit, mânios și mornăind, de acolea să dusă; iar celelalte
străji auzând atâta ciorobor, înspăimate striga de toate părți:
„Stăi, măi! Care!" Dup această spune că Călăban care să ascunsese în
spini, încă căzu într-o beleauă, căci un gligan înspăimântat nimeri tocma pe
acolo, unde era Călăban, și trecu pe su dânsul, dar fiind spinul des,
i să acăță de păr și nu-l putu duce gliganul cu sine; iară
Călăban săracul, căzând fără veste, gândea că turcii îl târnosesc de păr și
să văieta în gura mare.
În urmă povestește poetul și
de tâmplările celoralalți și zice: ursul îniuțit de mănie mergea mornăind și
trecând pe lângă boarta unde să ascunsese Păpuc, tocma când cesta își
ivea capul afară din boartă, să asculte ce să aude, ursul îl apucă de cap și-i
smulsă toată pielea cu păr cu tot, așa cât săracul rămasă cu căpățina
goală; iară pe Țuvèl aflându-l durmind în picioare, îl
cuprinsă așa de cumplit strângându-l cătră sine, cât nice putu să strige:
„Stăi, măi! Care!" M. P.
Săracii țigani,
iară li s-au tâmplat ceva! Simpliț.
a) Bine le stă așa! Pentru ce-s așa fricoși!
Căp. Alazonios.
Aici iară
spune poetul o tâmplare minunată. Adecă țiganii ieșind
la câmp, nu mult purceasără, căci o cireadă de boi în care, precum s-au zis mai
sus, în pripă intrasă o ceată de draci, mergea întețită și dede pe țigani;
iar ei, noapte fiind, gândea că-s călărime și începură de nevoie a să bate
după învățătura lui Tandaler. M. P.
Va să zică
poetul că Gogoman întinsese mâna cât să poate de departe, ca să poată lovi mai
cumplit, și dând cu ochii închiși, nimeri numai în vânt, dar fiindcă cu
toată puterea dădusă, însuș' pe sine să trasă cu puterea sa, și
pierzându-și cumpăna căzu. M. P.
Pentru Hărgău am să aduc aminte că și
la Omer era unul anume Stentor, care avea un glas de să auziea foarte
departe. ErudiÈ›.
Aici să vede că autoriu Țiganiadii, fiind și
el țigan,
au părtenit neamului său, cum fac ș-acum alte neamuri când spun pentru
bătăliile ce au avut cu nepretenul! În loc de zece mii ce au pierdut ei pun
oare câte sute, iară a vrăjmașului pierdere o semnează de împrotivă: în
loc de mie, pun zece. Criticos.
a) Bine zice dumnelui Criticos, căci
așa
au însemnat și învățatul Talalău, cum că au cetit nește
cronice de demult, de molii roase, din care să culege că boii ca turbați
dând pe țigani, foarte pe mulți au prăvălit ș-au călcat, însă ar fi stricat
și
mai pe mulți, de-ar fi nemerit mijlocul, dar, spre norocul lor, boii
venisă pe dânșii lăturiș' și au nimerit numa peste rândurile de-întii și
trecând peste ele, iar s-au dus ca și purtați de vânt. Erudițian.
Cu toată
nenorocirea țiganilor, de vom socoti bine, ei să pot zice foarte norocoși,
căci smintind cărarea unde au ieșit din pădure spre altă parte, adecă tocma
la câmpia unde au fost tabăra asienilor (cum zice Talalău), care turcii asară o
părăsisă cu tot feliu de hrană. M. P.
Poetul curmă
aici povestea de țigani și începe a spune de Sătana, ce
au făcut el după ce s-au trezit din palma
lui Sân Mihai. M. P.
Eu nu înțăleg ce va să zică poetul, când zice că
călugării au primit pizma în chilie. Idiot.
a) Apoi zice că pizma au născut fățăria și vrajba! Adecă în pizma
Sătanei s-au născut fățăria. Acum înțăleg ceva și
eu! Onoch.
b) Dar' ce mare înțăles trebuie aici? Doi ochi ș-o
minte! Simpl.
Caută, frate, răutatea diavolească! Cine ar gândi să meargă Sătana
într-un loc așa sfânt. Idiot.
a) Însă eu mă mir cum portariu nu ș-au făcut cruce. De bună samă
pierea! Onochef.
Pagubă
că doar' ș-au uitat părintele Gherontie a o blagoslovi; îndată ar fi
pierit. Idiot.
a) Sau să o fi stropit cu apă sfințită. Părintele Evlaviosu.
De aici
s-arată că alcătuitoriu acestor stihuri au fost fără credință și
doară vreun calivan. Păr. Desidem.
a) Bine zice și ia sama acest cuvios părinte, căci cum
poate el să vorbească așa rău de s. călugări?
b) Doară că așa s-au întâmplat și așa au aflat scris; apoi, ce
este el de vină? Onoch.
Dăi! dăi!
lucru dracului! Însă mult e de a să mira că nici unui vini în minte să să
însămneze cu s. cruce. Părint. Evlaviosu. a) Și cum putea ei să facă cruce
văzând o fecioară frumoasă, căci obiceaiul este a-ș face de lucruri urâte și
înfricoșate! Eu cred că și părintele Evlaviosu ș-ar
fi uitat de cruce. Mustrul ot Puntureni.
Toate aceste stihuri, precum au însămnat
învățatul
Talalău pre margine, la izvodul de la Cioara, era șterse, și
cu mare silință s-au putut ceti. Poate că vrun călugăr cu minte slabă,
socotind că aceasta ar fi spre bajocura călugărilor, le-au fost șters,
ca să nu să poată ceti! Erudițian.
Adecă mai
toată mănăstirea era în chilie! De bună samă au trebuit să fie chilia mai mare
decât cele obicinuite! Micromegas.
Ce îngăimăcitură! Mă mir că nu striga ei să
să cunoască unul pe altul; însă doară fieșcare vrea să fie necunoscut și
să bătea muțește. Micromegas.
Har Domnului că sosi și egumenul cu lumină! că doară va opri
scandala, să nu meargă mai departe. P. Evlaviosu.
a) Iacă! pare că le-au fost la toți legate mânule, nici însuș'
egumenul văzând aceste nu-și făcu cruce. Onoch.
Laudă Domnului, că-m căzu piatra de pe inimă! Iacătă, n-am zis eu că
numai unuia să-i fie venit în minte a-ș face cruce, de mult s-ar fi mântuit de acea
ispită. P. Evlaviosu.
a) Pare că văd pe săracul Gherontie întru îngăimăceala aceaia, văzând
atâta scandală, cum au stătut încremenit. Simplițian.
Istoria
aceasta, precum am arătat mai sus, era ștearsă în manuscriptul de la Cioara, dar'
s-au întregit apoi din pergamena de la Zănoaga, prin ostăneala învățatului
Talalău care zice acoloș că ar fi fost pagubă ca să fie fost mers
întru nepomenire această istorie, măcar că-i puținel nu pre frumoasă; însă
zice el mai încolo că poate fi de învățătură. Întii, ca ori supt ce chip să
nu să primească femei prin mănăstiri. A doao, ca frații
călugări să nu caute cu ochii încolea și încoace, ca să nu vază deșărtăciuni.
A tria, dacă visază ceva rău, îndată trezindu-să să-ș
facă cruce și să iaie apă sfințită. A patra, ca văzând vreo femee, și
mai vârtos când i-ar învita, să știe că aceaia, de bună seamă, e dimonul.
ErudiÈ›.
Sultanul
în fuga sa, sosind la un codru (va să zică poetul), să ascunsă întru desime și
pe cei puțini ce avea cu sine, în toate părți trimisă, ca doară vor afla
dintre oștile fugătoare pe nește stuluri, să le împartă porunca
sultanului, unde trebue să adune iară. M. P.
Abia
cât ațipi
apoi sultanul ostănit, când o amară plângere cu suspinuri aude, să rădică și
caută, dar' cu scârbă iară își întoarce ochii de la vederea grețoasă;
vede adecă pe Hamza, sau mai bine zicând chipul lui, în văzduh, făcându-i cu
mâna să meargă după dânsul; sultanul urmează chipului, și acela îl duce nu de parte,
la o poiană, îi arată o nenumărată samă de turci înțăpați ș-apoi piere. Mahomet căutând
la aceasta, slăbește de greață și cade gios; pe care apoi abia
un slugă credincios trezește. Mahomet începe a să jelui. M. P.
Mahomet de
mâhnire È™i ruÈ™ine nu va să trăiască, fiind biruit. M. P.”
Drăgan care era mai viteaz,
Într-un măr să sui pădureț,
Călăban care n-avea bun plaz
Cu părul său cel tufos și creț,
Fiind mai tare din cei aleși,
Să vârî-între nește
spini preadeși,
Iar' Șuvel după-un tufariu să trasă,
Păpuc încă să-ascunsă într-o boartă
A-unui fag, dar' nici alții să lasă
Așa numai pe nedejdea moartă:
Carii pe zios, carii pe sus, cată,
Unde-ocrotință
frica le-arată.
Nu trecusă-un ceas și jumătate
De când tabăra în somn apucasă,
Când iacă vin din părțile toate
Vaiete, strigări cu larmă groasă
Și tocma-în cescuțurile
scumpe
Prelina păusare le
rumpe.
Căci cu toată-această pază bună
Beleaua vini ca și chiemată.
Întii lui Drăgan prin urechi sună
Ca când ar auzi ceva și iată!
Grohăind vrăjmașul și sosește!
Iar' Drăgan din inimă
slăbește.
*
Scapătă din creanga-în care șede
Și cade-ursului tocma-între
spete,
Care pierzându-și cumpăna ș-dede
Peste cap cu groaznică sberare.
Gliganii dau fuga pe
cărare.
De-atâta sunet și de năpraznă
Cele alte străji să-înfiorară,
Iar' ursul văzându-să de caznă,
Nici el, măcar mânios, de-astă-oară
Află de folos a rămânea-în loc,
Ci fugi ca și
pârlit de foc.
Căci Drăgan care, prin o ciudată
Tâmplare, în zios căzând s-aninasă
Între doao crenge,-atunci deodată
Trezindu-să, gândeai că va să-i iasă
Sufletul, așa sbiera de tare,
Ca când toți
turcii i-ar sta-în spinare.
O, câte minuni face-o tâmplare!
Iacă tocma-întracea-învăluială,
Străjile s-aud strigând: „Stăi... care!...
Care ești, măi!..." și gătând năvală,
Nu de voie bună, ci de frică,
Căci încă nu văzură
nimică.
Dar peste puțin și pe dânșii iacă
Vine tot aceaiaș' belea neagră;
Călăban nu știea cum să facă
Ca să-și cruțeze viața
dragă:
Ori la vrăjmaș afară să iasă,
Ori să șază-ascuns
în tufa deasă.
Așa socotind, o poftă-îi vine
Să-și ivească capul puținel,
Ca să poată-oblici de la cine
Și de-unde-i larma, când și
pe el
Nimeri-întețit, ca ș-o săgeată,
Un gligan din droaia
spăimântată,
Și nimerindu-i printre picioare
L-ar fi dus doară-în spate cu sine,
De nu-l scăpa părul tufos care
Încâlcindu-să pregiur de spine
Îl trasă-înapoi, iar' el pe spate
Căzu, ca și
mort de jumătate.
Atunci el crezu tare vârtos
Cumcă doar un turc de cap îl ține,
Și-începu a să cânta jelos:
„Váileo! váileo! săracu-mi de mine!...
Nu mă lăsați! Vai, dragă mămucă,
Nu mă lăsa turcii să
mă ducă!..."
Așa plângând ținea ochii-închiși
Ca să nu-și vază cruda pierire,
Țipa și să văieta morțiși
Socotind că doară vor sosire
Ceialalți a lui spre-ajutorință,
Să-l scoață
din mâni fără credință.
Întracea de-atâta strigătură
Tot codrul răsuna pe-împregiur,
Iar' ursul după cea căzătură,
Mănios și mormăind mur! mur!
Purcedea nainte prin desiÈ™,
Căutând câteodată
lăturiș.
Bietul Păpuc carele-ațipisă
În fagul bortit, atunci deodată,
Tocma-într-un ceas rău, ochii-ș' deschisă
Căci ivind urechea spăimântată
Din scorbură-afară, ca s-audă,
Și pe dânsul tâlni soartea crudă.
Fiindcă pe-acolea cătrănit
Ursul trecea-într-aceaiaș clipită,
Ș-oblicind capul din
bortă-ivit,
L-apucă de cerbicea ticăită.
Vrând să-i smulgă cap din rădăcină,
Îl lăsă cu goala căpățână.
Și iarăș' apucând prin tufare
Dede de Șuvel cu barba creață,
Pe care-afla durmind în picioare,
Și luându-l frumușel
în brață,
Așa-l strânsă la sine de tare,
Cât nici putu zice:
„Stăi, măi! Care!"
Toate-aceste să făcea pe-o vreme,
Ș-întracelaș'
ceas cela răcnește
Spânzurat, iară cesta-în spini geme,
Pe celalalt ursul nădușește;
Toate strigă străjile-împreună,
Pădurea-împregiur
groaznic răsună.
Tandaler atuncea să trezește
Ș-auzind atâta ciorobor,
Strigă cât putu chiar țigănește:
„După mine-o luaÈ›i pă picior!..."
Și strâgând aceasta
fuga-întinsă,
Iar' după dânsul
gloata să strânsă.
*
Pe cireada de boi îndrăcită
Care, cu răpezie nespusă,
De diavoli fiind povățuită,
Așa lovi pe dânși cu iuțime,
Cât prăvăli multă golățime.
Tandaler gândind că-i oaste, foarte
Vitejește-învârtea arma-în mână,
Ș-acuma-ș
uitasă și de moarte
Când, iacă, răsturnat în țărână
Într-o clipită el să trezește
Măcar că să bătea
voinicește.
Pentrucă dând el orbește,-ajunsă
Pe-un taur moldovenesc de munte,
Care de-a sa parte-încă-i răspunsă
Cu doao tari dovezi ce-avea-în frunte,
Cu care-așa-l zvârli cătră stele,
Cât gândeai că-l
poartă dintru ele.
Căzu viteazul. Supt el pământul
Să cutremură, iară cel tare
Suflet a lui părea că din frântul
Trupșor acuș', acuș îi sare;
Îndată pe nas îl năpădi sânge,
Iar' de durere nici
putu plânge.
Măcarcă-acum vitele-înspăimate,
Fuga luând, dosul întorsese,
TotuÈ™' murgele viteze gloate
Cruciș' împărțea lovituri dese;
Sâmțind apoi mulți că-în vânt loviră
Începură-a clipi
câte-o țiră.
Gogoman încă să stânginisă
Așa de bine și cu mănie
Ca să taie-în turci ca și într-o clisă,
Dar, precum istoria ne scrie,
Mergându-i în deșert lovitura,
Căzu pe față și-îș'
rupsă gura.
*
Tocma-în cea câmpie nimerisă,
Unde Vlad Vodă pe turci asară
Cu multă putere năvălisă.
Lor de-aceste neștiind le pare
Că-înși
au făcut biruința mare.
Dar', ce noroc!... Nu departe, iacă
Dédere de lucruri și mai bune,
Adecă de tabăra bogată
Ce-o părăsisă-oștile păgâne
Când fugind cu sufletul sărac
În pripă, lăsasă toate
de jac.
Ihu! prihuhù!... cu toți deodată
Ei a striga ș-a juca-începură,
Ș-a căra din tabără bucată,
Tot feliu de armă și mundură,
Cai, boi, berbeci, cămile, fărine,
Urez, pește,
zahăr, orz cu pâne.
De-aci la țigănie acasă
De grabă-întoarsără ducând prada,
Voioși de bătaia norocoasă.
Dar' chiotul pe cale și sfada
Un mil de loc să-auziea-împregiur,
Căruțele
răsunând dur! dur!
Lăsămu-i să meargă-în bună voie,
Că noi mai avem a spune și de-alte
Adecă, scăpând de la nevoie
Fața Mării sale prenalte,
Domnului Sătănii, ce mai fece
Și cum hotărî vreme-a-ș
petrece.
Drăguț Gherontie! câte ciude
Te-ar împresura și ce ai zice?
Însă-acum aș pofti eu un jude
Cu minte și fără părtenire
Să meargă cu mine la
mănăstire,
Ca privind la frumoasa copilă
Însuș, după drept, să hotărască:
Oare putea-va scăpa de sâlă
Și de năpasta călugărească,
Întreagă și cu totul curată
Această
fecioară-împelițată?
Eu zic că nu!... Și cum să arată
Din poveste, nu zisăi minciună.
Dar' cine-ar fi socotit vreodată,
Judecând cu socoteală bună,
Ca diavolul pentru pocăire,
Și el să să bage-în mănăstire!
Ajunge-atâta că coconița
Prilostită,-așa fu bunișoară,
Cât, de n-ar fi sosit Măgărița
Ducând pe sfântul înapoi iară
Tocma pe-aci, călugării doară
Pentru dânsa-ar fi
fost să să-omoară.
Călugării o ochisă bine
Și toÈ›i zisără: „Ce fată
frumoasă!..."
Dar' cei mai mulți socotea-întru sine:
„Ah! să nu am pe mine-astă rasă!"
Așa gândea, vorbea pănă-în sară
Prin chiliuțe
cum și
pre-afară.
Dară când fu pe la miază-noapte,
Vicleanul nevăzt pretutinde
Îmblă și fiește cărui șoapte
În vis pofte rele și-l încinde;
Copila-arătându-să-în chilie,
Pe fieșcare
chiamă și-îmbie.
Gorgónie,-unul mai cu-îndrăzneală,
Care nu putea s-adoarmă-asară,
Invitat fiind curând să scoală
Și să duce după cea fecioară;
Ea merge-înnainte numa-în iie,
El după dânsa, păn' la
chilie.
Pe-întunerec și fără lumină
În chilie fiind, cearcă, caută
Desfătata lui Adam grădină,
Pretutindene; în urmă iată
Nimerește pe-un pat, iar' supt țoale
Pipăind, dede de viu și
moale.
Copila-îi pare că zace-întinsă,
Ba și că-l cheamă-i să nălucește.
Cuviosul părinte s-încinsă
Ca focul când cineva-l zâdărăște.
Ș-acum să-înflasă să cânte-în
dude,
Când iacă-ușa
scârțâind
aude.
Un trópot de-om pe furiș vine,
Oblici Gorgonie săracul,
Și fiind el inimos în sine,
Cât nu s-ar fi temut nici de dracul:
„Cine eÈ™ti? Om, diavol sau nălucă?"
(Strìgă) și-întruna
de piept apucă.
Ghierman chielariul era, pe care
La poprita dusese chilie
Tot aceaiaș' poftă și tâmplare.
Ghierman la răspuns mult nu să-îmbie,
Ci-îndată-i răspunde cu-o pălmită.
Diavolul pe-amândoi
întărâtă.
Iar Varlám, ce numa cât sosește;
Pe-întunerec mergând dă pe dânși
Și câtu-s de lungi îi prăvălește.
Pănă-s aceștea-în luptă cuprinși,
Iacă Ștefan, Iosofát, Nichita!
Pe-un după-alált aduce
ispita.
Gorgonie pe chielariu supusese
Ș-acu să-începea de-a
scărmănata.
Ospătându-să cu pugnuri dese;
Nichita-încă era de harț gata,
Când lovindu-să de niște lade
El încă peste ceialalți
cade.
Chelariul apucând răsuflare
Atunci, să zvârgoli cu putere
Și de-abia să rădică-în
picioare;
Dă să fugă și spre ușă mere,
Dar bucnește-în cap ca ș-un berbece
Pe Iosofat și
nu poate trece.
Atunci el tinde mâna să vază
Cine iarăș' în drum i să pune?
Lui Iosofat ochii scânteiază,
Amețit cade!... Ce voi mai spune!
Chelariu-în locul cestui apucă
Pe Ștefán
vrând cu sine să-l ducă.
Gorgonie pe Varlam săracul
Ucidea, iar' chielariul de gușă
Sugruma pe Ștéfán; și boleacul
Iosofat dându-și cu ceafa în ușă,
Amețit zăcea ca-unu ce moare,
Și numa cât bătea cu picioare.
Așa fu priveliștea când iacă
Ușa fără veste să deschide,
Chilia cu lumină să-îmbracă.
Vede-atâtea măscáre ș-obide
Bătrânul Gherontie; să miră
De-unde toate aceste
să scorniră.
„Bogorodță, spasi ns! (zisă),
O, fiilor! dar ce-i aceasta?"
Fata cu tot să descoperisă,
Zăcând ca și la nuntă nevasta.
Spre mai mare scandală ș-ispită
Marghioala să
făcusă-adormită.
Bătrânu-într-acea nerânduială
Nu știea ce-întii ar fi de-a face:
Ori să-acopără-a femeii sminteală,
Ori pe frații luptători să-împace!...
Și lung stete cu mintea-îndoită
Ș-ochii-înfipți la beleaua golită.
Tocma pe-acolea-într-acea minută
Sân Spiridon întorcând acasă
Trecea care, comedia slută
Văzând, pe deasupra lor trasă
Cu degete sfinte-un de semn de cruce
De care fug, pier
toate năluce.
Și iacă,-o minune! fata piere
Ca năluca din ochi, iară frații
Ca când n-ar avea nici o putere
Slăbesc din mâni, și răsturnații
Să scoală mirându-să de-aceasta,
Iar' mai vârtos cum
pieri nevasta.
Toți cu Gherontie împreună
Cunoscură cumcă-au fost ispita
Sătanei pe dânși, de samă bună,
Pentru că și fratele Nichita
Povestea cum că dracu nu-o dată
I s-au arătat în chip
de fată.
Și spre-a turcilor împărat
mare,
Ce cu foarte mică-oaste păgână
Nu să grijea numa de scăpare;
Ce mai păți-în fuga răpezită,
Ce făcu și
cum i-au fost ursită?
Sultanul care-acum să tăiasă
Cu puținei prin oastea română,
Jelindu-și soartea nenărocoasă,
Fuge pe unde nevoia-l mână;
În urmă,-obosit, neștiind unde
S-află,-în codrul
de-aproape s-ascunde.
George Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu