WENDY

WENDY

George Anca – Adelina Fleva – Katya Kelara – Octavian Soviany – Simona Sigărtău – Carmen Secera – Mihaela Borzea – Cezar Cezar – Vișan Dragoș – Corina Dașoveanu – Streche Nicolae Florentin – Lazăr Magu – Elena Popesscu – Lora Levițchi – Alexia Ema – Cristi Neacșu

GEORGE  ANCA

WENDY

(Scenariu, film).

         Anahoretul scriind rostirea în ce piesă, conăcari? Noiane, noi Nae. Rolul în Williamsburg.   Principal harpist. Asistent de producţie.  Speakeriană la BBC.

Indicativ: Numitul vizitează un element lucrat de indicativul nostru. Nu veţi da curs scrisorii la destinaţie. Să fie perfecţionate/percheziţionate amănunţit.  Obiectivul a fost căsătorit până în 1953 cu cetăţeana engleză Muston Wendi. Pe parcursul meditaţiilor, este posibil să-l întrebe pe agent ce interes are să înveţe limba engleză şi de ce tocmai la el a venit să facă meditaţiile, întrucât există şi alţi profesori în oraşul Câmpulung. Scontăm că agentul odată contactat cu suspectul sub pretextul mai sus documentat, vom realiza infiltrarea lui şi în cazul că Noica Constantin face spionaj, va apela la serviciile agentului şi astfel vom reuşi să aflăm ce date îl interesează, canalul ilegal, prin care ar transmite datele vreunui serviciu de spionaj, prin ce mijloace realizează el acest lucru.

Cu Noica  pe el, orice vapor devine Titanic. Wallace, diabetul. Pază, nu piesă.  Să fi fost mai interzis ca Noica, din cauza lui (toţi cei ce l-au întâlnit că ar scoate un manuscris din ţară, Geistes).   Esenian, noicar.   Primul an după zdup. Răni în clocot. Vezi, să se înţeleagă, ca la estradă, altfel cine mai citeşte. Drace, şi Wallace, şi Noica, şi taică-meu, câte două soţii, le ştiu, sunt fiul celei dintâi, călugăr de mic.

Celălalt Noica, păr. Rafail, tuns în monahism, la Essex, de păr. Sofronie. Sf. Siluan Athonitul. Frământaţi un pic de Doamne, atunci gândirea începe să vă devină rugăciune. Cu mine mântuirea este total cu neputinţă, cu Dumnezeu a se pierde este total cu neputinţă. În Dumnezeu nu este şi nu poate fi tragedie, oricât de tragică ar fi viaţa noastră. Când ne-am născut pe lumea asta şi am murit pentru lumea din pântecele maicii. Porunca lui Dumnezeu este pentru noi devenire întru fiinţă, calea spre a deveni ca el.

Gestra (revistă, editură). Am de scris piesa Noica. Rolul lui Hegel (cam tot două neveste). James Mason. Ben Beranke. Clipuri acţioniste la picioarele crucii constantine. De unde acţiune sub interdicţie? Iar suferirea acţiunii claustrale să nu apară fatalitate. Să-i zic Filosoful. Expresia “absolutul” provine din religiile păgâne. “Fiul Tatălui” depersonalizează pe Dumnezeu, creează confuzie. Suntem urmaşii unor maimuţe modificate genetic de extratereştri. În palimsest-seco, Hegel ia locul lui Nae? Fried Naegel. Cu dumneata mă întâlnesc în paradis (în Jilava? aşa m-a citit?)

Noica: De luni de zile sunt pierdut în Hegel. Din Hegel în recluziune. După: “Sunt desprins de toate”. A spune lucrurilor pe nume şi, simultan, a camufla ceea ce spune. “Nu mai poţi fi doar alexandrin după aceste evenimente”. Concluziile de învinuire. Vrea cineva să-i majească una?

        

Teatrul, dacă nu înţeleg stilul şi cuvintele e la revedere. Cască lumea. Les images sont les images. Ce-aş bea o bere. Îi zicem noi bere. Dacă-i zicea pere, hai să bea pere.  Noi, ca Wallace. Specatacol-cupeu, nu mai e o piesă, şapte scheciuri, Faca-Millo. Ce faci, Găbiţă, bine-merci, săru'mâna. Dacă n-o iau razna, totul e-n regie.

        

Titlul piesei e Wendy. Faci aşa. Ghimbaţi. Din tren vine Wendy. Începe scena. Şi să nu uiţi de Noica. Nu e realitate ca joc, ce-a făcut în viaţă, altfel, la bibliotecă. A vorbit-n-a vorbit, vorbeşte-nu vorbeşte, foarte bine, a vorbit dar n-a vorbit, cam aşa. Te iubesc da' nu te iubesc. Undeva să spun, s-o dau pe ceva clar, lămuritor şi clasic. Nu a vorbit pentru că era ascultat. Cameră de microfoane transformabilă. Mă întorc la muzică, salvarea mea. Acordurile disonante. Beethoven de la coadă la cap. Cum e cu Wendy. Să bem un pahar. Afară ninge, o splendoare fantastică. A dat jos bluza. Gică (personajul) a fost uimit, şi-a scos cămaşa şi a uract fără să urce. Lumea, a, ce face ăsta, când tu ai trecut la alta.

Spaţiu, timp, acţiune, mai e una, îţi spun pe e-mail. Spaţiu Boemia, loc aici. Nu sunt atât de mare cât aş fi putut să fiu dacă eram băgat într-un scandal. Amarillo. Gemelare. Îl băgară pe Wallace în maimuţă. Felicia, înainte de toate, Răzvan şi Melissa. În ce mă priveşte, prost filmat, vorbesc cu spatele, din profil. Au micşorat din rol, au scos secvenţa finală, faţa tristă, bolnav de cancer, mă făceam mic, au vrut să se refilmeze dar îmi tăiasem mustaţa. Filmul ieşea mult mai bine dacă ne dădea libertate, tot cum vrea el, conversaţiile în olandeză nu se traduc, nu vrea băiatul. Locaţia (locul), juma de oră în taxi, nimic de pe stradă, iar adorm.

Sunt singurul profesor universitar care cântă muzică uşoară. Franc Sinatra nu cânta, şi făcea şi film? Sunt Vrăjitorul, rolul principal, am succes mai mare decât Aladin. Nu puteau să facă ce le ceream eu. Textul, nu fraze întoarse, că îl înnebuneşti pe actor. Altfel, de citit, nu de jucat. Fetele sunt studente, poate rămân tâmpite de ce le spui.

Reînvii conversaţii, de unde matriarhatul – pe istorie, pe şcoală? Îl chiar văd, maică vorbitoare, persoană conversantă, meditator, la surpriză, vorbindu-şi sieşi, verificându-se, dozându-se. Pentru actul I am rezolvat povestiri dintr-un manuscris indian, pe principiul – discipolul spune poveşti maestrului, eu lui Dinu, Dinu lui Nae. Lui Ganesh să-i caut şoarecele, ucigaşul lui Noica, în versiunea peronajelor secundare din real. În rolul lui Noica: Vasile Menzel, Nae/Hegel: Dragoş Pâslaru/Dan Puric, Madi: Irina Velcescu. La harpă, Iwy Wallace. Regia: Puşi Dinulescu (în timp ce scrie la Manolescu sub aripa diavolului).

Are pact, are dosar, scrie Lăbescu, să nu zgândări. Lăbescu e ca Vitner, da' ăla a condus licenţa lui Vasile Văduva despre Gib Mihăiescu, aşa că în stilul dosargiului nu dau pe Vitner pe zece Lăbeşti. În catacombă am fost fericit că n-ai denigrat şi acum vii cu ăsta care scrie cu p mic Pământuri, de-aia a murit Preda. Iar Noica-Hegel a făcut puşcărie din cauza manuscrisului trimis-pierdut la Paris. Şi când am plecat în India, prorectorul cadrist al lui Răutu mi-a spus că s-a primit o anonimă la CC al PCR că vreau să scot un manuscris din ţară – protestez vehement – nu, că aţi fost urmărit, ştim că nu vei scoate – ba scot, doctoratul meu e manuscris. Probabil, care plecau, manuscris scoteau, tot după Hegel. Iată manuscris indian i-am trimis lui Noica, nu l-a primit, Eliade da. C-ai vrut să mă ajuţi, că poate nu ştiai că l-a făcut Lăbescu comunist pe Noica. Sunt avansat. Greu l-aţi urni pe Ganesh (căprioara s-a vaporizat). Mă duc la supraveghetori. Ţi-am dat rolul suspectului.

Vespasian i-a pictat peştera cu bizoni, d-na Kogălniceanu a scris o carte despre Noica. D.D. Roşca traducea în foileton Fenomenologia, mai şi Maxim. L-am cunoscut pe taică-tău, cânta, n-am ştiut, şi eu cu doinele din satul meu, era mai înalt ca tine, paladin într-o fabulă, trimit prin poştă. Sunt obligat să mă salvez. Lechea că are o sută de scrisori de la Noica, paralizat, sub teroarea custodei, şi Carandino. Ortodoxia e singura noastră şansă de a rezista la globalizare, nu şi la a treia Romă, noi pe când a patra. Enclave de români ortodocşi în latinitate, vin şi localnicii la liturghiile lor. În tinereţe ne-am fi vrut într-o lume mai dinamică. Vezi că dacă-l face Boia pe Mihai mit, fă-l şi tu pe Wilhelm mit. Nu există numai rădăcina de mapamondizare umbrind necunoacute absolute. În piesă se întâlnesc trei limbaje: Hegel/teză, Noica/antiteză, dodii/sinteză.

Se joacă Noica, vol I. Pictorul s-a înecat în Dunăre. Noica show. Astă-seară se joacă Noica. Un accident fellinian, cu lume la etaje şi în subteran, o curgere atotbanală. A fost răpit de muză-securitate. În câte caiete şi piesa coborâtoare-urcătoare-smeie. Tot nu mă opresc în biografie, în gândire, în supraveghere. Nu e una, sunt toate filosofiile şi represiunile, de câte ori e minge şi zid, că la un meci cu capul lui, cum şi l-ar fi aruncat minge de arbitru. Misiune în munte, pelerinar, toţi pe arest, pe reţinere, pe sine. Spovedanii de unul şi de toţi, în dosare. Ce mi se întâmplă mie cu piesa, nu încă nici în roluri, nici în stal. Ne simbolizăm decomplexarea, dedemitizarea, nu mai râdem de filosof, al nostru e, el suntem.

Nu mi-aţi spus că vă vedeaţi cu Noica, frica. Nici d-stră că sunteţi din Clisura, cu Marcu Beza, aromân de-al lui Noica. N-aveţi concurenţă la jurnal, a, Noica lăuda jurnalul lui Peyps, codificat să nu-l prindă nevasta cu altele – codul lui, pe N'alte subiecte. Uitasem, tot spăimos, l-am scris invers, Acion, în India, în memorii la mijlocul vieţii: ţii jurnal? Aţi ţinut d-stră şi pentru mine. Arhiva primeşte manuscrise, biblioteca le pierde, copiii nici atât. Actul I, cerc – Sita/căprioara, Ravana/tigrul. II, triunghi (?), III, pătrat (cub? Atunci şi primele: sferă, con). Noica, pe scaun (fotoliu) în centrul scenei, cu faţa spre public. Al doilea personaj, cu faţa la el. În spatele lui Noica, al treilea personaj/peisaj, variabil, replicator şi pantomim, gesticulant în replică-Noica spre interlocutorul-comun-public.

Taică-său a fost mare torţionar. Ăsta e nivelul când eşti criminal. M-ai lăsat cu gura mută. Face urâtă o miss, o fi şi ăsta un criteriu, e dreptul lui democratic. Nu-i încap gradele pe umăr. În pod, în puşcărie, în Cuba. Bucătărie de carribi-canibali. La fiecare ascultare un meniu new, niet. Şerpii-eroii, Achileea, scanează, ce o stâncă, Pietricică la Piatra Neamţ. Tagore-Haysam-ciclopi sub lână, pe vapor. Nu e suficient să stai într-o lojă, trebuie să stea şi loja în tine. Ăştia cred că peştera e un peşte.

Ce mai citeşti, Hegel, l-a tradus Noica prin '46, '48 şi s-a dus la Câmpulung. Unul mâne la un prieten, altul la han; primul îl visează pe al doilea, vino că mă omoară hangiul, se trezeşte, se culcă la loc, vino că m-a omorât, m-a pus într-o căruţă şi m-a coperit cu balegă, se trezeşte, se duce, căruţaşul pleca, trimis de hangiu, ce-ai acolo, a luat-o la fugă, l-a ucis pe hangiu. Am tot Cicero, tradus de un nebun. Predecesor lui Seneca.

Divinaţie din divi-zei latini, nu mantică din manie-nebunie grecească. Irrideamus aruspices, să-i luăm în râs pe haruspici. Sed quid ego Graecorum? Dar de ce m-oi fi ocupând eu de greci? Illa due somnia, cele două vise. Vide, quid Socrates in Platonis Politia loquatur, iată ce spune Socrate în Republica lui Platon. De fato. Tot ce se întâmplă se întâmplă din voia destinului. Cauză este ceea ce produce efectiv lucrul a cărui cauză este, aşa cum o rană este cauza morţii, indigestia cauza unei boli, focul cauza unui incendiu. De aceea nu trebuie considerată cauză a unui lucru tot ceea ce-l premerge, ci doar ceea ce, premergându-l, îl şi produce. L-a premers, l-a şi produs ( H. pe N.?)

 Lucrul temut nu a fost experimentat, vidul trebuie să fie experimentat, o, Doamne, fie să fiu viu atunci când voi muri. Doar dincolo de non-existenţă începe existenţa. Spaima de prăbuşire poate fi frica de un eveniment trecut care nu a fost încă experimentat, vezi şi spaima de moarte, căutarea vidului. Boala psihotică este o organizare defenisvă împotriva unei agonii primitive. Neintegrarea are apărare dezintegrarea, căderea la nesfârşit se apără prin autosusţinere, nu reuşeşti să te instalezi în soma, te aperi prin depersonalizare, pierzi simţul realului recurgi la narcisismul primar, pierzi capacităţile de relaţionare cu obiectele te aperi prin stări autiste, relaţionare doar cu self-fenomene. România în pihanaliză.

Die Phaenomenologie des Geistes. Dialectica suspendării, aufhebung, prăbuşirea unei atitudini spirituale spre o nouă atitudine. “Das Wahre ist das Ganze”, adevărul este întregul. Negaţia este creatoare/pozitivă.

anandrie, afrazie, adogmatism, acatafazie, acataleptic

nonacţiune, noncărţi, nonautor, nonmuzică, nonoameni, nonviolenţă

infidelitate (nefidelitate, nestatornicie, inexactitate, neadevăr, inconstanţă)

imparitate, improductivitate, improprietate, imputrezibil, ireligios, ireuşită, irezonabil

nealtul, neamăgeţ, negrăit, nelume, nemargine

ni-arâs/nefericit/nerâs, nifaptu/nefăcut/nenăscut, ni-imnare/neumblare, ni-luţită/nelucită/năluci, niminduire /negândire, ni-mortu/nemuritor, ni-oaspe/duşman, niom, ni-putut/bolnav, ni-putame/epidemie, ni-vrut/neiubit/urât, ni-zburat/nevorbit.

De unde vorbeşti? Sunt la Paris. Tot mai bună pâinea acolo? Fără sare. Scriu o piesă despre Noica. Fiu-său e călugăr în Anglia. În Apuseni. Şi eu am vrut să merg la Peştera, dar au făcut-o cârciumă. Vezi că scriu şi despre tine o piesă. Dacă te enervez? Ce face d-na? Nu vorbeşte, dânsa e franţuzoaică. Sunt la Republica. Acolo a lucrat unchiu-meu, fost campion la toate categoriile de box, după 20 de ani de puşcărie politică, închideau o sută de-ăştia în sala de festivităţi – azi amfiteatrul “Motru” - când venea Ceauşescu, ăia erau namile, puteau cu un umăr să arunce tot în aer. Joacă iar Tyson cu Holyfield. Să ia bani. Nu se lovesc. Se lovesc.

Haiku d'etat, coup de theatre. Spaţiu claustral, interior, ne jucăm piesa fenomenologică. Denunţă pe cine bate la uşă, lovitură de teatru, de cinema, de spital, de ciocan. Hitler atacă Uniunea Sovietică. Nefertiti dispare fără urmă. L'histoire du communisme racontee aux malades mentales. Nu râdeţi de filosof. Teatrul va fi evacuat. Ne-am născut printr-o lovitură de teatru al absurdului, în ciuda neînţelegerilor care ne unesac rămânem împreună.

Noica-India, virez spre Ganesh. Vezi şi scena pe elefant din primul dosar. Metoda Hegel-Noica mă plonjează în propria literatură-arest. Îmi vor veni mereu în minte replici ale lui Noica, şi pentru australieni. The Boy in the Bush. Cine i-a incendiat biblioteca? And a bearing just a little too lamb-like to be convincing. Eunuci, eunoici. “Hegel pe Gange”, Furnici albe, p.130. Halterele, după levitant, la zi(le). Australians who are suffering of bush fires. Martirii, florile torturii; lăsaţii în viaţă, denigraţi canonic şi după moarte. Carte întru Noica-Hegel, încropită în trei săptămâni din 40 de ani.

Geistes omoară Gioia. Traducătorul, dedublat absolut. Pe repovestitor l-a costat puşcăria. Nu că l-a turnat, a avut cine, au fost închişi în aceeaşi celulă. Caut AU(M) în rugăciunea lui Nicasius. Basm din alchimie, dodii din dialectică (sigur i le-am spus, l-or fi şi interesat, or fi şi la dosare: dodii împărtăşite – în ce scopuri?) Da, îmi voi fi raportat dodiile către povestitor. A câta oară trec pe lângă piesă (personaje transpenitenciare: Noica şi Hegel). Lege-l Hegel. Dezlegat Descartes. Hunt Kant. Fum Hume. Iat-o, Plato. La citta delle donne. Decapitare pe toată linia, eres. King Kong făcut viezure, hăitaşii monografi. Inuendo. Bumbaraci. Caffe Noica.

Noica: Uitarea e de limbă.

Hegel: Dingheit (a fi lucru).

Noica: Unbendingheit, mai ales un lucru ultim.

Hegel: das Aufheben (suprimare-conservare). 

Noica: Vocabulă dialectică de prim-ordin, “întru tine, Doamne”.

Hegel: das Aussereinandersein  (exterioritatea reciprocă).

Hegel: Frumosul, sfântul, etrenul, religia şi iubirea sunt momeala cerută spre a deştepta pofta de a muşca; nu conceptul, ci extazul, nu necesitatea progresând rece a lucrului, ci entuziasmul care fermentează trebuie să fie ceea ce susţine şi răspândeşte progresiv bogăţia substanţei.

Noica: Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spuneai tu, când întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.

Hegel: Mugurul dispare în apariţia florii şi s-ar putea spune că el este infirmat de către aceasta. La fel, prin fruct, floarea este arătată ca fiind o falsă existenţă a plantei şi fructul trece în locul florii ca adevăr al ei. Aceste forme nu numai că se deosebesc, dar ele se elimină una pe alta ca fiind de neîmpăcat.

Noica: Fiarele au tactici şi iscusinţe omeneşti. O căprioară paşte în voie în poiană. Tigrul care o vede din desişul pădurii nu o atacă direct; dă o dată sau de două ori târcoale poienii, îşi lasă urmele, miroasele, şi apoi îşi face deodată simţită prezenţa. Căprioara vrea să fugă într-o parte, dar dă peste urmele tigrului; încearcă în alte părţi, dar e la fel. Aleargă înnebunită în cercul în care e prinsă, şi cade istovită la pământ. Atunci tigrul se duce liniştit şi o mănâncă.

Hegel: Fiecare trebuie să meargă către moartea celuilalt, după cum fiecare îşi riscă propria lui viaţă; căci celălalt nu valorează pentru el mai mult decât el însuşi.

Noica: După Heidegger, fiinţa este ceea ce se dezvăluie, după gândirea românească implicită vorbirii, fiinţa e ceea ce se ascunde.]

Hegel: Conştiinţa vieţii, a existenţei-ei-în-fapt şi a acţiunii ei, este doar suferinţa în ce priveşte această existenţă şi acţiune.

Noica: Trăim într-o lume în care universalul e pedepsit – aceasta ştim de la tine încoace.

Hegel: Spiritul absolut intră în existenţă numai pe culmea în care cunoaşterea sa pură despre el însuşi este opoziţia şi interschimbarea cu el însuşi.

Noica: Dar ce cuvinte sunt acestea de care nu ne putem desprinde?

Regizorului (teatru radio?) Până la piesă, rolul Iago, plus alte song-uri such as the following ones. Cu permis de la Pasy de supra cf dodii.

în izlaz la casa Liţii / cuibul gol de compoziţii / morarul murmurându-şi moară / ne macină de ne omoară / lavanda poisentia / detenţia Luteţia / tăindu-ne garanţii / din răsăritul Franţei /    Universita di Trento / soru-meo adiacento /îmi pare parmen Carmen / prin larme de alarme-n

toarcem smirnei fumul / naosului cumul / asupra asprei presuri / din creştet ne împresuri / cauciucurile arse / catrinţele ne întoarse / nicidecum de bătrâneţe /   pe călcâie avion / în viaţă nea Ion / am de cântecul copăii / caii răii ia-i-i dă-i-i / iepele cu drag de răii / smulg biserici hărăbăii /  frate naţie de naţiu / cu bubatul lui Pancraţiu

 lotului tăcut nebasnic / nu armată nu kalasnic / neuitând în comparaţii / să martirizaţi şi fraţii / 

 ce nu răsare-n cer de / nor cetină tot verde / cu plata înainte / ai ziua către sfinte /  ne-om sobru muţi vădi / cortegiului de-a fi /  lăstuneţe hindu ne / karmă nefiindu-ne / pe acum mi-erai şerif / de cătuşe loja if /Nae şi cu aliaţii / voci de stinse caterinci / de numără pân' la cinci 

a compune imortele / din pământ cântat de iele /  triştii râsului nerâs / în Sahara beau cumâs / 

 infidelitate bâta / trenul pân' la Pojorâta / nici aliat nici aliaj / de am ajuns târziu în Raj / picuri creştet de cianuri / din Polizu în Panduri / am un teatru stau în cuşcă / de ani n-am mai dat o duşcă / 

hu pucioşilor pe pecii / înainte de toţi vecii / sub glotă dromaderii / deşertului tuilerii

mai mult să ies în ploaie / destinul mi se moaie / cât călăream pe Ţâncul / berbec ţigău şi încu-l /

în grădina gazdei surde / se exprimă Kant kurzi kurde / calci pe ape cu platfus / mai la munte de apus / nici John Donne rafaeliu / nici leat soru-mii soriu / din Rousseau confesii fim / de copii Ierusalim / hai o sută şcoala tower / să-l întriste Schopenhauer

tu cu Hegel el baptist / apoi Zosimei calist /  ce scandal cu Eva şarpe / raiului strună de harpe / ce serios nechează cal / sub spumele de râs cabal / dacă n-are Noica / Pacificul scoica / 

acţiunea carceră / creierii îi maceră / ne cerem la o goangă / pe actuala Gangă / să nu răsară raza /  nici apocatastaza / că şi tu reciti-vei / din Hegel Paraschivei 

 piesa după actul doi / de-o începe Noica noi / Nae şi cu aliaţii /  într-o mlaştină ce juni / pe arcadii de cajuni / în arest pe Gange Hegel / dakoiţii supraveghe-l / la rânduri nesfârşire şir / hindus de ce trăim empire / în colonii de iarbă pir / pe la Arghezi tibişir / aici ar fi de Wallace / cântând Maria Callas / cu Noica în mandala-s / traduşii de la Dallas

 

Adelina Fleva

După chimioterapie, este adevărat că trebuie să aștepți ani ca să te simți viu din nou....cu efecte secundare ale chimioterapiei și radiațiilor nu vei fi niciodată 100% sănătos pentru că sistemul tău imunitar este slab. Cu siguranță în cel mai greu moment al vieții îți dai seama cine sunt prietenii tăi adevărați sau oamenii pe care îi apreciezi cu adevărat. Din păcate, ca majoritatea prietenilor, prietenii de pe facebook te vor lăsa în mijlocul poveștii. Vor fi "similare" la această poveste, dar ei nu citesc mesajul tău când văd că e prea lung.
Mai mult de jumătate s-au oprit din citit. Unii dintre ei au intrat deja în următoarea postare prin revizuirea mesajelor. Am decis ca să postez această postare în sprijinul familiilor, prietenilor și rudelor oamenilor care au luptat cu această boală teribilă până la capăt...acum mă concentrez pe cei care petrec timp citind acest mesaj până la capăt...un mic test să văd cine citește și cine-l împarte fără să citească.
Cancerul este un inamic foarte agresiv și agresiv al trupurilor noastre. Chiar și după oprirea tratamentului, corpul rămâne deteriorat, chiar și pentru a repara daunele cauzate de tratament pentru a combate boala. E un proces foarte lung. Te rog, în onoarea unui membru al familiei sau a unui prieten care a murit de cancer sau continuă să lupte cu cancerul . Copiază și lipește acest mesaj ca mesaj pe Facebook. Cât de des am auzit pe alții spunând , "dacă ai nevoie de ceva nu ezita să mă suni , voi fi acolo să te ajut " ...pun pariu ca majoritatea oamenilor care au văzut această postare ( poate chiar până la final) o vor publica la Arată-ți sprijinul față de o familie/ prieten care se luptă cu cancerul . Copiază și lipește- dar nu distribui acest mesaj. Aș vrea să știu pe cine pot conta într-un minut și să-l citesc cu adevărat.
Când ai terminat scrie "gata" în_comentarii.🙏

Katya Kelaro

Pescuirea minunată

Când Iisus i-a privit pe pescari, ei coborau din corabie,,spălând mrejele” Luca 5,1-11. De obicei, se spală pânzele la sfârșitul muncii, ciobanii spală strecurătoarea în care a fost cașul pus la scurs, zidarii spală căldările cu care au uns cărămizile să se închege zidul, brutarii spală tăvile după ce au scos pâinea din cuptor. Pescarii nu prinseseră nimic și totuși spălau mrejele.
Când Iisus i-a privit, i-a găsit spălând mrejele cu care curățaseră marea, iar în adânc își spălau năvoadele sufletului. Erau în pragul unei schimbări, în așteptarea propriei cufundări, căci spălarea mrejelor sufletești avea să fie mai târziu spovedania, baia vindecării prin cuvânt, a coaserii rănilor prin destăinuire. Ei coborau din corabia veche, templul, și aveau să urce în corabia înnoită, purificată, aveau să fie ei înșiși pietrele de temelie ale corăbiei. Spălarea mrejelor- schimbarea unghiului de abordare a lumii, schimbarea sistemului de referință, a întrebărilor esențiale, a abordării. Iisus s-a apropiat de cei care așteptau o schimbare în viața lor și care se nevoiau în așteptarea ei.
A doua treaptă o constituie momentul în care Iisus a urcat în corabia lui Simon și l-a rugat să o depărteze puțin pentru a vorbi mulțimilor -și iată, amvonul. Petru, deși stătuse toată noaptea pe mare, priveghease în larg, el, care făcea parte din tagma Martei, alege partea ,,care nu se va lua” de la el, prin ascultarea învățăturii se așează la picioarele Domnului înaintea Mariei. Nu pleacă acasă la revărsatul zorilor, căci în ziua aceea zorii aveau să se reverse cu toată strălucirea în el, pornește din nou în larg, punându-și corabia, casa traiului zilnic, în mâinile lui Dumnezeu. Cu siguranță, Iisus n-a vorbit doar un ceas, ci poate până dincolo de amiază. Petru, cel care se întorsese din larg cu corabia goală, dar spălase mrejele pentru următoarea pescuire – semnul tainic al nădejdii, el pleacă cu Hristos iar de pe corabia lui, Iisus propovăduiește zorii altei vieți. El, din corabie ascultă, și în auzul lui pătrunde o lumină duioasă, puternică și împăciuitoare, o lumină familiară dar deasupra luminilor pe care le cunoștea, prin cuvântul Domnului, apa își schimbă încet culoarea în mintea lui Petru, gândirea lui veche, ancoră în învolburările vieții nu mai simte fundul, el din corabie ascultă și ascultând, se odihnește cugetând. Veghea lui din noapte primește pe stomacul gol Pâinea Evangheliei, Cuvântul lui Dumnezeu, se sfințește ascultând, îi sunt spălate de mrejele iubirii mesianice algele trecutului, eșecurile, încercările, iar el se lasă în mâinile Lui ca în mrejele de taină ale unui alt început.Petru nu-L zorește pe Iisus, nu-L bruschează, are răbdare, dând Învățăturii întâietatea. Ascultând, n-a mai simțit că n-a dormit, că n-a mâncat, e prins în mrejele transparente ale Fiului lui Dumnezeu. Dacă puternică a fost chemarea către mulțimi, de aproape Simon se simte pătruns de puterea Celui care-l chemase în larg, ascultându-L, i se supune, nu-L contrazice, nu-L iscodește, legănată de valurile cuvântului dumnezeiesc, ființa lui învățată cu asprimea mării, resimte contrastul dintre bezna în care a așteptat în larguri peștele cel mare, unde auzea doar vuietul și himericele chemări ale talazurilor carantanice, neantice, golul mărit de vecinătatea întunericului și rotirea apelor, iar acum, în lumina zilei tot în larg, acolo de unde auzise doar ecoul propriei voci, venea Cuvântul, soarele, învățătura, mângâierea.
Trudise cu speranța victoriei, făcuse ascultare plecând în larg mai întâi pentru a învăța el însuși ca mai apoi să învețe pe alții, spălase mrejele – își purificase legătura lui cu lumea, el, omul mării, realiza că omul din fața lui nu e un pescar, dar peștii îl ascultă așa cum vin hulubii la cel din mâna căruia primesc bucăți de pâine.
Cele două trepte lumești-răbdarea plină de nădejde și ascultarea se întregesc prin ultima-Petru pescuise pe întuneric, iar Iisus avea să-i învețe pescuirea pe lumină, când culesul fructelor mării e mai greu, căci peștele zărește pericolul prin fereastra cu lupă a apei, el pescuiește cu mreajă, nu cu undița, nu străpunge ca să îndurereze, ci înconjoară cu o plasă de lumină, benefică, plină de iubire, lăsând libertate fără rănire – așa duce Dumnezeu oamenii la țărm, la liman.
Petru, pescarul cu brațe noduroase și pentru care marea era un drum spre casă așa cum pentru beduini e cărăruia dintre dunele de nisip, spune ,,după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” celui ce ,,adunat-a ca într-un burduf apele mării, pus-a în vistierii adâncurile” după cum ne învață psalmii lui David, Psalmul 32. ,,Săracul acesta a strigat și Domnul l-a auzit pe el și din toate necazurile lui l-a izbăvit” Psalmul 33, iar Psalmul 33,8 ne șoptește ,,fericit bărbatul care nădăjduiește în El”. După cuvântul Tău voi arunca mrejele- puterea binecuvântării- erau aceleași mrejel dar ele plecau în adâncuri cu puterea Celui ce făcuse din mare cămara bunătăților Sale, vistierie în care solzii peștilor strălucesc ca monezile vii de argint, în care hergheliile cailor de mare și popoarele peștilor ascultă chemarea Celui care le-a creat, El, care a prefăcut apa în vin la nunta din Cana, putea porunci pietrelor din adâncuri să se ridice și să hrănească mulțimile ce-i așteptau la țărm, El, cu a Cărui putere Stânca s-a crăpat izvorând deșertului apă, adică Viață, El, Care a înmulțit pâinea și peștii dând flămânzilor hrană. Una este să ți se vorbească despre Dumnezeu și alta este să îți vorbească Dumnezeu Însuși despre împărăția cerurilor.
Petru avea familie, știa ce e greul, câmpul pe care-l ara cu forțe împuținate era marea.
Marea îi era soră, marea îi era mamă, marea îi era prilej de îndurerare, cu ea lupta smulgându-i hrană, îi știa tăria, o respecta, îi cunoștea anotimpurile, anii, îndărătnicia, îi știa plânsul, zbuciumul, marea îi era cetate. Când Petru curăță mrejele corăbiei, el e soldatul care curăță arma cu care stă de strajă păcii, e călugărul ce adaugă ulei în candelă și schimbă cărbunele și tămâia din cădelniță, e morarul care curăță de păianjeni pietrele cu care făinează grâul, ochiurile de plasmă, prapurul ferestrelor duhovnicești, curăță sita cu care va aduce la lumină hrana și va însănătoși adâncurile nespovedite ale mării și pustiurile neumblate ale sufletului.
Hristos a umplut corăbiile cu proviziile vieții veșnice, mirodeniile împărăției cerești, El a dat hrană celor din corabie și, mai ales, celor de la țărm care-i așteptau flămânzi. Nu spre îmbogățire, ci spre dăruire celor ce n-au. Dumnezeu întâi cercetează să vadă dacă și după multe încercări ne va găsi spălând cămașa sufletului și curățând năvoadele cugetului nostru de taină, ne trimite apoi Cuvântul laolaltă cu așteptarea, ne pune înainte auzul glăsuitor și văzător al celor de deasupra vederii, ne înalță gândul, nu ne hrănește de dragul lutului, ci de dragul duhului, ne duce în larg, la răscrucea apelor de unde corabia vieții urcă spre cer, navigând dinspre ape spre nori, acolo unde la orizont cerul primește iertare cu buze de lacrimi de pe pământ, acolo unde stelele sunt solzi, iar ochii peștilor se ascund după aripile de serafim ale valurilor, iar norii își clătesc fața în apa neîncepută și ziua și noaptea trec prin clepsidra unde soarele și luna sunt timp de aur și argint topit împreună în cununa Dumnezeului fără de ani, care a trecut prin timp, fiind dincolo de el.
Pentru Dumnezeu, peștii s-au jertfit spre hrană mult folositoare, iar Petru îl urmează pe Hristos care desfăcuse marea precum o pungă cu galbeni, generos oferită de fiul de împărat ceresc săracilor pământului, învățătorul în ochii Căruia se întâlneau pământul, cerul și apele.
În plasele de pești se aflau amestecate cu alge, inimi de martiri și coroanele împărățiilor lumii nisip devenit aur pentru o clipă și pulberi de nisip în vremuri, pești –hrana din pântecul mării, fântănile secate ale filosofiei, corăbii ce porniseră să cucerească lumea, corăbiile pustiului întoarse de la pieire, era acolo tezaurul văzut pus la masa neamurilor să vină la ospățul celor săraci, în care cel mai mare e cel care se jertfește cel mai mult, care nu oprește nimic pentru sine. In apa aceea, a fost nu o nadă a florilor, ci a sufletului, care crezându-se nemărginit în lipsa lui Dumnezeu, urla a pustiu și pornise de nenumărate ori în căutarea Lui, iar văzând acum cum marea stârpită înflorește sub ochii lor încercănați de nesomn și grei de frumusețea Cuvântului. Mreaja minții lor devenise fosforescentă, căci și creierul o strâns laolaltă de membranele ce-l învelesc precum țărmul împrejmuie lacurile, mările și oceanele. Creierul însuși fusese prins în mreaja învățăturii de la răsărit. Întâlniseră sensul. Acolo în larg unde pământul nu are drumuri lămurite, în fața cufărului descuiat al apei, temnicerul ei, pescarul, el însuși prizonier al înlargurilor avea să simtă eliberarea, Hristos nu înmulțise aurul, luxul, ci prelungise Viața.
Petru se conectase la o lumină ce nu mai aștepta răsăritul, era Ziua însăși. Cu adevărat, Petru n-a mai atins de atunci țărmul, el a fost piatra plutitoare devenită lemn crucificat după Crucea lui Hristos pe care s-a clădit corabia Bisericii, piatra transformată-n corabie care navighează prin vremuri, căci corabia lui fusese amvonul de unde Hristos vorbise lumii, pentru ca să nu fie înecată în potopul demonic al vremurilor și nici prinsă în mrejele iadului. Hristos care cunoștea firea naturii și a omului, a scos din matcă marea ca să scoată din matcă gândirea pământească, le-a arătat puterea milostivirii.
Acolo unde omul căuta din obișnuință, din îndărătnicie, din orbire, din faptul că nu mai avea unde să se ducă, Hristos a dezlegat limba mării și rodul ei. Milostivirea care copleșește totul a fost în acel moment, de aceea Petru a avut un moment sublim de pocăință, de înfiorare. Petru a văzut nu doar pești, ci poate mulțimea sufletelor celor pierduți, copleșiți de iad așteptând în larg mântuirea, căutând lumina. A avut un moment de îngrozire căci era mai mult decât pescuire, era răscumpărare, că în mreje se luptau viața cu neantul, foamea de veșnicie. Bogăția de pești din jurul corăbiei și în jur marea stearpă, secată de rod, cu căutări în van, însă fiecare om are o șansă la mântuire și libertate. Petru a înțeles că era dincolo de încercările vieții, în simplitatea lui știa că acum duce la țărm corăbii de pește și că va duce spre cer cascadă de corăbii cu suflete mai târziu.
Hristos i-a vorbit lui Petru cu argumentul suprem, în limba pe care o cunoștea cel mai bine, i-a dat răspunsul binecuvântării la întrebarea dacă există ceva mai profund decât marea: marea sufletului omenesc, că există un adânc al cunoașterii mai profund decât abisul apelor, că soarele dumnezeiesc al conștiinței e mai frumos decât răsăritul soarelui din cupa neagră a mării, și că există ceva mai presus de datorie: jertfa. Din milostenie și iubire. A dărui, nefiind dator, a bucura cu darul păcii viața, a deschide uși pecetluite și zapisul adâncurilor cu un cuvânt din ascultare față de cer, a cărui putere a făcut ca plasele pescarilor să fie nu strânsura prinsorii, ci o poartă de intrare în împărăția veșnică a sufletelor. Petru a fost zdruncinat, smuls din tot ce știa despre viață, reperele lumii lui se deznodaseră și ancora ruginită a inimi a prins a înmuguri în lumina iubirii Fiului lui Dumnezeu, s-a lăsat prins de bunăvoie și pescar binecuvântat s-a făcut, prelungire a mâinilor lui Hristos, lucrătoare în lume.

Octavian Soviany

Al casei noastre hâtru şobolan
Prin borta-ntunecată din ulucă
Numit în cartea mea Aemilian
Aleargă foarte vesel după-o nucă

O nucă-n care stau încovrigaţi
Ca-ntr-o cutie magică anume
Toţi iepurii de casă urecheaţi
Şi toţi pisoii neaduşi pe lume

Viţei de fum cu oasele subţiri
Asini de-o ireală transparenţă
Cocoşi melodioşi de tibişir
Bibani solzoşi reduşi la chintesenţă

Şi chiar şi noi - angelici concubini
Meniţi să-mpărăţim peste feude
Şi-n fiecare zi să odrăslim
Progenituri bezmetice şi ude

Noroc doar că isteţul şobolan
Cu coada lui suav încârligată
Oricât ar fi şiret şi pehlivan
N-o să ajungă nuca niciodată

*

Părea că pe-ale raiului păşuni
Acolo unde creşte iarba grasă
Asin Ferice vine în colţuni
La pajiştile sale de acasă
Şi clopoţelul aninat la gât
Legat cu panglici verzi şi cu zorzoane
Îi vindecă pe îngeri de urât
Chemându-i să se dea pe tobogane
Şi să se joace blând de-a v-aţi ascuns
Prin magazii cu iz plăpând de ceară
Sau să-şi strunească alezanul uns
Cu mir şi plămădit din azimioară
În timp ce sfinţi cu mitrele pe cap
Veniţi cu fierăstraie şi cu tesle
Vorbesc de Efraim şi de Moab
Şi priponesc asinul lângă iesle
Acolo unde trece prin văzduh
/Văzduh brăzdat de berze şi planoare/
O pasăre numită Sfântul Duh
Cu coada ei de foc strălucitoare
Părea că pe-ale raiului păşuni
Acolo unde creşte iarba grasă
Asin Ferice vine în colţuni
La pajiştile sale de acasă
Şi clopoţelul aninat la gât
Legat cu panglici verzi şi cu zorzoane
Îi vindecă pe îngeri de urât
Chemându-i să se dea pe tobogane
Şi să se joace blând de-a v-aţi ascuns
Prin magazii cu iz plăpând de ceară
Sau să-şi strunească alezanul uns
Cu mir şi plămădit din azimioară
În timp ce sfinţi cu mitrele pe cap
Veniţi cu fierăstraie şi cu tesle
Vorbesc de Efraim şi de Moab
Şi priponesc asinul lângă iesle
Acolo unde trece prin văzduh
/Văzduh brăzdat de berze şi planoare/
O pasăre numită Sfântul Duh
Cu coada ei de foc strălucitoare

‎

to

Simona Sigartău‎

Mă unduiesc frumos pe platformele mele de 10
și vă arăt ce sexy sunt
îmbrăcată mișto
cu replicile la mine mereu
deșteaptă ironică puternică
hai, clocotiți.
Adevărul e că murim triste,
în apartamente neachitate,
obosite privind spre copii care pleacă.
Singure
ca un ciorap fin cu portjartier, lăsat pe podea după ce am fost cele mai tari
singure ca pilula în folie,
în centru unui plastic prea mare,
inutil.
Singure când ne mor copiii în pântec
și ne ducem doliul în timp ce el tace.
Singure când amanții pleacă din patul nostru
spre apartamentele lor achitate
spre nevestele naive și obosite.
Adevărul e că murim singure
doborâte de datorii,
de fericiri scurte.
Murim singure, în mijlocul patului, sub un aer verzui de oboseală, un miros rânced de compromis
un zâmbet de orgasm sub care ascundem zeci de morți mii de bocete.
Murim singure pentru că iubim
Jumătăți de bărbați
care se bucura prin noi
numai când suntem libere fierbinți fericite.

Carmen Secere

[lanțul]

prin munți
pedalez
pe o bicicletă
galbenă

(nu căutați
semnificația
culorii
am rupt-o
dintr-un radical
de septembrie)

sunt tânără
încă

mi-am prins
părul
cu panglica
din mătase

bandaj
sigur
împotriva
destrămărilor

drumul
e liber

cânt
fals
un gospel

ecoul
se întoarce
împotriva
mea

în apuseni
plouă

viperele
așteaptă
sub stânci

mi-a căzut
lanțul

Mihaela Borzea

FUMEZ

Cobor să mi te caut în jungla de pe stradă,
Mi-e frig de-ntreaga lume pierdută-n ierni vădane,
Îmi sprijin întristarea, să nu cumva să cadă
Sub tălpile-nghețate ale atâtor Ane...

Ca o fantomă beată, îmbrățișez lumina
Și scap țigara arsă un sfert de veșnicie,
Înjur de toate cele și-mi suflu-n palme vina
De-a nu pătrunde focul ce-ți arde-n poezie

Tu încă zaci, pesemne, căci nu-ți zăresc suspinul
Pictat pe mâna stângă a cerșetoarei mute
Ce leagănă în poală secunda și destinul
Și lacrimile plânse de mame neștiute.

Nu ești în cafenele, în librării e noapte,
Mi-ai spus că-n cimitire arar te poartă pașii,
Nu ești nici în parfumul de Perseide coapte
Sub toamnele străine în care pier ostașii.

Fumez! Să nu te mire... fac asta cu măsură,
Mănânc tutun la cină și beau nectar din pipă,
Din fum adun iubire, din scrumieră, ură
Și rog eternitatea să-ntârzie o clipă!

Asfaltul nu te află, dar poate-o să se-ntâmple
Să te găsesc pe-o bancă, acoperit cu ceață
Privind în josul străzii cum vin să-ți mor pe tâmple,
Bolnavă de cerneală, de tine și de viață!

Cezar Cezar

Iubirea
bilingüe

mi-am închis iubirea într-un schit

aflat într-o poiană

în munte

am răstignit-o acolo cu sufletul meu cu tot

doar uneori mă duc în pelerinaj la ea

și bat în poarta grea de stejar

de fiecare dată îmi deschide un pusnic

unde-i ea iubirea mea

îl întreb

acolo sus unde și eu am năzuința s-o găsesc

m-am uitat spre cer

chiar de era zi am văzut o stea

ce mi-a zâmbit vesel

era ea iubirea ce am răstignit-o

se înălțase mai presus de lume

EL AMOR

cerré mí amor en una ermita

que se queda en un prado en montaña

he crucificado allí junto con mí alma

sólo alguna vez me voy andando a ella

y llamo a puerta fuerte de encina

cada vez me abre un eremita

donde esta mí amor lo pregunto

allá arriba donde y yo espero encontrarla

me miré hacia el cielo

aunque era en día vi una estrella

era ella el amor que crucifique

se ha alzado encima del mundo

 *

Iubirea
bilingüe

mi-am închis iubirea într-un schit

aflat într-o poiană

în munte

am răstignit-o acolo cu sufletul meu cu tot

doar uneori mă duc în pelerinaj la ea

și bat în poarta grea de stejar

de fiecare dată îmi deschide un pusnic

unde-i ea iubirea mea

îl întreb

acolo sus unde și eu am năzuința s-o găsesc

m-am uitat spre cer

chiar de era zi am văzut o stea

ce mi-a zâmbit vesel

era ea iubirea ce am răstignit-o

se înălțase mai presus de lume

EL AMOR

cerré mí amor en una ermita

que se queda en un prado en montaña

he crucificado allí junto con mí alma

sólo alguna vez me voy andando a ella

y llamo a puerta fuerte de encina

cada vez me abre un eremita

donde esta mí amor lo pregunto

allá arriba donde y yo espero encontrarla

me miré hacia el cielo

aunque era en día vi una estrella

era ella el amor que crucifique

se ha alzado encima del mundo

*

Îngerii mării

de Antonio Porpetta
(traducere din spaniolă Cezar C. Viziniuck)

Îngerii mării, când se lasă noaptea, trag ușor
înecații lor spre plaja prieteniei,
și aici le curăță corpurile de alge și meduze
și le piaptănă părul fruumos, îngrijit
pentru a nu părea atât de morți,
ca mamele lor când îi vor vedea,
să nu se gândească la moarte.
De fiecare dată așează peste săracele lor pleoape
doi sesterți de argint recuperați
din vre-o epavă din adâncuri
pentru a le șterge teama din ochi,
sau le pune în mâini melci și petale
să pară copii adormiți în timpul jocului lor.
Într-un final, cu ușoare mișcări,
foarte încet, le face aer,
apoi șterge de pe buzele lor
ultimul civânt
lăsându-le doar nume de femeie.
Aproape întotdeauna sunt schimbați cu-nalții heruvimi,
ce duc sufletele lor ci grijă,
deoarece marea a lăsat în ele
savoarea sării, zgârieturi,
brăzdări ale vântului, răni adânci
și cel mai important,
să vadă cum viața li se-ndepărtează, se scufundă
în vibrația tăcută a apei,
și cum odată cu viețile li s-au dus și amintirile,
și cu ele tot ce-au iubit
sau ar fii putut iubi, atunci, mare le-a fost durerea...
Cu misiunea-mplinită, îngerii-și iau zborul
către albele insule din vis,
înecații rămân singuri, răsfirați, poleiți cu nisipul auriu,
curați precum zeii, înfrânți, dar demni,
așteptând să se nască dimineața,
să-i acopere cu lumina ce niciodată nu va asfinți
precum frigul uitării.

ÁNGELES DEL MAR

Los ángeles del mar, cuando llega la noche,
arrastran suavemente a los ahogados hasta playas amigas,
y allí limpian sus cuerpos de algas y medusas
y peinan sus cabellos con esmero
para que no parezcan tan difuntos y sus madres, al verlos,
no piensen en la muerte.
A veces depositan sobre sus pobres párpados
dos sestercios de plata recogidos de algún pecio profundo
para borrar el miedo de sus ojos
y que el asombro vuelva a sus pupilas,
o ponen en sus manos caracolas y pétalos
como si fueran niños que dormidos quedaron en sus juegos.
Finalmente, con leves movimientos,
abanican sus rostros muy despacio
y ahuyentan de sus labios las últimas palabras
dejándoles tan sólo los nombres de mujer…
Casi siempre suplican a los altos querubes
que trasladen sus almas con cuidado,
porque el mar dejó en ellas salobres arañazos,
golpes de barlovento, heridas abisales,
y en el más largo instante
vieron como sus vidas se alejaban, se hundían,
en el temblor callado de las aguas,
y con sus vidas iba su memoria,
y en su memoria todo cuanto amaron
o pudieron amar, y su dolor fue grande…
Cumplida su misión, vuelan los ángeles
hacia las blancas ínsulas del sueño, y los ahogados quedan
solitarios y espléndidos en sus dorados túmulos de arena,
serenos como dioses, dignos en su derrota,
esperando que nazca la mañana,
que les cubra la luz, que jamás les alcance
el frío del olvido.

to

Vişan Dragoş‎

Schimbări matinale în Bărăgan toamna cândva
.
Mai am de umblat sunt călărețul Vlăsiei
mă apropii în galop de Târgul de Floci
la o răspântie văd doi țărani soț și soție pe capră
târând o tânără oacheșă după căruță
prin ploaie în timp ce ei șad ca boierii
au coviltir și scuipă din semințele de bostan
.
"Ce faceți voi cu fata această
o să răcească la plămâni
nu auziți cum tușește de zor" -
îi întreb eu ținând brusc
caii strâns de dârlogi
.
"Lasă-ne bre să o ducem lu' conu' Alecu Dăncilă
vătaful marelui logofăt Măgureanu
e muierea sa cu pirostrii luată-n biserică
i-a făcut vrăji s-o ia
tuturor li se pare că e tinerică
dar ea stă la curte de treizeci ani
și fuge-n fiecare vară cu câte-un argat sau cioban
se miră toți cum face
de nu rămâne vreodată la stână sau c-un pădurar
să scape toți de ea
că toamna-iarna se preschimbă
ba în viperă
ba în vulpe
ba în balaur
iar vara într-o
cățea"

Corina Dașoveanu

nu
frunze de arhanghel, sânge și nuci
în cruci de aripi alergi să aduci
patruzeci.

prin mâneci de timp, reci, tu întuneci
cu fier
fecioarele mele de aer,
lumite de-o zi cu cald de sidef
pe gherghef de viori,
le zbori fără sori
în ger relief...

nicicând nu fu
mai pururea toamnă de vii
și de vină ce condamnă
pe buza-mi din struguri, pe buza de-apus,
la frig și la dor descompus
toți corbii de nori care scapă
din traista de cer
și se-adapă
cu îngeri
și plângeri.

nu îmi fi,
nu mă zidi oglindă
în zi.
îți rămân pe mâini fâșii
de femeie -
miere murindă
din nuferi de dumnezee.

Streche Nicolae Florentin

Pe drum - The Cars

Cine-o să-ți mai spună că este prea târziu ?
Cine-o să-ți mai spună că lucrurile nu-s atât de mărețe ?
Nu poți merge mai departe, crezând că totul este bine !
Cine, în această seară, o sa te ducă acasă?

Cine-o să te ridice când vei cădea ?
Cine-o să-ți închidă, când vei suna ?
Cui îi va păsa ce vei visa ?
Cine-o să-ți astupe urechile, când vei urla ?

Nu poți merge mai departe, crezând ca totul e bine !
Cine, în această seară, o sa te ducă acasă ?

Cine te va calma, când vei tremura ?
Cine-o să-ți fie alături, când te vei prăbuși ?

Nu poți merge mai departe, crezând ca totul e bine !
Cine, în această seară, o sa te ducă acasă ?"

Lazăr Magu

planuri

cu ciori aruncă-n cer niște nebuni,
spunând că-și fac provizii de cărbuni.
iar când va fi, cândva, moartea să-i nască
să aibă-n cer cu ce să se-ncălzească.

visează ei un atelier de fierărie
să facă ivăre și chei pentru sicrie.
iar ușii cerului, blocată înspre noi
să-i pună, harnici, balamale noi.

dar deocamdată-i toamnă și e tină,
și ploaia umblă îmbrăcată-n pelerină.

Elena Popescu

ANOTIMPURI

E soare. Primăvară.
Zâmbeşti, prunc adormit.
Nu este prima oară
când eşti neştiutor, dar fericit.

Şi la lumina lunii
tu te trezeşti uimit
de frumuseţea lumii
ce ai descoperit.

Dar vara, vezi, soseşte
nici nu ştii când...
Puterea-ţi mereu creşte,
eşti vesel, surâzând.

Nimic nu-ţi pare greu.
Încerci apoi s-alegi,
înveţi, înveţi mereu,
cunoşti treptat noi legi.

E toamnă-acum.
Priveşti absent în jurul tău,
mergând pe-al vieţii drum.
Te-ntrebi: Cine sunt eu?

Această întrebare
ți-o pui neîncetat
și cât nu ştii răspunsul,
eşti veşnic frământat.

Şi iarna, iat-o, vine.
Vrei să te regăseşti...
Atent, priveşti în tine
să afli cine eşti.

Iar în tăcerea mută
aştepţi fără s-aştepţi...
Şi inima, tăcută
îţi spune că tu Eşti.

În liniştea curată,
când fără să fii, eşti
soarele se arată,
și-n tine îl priveşti....

Lora Levitchi

2 hrs · 

ALTRUISMUL NARCISELOR

Ghioceii und' s-au dus, vara nu-s iar toamna nu-s,
Iarna stau ascunşi sub brazdă, cu poruncă de mai sus,
Primăvara să-nflorească, în condei de-Albert Camus;
Pulsul vieţii dat de moarte, este- o vară aurită în al iernii fir de tors.

Unde-i purpura de brânduşe, care ţine iarnă-n uşă,
Tocul albelor poveşti, umple codrii cei regeşti,
Împăraţi şi-mpărătese dăruiesc din miracole pe-alese.
Fruntea ţi-o sărută, în joc verde de mirese,
Bucuria vieţii toată prinsă-n flori de meri domneşti,
Dau dulceaţa visteriilor ce abundă în giuvaeruri de Roesti.

Viorelele s-au dus, albăstrita inimă a pădurii-n primăvară
Cată şoapta verii ce-i captată-n al aurului grâu iubit de o secară,
Menestreii cei chipeşi ne încântă-n toată seara,
Cu versete franţuzite, suav pitite între florile de muşcate,
La fereastra mândrelor, ce-şi văd doru preţios ca şi sarea în bucate.

Unde-s naşii, toporaşii ce-au nuntit o primăvară,
Năluciţi de a verii parfum de tei, s-au pierdut în vălul ei,
Şi-au urmat cum e firesc, o ceată de prichindei,
Ce-au izit din Cozânzeana ce-a curtata de-un holtei,
Cu păr negru ca şi smoala şi cu zvâc la mustăcioară.
Lanurile grânelor cântă ruga pâinilor, împărţită la sprinţarii mititei.

Unde-s anemonele, ce ornat-au carele, încărcate cu prunci veseli,
Curge al dragostei nectar ce-a furată la ajun, râsete se-mpart pe-alese,
Pulberea de stele albe, te dezmiardă în parfum de şocate şi măceşe,
Pe al câmpurilor brâie din hume multicolore, mult sălbateci trandafiri,
Fac pâraiele să pară, că-s scaldate-n elixir ce te-mbie la amoruri din priviri.

Galbenul din coapte narcise, în spuma laptelui s-a-ntrupat,
In tumult de metamorfoze, glasul fluierului lui Cefise pe-ndelete-l ascultă,
În reflexia Styxului, faţa luminioasă fiul Liriopei-şi admiră,
S-a iubit mai mult pe el, căci spelndoarea tuberozelor nu l-a încântat.

Unde-s parfumurile florilor, ce amestecă simţurile îndrăgostiţilor,
Izvorâte din arheologice cetăţi deschid împărăţia minunilor,
Dalbe salbele de lauri la gâtul feciorilor, ce au fost crescuţi în altruism,
Fac de râs modă narcisiştilor, a apus o eră ce-a mustit în egoism.

Und' te-ai dus, tu, primăvară, cum facut-ai pod de vise pe o pojghiţă de ceară,
În oglinda sufletului, văd trofeele ce îmi sunt bătrâneţii, loiali camarazi,
I-au în mâna pulberea de flori, ca-ntr-o rugăciune-o strâng, amaru din ea să piară,
Spiritu-mi se zbate-n gol, dulce-i viaţa când trecut-ai de hotarul morţii-fiară.

Alexia Ema

ultimul ţipăt al pescärușului

atunci ne-am iubit pentru ultima oară
știu că făcusem bagajele
am privit încă o dată în cameră
să văd dacă nu cumva am uitat ceva
după care m-am băgat sub duș -
și ţipătul pescărușului s-a auzit
pentru prima oară

tu erai mai tăcut decât de obicei
nu știu ce dracu ţi se întâmplase
toată seara ai stat retras pe balcon
ascultând cum se repetă marea,

la un moment dat am venit lângă tine
și te-am întrebat de ce ești așa trist
ai bâiguit ceva despre niște amintiri -
la început n-am înţeles, vocea ta era acoperită
de zbuciumul valurilor

înainte să plecăm te-am dorit
aproape că-mi venea să te devorez ca o fiară sălbatică
atunci când simte sângele zvâcnind,

și nu știu cum naiba s-a făcut
că ţipătul pescărușului s-a auzit pentru a doua oară
ca și cum ar fi venit de undeva
din lăuntrul tău

suna atât de real încât
mi-am pus capul la tine pe piept
ca să-l ascult încă o dată
dar nu s-a auzit decât ceva
aidoma unei mări agitate,

atunci când te-am văzut intrând în valuri
aproape că am știut,

aproape am știut
că ţipătul pescărușului
se va auzi pentru a treia oară
și l-am văzut cum iese din tine
înălţându-se spre zenit,

și-apoi deodată s-a făcut liniște
de parcă inclusiv marea ar fi
amuţit,

cât să aud cu o precizie înspăimântătoare
ceea ce valurile au acoperit
în seara de dinainte de a fi făcut dragoste
pentru ultima oară,

și-am înţeles în sfârșit de ce îmi spuneai
că
te umpli de amintiri

Florentin Sorescu

Cristi Neacsu

14 hrs · 

Absolut, iubindu-ne plictisul-împreună

i) Introducere, sau despre plictisul prozaic.

El și ea.
De fapt, eu și tu, pe când nu ne prosteam de-a v-ați ascunselea, sentimentali.
Aproape clasică, o aproape dragoste (aproape perfectă!) ne vindeca tot amorul dintr-o aproape seară când o foarte aproape ploaie stătea la pândă gata să ne stingă aproape toate convulsiile post-erotice, contextuale, convexe, grena (un fel de reflux adulter la apogeul portocalei de noapte, ca fiică vitregă a unui cer văduvit de milostenie).
Și aproape toate tăcerile de după procesiunea trupurilor fără cuvinte, ele știau ritmul inimilor răsuflându-se din greu când cu ochii mei în ochii tăi ne adulmecam plictisul-împreună, sensurile nevorbelor, sățietatea lascivității, între mătăsurile plânse.
Ochii mei te iscodeau, te înconjurau prădător, întru comuniunea plictisului jinduit.
Cerșeau complimente inutile (finele atingeri pe umeri nu păreau să le nege istovul).
Aș fi fost încordat dacă n-am fi consumat acest istov, iubindu-ne plictisul-împreună, atâtea ore, ca niște canibali plasmatici contopindu-și delicat pasiunea monotoniilor cu personalitate bipolară, ca doi nebuni incurabili, da, da!
Aș fi fost încordat dacă n-aș fi fost atât de plictisibil-împreună.
Spre norocul meu, nici tu nu păreai încordată.
Erai la fel de plictisibilă, împreună.
Absolut.
…………………………………………………………………............
Ea și el.
De fapt, tu și eu, când în noi nu mai aveam loc unul de altul, sentimentali.
Mă transferasem ție, va să zică, încă din secunda energiilor cinetice interferându-se.
Erai un fel de eu, un alter ego jinduibil ; fără îndoială, un eu din viețile tale anterioare.
Poate că orgoliile mele masculine mă îndemnau să fiu atât de îngâmfat.
Sau, dimpotrivă, poate că simțurile nu mă înșelau.
Poate că tu erai un eu cu mult mai rafinat, și prin minte eu mi te închipuiam un alter ego estetic.. Să ne fie clar, sunt sincer, uite așa devenisei tu un alt eu, hălăduindu-mi imaginația plictisibilă în formele-ți filigrane, convulsive, convexe, contextuale..
Dar cum erai tu în acea secundă, cum erai tu, cea reală, plictisibilă-împreună?
Aproape crizanteme, sânii marmoreeni, aproape magente, de jur împrejurul rozelor, broboanele transpirațiilor nerușinate, absolut fascinante, ochilor mei.
Și toate nevorbele-ți, he, he, he.. nerușinatele, tăceau inepuizabil, încătușându-se întru plictisibilul eu prin serii de semnale tactile, convulsionale discret, abia perceptibile.
Aproape perfectele convulsii tactile, ele, foarte dovada plictisului-împreună, de fapt.
Lascivitatea de după impactul fizic te senzualizase sine die, iar acum îmi zambeai mie din tine, inexplicabilul fără cuvinte, într-o plictisibilă-reverie împreună, telurică.
În fond, după ce-am plâns mătăsurile n-am mai fost olimpieni, nu mai eram zei.
Ar părea paradoxal plictisul-împreună, dar el este absolut normal, la normali.
-Iubire, așa se plictisesc tandemicii pereche în intersecțiile cu giratorii sentimentale..
-Și uite, astfel am redevenit pământeni, întru Slavă Creației…

ii) Cuprinsul, sau despre plictisul liric.

Dragă, hai să ne jucăm,
eu îți spun te iubesc,
tu îmi spui te iubesc,
prin ușa închisă temporar, de la dormitor..
Iubite, hai să ne jucăm,
eu te-ntreb, cine ești,
tu îmi spui cine ești,
prin geamul martor, al ușii, ca la vorbitor.

Să-nchidem ușa mută,
o sa fie lună plină,
ploaia stă să ne asculte,
ce bine-ți stă invizibilă, după ușa cu stor..
Am închis ușa, e mută,
dar stele vor fi, lângă lună,
dar ploaia, va avea rouă..!?
Ce-mi place că vezi neclar, de după zavor!

Uite așa ne iubim noi plictisul-împreună în timpul liber,
fără el nici n-am fi foarte interesați de relație...
Mi-ai citit mesajul, și i-ai răspuns perfect egal, mon cher,
fără relație n-ar exista plictis, în nicio abitație.

Iubite, hai să ne jucăm,
eu îți spun că nu ești înalt,
tu îmi spui că nu merită,
și îi faci cu ochiul ușii, între noi, din amor..
Iubito, hai să ne jucăm,
eu îți spun, tot te prind,
tu-mi răspunzi la calende,
și-ți unduie prin ușa-amor trupul sicomor.

Ce-nchisă e ușa mută,
n-ai plătit factura la apă,
și vine mama pe aici,
mă simt prea invizibilă, dragă, dupa stor..
E închisă, sunt închise,
și factura, și tot storul,
mama nu vine mâine,
așa-i jocul plictisului-amor.. Un impostor.

Să-ți mai cumperi niște șosete din fire de bambus,
vai, dragă, ce fulgeră, să tragem cablurile din prize,
și, nu uita, mâine am o ședință de aiureală ad-hoc,
și, da, sper să nu mergi la finanțe săptămâna asta,
iubite, cățelul vecinei mușcă florile de pe palier
și, dacă n-ai bani de drum îți suport eu delegația,
dar farfuriile de ciorbă sunt inutile când n-ai ciorbă,
exact, exact, și nici ciorba nu-i utilă fără farfurii,
și, ce dacă e grindină, iubite, suntem la oraș,
și, ce dacă suntem la oraș, ce să facem cu grindina,
oricum tramvaiul 1 circulă foarte des, o să vii repede,
și, te aștept la mega image, luăm niște bere irlandeză,
și, dacă e meci, mă văd c-o prietenă.. bere neagră, iar..
refuz, protestez, hai să mergem la bulgari, iubire,
pai ce să facem acolo, în septembrie marea e rece,
pai uite așa, de nebuni, să ascultam valurile pe alge
și să ne iubim plictisul-împreună, ultra all inclusive,
extra-sezonier, pe banii ăia, pentru bere și facturi..

Ha-ha, o nebună ești, frumoaso cu trup de sicomor,
dacă deschizi ușa aia stupidă o să te sărut fără stor..
Ha-ha, ridic storul să îți ofer doar un gram de amor,
nebunule plictisindu-mă împreună, nu fi impostor...

Iubire, dar.. la bulgari, există palmieri plictisibili?
aclimatizați, știi... în plictis bio convertibili...
Stop-joc, deschid ușa..
(era nervoasă, păpușa..
se întâmplă când pui întrebări fără răspuns) ;
Și ce dacă n-au palmieri, nu te plictisesc de ajuns?

iii) Sfârșit, sau despre plictisul epilog.

Eu?
Ți-am zâmbit cam nătâng, mai mult hlizindu-mă deshidratat (ce altă replică să am).
Tu.. he, he, despre tine mi-e mult mai simplu, crede-mă!
Tu îi zâmbeai tandru nătângului siderat și toate gropițele din obrajii sidefii te luminau întru conexitatea spirituală izvorând din plictisul vorace, același binom de toate zilele, invadându-ne caleidoscopic după toate nopțile cu zurgălăi.
-Suntem absolut.
-Absolut nebuni.
Mă completasei într-o lehamite feminină, cu dreapta-ți alintându-mi chipul, cu stânga ducându-ți alene degetele dalbe spre ușa din termopan prin care briza nervoasă ne tot flutura perdeaua diafană, ca într-un joc al ielelor bune.
O lăsasem retrasă-n canaturi tocmai pentru ca tot vuietul îngeresc al valurilor să ne cuprindă în brațe circumvoluțiunile sufletelor neplictisibile împreună; prelungindu-și toate solfegiile pe plaja aurie, Marea ne învăluise deluxe în ultimele ore, all inclusive.
Ți-am urmărit indicațiile regizorale, azimutul degetelor fixând-o în zare..
-Ce albastră e.. și cum știe ea să ne încânte cu sunetele alea de cristal boem..
Apoi m-ai sărutat, confirmativ.
-Iubire, ai văzut că și bulgarii au palmieri plictisibili?
-Ha, ha.. ești incorigibilă!
Tu aveai dreptate în mod cert, hotelul ăla are vreo șapte palmieri într-o linie sinuoasă, un fel de șir indian, pe mica peluză de lângă Blue Bar. Printre ei degustasem Marea oglindindu-ne un pic din tot plictisul-împreună, aburind discret marginile de cristal ale paharelor cu wiskey ; și ni se diluaseră ireversibil toate fragmentele de ghețari, în coca-cola, dulceag, încet, dar sigur.
-Iubire..
-Nu, nu.. taci o secundă, please!
-Da!?
Și m-ai privit plictisibil uimită, fix așa, tolănită peste așternuturile scrobite, încă.
-Ascultă... Nu vrei tu să ajungem în absolut, iubindu-ne plictisul-împreună?
Și nu m-ai înțeles prea exact, ori, poate că emoțiile îți paralizau plictisul normal.
-Of, da, au și bulgarii palmieri.. Vrei să fii soția mea?
În locul tău a răspuns perdeaua diafană, fluturându-ne adierile convexe..
Și gropițele..
Mi-ai desenat în aer o inimioară, cu degetele tremurându-se-n geometria imaginară.
-Asta ziceam.. Plictisito.. Te aștept pe terasă, la un frappé!
Ți-am făcut cu ochiul și te-am lăsat să-ți consumi mai mult ca plictisul.
Absolutul, perplexitatea, visul...

corvin-cristian neacșu/
Absolut, iubindu-ne plictisul împreună/
chryssi ammos, 10-13 septembrie 2019
bucurești, 21-23 septembrie 2019