Colocviile de Marţi - MITURI ŞI RITURI GLOBALE-ROMÂNEŞTI
28 februarie 2012, ora 17
BALADA UNUI PLAI DE MUNTE
de Radu Gyr
Pe-o sprânceanã de
luminã,
lâng-o lacrimã de rai,
verde culme carpatinã
rotunjeÅŸte dulce plai.
Iar în plaiul stânei goale,
lângã strunga fãrã oi,
crengi cu umeri frânţi
de jale
se cutremurã din foi.
Fluier vechi nu mai
îndrugã,
nu mai latrã câini
pândari.
Singuri munţii duc în
glugã
carpatine neguri mari.
Nu mai zburdã-n târlã
iezii,
nici plãpânzii miei
priori,
doar pe cearcãnul
amiezii
urcã ulii rotitori.
Ulii suie, frunza
sunã,
iar în iarbã-ntins
amar
ba e somn, ba
rugãciune,
tânãr leş de pecurar.
A rãmas dormind pe-o
rânã,
în culcuş de voievod,
pe-un crâmpei de rai
cu stânã
unde brazii plâng
prohod.
A rãmas zâmbind
-nainte,
ca un cneaz pe pat de
flori,
parcã un cuţit
fierbinte
l-a strãpuns de douã
ori.
Şi cum zace tinereţe
de cioban în fraged
plai,
jalea crãngii pãdureţe
suna moale, ca un grai
:
-Nu mã plânge, maicã
bunã,
nici tu , câine
credincios,
cã de nuntã frunza
sunã
din bãtrân caval de
os.
Cã m-a dus rãdvan de
nuntã
tras de ÅŸase cerbi
subţiri,
mire nalt sub stea
cãruntã,
cum pe lume nu sunt
miri.
Mire-n straie de
mãtasã
ÅŸi nuntaÅŸi cu flori pe
frunţi.
Mãi, şi nu e-n plai
mireasã
ca mireasa verzii
nunţi.
Pãr adânc şi trup
suleget
ÅŸi ochi triÅŸti cum
alÅ£ii nu-s…
Şi mi-a pus inel în
deget
şi- n inel nopţi lungi
mi-a pus.
Şi la sfânta cununie
munţii falnici ne-au
fost nuni.
Scoborând din
veÅŸnicie,
ne-au dat vulturii
cununi.
Şi tulpinã de tulpinã,
ne-au dus brazii în
alai
pe-o sprinceanã de
luminã,
lângã-o lacrimã de rai
.
* *
Maica-n saricã de lânã
suie cremenea pe
brânã,
printre stânci cu
fierãstraie,
în opinci de
vâlvãtaie,
printre jnepi zbârliţi
de cuie,
pe grozava cãrãruie.
Şi cum plânge şi se
roagã,
plâng şi apele-n
zãnoagã.
Şi cum urcã tângile,
plâng cu ea şi
stâncile,
plâng şi brazii
plaiului
lângã poarta raiului,
plâng şi ulii cerului
cu maica oierului.
-Apelor, cereÅŸti
mirese,
mire cine mi-l culese
?
Munţilor cu patrafire,
cununarãţi jalnic
mire…
Brazilor, nuntaÅŸi de
frunte,
sânge-i plaiul nunţii
crunte.
Uliilor, nuni
sãlbatici,
sânge-s munţii
pãduratici.
Apa geme ÅŸi
se-ascunde,
piatra plânge, nu
rãspunde.
Brazii nu foÅŸnesc
rãspuns,
ulii pier în
nepãtruns….
Jalea maicii, neagrã
apã,
n-are ţãrmuri s-o
încapã.
N-are zariÅŸti s-o
cuprindã
câte lumi de foc
colindã.
Pãru-şi smulge-n
vaiete,
cremene,-nconvoaie-te,
codrule, jeleÅŸte-te,
rupe-te din creÅŸtete.
-Fãtul maicii, verde
mladã,
cneaz pe-o turmã de
zãpadã,
voievod pe nouã sute
de bârsane şi cornute,
faţa ta de pecurar
lapte dulce din ÅŸiÅŸtar
;
noaptea cu
mirezme-ncete
s-a oprit la tine-n
plete ;
corbul, scuturând din
pene,
Å£i-a trecut peste
sprâncene ;
plaiurile ierbilor
Å£i-au dat ochii
cerbilor
şi-un luceafãr
vornicel
Å£i-a tras trupul prin
inel,
fãtul maicii, dulce,
primãvarã dulce…
Plânsul maicii pietre
moaie,
scoală scorburi şi
puhoaie,
umple vãgãunile,
zgâlţâie furtunile.
Ar smuci din temelie
lumile, sã nu mai fie,
ar surpa tãriile,
ar seca veciile,,,
-Primãvarã dulce,
fãtul maicii dulce…
Cine ţi-a-nroşit cununa
vazã-ţi lacrimile-ntruna.
Cine mi te-a rupt din
rod
vazã-ţi chipul peste
tot.
Cui îţi frânse
dimineaţa
ochii tãi sã-i frigã
faţa.
Cui ţi-a stins luna
din fag,
chipul tãu sã-i
plângã-n prag,
ochii tãi sã i
se-aprindã
ca luceferii în tindã,
ca vârful cuţitelor,
ca dogoarea plitelor
Sã-l tot frigã, sã-l
tot ardã,
şi pe braţe ce-l
dezmiardã.
şi-n străfund de blid
la cinã,
ÅŸi-n culcuÅŸ de
vizuinã,
sclipitori ca stelele,
limpezi ca inelele,
aprigi ca prãselele…
Maica-şi smulge pãr şi
straie,
brazi ÅŸi paltini se
despoaie.
Maica geme ÅŸi se
zbate,
munţii se târasc pe
coate
şi se frânge cremenea
crengilor asemenea.
Åži cum geme orice
trunchi
cade soarele-n
genunchi,,
ulii-ncep sã scapete,
apele sã şchioapete
şi-n vãzduh ai spune
cã
vãmile se-ntunecã.
* *
Colo-n margini de
coÅŸtile,
într-un fund de
fãgãdãu,
cine-mi bea de zece
zile
vijelie de trascãu ?
Cine-mi bea turbat din
oalã
iad nãpraznic fãrã
leac
ÅŸi privirile nu-ÅŸi
scoalã
din venin de basamac ?
-Dã-mi prãştină sã mã
scurme,
dã-mi, hangiţã,
vâlvãtãi;
banii de pe două turme
sunt cu zimţi cu
tot ai tãi.
Fruntea-i arde, grea
de cute,
sub cãciula cu ţugui.
Pe muÅŸcate buze slute
sângereazã vorba lui.
-Ia-mi, hangiţã, oi şi
pungã,
cã somn pleoapele
nu-mi au.
Dã-mi rachiu sã mã
strãpungã,
adu-mi trãsnete sã
beau.
Lung hangiţa îl
măsoarã:
cine-i baciul venetic
?
Din lãute, ca sã-l
doarã,
baragladinile-i zic.
Iar strãinul
singuratic
din ungherul fumuriu
îşi scufundã mai
sãlbatic
ochii vineţi în
rachiu.
Dar trascãul gol nu-i
spalã
cruntul inimii prãpãd,
când, aprinşi pe fund
de oalã,
doi ochi mari de mort
îl vãd.
Frânţi pe dible
viscolite,
faraonii nu mai tac
din arcuÅŸuri cu ispite
ÅŸi din strune dulci de
drag.
Dar nu-l mângâie nici
struna,
nici pe-arcuş nu dã un
ort,
când, amar ca
mãtrãguna,
îl priveşte chip de
mort.
-N-ai rachiuri tu,
hangiţã,
în tot beciul cu
gârlici,
câtã straşnicã arşiţã
mã rãscoace în urzici.
Şi nici voi n-aveţi
furtunã,
bieţi cioroi, pe
scripci de foc,
câtã pacoste se-adunã
sub o cuşmã şi-un
cojoc…
Inc-o datã, omu-nşfacã
oala crancenã şi bea.
Şuierând sudalmã seacã,
Zvârle punga pe
tejghea.
Şi dã buzna-apoi sã
piarã
stins în noaptea cu
nãluci,
lingând bezna ca o
fiarã,
pe fierbinţi poteci de
tuci…
* *
La pârdalnica muiere
o fi dulce noaptea-n
spic,
când alintul curge
miere
ÅŸi-mbierea borangic,
la pârdalnica muiere
cu opaiţ slab şi mic.
In culcuş cu levanţicã
or fi vrãji care
se-ascund,
când e sânul
rândunicã,
nufãr –umãrul rotund ;
în culcuş de levãnţicã
alb ÅŸi moale ÅŸi afund.
Dar dulceaţa
mângâierii
e pârjol din iad
trimis,
când şi-n braţele
muierii
frig doi ochi de om
ucis,
în dulceaţa mângâierii
pânã dincolo de vis.
Şi culcuşul cu omãturi
e cuptor din iad adus,
când şi-n braţele
de-alãturi
plânge-un chip de om
rãpus,
în culcuşul cu omãturi
plin de ţepi cu
vârfu-n sus…
-Fă muiere, fă
dogoare,
patul rug mi l-ai
fãcut.
Vrea-ţi-aş braţele
izvoare,
iezer fiece sãrut.
Fã muiere, fã dogoare,
fã-te rouã-n aşternut.
Fã-te iaz şi fã-te
ploaie,
sã mã stingi şi sã
mã-neci
cu alint de reci
ÅŸuvoaie,
cu desfãt de pâcle reci.
Fã muiere, fã-te
ploaie,
stinge-mi pacostea pe
veci…
Sânii,
braţele,-aşternutul
parcã mai cumplit
se-ncing.
Nici culcuÅŸul, nici
sãrutul
smoala-n clocote nu-i
sting.
Sãnii, braţele,
-aÅŸternutul
Se fac flãcãri când
l-ating.
Şi, scrâşnind ocarã
crudã,
omul scuipã printre
dinţi.
Smulge uÅŸa, ars de
trudã,
cu smintite mâini
fierbinţi
şi scrâşnind ocarã
crudã,
fuge-n beznã, scos din
minÅ£i…
* *
-Blid nemernic, blid
drãcesc,
iarãşi în fierturã
cei doi ochi de foc
lucesc :
sclipãt de custurã.
Åži de-nmoi un dumicat,
parcã-l moi în sânge.
Arde-n
lingurã-ncleştat
chipul care plânge...
Izbind strachina de
zid,
omul scuipã-n tinã :
-Vijelia ta de blid,
duhul tãu de cinã !
Tindo, ÅŸi pe pragul
tãu
cei doi ochi se-aratã.
Cu barosul, pe ilãu,
i-aş trãzni o datã.
I-aş crãpa ca pe
pãstãi,
i-aÅŸ sufla cenuşã…
Legea ta şi morţii
tãi,
chip ce-mi plângi pe
uşã !
Omul suduie buimac
de sudoare leoarcã.
Cei doi ochi mai mari
se fac,
mai adânci sunt parcã.
-Luno, chip de om
rãpus,
cobeo ticãloasã,
tot boceşti pe surã,
sus,
face-te-ai pucioasã.
Åži voi stele cu
sãgeţi,
târfelor spurcate,
ochi de om ucis
pãreţi,
stinge-v-aÅŸ pe toate…
Desmãţat , cu capul
gol,
omul iar porneÅŸte
prin amarnicul pârjol,
prin nãpraznic cleşte.
Huhurezii din copaci
toţi în el se mutã.
Ba dihori, ba vârcolci
rup din carnea-i
slutã.
Pumnii lui ar sparge
stânci,
trupul lui s-ar trage,
sfâşiindu-se pe
brânci,
prin adânci bârloage.
S-ar târî prin vizuini
sau pe fund de tãuri.
Åži-ar scobi sub
rãdãcini,
ca sobolii, gãuri.
-Ieşi, mãi ursule,
afar’,
dã-mi bârlogul mie…
Cei doi ochi din nou
rãsar,
tot mai mari învie.
-Veveriţo, dã-mi tu
leac
scorbura-ţi adâncã.
Cei doi ochi mai
limpezi tac,
mai aproape încã.
-Du-mã, cârtiţo, în
lut,
lutul sã m-ascundã.
Cei doi ochi mai mult
s-ascut,
Fãrã sã rãspundã.
Åžerpii fug din
bãlãrii,
pier din drum
bursucii…
Pretutindeni ochii vii
ard mai mari, mai
lucii.
* *
Pe-o sprânceanã de
luminã,
verde culme carpatinã
rotunjeÅŸte dulce plai
lâng-o lacrimã de rai.
Apele, cereÅŸti mirese,
vãl de nuntã tot şi-ar
Å£ese.
Brazii, în odãjdii
stranii,
tot mai bat cereÅŸti
mãtanii.
Munţii tot mai ung cu
mir
veÅŸnicia de safir
şi-n vãzduh, cât vezi,
ulii tot mai sparg
amiezi.
-Strungă rea, fãrã
mioarce,
ce pârjol în plai
mã-ntoarce ?
Chip grozav, ce-ntruna
plângi,
tu mã chemi şi tu
m-alungi.
Ochi fierbinţi, de
nesupus,
parcã-n bice m-aţi
adus…
Strunga tace, chipul
tace,
cei doi ochi mai mari
s-ar face,
vârfuri lungi de
lăncii
peste munţii Vrăncii.
Sângerã opinca spartã,
Gâfâitu-i smoalã
fiartã,
Zdrenţe-s bundã şi
cãmaşã,
Numai geamãtul
se-ngroaşã.
Şi cum vântul bate-n
dungã,
tot sminteÅŸte-o
creangã ciungã,
ÅŸi cum creanga se tot
pleacã,
ÅŸtreangu-i gros ÅŸi
frunza-i seacã.
-Munţilor, zãvozi cu
laţe,
chip ucis îmi plânge-n
braÅ£e…
Munţii-n taina lor
cereascã
nu se-ntorc,sã nu
priveascã.
-Brazilor, frigãri
haine,
chip rãpus
se-mplântã-n mine…
Brazii fug în rai
grãmadã,
Nu se-ntorc, ca sã nu
vadã.
-Uliilor, gheare
scoase,
cei doi ochi mã frig
în oase…
Ulii intra-n soare,
sus,
să n-audã ce le-a
spus.
-Creangã de deasupra
lumii,
ia-mi grozavii ochi ÅŸi du-mi-i…
Creanga scârţâie cu
ciudã,
munţii nu se-ntorc
s-audã.
Ştreangul tremurã şi
el,
brazii nu privesc
defel.
Numai ulii, gemenii,
trec deasupra
cremenii.
Numai ulii veacului
deasupra copacului.
Numai ei cu ciocurile
smulg din slavã
focurile.
Când se fac ca aurul
peste tot coclaurul,
când se-aprind ca
spadele
peste toate zadele,
când ca vâlvãtãile
peste toate vãile…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu