MIRCEA VULCĂNESCU
George Anca –
Robert Gabriel Ciobanu – Silviu Sergiu – Malvina Urșianu – Irina Petrescu –
Liliana Popa – Octavian Soviany - Ioana Negoiescu – Tic Petroșel – Magda Botez
– Serghei Esenin – Nicolae Grigore Mărășanu – Corina Dașoveanu – Floarea
Țuțuianu – Adrian Bucurescu – Madalena Dorina Suciu – Rentea Adrian – Lora
Levițchi – Cristi Neacșu – Radu Sergiu Serafim – Mircea Vulcănescu
George Anca
Roman-doctorat cu
naţionalisme interbelice
Cu lungul titlu Oglindirea întru
românism ca rânduială şi dumirire. Fragmentarium privind naţiunea ca
persoană istorică-diacronică şi aspectele naţionalismului mistic şi ale
misticii naţionalismului la gânditorii români din perioada interbelică, teza
de doctorat (susţinut recent), a lui Radu George Serafim – conducător
ştiinţific, acad. Alexandru Boboc -, se argumentează (pe câteva sute bune de
pagini, cartea nu este încă publicată) printr-o crestomaţie a gândirii
naţionaliste româneşti interbelice, subiectivizată romanesc pe două axe:
naţionalismul mistic şi mistica naţionalismului. Om de televiziune, autorul
scenarizează opere, mai puţin biografii – mai toate retezate de năvala
comunismului -, colează, între hobby epic şi viciu explicitar, extrase de
doctrină şi aforism. Unii vor prefera, evident, textele autorilor antologaţi,
chiar dacă nu odată aceştia din urmă sunt puşi în situaţia de a confirma
supoziţiile tezistului scriitor. Pe de altă parte, nici nu se găsesc altundeva
adunate împreună, măcar şi în această alegere şi motivare jurnalistică. Alţii
vor urmări oarecarele suspans al intrării în scenă a autorilor, ca o ieşire din
tabu: încotro îi va distribui regizorul, sub ce restricţii sau condescendenţe.
O subliminală reinterdicţie ar putea fi la lucru în vecinătatea
deconstrucţiilor dinspre globalizare. Invers, parierea pe românism şi suita de
concepte ready predemonizate ar friza sinuciderea doctorală. Sau, cine ştie?
Serafim, cum o spune la sfârşit, a
filmat, proiectat o viziune asupra renaşterii româneşti:
„Cineva spunea că istoria este noncurgere, nu-i aşa? Fiindcă Dumnezeu nu
are istorie, în timp ce oamenii au, atâta vreme cât libertatea şi răul le
conferă devenire socială. Şi atunci, cu care sau cu ce putem compara perioada
gândirii româneşti interbelice? Surprinzător – cu Renaşterea! În fond, spiritul
renascentist din primele secole ale celui de-al doilea mileniu nu relua în
principiu antichitatea romană, ci pe aceea elină, uneori reflectată prin
medierea bizantină, ca în cazul Veneţiei. Noi ce am renăscut prin pleiada
gânditorilor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea? Rânduiala? A cui, a cărei
civilizaţii? Celei de la Gumelniţa, de la Hamangia sau de la Sarmizegetusa? Şi
atunci care ar fi în esenţă concluzia ce se doreşte a fi desprinsă dintr-o
asemenea prezentare, care poate fi caracterizată şi ca formulă caleidoscopică
(quasiantologie, ţinând cont de citate) şi ca o încercare de aplicare a
hermeneuticii în ceea ce priveşte persoana?
Gânditorii
perioadei studiate fac parte, organic, din spiritualitatea românească şi prin
ei putem înţelege mai bine acei ani. Dacă vrem asta. Dacă nu, tot trebuie să
ni-i asimilăm, cum am mai spus, nu spre o părtinitoare reabilitare, nici spre
a-i continua, căci acest lucru nu este posibil, nemaiexistând condiţiile şi
nici măcar o altă generaţie a românismului sortit să se poziţioneze în funcţie
de rânduială şi dumirire.
Rânduiala noastră este cu totul alta. Despre dumirire,
nici nu îndrăznim să vorbim, deşi ea s-a dovedit (şi încă este şi azi) mai mult
decât necesară.” (p. 490, în versiunea „teză”, format A4)
Nu e uşor să
adânceşti pe cont propriu relaţia cu personajele, vremea cititului a trecut, e
cea a citatelor, eventual scoase din context (păstrarea, întoarcerea la, în
context îl obsedează pe autor). Cine s-a entuziasmat (re)întâlnind vârfuri de
gândire şi exprimare (totuşi interzise) va trece peste eventuala frustrare
resimţită din artificiozitatea oricărui doctorat, mai ales cu moda
jurnaliştilor – dar şi a artiştilor, politicienilor – doctori în filosofie,
după calapodul “Bologna”.
Nimic mai la îndemână decât a victimiza
o astfel de selecţie. Ori, dimpotrivă, de a o alinia unei nevoi realiste de
identitate, adevăr, panteon naţional. De aici şi virtualele (ne)şanse ale
primirii publice a complexei, curajoasei oferte, la urma urmei, cumva unică, o
tentativă de sistem.
Cuprins
Note şi comentarii: .................................................................................. 73
I. CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU - PERSOANĂ CU VOCAŢIA
ROMÂNISMULUI................................................................................. 147
Anexa 2 - Definiţii
de lucru.................................................................... 496
............................................................................................................. 497
„Numai „îngerii căzuţi” cunosc nostalgia paradisului şi silnicia existenţei istorice. În fond, îngerii căzuţi simbolizează duhul universal, care se găseşte într-o permanentă tensiune cu istoria, cu existenţa de aici şi de acum, cu particularul.” (Al. Constantinescu).
„Sufletul unui neam nu este o simplă totalizare de peticării
sufleteşti, ci este el însuşi o unitate care trăieşte de sine prin armonia
funcţiunilor sale, întocmai cum trăieşte şi sufletul fiecărui individ în parte.
Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletele românilor,
cari au trăit şi trăiesc; el îşi are firea sa proprie, pe care o putem explica
din sufletele românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia
dintre aceştia. El este fiecare dintre noi şi cu toate acestea este în afară de
noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata
istorică; el este chipul în care ne întrupăm pentru ochii altor neamuri.”
(Constantin Rădulescu-Motru)
„Războiul a adus în
sînul socialismului o afluenţă colosală de elemente şi forţe noi revoluţionare
pentru transformarea societăţii; iar pe de altă parte, a distrus bazele
obiective pentru această transformare. Să organizezi în mod socialist foamea şi
sărăcia lucie?
Iată,
în adevăr, marea aberaţie pe care o voiesc socialiştii noştri. Ei vor să
organizeze în mod socialist foametea şi sărăcia lucie...
Nici un
popor nu-şi varsă sîngle pentru a confirma prevederea ştiinţifică a unui mare
savant, dar mai toate popoarele sunt gata să-şi verse sîngele pentru a-şi
satisface instinctul lor de dominaţie sau pentru a răzbuna o insultă. Logica
războiului e, prin urmare, cu totul diferită de cea raţională a ştiinţei.
Reflexiunile acestea ne vin astăzi în minte, cînd
auzim în presă calificîndu-se de „făuritori ai idealului naţional” oameni
politici care în definitiv nu au fost decît tălmăcitorii, în anumite
împrejurări, ai inimii şi ai aspiraţiilor noastre, cu un cuvînt, ai
instinctului nostru războinic de neam – singurul şi autenticul „făuritor al
idealului naţional”. (Nae Ionescu)
„
Tăietura ce există între „prezenţă” şi „neprezenţă” nu afectează pentru român
„esenţa lumii”. Întreaga desfăşurare calitativă a lumii este independentă de
tăietura dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Întreaga „petrecere” a
lucrurilor se desfăşoară simultan pe planul de aici şi pe planul viciniciei.”
(Mircea Vulcănescu)
„ Intelectul uman, în stare de autoconstruire,
mai înainte de a opera pe temeiul principiilor logice – operează paradoxal, cu
tururi de forţă, pe bază de licenţe pe care nu ştim cine i le-a acordat. Toate
aceste licenţe sînt logiceşte impermeabile. Totalitatea lor constituie un fel
de coeficient „permanent” al cunoaşterii în genere. Coeficientul acesta trebuie
acceptat aşa cum e.” (Lucian Blaga)
„Radiosul
univers al românului şi lumea perfectă a concepţiei sale e neîndurată. Acesta
este sensul întreg, singurul sens al pesimismului eminescian. Eminescu adoră
lumea, o contemplă cu nesaţiu, se îmbată – ca în versurile „Rugăciunii unui
dac” – din fântânile splendorilor ei, dar el se ştie a fi sortit durerii. Aşa
se explică acel sentiment „dureros de dulce” al existenţei şi tot ce în
versurile sale este explozie de durere şi imn de bucurie laolaltă. El împingea
pesimismul său – dacă acesta este pesimism – până acolo unde-l împing românii.
Cărţile lui Schopenhauer nu i-au dat nici măcar conştiinţa lui. Ea e vie de
secole în poporul românesc. Românul spune: „Fac umbră pământului”. Am pus
odinioară acest cuvânt în legătură cu credinţele Thraciei: existenţa aruncă o
pată pe corpul luminos al lumii, viaţa e o vină, un păcat. Mărturia lui
Herodot, care însemnase această credinţă a Thraciei, e confirmată deplin de
poporul românesc.
„Umbră
pământului”, sentimentul acesta de supremă amărăciune, de singurătate şi de
inutilitate supremă, străbate poezia eminesciană. Sunt momentele celei mai mari
depresiuni.
Ele nu exclud – dimpotrivă – conştiinţa infinitei
frumuseţi a lumii. Ele rostesc setea desprinderii de contingenţial, setea evaziunii,
a extazului. Ele invocă moartea – ca prag al bucuriei, al acelei regiuni în
care se deschid perspectivele frumuseţii supreme, putinţa participării la viaţa
frenetică a totului – comunicaţia eternă, cuminecătura elementelor.” (Dan
Botta)
„Nu către o „filosofie românească” pot
şi trebuie să se îndrepte străduinţele noastre, ci către o „gândire proprie”,
către putinţa de cugetare şi cercetare filosofică a lucrurilor prin propria
noastră putere, aceasta fiind singura cale pe care gânditorii români se pot
ridica la înţelegeri filosofice ale lumii şi vieţii sau, cum se mai spune, la
sisteme de filosofie, cari, prin însuşi faptul că sunt cu adevărat „ale lor”,
ca rod al propriilor sforţări, vor fi, prin aceasta numai, şi româneşti...”
(Dumitru Cristian Amzăr)
„Concepţia despre viaţă şi fiinţă a unei
lumi este cu adevărat a unei „lumi”. Trebuie să cauţi în vastitatea cîte unei
lumi înţelesurile ei intime; iar dacă ni s-ar imputa că, deocamdată cel puţin,
n-am căutat nici noi concepţia despre fiinţă a lumii româneşti decît în limbă
şi în unele forme de vorbire specifice ei, am răspunde: o limbă exprimă totuşi
vastitatea unei comunităţi. Chiar restrîngîndu-ne la ceea ce am obţinut pînă
acum, vom putea spune că, în chip neaşteptat, poate, concepţia despre fiinţă a
lumii româneşti este nespus mai puţin simplificată decît a ontologiilor culte
tradiţionale, ca şi moderne, şi poate de aceea accepţia ei ar merita să fie
reţinută filosofic sau prefilosofic.
În
înfăţişarea de pînă acum, ideea de fiinţă se dovedea efectiv mai complexă şi
poate, în sens bun, mai intricată decît în viziunile teoretice tradiţionale. De
ce ar fi monolitică fiinţa? Ceva din gîndul lui Chesarie Rîmniceanul, marele
cărturar de la finele veacului al XVIII-lea şi excepţionalul scriitor de limbă
românească (din ceasul matur al limbii noastre, de mai înainte ca ea să intre
în contact cu limbile moderne şi înrudite), apare despre prefiinţă şi fiinţă
atunci cînd el spune, în termenii săi şi ai timpului: „Pronia dumnezeiască alergînd
cu umblet fără de sunet, cu glăsuire fără de auzire, zice... unuia să se
ascunză, altuia să se ivească.” Dar aşa face, poate, fiinţa, cum am văzut-o în
modulaţiile ei: într-un loc este ascunsă, într-altul, gata să se ivească, iar
alteori este pe deplin ivită...
În vorbirea
românească există o întreagă operă de modulare a fiinţei... Fiinţa, în
formularea ei ca verb (a fi), se poate dedubla, se întoarce asupra ei şi se
combină cu ea însăşi. Făcînd aşa, ea diversifică şi îmbogăţeşte ideea de
fiinţă...
Experienţa
limbii noastre ar putea da o pagină încă mai interesantă. Există, fireşte, o
percepere a realităţii, totale ori parţiale, pe care înţelegem s-o clasificăm
prin „este”. Şi mai există, în afara realităţii posibile ori necesare – un fel de
iminenţă de real („este să fie”), o tentativă în real („era să fie”),
neîmpliniri în real („n-a fost să fie”), absolutizări în real („a fost să
fie”), sau relativizări în el. Ce regiuni ale fiinţei descriu ele? Şi nu cumva
este vorba de zone la fel de însemnate ca acelea pe care le explorăm în chip
obişnuit prin „este”?
Că în felul acesta nu vorbim despre fiinţa cea mare a
lumii, ci de fiinţa lucrurilor şi a stărilor în parte, este pînă la un punct
adevărat. Dar s-ar putea ca şi pe linia aceasta sugestiile limbii noastre să
aibă un caracter de modernitate, trimiţându-ne nu la fiinţă, ci la cîmpuri de
fiinţă, aşa cum în viziunea ştiinţifică modernă nu mai este vorba de spaţiu, ci
de cîmpuri spaţiale. Cînd totuşi ne întrebăm: ce rămâne pentru fiinţa cea mare
a lumii?, vom răspunde că limba noastră nu a fost străină nici de o asemenea
problemă. Dacă ea n-a răspuns nici de astă dată cu un „este” plin, e pentru că
pregătea un alt răspuns, mai raţional: a fost să fie; şi, cum vom vedea la
capăt, a devenit întru ceea ce era.” (Constantin Noica)
„Trecutul – zice-se – nu-l pot schimba nici
zeii, el rămânând în veşnicie la fel, rămânând aşa cum a fost...
Trebuie să ne imaginăm omul ca făcând parte din capul
locului dintr-o familie şi dintr-o comunitate: născându-se, el avea părinţi
care aveau şi ei părinţi şi neamuri de tot soiul, de fapt, un adevărat arbore
genealogic care ne permite să vorbim despre o comunitate solidară prin lupta de
conservare faţă de primejdiile naturale sau sociale (în speţă, conflictul cu
alte familii şi clanuri). Există, aşadar, de la bun început, un şir de
generaţii contemporane (bunici, părinţi copii) care aduce conştiinţa înscrierii
în temporal (ceea ce nu înseamnă neapărat în Timp), cum tot aşa există o
ierarhizare naturală datorită învăţăturii (copiii sunt „supuşi” părinţilor
fiindcă trebuie să „înveţe”) şi datorită experienţei celor mai vărstnici.
Experienţa plus învăţarea înseamnă „tradiţia”. Tradiţia nu este istorie, ba
chiar, în măsura în care ea se întemeiază pe păstrare şi pe neschimbare
(transmiterea către descendenţi a unor cunoştinţe acumulate), ea este chiar
contrară istoriei, deşi, până la urmă, ea posedă un element esenţial al
acesteia, şi anume păstrarea însăşi. A „păstra” ceva nu înseamnă doar a vrea ca
acel ceva să fie permanent sau măcar să fie în continuare valabil, ci în mod
primordial înseamnă a-l păstra independent de valabilitatea actuală.”
(Alexandru Dragomir)
„Demonul se adresează, în primul plan,
inteligenţei oamenilor. Aşa a făcut chiar cu întâia pereche de oameni. De
aceea, demonul are un rol în istoria dezvoltării inteligenţei. Dar tocmai de
aceea inteligenţa e cea mai mare aventură a omului. Dumnezeu i-a dat-o, însă
demonul a căutat imediat să pună stăpânire pe ea şi să-i dea o direcţie nefastă,
pervertind-o.
Înţelept se cheamă tocmai omul care reuşeşte
să-şi întrebuinţeze inteligenţa în raport de autonomie faţă de demon.
Iar sfânt e acela care o
subordonează lui Dumnezeu. Sfântul reface legătura originară dintre efect şi
cauză, dintre obiect şi creatorul lui, dintre om şi divinitate. Adică sfânt e
omul purificat după ce a trecut prin istorie. Sfinţii sunt anticipări mai mult
sau mai puţin realizate ale omului din paradisul final.
Înţeleptul se bizuie mai mult pe el, sfântul se bizuie
în primul rând pe Dumnezeu. Înţelepciunea e un echilibru uman. Sfinţenia e
înţelepciunea care s-a supus divinităţii. În ambele cazuri, inteligenţa scapă
de blestem, dar pe portative diferite.” (Vasile Băncilă)
„Nu este vorba doar de simple presupuneri sau
reflexii teologice; aceasta este părerea şi sentimentul împărtăşit de mulţi
dintre „civilizaţii” noştri, care înclină să considere şi astăzi Biserica drept
un duşman al lumii, aşa cum o considerau cei care, cu multe veacuri în urmă, îi
calificau pe creştini: „Genus hominum superstitionis novae ac maleficae”
(Suetoniu, Vita Neronis, 16), acuzaţi de ură împotriva neamului omenesc: „odio
humani generis convincti” (Tacit, Anale XV, 44). Sunt şi alţii care, din
diverse motive, cred că Biserica nu are nimic de câştigat dintr-o alianţă cu
cultura acestei lumi, ci că trebuie să se îndepărteze de aceasta, spre binele
său. Sunt, însă mulţi consideră că, dimpotrivă, Biserica şi cultura se pot
înţelege şi pot colabora, astfel spus, că Biserica poate şi trebuie să se ocupe
de cultură”. (Teodor M. Popescu)
„Mimetismul
e o soluţie de continuitate în dezvoltarea normală a culturii naţionale. Nici o
cultură naţională însă nu poate creşte parazitar pe trupul altei culturi... O
cultură înfiptă adânc în autohtonismul etnic şi absorbind în plăsmuirile ei
lumina spirituală a ortodoxiei are singură de partea ei garanţia unui stil
propriu” (Nichifor Crainic)
„Fiul
lui Dumnezeu se „înomeneşte” în mod real, ca să „îndumnezeiască” pe om, fapt ce
se va desăvârşi în viaţa viitoare, dar care e pregătit în cursul vieţii
istorice. Istoria are, contrar origenismului, un rest pozitiv. Omul creşte în
ea spre îndumnezeire. Ea nu e o temniţă de care omul se sileşte să scape, după
ce a fost amăgit să vină în ea, plictisit de o existenţă anterioară. Fiul lui
Dumnezeu gândeşte pe om din veci, îl creează în timp, ca să-l ducă, în cursul
lui, spre o veşnică şi fericită odihnă în El. Dumnezeu hotărăşte să-i aducă pe
oameni la existenţă, pentru că are un Fiu şi vrea să-şi extindă iubirea de Tată
şi la alţi fii. De aceea, la existenţa prin Fiul Său, dar nu prin naştere, din
sine, pentru a nu relativiza iubirea faţă de El şi a nu se arăta supus unei
legi în toate, ci prin creare.” (Dumitru Stăniloae)
„Comunismul, violentând instinctul de proprietate
al naturii umane, fără a-l depăşi sau sublima, realizează o caricatură
diabolică a vieţii monahale (pe plan social, se-nţelege), adâncind suferinţa
umană fără perspectiva unei salvări transfiguratoare. El creşte sub cerul de
păcură al lui Antihrist”. (Nicolae Mladin)
Robert Gabriel Ciobanu
Atacul
lui Madalin Hodor la
adresa lui Theodor
Paleologu este ticălos și descalificant. În mod normal,
întreaga comunitate academică ar fi trebuit să reacționeze prompt și să
condamne fără menajamente afirmațiile lui Hodor. Pentru cine nu știe, Hodor îl
acuză într-o postare pe Paleologu de nazism pentru că și-a scris teza de
doctorat despre Carl Schmitt.
Nu despre candidatul la președenție
Theodor Paleologu este vorba, ci despre libertatea academică. Despre libertatea
gândirii și a cuvântului. Despre felul în care un cercetător, un istoric, deci
un om de carte, deturnează un subiect atât de sensibil în scopuri politice, cu
consecințe enorme pe termen lung. Dacă cineva din presă ar fi scris așa ceva,
rămânea o problemă, dar nu la fel de mare. De-a lungul timpului s-au întâlnit -
și continuă să se întâlnească - destui mojici isterici, plătiți să muște la
comandă. Însă Hodor este cercetător la CNSAS, familiarizat cu procesele și
tehnicile sovietice. Când o acuzație abjectă de felul acesta vine de la un
istoric care profesează în cercetare, libertatea academică a tuturora este pusă
în pericol.
Repet:
nu candidatul Paleologu este important aici, ci pericolul la care este supusă
cercetarea din cauza unor afirmații iresponsabile de felul acesta. Nu există
subiecte tabu în cercetare; nu scrii un articol științific sau o teză de
licență sau de doctorat pentru a demonstra că cutare sau cutare autor a fost un
mare gânditor. Scrii pentru a testa o ipoteză sau mai multe. Dacă atunci când
auzi numele Schmitt, mintea ta se gândește la nazism, înseamnă că ești un
ignorant. Dar faptul că ești un ignorant te privește numai pe tine. Afirmațiile
slobode și judecățile ticăloase afectează întreaga comunitate academică. De
aceea, din punctul meu de vedere, Universitatea românească trebuie să condamne
orice text de acest fel, care provine de la un om angajat în cercetare.
Silviu Sergiu
Absolut
minunat. De vreo câteva zile, Mădălin Hodor- pe care-l apreciez pentru
activitatea din CNSAS, dar îi contest activismul userist deșănțat, alimentat
probabil de speranța ca va fi susținut în viitor pentru un loc în Colegiul
CNSAS- se războiește cu Theodor Paleologu. Ba că Udrea, ba că Băsescu, știți
poezia.
Astăzi, pentru că a epuizat subiectele
facile, dl. Hodor s-a gândit să-l atace pe Paleologu la lucrarea de doctorat.
Lucrare dedicată lui Carl Schmitt.
Ce face dl. Hodor? Găsește pe
Wikipedia un citat antisemit al lui Carl Schmitt elogios la adresa lui Hitler.
Acum,
că dl. Hodor a aflat, fie și de pe Wikipedia, că Schmitt a fost antisemit, este
un lucru salutar. Putea să nu afle. Viața lui nu s-ar fi schimbat în mod
semnificativ. La următoarea căutare pe Wikipedia s-ar putea să afle ce a
reprezentat Carl Schmitt pentru filosofia politică, teoria dreptului
constituțional și filosofia dreptului.
Și,
din search în search, s-ar putea să descopere și că Martin Heidegger, a fost,
ce să vezi, antisemit.
Sancta
simplicitas!
Malvina Urşianu – Irina Petrescu: Faţă în faţă
de Eva Sîrbu, convorbire consemnată
Irina Petrescu:
Trebuie să vă spun de la bun început: eu sunt perfect de acord cu ideea
potrivit căreia filmul aparţine regizorului. Şi sunt primul om din echipă gata
să-i accepte cu plăcere supremaţia...
Malvina Urşianu: Cred că nu este vorba de o supremaţie, ci de o răspundere. Faptul că filmul aparţine regizorului — este arta lui, aşa cum teatrul este arta actorului nu dă regizorului mai multe drepturi ci mai multe obligaţii. Nici nu văd cum ar putea fi altfel, în momentul în care acceptăm că filmul este o artă de sinteză şi că sarcina de a realiza această sinteză îi revine, în mod firesc, regizorului. Pe scenă, cu sau fără o regie nemaipomenită, actorul îşi poate demonstra talentul interpretativ. În film, acest lucru nu e cu putinţă, decât în cazul în care sinteza artistică este perfect realizată.
Irina Petrescu: Eu cred că şi teatrul a ajuns acum într-un moment în care regizorul are de spus cuvântul principal asupra spectacolului.
Malvina Urşianu: Dar nu este obligatoriu să-l spună. Un text excepţional, susţinut de un actor de mare talent, ne poate scuti de nişte formule de spectacol care câteodată devin truvaiste.
Irina Petrescu: Demult voiam să vă întreb: cum se face că în filmele dumneavoastră sunt distribuiţi întotdeauna cei mai buni actori de teatru?
Malvina Urşianu: În toate filmele româneşti joacă cei mai buni actori de teatru. Pentru mine de altfel nici nu există actori de teatru şi actori de film. A forma o galerie de actori numai de film este o chestiune de ordin economico–organizatoric. Dar ca talent, actorul bun de teatru este şi un bun actor de film şi invers, în rest nu există decât actori bine distribuiţi şi actori prost distribuiţi.
Irina Petrescu: ...bine sau prost îndrumaţi, de asemenea...
Malvina Urşianu: ...şi există actori puşi în valoare printr-o artă regizorală bine stăpânită şi alţii nepuşi în valoare sau chiar deserviţi total de decupaj sau de punere în
Malvina Urşianu: Cred că nu este vorba de o supremaţie, ci de o răspundere. Faptul că filmul aparţine regizorului — este arta lui, aşa cum teatrul este arta actorului nu dă regizorului mai multe drepturi ci mai multe obligaţii. Nici nu văd cum ar putea fi altfel, în momentul în care acceptăm că filmul este o artă de sinteză şi că sarcina de a realiza această sinteză îi revine, în mod firesc, regizorului. Pe scenă, cu sau fără o regie nemaipomenită, actorul îşi poate demonstra talentul interpretativ. În film, acest lucru nu e cu putinţă, decât în cazul în care sinteza artistică este perfect realizată.
Irina Petrescu: Eu cred că şi teatrul a ajuns acum într-un moment în care regizorul are de spus cuvântul principal asupra spectacolului.
Malvina Urşianu: Dar nu este obligatoriu să-l spună. Un text excepţional, susţinut de un actor de mare talent, ne poate scuti de nişte formule de spectacol care câteodată devin truvaiste.
Irina Petrescu: Demult voiam să vă întreb: cum se face că în filmele dumneavoastră sunt distribuiţi întotdeauna cei mai buni actori de teatru?
Malvina Urşianu: În toate filmele româneşti joacă cei mai buni actori de teatru. Pentru mine de altfel nici nu există actori de teatru şi actori de film. A forma o galerie de actori numai de film este o chestiune de ordin economico–organizatoric. Dar ca talent, actorul bun de teatru este şi un bun actor de film şi invers, în rest nu există decât actori bine distribuiţi şi actori prost distribuiţi.
Irina Petrescu: ...bine sau prost îndrumaţi, de asemenea...
Malvina Urşianu: ...şi există actori puşi în valoare printr-o artă regizorală bine stăpânită şi alţii nepuşi în valoare sau chiar deserviţi total de decupaj sau de punere în
cadru.
Întotdeauna mă gândesc la Bette Davis pe care am văzut-o cu toţii la televizor
în acel program de o iarnă şi care putea într-o săptămână să fie perfectă şi în
săptămâna următoare, sub orice nivel. Şi aceasta, în filme făcute în acelaşi
an, deci nu se putea spune că între timp a pierdut meseria. Sau talentul. Pur
şi simplu încăpuse pe alte mâini. Şi Bette Davis este una dintre cele mai mari
actriţe ale ecranului, o perfectă tehniciană a jocului, care nici nu avea atâta
nevoie să fie condusă, ci doar pusă în valoare. De aceea cred că actorul
care-şi alege mai cu grijă regizorul decât scenariul procedează foarte bine.
Irina Petrescu: Dar eu găsesc acest lucru de primă importanţă! Şi cred că el se realizează pe baza unei comunităţi de idei, a unui fluid, care circulă de la actor spre regizor şi invers. Probabil că este vorba şi de încredere şi de cunoaşterea acelor mâini cărora li te încredinţezi. Dar s-ar putea ca în această relaţie regizor – actor, să funcţioneze şi un fel de cântar care hotărăşte cărei personalităţi îi revine greutatea în balanţă. Este regizorul acea personalitate, şi atunci chiar foarte mari personalităţi actoriceşti trebuie să i se supună — sau regizorul recunoaşte că nu e atât de puternic şi se încredinţează personalităţii actorului. Asta se întâmplă mai ales cu regizorii foarte tineri care, neavând încă forţa meseriei lor, simt nevoia să se sprijine pe actori. Şi atunci îşi alcătuiesc o distribuţie foarte bună — ceea ce deja este un act regizoral important — pe care mizează «ab initio».
Malvina Urşianu: Poate că este omeneşte să procedezi aşa cum spuneţi, dar în acelaşi timp mi se pare o infirmitate şi o formă de egoism din partea unui regizor. Mă pot sprijini pe actor numai în cazul în care îi ofer ceva...
Irina Petrescu: O partitură!
Malvina Urşianu: Asta e foarte puţin. Trebuie să-i dai actorului asigurarea că-l integrezi din plin sintezei artistice, că-l iei părtaş la realizarea ei. Eu văd în actor un partener lucid şi inteligent, nu o cârjă. Pentru că în filmul modern actorul a devenit descifratorul unor foarte profunde sensuri umane. El forează la alte adâncimi. Nici n-aş spune că înainte — cu excepţia, poate, a filmului mut — a mai forat la o asemenea adâncime. El făcea o muncă de suprafaţă, era un fel de recuzită vie, de obicei foarte agreabilă. Să fii actriţă între anii '30—'40 (timp în care filmul era pur epic) era egal cu a fi «Miss Monde». Nu talent sau cine ştie ce performanţe de interpretare «se cereau» actorului, ci frumuseţe. Cu puţine excepţii, printre care se numără şi Bette Davis. Într-un fel, aceea a fost şi perioada de dominaţie a actorului în film, dar o dominaţie înţeleasă în sensul strălucirii şi nu al profunzimii sale. Şi dominaţia aceea a fost posibilă şi pentru că stilurile regizorale — din nou cu câteva excepţii — aproape că nu existau. Abia după război, şi după pătrunderea cinematografului în zonele literaturii serioase, au apărut marile probleme şi, implicit, marile roluri pentru actori. Este adevărat că în această situaţie actorul a devenit vioara a doua, în schimb a câştigat dreptul la nişte partituri la care nici nu putea nădăjdui înainte, iar profesia lui a câştigat în demnitate.
lrina Petrescu: Problema se pune dacă el acceptă, şi cum acceptă această situaţie de vioara a doua...
Malvina Urşianu: Nu văd de ce n-ar accepta-o. După mine, vechea lui condiţie — şi mă refer în special la actriţe — de «frumoasa lumii», care se arăta în blănuri, pe ecran, în timp ce în stal, femeile suspinau iar bărbaţii se îndrăgosteau, îI plasa
Irina Petrescu: Dar eu găsesc acest lucru de primă importanţă! Şi cred că el se realizează pe baza unei comunităţi de idei, a unui fluid, care circulă de la actor spre regizor şi invers. Probabil că este vorba şi de încredere şi de cunoaşterea acelor mâini cărora li te încredinţezi. Dar s-ar putea ca în această relaţie regizor – actor, să funcţioneze şi un fel de cântar care hotărăşte cărei personalităţi îi revine greutatea în balanţă. Este regizorul acea personalitate, şi atunci chiar foarte mari personalităţi actoriceşti trebuie să i se supună — sau regizorul recunoaşte că nu e atât de puternic şi se încredinţează personalităţii actorului. Asta se întâmplă mai ales cu regizorii foarte tineri care, neavând încă forţa meseriei lor, simt nevoia să se sprijine pe actori. Şi atunci îşi alcătuiesc o distribuţie foarte bună — ceea ce deja este un act regizoral important — pe care mizează «ab initio».
Malvina Urşianu: Poate că este omeneşte să procedezi aşa cum spuneţi, dar în acelaşi timp mi se pare o infirmitate şi o formă de egoism din partea unui regizor. Mă pot sprijini pe actor numai în cazul în care îi ofer ceva...
Irina Petrescu: O partitură!
Malvina Urşianu: Asta e foarte puţin. Trebuie să-i dai actorului asigurarea că-l integrezi din plin sintezei artistice, că-l iei părtaş la realizarea ei. Eu văd în actor un partener lucid şi inteligent, nu o cârjă. Pentru că în filmul modern actorul a devenit descifratorul unor foarte profunde sensuri umane. El forează la alte adâncimi. Nici n-aş spune că înainte — cu excepţia, poate, a filmului mut — a mai forat la o asemenea adâncime. El făcea o muncă de suprafaţă, era un fel de recuzită vie, de obicei foarte agreabilă. Să fii actriţă între anii '30—'40 (timp în care filmul era pur epic) era egal cu a fi «Miss Monde». Nu talent sau cine ştie ce performanţe de interpretare «se cereau» actorului, ci frumuseţe. Cu puţine excepţii, printre care se numără şi Bette Davis. Într-un fel, aceea a fost şi perioada de dominaţie a actorului în film, dar o dominaţie înţeleasă în sensul strălucirii şi nu al profunzimii sale. Şi dominaţia aceea a fost posibilă şi pentru că stilurile regizorale — din nou cu câteva excepţii — aproape că nu existau. Abia după război, şi după pătrunderea cinematografului în zonele literaturii serioase, au apărut marile probleme şi, implicit, marile roluri pentru actori. Este adevărat că în această situaţie actorul a devenit vioara a doua, în schimb a câştigat dreptul la nişte partituri la care nici nu putea nădăjdui înainte, iar profesia lui a câştigat în demnitate.
lrina Petrescu: Problema se pune dacă el acceptă, şi cum acceptă această situaţie de vioara a doua...
Malvina Urşianu: Nu văd de ce n-ar accepta-o. După mine, vechea lui condiţie — şi mă refer în special la actriţe — de «frumoasa lumii», care se arăta în blănuri, pe ecran, în timp ce în stal, femeile suspinau iar bărbaţii se îndrăgosteau, îI plasa
complet
la periferia artei actorului. Şi dacă azi, foarte multe actriţe se doresc — se
declară — anti-star, este şi pentru că noua lor condiţie le procură satisfacţii
cu mult mai mari şi mai substanţiale decât aceea de star.
Irina Petrescu: Tipul de actor modern nu s-a acomodat numai unor preocupări mai profunde, specifice filmului de azi, ci şi unei evoluţii — mai rapidă — a funcţiei sale estetice, a menirii sale. Evoluţiei gustului, a modei chiar, dacă vreţi... Dar, ca să ne întoarcem la «starul» în blănuri, eu cred că şi a fi frumos, a te prezenta publicului ca un prototip de perfecţiune, de reuşită biologică a naturii, implică nu numai o răspundere, dar şi un risc. Tragedia Marilynei Monroe e o dovadă, cred.
Malvina Urşianu: Marilyn Monroe era şi o foarte bună actriţă, nu numai un prototip fizic!
Irina Petrescu: Dar exact acest lucru a pierdut-o, şi ar fi pierdut-o probabil ca actriţă, dacă nu s-ar fi sinucis... Poate că azi riscul nostru e mai mic, sau cel puţin e înjumătăţit, pentru că îl împărţim (sic) cu regizorul. În ceea ce ni se cere azi — să fim inteligenţi, să fim chiar urâţi, dar profunzi — suntem ajutaţi chiar de el, de regizor. Dar niciun regizor de pe lume nu putea să facă o actriţă, să fie superbă, dacă ea nu poseda nişte date fizice. De aceea spuneam că riscul şi răspunderea actorului erau poate mai mari pe timpul acela.
Malvina Urşianu: Riscul era mai mare, nu răspunderea. Pentru că cinematograful prilejuia pe atunci o competiţie între «rase» biologice, competiţie care n-avea nimic de-a face cu arta actorului. Acest lucru n-a dispărut cu totul nici în zilele noastre. Numai că ştacheta a fost ridicată mai sus. Azi condiţia principală este talentul şi expresivitatea. Sigur că n-o să ne apucăm să declarăm talentaţi numai urâţii. Deşi este adevărat că filmul a trecut timp de aproape un deceniu şi prin această prejudecată a urâţilor cu orice preţ. Dar prejudecăţile vin şi trec şi rămâne ceea ce este cu adevărat important. lar în ce priveşte actorul, important mi se pare ca el să fie talentat şi expresiv. Dar expresiv pentru un anume rol. Pentru că un actor poate fi total inexpresiv pentru un rol şi foarte expresiv pentru altul. Deci revenim la importanţa distribuţiei.
Irina Petrescu: Eu sunt pentru actorul care poate fi întrebuinţat în orice rol, în orice situaţie...
Malvina Urşianu: Asta presupune ca acel actor să posede darul compoziţie. Şi nu numai el, ci şi regizorul. Şi chiar acest dar are nişte limite.
Irina Petrescu: În film.
Malvina Urşianu: În film, mai mult decât în teatru. Pentru că în film datele fizice ale actorului sunt determinante. Şi acum nu discutăm categoriile «frumoşi» sau «urâţi», ci datele fizice în general, înfăţişarea, trăsăturile lui, care-i permit sau nu să fie un anume personaj.
Irina Petrescu: Din păcate, aici joacă un mare rol şi obişnuinţa publicului, refIexul de a te accepta numai într-o anume ipostază. De aceea m-a impresionat atât de tare compoziţia Silviei Popovici în Serata. O actriţă tânără, o permanentă ingenuă a scenei româneşti, să joace cu atâta cinste a meseriei acel rol de «fată bătrână», de «antipatică»... Dumneavoastră ştiţi că un actor se poate juca de-a «urâtul», de-a «respingătorul», de-a «vulgarul» chiar, dar poate s-o facă cu un fel de cochetărie, care lasă să se înţeleaga că el nu e chiar aşa. Silvia Popovici nu se juca «de-a», ea era chiar
Irina Petrescu: Tipul de actor modern nu s-a acomodat numai unor preocupări mai profunde, specifice filmului de azi, ci şi unei evoluţii — mai rapidă — a funcţiei sale estetice, a menirii sale. Evoluţiei gustului, a modei chiar, dacă vreţi... Dar, ca să ne întoarcem la «starul» în blănuri, eu cred că şi a fi frumos, a te prezenta publicului ca un prototip de perfecţiune, de reuşită biologică a naturii, implică nu numai o răspundere, dar şi un risc. Tragedia Marilynei Monroe e o dovadă, cred.
Malvina Urşianu: Marilyn Monroe era şi o foarte bună actriţă, nu numai un prototip fizic!
Irina Petrescu: Dar exact acest lucru a pierdut-o, şi ar fi pierdut-o probabil ca actriţă, dacă nu s-ar fi sinucis... Poate că azi riscul nostru e mai mic, sau cel puţin e înjumătăţit, pentru că îl împărţim (sic) cu regizorul. În ceea ce ni se cere azi — să fim inteligenţi, să fim chiar urâţi, dar profunzi — suntem ajutaţi chiar de el, de regizor. Dar niciun regizor de pe lume nu putea să facă o actriţă, să fie superbă, dacă ea nu poseda nişte date fizice. De aceea spuneam că riscul şi răspunderea actorului erau poate mai mari pe timpul acela.
Malvina Urşianu: Riscul era mai mare, nu răspunderea. Pentru că cinematograful prilejuia pe atunci o competiţie între «rase» biologice, competiţie care n-avea nimic de-a face cu arta actorului. Acest lucru n-a dispărut cu totul nici în zilele noastre. Numai că ştacheta a fost ridicată mai sus. Azi condiţia principală este talentul şi expresivitatea. Sigur că n-o să ne apucăm să declarăm talentaţi numai urâţii. Deşi este adevărat că filmul a trecut timp de aproape un deceniu şi prin această prejudecată a urâţilor cu orice preţ. Dar prejudecăţile vin şi trec şi rămâne ceea ce este cu adevărat important. lar în ce priveşte actorul, important mi se pare ca el să fie talentat şi expresiv. Dar expresiv pentru un anume rol. Pentru că un actor poate fi total inexpresiv pentru un rol şi foarte expresiv pentru altul. Deci revenim la importanţa distribuţiei.
Irina Petrescu: Eu sunt pentru actorul care poate fi întrebuinţat în orice rol, în orice situaţie...
Malvina Urşianu: Asta presupune ca acel actor să posede darul compoziţie. Şi nu numai el, ci şi regizorul. Şi chiar acest dar are nişte limite.
Irina Petrescu: În film.
Malvina Urşianu: În film, mai mult decât în teatru. Pentru că în film datele fizice ale actorului sunt determinante. Şi acum nu discutăm categoriile «frumoşi» sau «urâţi», ci datele fizice în general, înfăţişarea, trăsăturile lui, care-i permit sau nu să fie un anume personaj.
Irina Petrescu: Din păcate, aici joacă un mare rol şi obişnuinţa publicului, refIexul de a te accepta numai într-o anume ipostază. De aceea m-a impresionat atât de tare compoziţia Silviei Popovici în Serata. O actriţă tânără, o permanentă ingenuă a scenei româneşti, să joace cu atâta cinste a meseriei acel rol de «fată bătrână», de «antipatică»... Dumneavoastră ştiţi că un actor se poate juca de-a «urâtul», de-a «respingătorul», de-a «vulgarul» chiar, dar poate s-o facă cu un fel de cochetărie, care lasă să se înţeleaga că el nu e chiar aşa. Silvia Popovici nu se juca «de-a», ea era chiar
personajul
acela antipatic. Magnifică!
Malvina Urşianu: Dar şi în Gioconda... avea 33 de ani, mi se pare, şi a acceptat să joace un rol de femeie matură. Şi asta revenind la film după 6 ani de absenţă, deci când lumea putea s-o confunde uşor cu personajul, să spună că a îmbătrânit, că s-a urâţit, lucruri care nu fac plăcere niciunei actriţe. Dar acesta este sacrificiul pe care-I cere arta... Eu cred că şi în ceea ce vă priveşte — pentru că, tot stăm faţă în faţă, a sosit momentul să vă lansaţi pe o pistă de interpretare alta decât până acum. Pentru că în afară de Duminică la ora 6, n-aţi fost niciodată pusă în situaţia de a vă antrena pe nişte partituri care să vă solicite dramatic...
Irina Petrescu: Nu e vina regizorilor...
Malvina Urşianu: Atunci se vede că a dramaturgilor, pentru că scena morţii din Duminică la ora 6 de exemplu era jucată în marele stil de interpretare al marilor actriţe. Înseamnă că există resurse şi e păcat să nu fie folosite.
Irina Petrescu: Ar trebui să existe şi roluri. «Gioconda» a fost un mare rol de femeie şi cred că după el s-ar putea pune punct. Este o mare sărăcie de existenţe feminine în filmele noastre. De aceea nici nu putem trece dincolo de un anume caracter de expunere, de prezenţă. Eu nu cred, aşa cum se spune, că trebuie scris pentru un actor sau altul. Un rol este în sine o lume de situaţii, de relaţii, de stări şi nu ştiu dacă e bine să fie gândit pentru cineva anume. Dar cred că trebuie scris pentru actori. Adică nişte partituri bogate, vii, rămânând la latitudinea regizorului cui le încredinţează.
Malvina Urşianu: E limpede că scenariile trebuie scrise într-o deplină cunoaştere a tipurilor de actori existente. Inutil ne vom propune în acest moment un film despre Eminescu, de exemplu. După eforturile realizării unui asemenea scenariu am începe să căutăm un interpret despre care trebuia să ştim de la bun început că nu există. Există însă atâţia actori şi pentru atâtea roluri, încât nici nu văd pentru ce ne-am încăpăţâna să scriem un rol pentru care nu avem interpret la un moment dat. Teatrul românesc are actori excelenţi — şi foarte mulţi. O viaţă de cineast nu ajunge să-i epuizeze. Ce realizator de film de pe glob nu i-ar dori ca interpreţi pe Aura Buzescu, SiIvia Ghelan, Silvia Popovici, Olga Tudorache, Marcela Rusu, Sanda Toma, Rodica Tapalagă; pe Radu Beligan, Toma Caragiu, lon Besoiu, Mircea Albulescu, George Motoi, Gheorghe Cozorici, Valentino Dain, lon Marinescu, şi câţi alţii, şi câte altele... Îmi dau seama că, făcând această enumerare întâmplătoare, nici nu i-am numit pe Leopoldina Bălănuţă, lleana Predescu, Colea Răutu, George Constantin, Teofil Vîlcu. Aproape toate genurile pe care le reclamă o dramaturgie cât de cât complexă sunt acoperite. Poate există un gol la capitolul «ingenuă dramatică»...
Irina Petrescu: ...la capitolul «tineri interpreţi» de asemenea. Drept care Dan Nuţu — după mine un excelent actor de compoziţie, un actor care poate juca la 25 de ani roluri de 40 fără artificii de machiaj — este osândit să rămâna veşnic «tânar neliniştit» pe ecran. În cazul lui Dan Nuţu, cred că e vorba de o obişnuinţă a publicului, a regizorilor, a tuturor, cu această înfăţişare a lui. Cred că nimeni nu se gândeşte că ar putea fi şi altfel.
Maivina Urşianu: Este poate o forma de comoditate colectiva, Dar să ştiţi că sunt şi cazuri în care regizorul trebuie să se lupte pentru o distribuţie, singur şi împotriva tuturor. Cazuri în care cei din jur nu înţeleg de ce ţine el cu tot dinadinsul să distribuie un actor şi nu altul într-un rol anume. Şi nu pentru că nu ar crede în talentul unui alt
Malvina Urşianu: Dar şi în Gioconda... avea 33 de ani, mi se pare, şi a acceptat să joace un rol de femeie matură. Şi asta revenind la film după 6 ani de absenţă, deci când lumea putea s-o confunde uşor cu personajul, să spună că a îmbătrânit, că s-a urâţit, lucruri care nu fac plăcere niciunei actriţe. Dar acesta este sacrificiul pe care-I cere arta... Eu cred că şi în ceea ce vă priveşte — pentru că, tot stăm faţă în faţă, a sosit momentul să vă lansaţi pe o pistă de interpretare alta decât până acum. Pentru că în afară de Duminică la ora 6, n-aţi fost niciodată pusă în situaţia de a vă antrena pe nişte partituri care să vă solicite dramatic...
Irina Petrescu: Nu e vina regizorilor...
Malvina Urşianu: Atunci se vede că a dramaturgilor, pentru că scena morţii din Duminică la ora 6 de exemplu era jucată în marele stil de interpretare al marilor actriţe. Înseamnă că există resurse şi e păcat să nu fie folosite.
Irina Petrescu: Ar trebui să existe şi roluri. «Gioconda» a fost un mare rol de femeie şi cred că după el s-ar putea pune punct. Este o mare sărăcie de existenţe feminine în filmele noastre. De aceea nici nu putem trece dincolo de un anume caracter de expunere, de prezenţă. Eu nu cred, aşa cum se spune, că trebuie scris pentru un actor sau altul. Un rol este în sine o lume de situaţii, de relaţii, de stări şi nu ştiu dacă e bine să fie gândit pentru cineva anume. Dar cred că trebuie scris pentru actori. Adică nişte partituri bogate, vii, rămânând la latitudinea regizorului cui le încredinţează.
Malvina Urşianu: E limpede că scenariile trebuie scrise într-o deplină cunoaştere a tipurilor de actori existente. Inutil ne vom propune în acest moment un film despre Eminescu, de exemplu. După eforturile realizării unui asemenea scenariu am începe să căutăm un interpret despre care trebuia să ştim de la bun început că nu există. Există însă atâţia actori şi pentru atâtea roluri, încât nici nu văd pentru ce ne-am încăpăţâna să scriem un rol pentru care nu avem interpret la un moment dat. Teatrul românesc are actori excelenţi — şi foarte mulţi. O viaţă de cineast nu ajunge să-i epuizeze. Ce realizator de film de pe glob nu i-ar dori ca interpreţi pe Aura Buzescu, SiIvia Ghelan, Silvia Popovici, Olga Tudorache, Marcela Rusu, Sanda Toma, Rodica Tapalagă; pe Radu Beligan, Toma Caragiu, lon Besoiu, Mircea Albulescu, George Motoi, Gheorghe Cozorici, Valentino Dain, lon Marinescu, şi câţi alţii, şi câte altele... Îmi dau seama că, făcând această enumerare întâmplătoare, nici nu i-am numit pe Leopoldina Bălănuţă, lleana Predescu, Colea Răutu, George Constantin, Teofil Vîlcu. Aproape toate genurile pe care le reclamă o dramaturgie cât de cât complexă sunt acoperite. Poate există un gol la capitolul «ingenuă dramatică»...
Irina Petrescu: ...la capitolul «tineri interpreţi» de asemenea. Drept care Dan Nuţu — după mine un excelent actor de compoziţie, un actor care poate juca la 25 de ani roluri de 40 fără artificii de machiaj — este osândit să rămâna veşnic «tânar neliniştit» pe ecran. În cazul lui Dan Nuţu, cred că e vorba de o obişnuinţă a publicului, a regizorilor, a tuturor, cu această înfăţişare a lui. Cred că nimeni nu se gândeşte că ar putea fi şi altfel.
Maivina Urşianu: Este poate o forma de comoditate colectiva, Dar să ştiţi că sunt şi cazuri în care regizorul trebuie să se lupte pentru o distribuţie, singur şi împotriva tuturor. Cazuri în care cei din jur nu înţeleg de ce ţine el cu tot dinadinsul să distribuie un actor şi nu altul într-un rol anume. Şi nu pentru că nu ar crede în talentul unui alt
actor, ci pentru că
nu-l vede în acel rol. Mi s-a întâmplat acest lucru cu lon Marinescu — şi cât
de încântaţi au fost cu toţii după ce l-au văzut în film — când l-am distribuit
în Caius din Gioconda... Mi s-a întâmplat
acest lucru cu Mihaela Juvara — şi ce senzaţie a făcut personajul creat de ea
în Serata — pe care nimeni nu şi-o putea închipui în acel
rol, pentru că nu ştiau să vadă în ea datele acelui personaj, date pe care eu,
ca regizor le vedeam. Regizorul are dreptul — meseria i-l acordă — să hotărască
ce anume tipuri de actor corespund cel mai bine personajelor filmului său.
Irina Petrescu: Aşa cum actorul are dreptul, cred, de a cunoaşte exact intenţiile regizorului faţă de personajul pe care el, actorul, urmează să-I interpreteze.
Malvina Urşianu: Aş spune că nu are numai dreptul, dar şi datoria. El trebuie să-şi cunoască atât de bine personajul, încât la urmă, când se vede în film, să nu mai aibă nicio surpriză. Să fie exact aşa cum l-a gândit împreună cu regizorul. Dar pentru asta trebuie să-l faci partener atent, lucid şi creator la ceea ce ai de făcut. Trebuie să-i arăţi exact locul pe care îl ocupă în sinteza cinematografică.
Irina Petrescu: Asta presupune însă o muncă de pregătire a rolului foarte minuţioasă. Dar ni se întâmplă foarte rar să discutăm cu regizorul în amănunt, să stabilim linia personajului de la prima până la ultima fotogramă şi în toate relaţiile lui cu întregul. Poate nu avem întotdeauna timpul necesar, Dumneavoastră cunoaşteţi condiţiile noastre de lucru... Nu o dată venim la filmare de-a dreptul de pe scenă...
Malvina Urşianu: Dar lucrunle astea se pot spune clar si simplu în foarte puţin timp. Nu se poate să dai drumul unui actor pe platou în necunoştintă de cauză, şi nici să-l conduci ca pe o marionetă, cu indicaţii de tip: «aici faci aşa...» Un rol se gândeşte pe toate categoriile filmului şi actorul are nu numai dreptul dar şi datoria să-l gândească odată cu regizorul. Ce costum va purta, în ce decor se va mişca, ce anume element din banda sonoră îi va sublinia o acţiune sau alta. În ce fel mişcarea de aparat îi susţine interpretarea etc... Eu cred că toate acestea nu pot decât să-i stimuleze fantezia creatoare.
lrina Petrescu: De fapt cred că aveţi dreptate. Pentru că, dacă e timp să se calculeze trei ore lumina, ca o umbră să pice mai «nu ştiu cum» pe obraz — şi mă întreb cui mai foloseşte acea umbră atât de savant calculată, dacă actorul, în clipa în care se filmează, este atât de epuizat, încât faţa lui nu mai poate exprima decât cel mult o imensă oboseală — atunci poate că ar fi timp şi pentru discuţiile de care vorbeaţi.
Malvina Urşianu: Dar ele sunt absolut necesare! Cu, sau fără umbră pe obraz se mai poate, dar fără cunoaşterea exactă a rolului, nu.
Irina Petrescu: Aşa ar trebui să fie. Superb, perfect şi absolut necesar, pentru ca să putem spune măcar că ne facem meseria cu corectitudine. Asta presupune însă un anume gen de relaţie actor – regizor — cu care de altfel eu sunt perfect de acord: de înţelegere şi de încredere reciprocă.
MaIvina Urşianu: De pe locul pe care-l ocupă azi actorul, relaţiile nu pot fi decât acestea. De aceea şi spuneam la început că nu despre o supremaţie a regizorului este vorba, ci de o răspundere a lui, cu mult mai mare decât înainte, faţă de opera cinematografică şi, implicit, faţă de cei care contribuie la realizarea ei, începând cu actorul. Este, cred, o altă treaptă în istoria filmului.
Irina Petrescu: Aşa cum actorul are dreptul, cred, de a cunoaşte exact intenţiile regizorului faţă de personajul pe care el, actorul, urmează să-I interpreteze.
Malvina Urşianu: Aş spune că nu are numai dreptul, dar şi datoria. El trebuie să-şi cunoască atât de bine personajul, încât la urmă, când se vede în film, să nu mai aibă nicio surpriză. Să fie exact aşa cum l-a gândit împreună cu regizorul. Dar pentru asta trebuie să-l faci partener atent, lucid şi creator la ceea ce ai de făcut. Trebuie să-i arăţi exact locul pe care îl ocupă în sinteza cinematografică.
Irina Petrescu: Asta presupune însă o muncă de pregătire a rolului foarte minuţioasă. Dar ni se întâmplă foarte rar să discutăm cu regizorul în amănunt, să stabilim linia personajului de la prima până la ultima fotogramă şi în toate relaţiile lui cu întregul. Poate nu avem întotdeauna timpul necesar, Dumneavoastră cunoaşteţi condiţiile noastre de lucru... Nu o dată venim la filmare de-a dreptul de pe scenă...
Malvina Urşianu: Dar lucrunle astea se pot spune clar si simplu în foarte puţin timp. Nu se poate să dai drumul unui actor pe platou în necunoştintă de cauză, şi nici să-l conduci ca pe o marionetă, cu indicaţii de tip: «aici faci aşa...» Un rol se gândeşte pe toate categoriile filmului şi actorul are nu numai dreptul dar şi datoria să-l gândească odată cu regizorul. Ce costum va purta, în ce decor se va mişca, ce anume element din banda sonoră îi va sublinia o acţiune sau alta. În ce fel mişcarea de aparat îi susţine interpretarea etc... Eu cred că toate acestea nu pot decât să-i stimuleze fantezia creatoare.
lrina Petrescu: De fapt cred că aveţi dreptate. Pentru că, dacă e timp să se calculeze trei ore lumina, ca o umbră să pice mai «nu ştiu cum» pe obraz — şi mă întreb cui mai foloseşte acea umbră atât de savant calculată, dacă actorul, în clipa în care se filmează, este atât de epuizat, încât faţa lui nu mai poate exprima decât cel mult o imensă oboseală — atunci poate că ar fi timp şi pentru discuţiile de care vorbeaţi.
Malvina Urşianu: Dar ele sunt absolut necesare! Cu, sau fără umbră pe obraz se mai poate, dar fără cunoaşterea exactă a rolului, nu.
Irina Petrescu: Aşa ar trebui să fie. Superb, perfect şi absolut necesar, pentru ca să putem spune măcar că ne facem meseria cu corectitudine. Asta presupune însă un anume gen de relaţie actor – regizor — cu care de altfel eu sunt perfect de acord: de înţelegere şi de încredere reciprocă.
MaIvina Urşianu: De pe locul pe care-l ocupă azi actorul, relaţiile nu pot fi decât acestea. De aceea şi spuneam la început că nu despre o supremaţie a regizorului este vorba, ci de o răspundere a lui, cu mult mai mare decât înainte, faţă de opera cinematografică şi, implicit, faţă de cei care contribuie la realizarea ei, începând cu actorul. Este, cred, o altă treaptă în istoria filmului.
(Cinema
nr. 12, decembrie 1971)
Liliana Popa
Și totuși
teatrul merge înainte, dar uneori și timpul se oprește pentru reverență...
Teatrul Național
„Ion Luca Caragiale” din București a deschis vineri, 20 septembrie stagiunea cu
spectacolul cu piesa „Neguțătorul din Veneția” . În regia bulgarului Alexander
Morfov pare o comedie neagră adusă în actualitate, nu știu de ce mă gîndesc la
punerile în scenă ale lui Alexandru Tocilescu...
Versiunea scenică îi aparține regizorului, Alexander Morfov, este o adaptare, deci nu veți auzi textul lui Shakespeare, în versuri.
Versiunea scenică îi aparține regizorului, Alexander Morfov, este o adaptare, deci nu veți auzi textul lui Shakespeare, în versuri.
O
tragi-comedie despre bani, lăcomie, dragoste și tensiuni inter-rasiale, despre
discriminare și răzbunare, unde Shylock, cămătarul evreu în dorințalui de a se
răzbuna pe rivalul său, neguțătorul creștin Antonio, devine cel mai
controversat personaj.
Foarte bună montarea, excelent aleasă
distribuția, decorul, totul se petrece în Piața San Marco, între piazzetta
omonimă și Palazzo Ducale, vizavi de Bazilica San Marco, unde există azi
cafeneaua Florian.
Liliana Popa
20 septembrie 2019
20 septembrie 2019
Marea controversă din jurul acestei
scrieri, pe seama căreia exegeza literară a emis opinii contradictorii, este
dacă textul are un caracter antisemit sau nu. Cunoscuți critici literari au
acuzat piesa de un puternic antisemitism, în timp ce, pentru alții, nemuritorul
Will nu face altceva decât să descrie o profundă dramă umană.
„Neguțătorul din Veneția” - Una
dintre cele mai întunecate comedii shakespeariene, în care povestea de dragoste
a lui Bassanio, bărbatul care și-a pierdut averea și care trebuie să se
împrumute pentru a o putea peți pe femeia pe care o iubește, se integrează în
povestea mult mai dramatică a cămătarului evreu Shylock și dorința acestuia de
a obține o livră din carnea neguțătorului venețian Antonio.
În spectacolul de la TNB, drama și
comedia, farsa și încurcăturile romantice se îmbină cu dimensiuni morale
absolute, într-o distribuție impresionantă, cu Ion
Caramitru în rolul lui Shylock, și cu
o scenografie care ne poartă direct în inima Veneției.
În distribuție, alături de Ion
Caramitru: Richard Bovnoczki, Ada Galeș, Alexandru Potocean, Cosmina Olariu,
Siviu Mircescu, Flavia Giurgiu, Ciprian Nicula, Emilian Mârnea, Mihai Calotă,
Petre Ancuța, Florin Călbăjos, Mihai Munteniţă, Ștefania Cîrcu, Cristina
Simion, Shahbazimoghadam Mohammad Jawad, Dragoş Dumitru.
Următoarele reprezentații sunt
programate pentru: 4 și 13 octombrie 2019, de la ora 19.30 și, la matineu, pe 5
octombrie, de la ora 11.00. Biletele s-au pus în vânzare la Casa de bilete TNB,
precum și online, pe www.mystage.ro.
Octavian Soviany despre Ioana
Negoescu
(prefață la volumul VALS ÎN CĂMAȘA DE FORȚĂ, poeme, ilustrația copertei: Andrei Gamarț, Ed. Vinea, 2019):
(prefață la volumul VALS ÎN CĂMAȘA DE FORȚĂ, poeme, ilustrația copertei: Andrei Gamarț, Ed. Vinea, 2019):
Thanatos
şi Eros
Prezenţă discretă în talmeş-balmeşul
vieţii literare actuale, publicând rar, puţin sensibilă la ultimele sau
penultimele mode poetice, ignorată de marii pontifi ai criticii de întâmpinare,
Ioana Negoescu se înscrie în categoria celor pe care îmi place să-i numesc
„franctirori singuratici”.
Ea are curajul să fie lirică şi să scrie „cu sentimente” într-o epocă în care pentru cei mai mulţi dintre contemporanii noştri inima nu mai este decât un simplu organ. Şi o face cât se poate de convingător. Dovedind o autoexigenţă ieşită din comun, dacă ne gândim că de la primul ei volum de versuri, „Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii” din 2010 şi până la actualul „Vals în cămaşă de forţă” au trecut nu mai puţin de nouă ani.
Versurile din recenta ei carte îi aparţin unei fiinţe „în criză” şi se nasc din sentimentul fragilităţii existenţiale: „cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt/ ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva. dar soarta nu-ți dă/ nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie/ părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță./ nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metronomului/ nu încetează deloc. în acest ritm eu cred că suntem unu la unu/ cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul./ ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme/ vorbim prin semne. prin batiste albe” („e azi”).
În viziunea autoarei, marcată de accente existenţialiste, moartea îşi semnalează prezenţa în permanenţă, acţionează în viaţa secretă a celulelor şi a ţesuturilor şi îşi pune pretutindeni semnătura inconfundabilă. Şi tocmai percepţia acută a fragilităţii, ameninţarea extincţiei, angoasa timplui şi a îmbătrânirii fac ca personajul liric să se agaţe cu disperare de fiecare clipă, încercând să-i stoarcă până şi ultimul strop de savoare, în virtutea unui „carpe diem” ce se dovedeşte în cele din urmă utopic: „ar fi complet inadecvat să vorbesc acum despre toamnă/ oamenii sunt grăbiți/ au treburi importante./ de fapt eu am început toamna deja/ așa cum începi să muști dintr-un măr// aici fiecare clipă contează/ fiecare clipă e un semn/ că tu/ sau/ că eu/ un semn pe care dacă-l pierzi/ nu se mai înțelege nimic/ ca și cum ai pierde litere dintr-un cuvânt/ sau/ sunete dintr-un cântec.// deci nu-mi permit să pierd nimic din tine/ sunt foarte foarte atentă/l a clipe” („foarte atentă”).
Cel mai puternic antidot al stărilor de anxietate pare a fi erosul, invocat sau evocat aproape poem de poem. Dar reveriile erotice ale personajului liric se desfăşoară aproape întotdeauna în absenţa bărbatului, care are mereu aerul spectral al unei fantasme sau lipsa de carne şi sânge a unei amintiri, astfel încât lirica de dragoste a Ioanei Negoescu e mai întordeauna fie anticipativă, fie retrospectivă, iar iubirea este privită nu ca o stare de jubilaţie, ci ca o armă, mereu problematică însă, împotriva morţii: „aș fi vrut să rămâi. să ne dezbrăcăm de trupuri/ și absolut goi ca niște umbre fierbinți să facem dragoste/ direct cu sufletele/ să ne jucăm de-a orice./ în subconștientul nostru moartea ar fi crescut ca imbecila/ și noi/ am fi râs de ea/ pentru că nu mai avem nevoie de sfârșit/ dacă nu există un început./ teoria asta am fi inventat-o în timp ce cântam/ într-un mod straniu/ din foștii noștri plămâni fumegând/ din fostele noastre trupuri îmbrățișate” („nopţi albe”).
Partenerul însă întârzie, iar existenţa personajului feminin se transformă într-o aşteptare chinuitoare, străbătută parcă de sentimentul propriei sale zădărnicii: „de atunci nu am făcut nimic altceva/ te-am așteptat./ uneori timpul făcea tumbe în mine/ mă arunca din tren din tramvai din viteza luminii/ îmi smulgea inima și mă lăsa pe drumuri/ fără un clopot fără nimic/ zumzetul verii mă înnebunea până la urmă/ mă ascundeam în câini/ în copacii obosiți de pe marginea șoselei/ alteori te așteptam pur
Ea are curajul să fie lirică şi să scrie „cu sentimente” într-o epocă în care pentru cei mai mulţi dintre contemporanii noştri inima nu mai este decât un simplu organ. Şi o face cât se poate de convingător. Dovedind o autoexigenţă ieşită din comun, dacă ne gândim că de la primul ei volum de versuri, „Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii” din 2010 şi până la actualul „Vals în cămaşă de forţă” au trecut nu mai puţin de nouă ani.
Versurile din recenta ei carte îi aparţin unei fiinţe „în criză” şi se nasc din sentimentul fragilităţii existenţiale: „cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt/ ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva. dar soarta nu-ți dă/ nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie/ părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță./ nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metronomului/ nu încetează deloc. în acest ritm eu cred că suntem unu la unu/ cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul./ ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme/ vorbim prin semne. prin batiste albe” („e azi”).
În viziunea autoarei, marcată de accente existenţialiste, moartea îşi semnalează prezenţa în permanenţă, acţionează în viaţa secretă a celulelor şi a ţesuturilor şi îşi pune pretutindeni semnătura inconfundabilă. Şi tocmai percepţia acută a fragilităţii, ameninţarea extincţiei, angoasa timplui şi a îmbătrânirii fac ca personajul liric să se agaţe cu disperare de fiecare clipă, încercând să-i stoarcă până şi ultimul strop de savoare, în virtutea unui „carpe diem” ce se dovedeşte în cele din urmă utopic: „ar fi complet inadecvat să vorbesc acum despre toamnă/ oamenii sunt grăbiți/ au treburi importante./ de fapt eu am început toamna deja/ așa cum începi să muști dintr-un măr// aici fiecare clipă contează/ fiecare clipă e un semn/ că tu/ sau/ că eu/ un semn pe care dacă-l pierzi/ nu se mai înțelege nimic/ ca și cum ai pierde litere dintr-un cuvânt/ sau/ sunete dintr-un cântec.// deci nu-mi permit să pierd nimic din tine/ sunt foarte foarte atentă/l a clipe” („foarte atentă”).
Cel mai puternic antidot al stărilor de anxietate pare a fi erosul, invocat sau evocat aproape poem de poem. Dar reveriile erotice ale personajului liric se desfăşoară aproape întotdeauna în absenţa bărbatului, care are mereu aerul spectral al unei fantasme sau lipsa de carne şi sânge a unei amintiri, astfel încât lirica de dragoste a Ioanei Negoescu e mai întordeauna fie anticipativă, fie retrospectivă, iar iubirea este privită nu ca o stare de jubilaţie, ci ca o armă, mereu problematică însă, împotriva morţii: „aș fi vrut să rămâi. să ne dezbrăcăm de trupuri/ și absolut goi ca niște umbre fierbinți să facem dragoste/ direct cu sufletele/ să ne jucăm de-a orice./ în subconștientul nostru moartea ar fi crescut ca imbecila/ și noi/ am fi râs de ea/ pentru că nu mai avem nevoie de sfârșit/ dacă nu există un început./ teoria asta am fi inventat-o în timp ce cântam/ într-un mod straniu/ din foștii noștri plămâni fumegând/ din fostele noastre trupuri îmbrățișate” („nopţi albe”).
Partenerul însă întârzie, iar existenţa personajului feminin se transformă într-o aşteptare chinuitoare, străbătută parcă de sentimentul propriei sale zădărnicii: „de atunci nu am făcut nimic altceva/ te-am așteptat./ uneori timpul făcea tumbe în mine/ mă arunca din tren din tramvai din viteza luminii/ îmi smulgea inima și mă lăsa pe drumuri/ fără un clopot fără nimic/ zumzetul verii mă înnebunea până la urmă/ mă ascundeam în câini/ în copacii obosiți de pe marginea șoselei/ alteori te așteptam pur
și simplu/ așteptam în toți acești
bărbați înfrânți pe care i-aș fi putut iubi” („ce am mai făcut de atunci”).
În timpul acestei aşteptări înfrigurate, femeia îşi trece în revistă mijloacele de seducţie, încearcă să trezescă senzualitatea partenerului mai mult sau mai puţin real recurgând la mijloacele limbajului non-verbal în care sunt acumulate supradoze de erotism, iar simpla amintire a unei miresme poate duce la extaz: mi-ai spus că tu nu scrii pentru că preferi să trăiești. nici eu nu scriu./ folosesc cuvintele doar ca să te înștiințez. aș putea să folosesc un fum/ pe un deal sau codul morse. aș putea să folosesc limbajul trupului./ ca atunci când îți rozi unghiile sau te joci cu o șuviță de păr./ de exemplu acum aș sta nemișcată și ți-aș privi mâinile/ în timp ce tastezi repede repede ținând țigara cu dinții// nemișcarea e un mesaj puternic. poate prea brutal pentru noi/ cei care nu mai avem timp.// poate ar trebui să folosesc arome. vanilie sau ciocolată cu rom./ ai înțelege imediat că mă simt acasă doar cu tine. ai dreptate./ dacă ar fi să-ți spun în cuvinte chestia asta ar suna banal./ mai bine aș folosi un gest mic o contracție invizibilă a unui mușchi/ ascuns. un expir ușor. o strângere mică de pupilă ca o minusculă/ îmbrățișare. aș scrijeli cu unghia în palma ta o literă/ pe care tu ai ghici-o imediat.// degetele tale au miros de tutun. le adulmec încet/ nu mai am nevoie de cuvinte” („înştiinţare”).
Iar când iubitul invocat cu atâta ardoare îşi face în sfârşit apariţia, ceremonialul erotic îşi pierde puterea de fascinaţie, va sta sub semnul îmbrăţişărilor de rutină, iar paradisul iubirii se dovedeşte mai degrabă un purgatoriu: „azi am vorbit foarte puțin./ te-am așteptat un timp. ai venit singur/ fără trup fără suflet/ cu o servietă greadin marmură./ m-ai pătruns cu un icnet/ apoi ai lăsat robinetul să curgă/ până la urmă/ am înghițit ploaia și am continuat/ să te aștept// plecările și sosirile mă înspăimântă./ au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc/ au ceva din inspirul și expirul unei lumi/ care se crapă când tușește/ scuipând toți oamenii și toți norii/ de-a valma// m-am așezat pe valiza de marmură/ port în mine embrionul fierbinte/ al trecerii tale” („nu mă aştept la nimic”).
S-ar zice că întreaga putere de seducţie a bărbatului se manifestă doar în absenţă, în timp ce plecarea lui se asociază cu o apăsătoare melancolie. Căci, ca toate experienţele omeneşti, erosul stă sub puterea necruţătoare a timpului, sentimentele se uzează, la fel ca şi trupurile, iar după momentele de apropiere urmează inerent despărţirea: „am disimulat durerea/ am închis ochii și am strigat/ lebădă. Punct.
În timpul acestei aşteptări înfrigurate, femeia îşi trece în revistă mijloacele de seducţie, încearcă să trezescă senzualitatea partenerului mai mult sau mai puţin real recurgând la mijloacele limbajului non-verbal în care sunt acumulate supradoze de erotism, iar simpla amintire a unei miresme poate duce la extaz: mi-ai spus că tu nu scrii pentru că preferi să trăiești. nici eu nu scriu./ folosesc cuvintele doar ca să te înștiințez. aș putea să folosesc un fum/ pe un deal sau codul morse. aș putea să folosesc limbajul trupului./ ca atunci când îți rozi unghiile sau te joci cu o șuviță de păr./ de exemplu acum aș sta nemișcată și ți-aș privi mâinile/ în timp ce tastezi repede repede ținând țigara cu dinții// nemișcarea e un mesaj puternic. poate prea brutal pentru noi/ cei care nu mai avem timp.// poate ar trebui să folosesc arome. vanilie sau ciocolată cu rom./ ai înțelege imediat că mă simt acasă doar cu tine. ai dreptate./ dacă ar fi să-ți spun în cuvinte chestia asta ar suna banal./ mai bine aș folosi un gest mic o contracție invizibilă a unui mușchi/ ascuns. un expir ușor. o strângere mică de pupilă ca o minusculă/ îmbrățișare. aș scrijeli cu unghia în palma ta o literă/ pe care tu ai ghici-o imediat.// degetele tale au miros de tutun. le adulmec încet/ nu mai am nevoie de cuvinte” („înştiinţare”).
Iar când iubitul invocat cu atâta ardoare îşi face în sfârşit apariţia, ceremonialul erotic îşi pierde puterea de fascinaţie, va sta sub semnul îmbrăţişărilor de rutină, iar paradisul iubirii se dovedeşte mai degrabă un purgatoriu: „azi am vorbit foarte puțin./ te-am așteptat un timp. ai venit singur/ fără trup fără suflet/ cu o servietă greadin marmură./ m-ai pătruns cu un icnet/ apoi ai lăsat robinetul să curgă/ până la urmă/ am înghițit ploaia și am continuat/ să te aștept// plecările și sosirile mă înspăimântă./ au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc/ au ceva din inspirul și expirul unei lumi/ care se crapă când tușește/ scuipând toți oamenii și toți norii/ de-a valma// m-am așezat pe valiza de marmură/ port în mine embrionul fierbinte/ al trecerii tale” („nu mă aştept la nimic”).
S-ar zice că întreaga putere de seducţie a bărbatului se manifestă doar în absenţă, în timp ce plecarea lui se asociază cu o apăsătoare melancolie. Căci, ca toate experienţele omeneşti, erosul stă sub puterea necruţătoare a timpului, sentimentele se uzează, la fel ca şi trupurile, iar după momentele de apropiere urmează inerent despărţirea: „am disimulat durerea/ am închis ochii și am strigat/ lebădă. Punct.
lebădă.//
am anulat kilometri întregi de tăcere/ am strigat din toate turnurile în care
tu nu aveai acces/ am luat toate sedativele din sertarul de jos și toate
tabletele/ e imovane prescrise ție de un medic oarecare din stockholm/ am
înghițit timpul ăsta care nemaifiind al nostru/ ne ucidea cu bună știință/ am
plâns în fața unei statui din centrul unui oraș/ care nu a fost niciodată al
meu/ am rămas goală noaptea pe covorul alb din dormitorul tău/ de o singură
persoană/ am mirosit toate lumânările parfumate din magazinul/ de la parterul
blocului/ acolo unde arabii vindeau fructe dar și valize/ am cumpărat o valiză
mai mare și am plecat cu toate/ cu totul” („to one”).
Acum personajul liric traversează un soi de buimăceală existenţială, apar îndoielile, tulburările de memorie, crizele de identitate: „cine ești/ de ce nu-mi amintesc de tine/ care e treaba cu liniștea. de ce o aud mereu/ cine ești/ de ce nu mă auzi/ cum se cheamă casa aceasta/ din piatră pe care nu mi-am dorit-o/ unde e casa mea/ unde e trupul meu limpede rece/ cum se numesc treptele astea spre zid/ de ce taci când toată lumea tace/ de ce e rupt aerul ăsta/ cum se numesc copiii noștri de piatră/ cum se numește locul ăsta/ spatele blocului/ metroul/ tramvaiul galben/ unde sunt toate lucrurile/ și toate ființele/ care e numele tău”/ („cine eşti”). Iar în cele din urmă se instaurează starea de apatie, privirea devine indiferentă, umorile virale se glacifică: „am numărat până la infinit. nu s-a întâmplat nimic/ nimeni nu așteaptă pe nimeni.// aici e iarnă. au bătut fereastra în cuie.// de data asta știu că durerea trece. vin ierni vin duminici/ acrimile sunt reci ca marea nordului. libertate mea e inventată/ nimic nu mă poate opri/ număr neîncetat/ până la tine voi orbi dar te voi găsi cândva/ într-o altă iarnă/ crescut din carnea mea purpurie” („aici e iarnă”).
Acum personajul liric traversează un soi de buimăceală existenţială, apar îndoielile, tulburările de memorie, crizele de identitate: „cine ești/ de ce nu-mi amintesc de tine/ care e treaba cu liniștea. de ce o aud mereu/ cine ești/ de ce nu mă auzi/ cum se cheamă casa aceasta/ din piatră pe care nu mi-am dorit-o/ unde e casa mea/ unde e trupul meu limpede rece/ cum se numesc treptele astea spre zid/ de ce taci când toată lumea tace/ de ce e rupt aerul ăsta/ cum se numesc copiii noștri de piatră/ cum se numește locul ăsta/ spatele blocului/ metroul/ tramvaiul galben/ unde sunt toate lucrurile/ și toate ființele/ care e numele tău”/ („cine eşti”). Iar în cele din urmă se instaurează starea de apatie, privirea devine indiferentă, umorile virale se glacifică: „am numărat până la infinit. nu s-a întâmplat nimic/ nimeni nu așteaptă pe nimeni.// aici e iarnă. au bătut fereastra în cuie.// de data asta știu că durerea trece. vin ierni vin duminici/ acrimile sunt reci ca marea nordului. libertate mea e inventată/ nimic nu mă poate opri/ număr neîncetat/ până la tine voi orbi dar te voi găsi cândva/ într-o altă iarnă/ crescut din carnea mea purpurie” („aici e iarnă”).
Senzorii sunt uzaţi, ţesururile
sufleteşti sunt mortficate în totalitate, iar personajul liric dobândeşte
fizonomia cadavrului viu: „în fiecare dimineață descopăr în mine un mort./
târăsc cadavrul pe străzi/ la job/ la mall/ în cafenea/ încă nu-l vede nimeni
și eu nu am voie să spun/ trebuie să acopăr urmele de sânge urmele de moarte/
să disimulez/ așa că alerg și dansez/ fac gesturi largi firești îmi trec mâna
prin păr/ am chiar și un fel de zâmbet pe chip/ port rochia de mireasă
înghețată sub gerul trupului meu/ alung viermii din carnea tăcută ce mă
însoțește/ în fiecare dimineață îmi iau cadavrul în spate și îl târăsc pe
străzi/ fără să crâcnesc” („încet cu cadavrul pe străzi”).
Privit dintr-o asemnea perspectivă, volumul Ioanei Negoescu poate fi văzut ca un
Privit dintr-o asemnea perspectivă, volumul Ioanei Negoescu poate fi văzut ca un
roman
de dragoste, cu filele lui luminoase, dar mai cu seamă întunecate, al cărui
personaj principal, ce îşi arată chipul cu ostentaţie la tot pasul, este
moartea, cea care înghite totul, inclusiv sentimentele omeneşti, pe care le
transformă în praf şi în pulbere. Şi ca o meditaţie lipsită de patetism despre
zădărnicie.
Autoarea ştie să evite locurile comune, imaginile şi asociaţiile verbale au proospeţime, tensiunea lirică e întreţinută mereu şi deşi vorbeşte despre lucruri până la urmă de fiecare zi (dragostea, moartea etc.). Ioana Negoescu reuşeşte să nu fie niciodată banală. Sper ca cititorii de poezie (inclusiv criticii) să-i acorde acestui volum atenţia cuvenită.
Autoarea ştie să evite locurile comune, imaginile şi asociaţiile verbale au proospeţime, tensiunea lirică e întreţinută mereu şi deşi vorbeşte despre lucruri până la urmă de fiecare zi (dragostea, moartea etc.). Ioana Negoescu reuşeşte să nu fie niciodată banală. Sper ca cititorii de poezie (inclusiv criticii) să-i acorde acestui volum atenţia cuvenită.
Octavian Soviany
Octavian Soviany
fragment de roman
Am ţinut multă vreme în mână scrisoarea, care parcă îmi frigea degetele, înainte s-o deschid.
În cele din urmă m-am hotărât.
În plic am găsit două poezii şi o scurtă scrisoare, care m-a intrigat încă de la primele rânduri:
„Domnule,
Am crezut multă vreme că de la moartea lui Baudelaire nu mei există în Franţa niciun poet. După ce am citit Îmbarcarea către Cythera mi-am dat seama că mă înşelam. Acesta este motivul pentru care vă adresez această scrisoare.
Am şaptesprezece ani. Deocamdată nu fac nimic, dar simt în mine o forţă neobişnuită, cu care uneori mi se pare că aş putea muta munţii din loc.
Am încercat să cuceresc Parisul de câteva ori, dar mi s-a trântit uşa în nas de fiecare dată .
Acum sunt la Charleville, probabil cel mai plictisitor şi mai stupid oraş din Europa, n-am niciun ban, sunt nefericit, mă simt ca un negru în mijlocul unei turme imbecile de albi, câteodată versific. Unii spun chiar că aş avea un oarecare talent. Drace! Ce-o fi acela talent?
Îndrăznesc să vă trimit două dintre compoziţiile mele mai noi. De acum înainte voi încerca să fac altceva. Poezia trebuie reinventată.
Citiţi-mă, încercaţi să mă înţelegeţi şi să mă iubiţi.
Dacă socotiţi de cuviinţă, trimiteţi-mi un cuvânt de încurajare. Pentru mine ar însemna enorm. N-am niciun prieten.
Cu încredere în mintea şi inima dumneavoastră
Maxime D.
Intrigat de această scrisoare destul de neobişnuită, m-am apucat să citesc cele două poezii. Îmi trimisese Cei uluiţi şi Beţia marină. Dumnezeule! Credeam că voi da peste încercările, mai mult sau mai puţin promiţătoare, ale unui adolescent şi aveam în faţa ochilor capodoperele unui maestru. Acest băietan de şaptesprezece ani (dacă avea într-adevăr şaptesprezec ani şi dacă nu cumva eram victima unei farse) avea poezia la degetul mic şi în versurile lui gheara geniului se simţea pretutindeni. Muza lui prindea toate tonurile, ciupea cu o mână de virtuos de toate strunele harpei, le atingea apoi pe cele ale ghitarei, mânuia cu aceeaşi sensibilitate arcuşul viorii şi al violoncelului. Ştia să aleagă întotdeauna cuvintele cele mai potrivite, limba poeziilor sale era limpede şi misterioasă în acelaşi timp, rimele nu erau niciodată plate, lipseau artificiile, totul era încărcat de o gravitate extremă, niciun accent superficial, nici un ton în falset, versurile curgeau cu o naturaleţe desăvârşită. Singură, Beţia marină făcea de ruşine tot Parnasul Contemporan, iar Charles Baudelaire şi-ar fi recunoscut cu siguranţă în tânărul ei autor un emul:
„Am dat peste Floride fantaste şi călâie
Cu flori cu ochi de fiară sălbatică şi piei
De om, cu curcubeie taman ca nişte frâie
Întinse peste marea cu tot turmetul ei.
Am ţinut multă vreme în mână scrisoarea, care parcă îmi frigea degetele, înainte s-o deschid.
În cele din urmă m-am hotărât.
În plic am găsit două poezii şi o scurtă scrisoare, care m-a intrigat încă de la primele rânduri:
„Domnule,
Am crezut multă vreme că de la moartea lui Baudelaire nu mei există în Franţa niciun poet. După ce am citit Îmbarcarea către Cythera mi-am dat seama că mă înşelam. Acesta este motivul pentru care vă adresez această scrisoare.
Am şaptesprezece ani. Deocamdată nu fac nimic, dar simt în mine o forţă neobişnuită, cu care uneori mi se pare că aş putea muta munţii din loc.
Am încercat să cuceresc Parisul de câteva ori, dar mi s-a trântit uşa în nas de fiecare dată .
Acum sunt la Charleville, probabil cel mai plictisitor şi mai stupid oraş din Europa, n-am niciun ban, sunt nefericit, mă simt ca un negru în mijlocul unei turme imbecile de albi, câteodată versific. Unii spun chiar că aş avea un oarecare talent. Drace! Ce-o fi acela talent?
Îndrăznesc să vă trimit două dintre compoziţiile mele mai noi. De acum înainte voi încerca să fac altceva. Poezia trebuie reinventată.
Citiţi-mă, încercaţi să mă înţelegeţi şi să mă iubiţi.
Dacă socotiţi de cuviinţă, trimiteţi-mi un cuvânt de încurajare. Pentru mine ar însemna enorm. N-am niciun prieten.
Cu încredere în mintea şi inima dumneavoastră
Maxime D.
Intrigat de această scrisoare destul de neobişnuită, m-am apucat să citesc cele două poezii. Îmi trimisese Cei uluiţi şi Beţia marină. Dumnezeule! Credeam că voi da peste încercările, mai mult sau mai puţin promiţătoare, ale unui adolescent şi aveam în faţa ochilor capodoperele unui maestru. Acest băietan de şaptesprezece ani (dacă avea într-adevăr şaptesprezec ani şi dacă nu cumva eram victima unei farse) avea poezia la degetul mic şi în versurile lui gheara geniului se simţea pretutindeni. Muza lui prindea toate tonurile, ciupea cu o mână de virtuos de toate strunele harpei, le atingea apoi pe cele ale ghitarei, mânuia cu aceeaşi sensibilitate arcuşul viorii şi al violoncelului. Ştia să aleagă întotdeauna cuvintele cele mai potrivite, limba poeziilor sale era limpede şi misterioasă în acelaşi timp, rimele nu erau niciodată plate, lipseau artificiile, totul era încărcat de o gravitate extremă, niciun accent superficial, nici un ton în falset, versurile curgeau cu o naturaleţe desăvârşită. Singură, Beţia marină făcea de ruşine tot Parnasul Contemporan, iar Charles Baudelaire şi-ar fi recunoscut cu siguranţă în tânărul ei autor un emul:
„Am dat peste Floride fantaste şi călâie
Cu flori cu ochi de fiară sălbatică şi piei
De om, cu curcubeie taman ca nişte frâie
Întinse peste marea cu tot turmetul ei.
Văzut-am
mlaştini vaste ce fermentau, năvoade
De trestii cu balauri ce putrezeau cu spor,
Cutremure de ape şi zările-n cascade
Făcând să clocotească abisu-n jurul lor.
De trestii cu balauri ce putrezeau cu spor,
Cutremure de ape şi zările-n cascade
Făcând să clocotească abisu-n jurul lor.
Gheţari şi flori de nacru, un cer de
jărăgaie,
Epave azvârlite pe-un fund de golfuri, brun,
Unde mâncaţi de pureci din arbori cad o droaie
De şerpi giganţi de mare ce-s negri la parfum.”
Citind şi recitind cele două poezii, aveam sentimentul că, după ce mă lăsasem înşelat de atâtea pietre preţioase false, dădusem în sfârşit peste una adevărată. Foile expediate de la Charleville îmi tremurau între degete. De la Baudelaire încoace nimeni nu mai realizase aşa ceva în poezia franceză. Cuprins de o stare de entuziasm pe care n-o mai încercasem niciodată în faţa unor compoziţii poetice şi pe care mi-e foarte greu s-o descriu în cuvinte, am chemat-o pe Thérèse în camera mea şi, cu un glas tremurând de emoţie, i-am citit poeziile.
Soţia mea m-a ascultat răbdătoare până la capăt, dar părea cu gândul în altă parte.
-Frumos! – a exclamat ea la sfârşit, pe un ton indiferent, care m-a rănit şi m-a indispus.
-Doar atât ai de spus? Este sublim, este genial, este...
-Dacă aşa crezi tu, prietene... Ştii că eu nu mă pricep prea bine la poezie.
Apoi a ieşit din cameră, ducându-şi cu greu pântecele enorm (era în ultima lună de sarcină) care, în momentul acela, mi se părea pur şi simplu dezgustător.
Am rămas multă vreme sub vraja acelor versuri, pe care le-am recitit de nenumărate ori, ca hipnotizat de farmecul lor straniu, care avea parcă ceva din puterea misterioasă a unui drog. Am încercat să răspund la scrisoarea lui Maxime, dar nu-mi găseam cuvintele, toate propoziţiile îmi ieşeau fade şi convenţionale, aşa că, după ce am mototolit câteva coli de hârtie, m-am hotărât să amân răspunsul pentru a doua zi.
Am petrecut o noapte agitată, iar când am reuşit, în sfârşit, să adorm, afară începuse să se lumineze de ziuă. Am dormit până spre prânz, mi-am băut cafeaua la repezeală, apoi mi-am pus în buzunar poemele lui Maxime, mi-am luat bastonul şi pălăria şi i-am spus lui Thérèse că nu voi veni la masa de prânz.
-Ce bine că te-ai hotarât în sfârşit să ieşi puţin din casă, prietene! – făcu soţia mea. Ar trebui s-o faci de acum înainte în fiecare zi.
Uitasem că puteam să fiu arestat, toate fricile mele se topiseră ca prin minune, versurile lui Maxime mă scoseseră din starea mea bolnăvicioasă de apatie. Parisul trebuia să afle că tocmai descoperisem un geniu.
Am pornit în căutarea vechilor mei amici literari, am trecut pe la Charles Cros şi Léon Valade, care s-au entuziasmat şi ei de poemele protejatului meu, remarcându-le forţa neobişnuită, apoi m-am hotărât să mă duc la Banville: aveam nevoie şi de girul unui maestru.
Destul de surprins de vizita mea neanunţată, autorul Cariatidelor m-a poftit în biroul său, m-a invitat să stau jos, apoi m-a întrebat:
-Ce vânt te aduce aici la ora asta nepotrivită? S-a întâmplat ceva rău?
Am scos din buzunar cele două poezii şi i le-am întins:
-Maestre, am descoperit un geniu necunoscut.
Banville a luat poeziile, le-a ţinut câteva clipe în mână, ca şi cum ar fi vrut să le cântărească, apoi s-a uitat la semnătură, a avut o mică tresărire, iar pe urmă a exclamat:
-Să ştii că geniul dumitale nu e chiar atât de necunoscut! Mi-a trimis şi mie nişte versuri acum vreo doi ani. Voia să i le public în Parnasul Contemporan.
-Şi?
-Nu le-am publicat, bineînţeles, deşi nu erau proaste. Autorul era prea tânăr... mi s-a părut că e bine să mai aşteptăm. M-am mărginit să-i trimit câteva vorbe de încurajare.
-Mărturisesc că pe mine poeziile lui m-au entuziasmat.
-Să vedem... Poate s-a mai copt între timp...
Am încercat să ghicesc de pe chipul lui Banville impresia pe care i-o făceau versurile lui Maxime, iar la un moment dat mi s-a părut că buzele lui se îngălbenesc de invidie. După ce a terminat de citit, a aşezat cu grijă filele una peste alta, mi le-a întins, a ridicat din umeri a nedumerire, apoi a spus:
-Nu ştiu ce să zic... Sunt nişte versuri neobişnuite...
-Nu v-au plăcut?
-Sincer să fiu, nu. Există în ele un fel de sălbăticie care mă deranjează. Băietanul ăsta scrie ca un barbar. Dar sunt gata să recunosc că poeziile sale sunt foarte bune în felul lor.
Nu înţeleam reţinerea lui Banville şi probabil că nedumerirea mi se putea citi pe faţă, căci maestrul a ţinut să adauge:
-Se vede că şi dumneata eşti încă tânăr şi lipsit de exprienţă. Asemenea talente precoce trebuie întâmpinate întotdeauna cu o oarecare prudenţă. Apar din senin, ca nişte focuri strălucitoare de artificii, iar peste un an sau doi, se sting de la sine, aşa cum trece pojarul şi toate celelalte boli ale copilăriei. Nu cred în precocitate. În adolescenţă, inspiraţia îţi vine foarte uşor, dar poezia nu înseamnă doar inspiraţie, înseamnă în primul rând muncă, răbdare şi studiu.
L-am înjurat în gând pe Banville şi m-am ridicat de pe scaun. Îmi dădeam seama că aveam în faţa mea un om mărginit, incapabil să vadă dincolo de dogmele şcolii parnasiene. Orice discuţie devenea de acum inutilă.
Epave azvârlite pe-un fund de golfuri, brun,
Unde mâncaţi de pureci din arbori cad o droaie
De şerpi giganţi de mare ce-s negri la parfum.”
Citind şi recitind cele două poezii, aveam sentimentul că, după ce mă lăsasem înşelat de atâtea pietre preţioase false, dădusem în sfârşit peste una adevărată. Foile expediate de la Charleville îmi tremurau între degete. De la Baudelaire încoace nimeni nu mai realizase aşa ceva în poezia franceză. Cuprins de o stare de entuziasm pe care n-o mai încercasem niciodată în faţa unor compoziţii poetice şi pe care mi-e foarte greu s-o descriu în cuvinte, am chemat-o pe Thérèse în camera mea şi, cu un glas tremurând de emoţie, i-am citit poeziile.
Soţia mea m-a ascultat răbdătoare până la capăt, dar părea cu gândul în altă parte.
-Frumos! – a exclamat ea la sfârşit, pe un ton indiferent, care m-a rănit şi m-a indispus.
-Doar atât ai de spus? Este sublim, este genial, este...
-Dacă aşa crezi tu, prietene... Ştii că eu nu mă pricep prea bine la poezie.
Apoi a ieşit din cameră, ducându-şi cu greu pântecele enorm (era în ultima lună de sarcină) care, în momentul acela, mi se părea pur şi simplu dezgustător.
Am rămas multă vreme sub vraja acelor versuri, pe care le-am recitit de nenumărate ori, ca hipnotizat de farmecul lor straniu, care avea parcă ceva din puterea misterioasă a unui drog. Am încercat să răspund la scrisoarea lui Maxime, dar nu-mi găseam cuvintele, toate propoziţiile îmi ieşeau fade şi convenţionale, aşa că, după ce am mototolit câteva coli de hârtie, m-am hotărât să amân răspunsul pentru a doua zi.
Am petrecut o noapte agitată, iar când am reuşit, în sfârşit, să adorm, afară începuse să se lumineze de ziuă. Am dormit până spre prânz, mi-am băut cafeaua la repezeală, apoi mi-am pus în buzunar poemele lui Maxime, mi-am luat bastonul şi pălăria şi i-am spus lui Thérèse că nu voi veni la masa de prânz.
-Ce bine că te-ai hotarât în sfârşit să ieşi puţin din casă, prietene! – făcu soţia mea. Ar trebui s-o faci de acum înainte în fiecare zi.
Uitasem că puteam să fiu arestat, toate fricile mele se topiseră ca prin minune, versurile lui Maxime mă scoseseră din starea mea bolnăvicioasă de apatie. Parisul trebuia să afle că tocmai descoperisem un geniu.
Am pornit în căutarea vechilor mei amici literari, am trecut pe la Charles Cros şi Léon Valade, care s-au entuziasmat şi ei de poemele protejatului meu, remarcându-le forţa neobişnuită, apoi m-am hotărât să mă duc la Banville: aveam nevoie şi de girul unui maestru.
Destul de surprins de vizita mea neanunţată, autorul Cariatidelor m-a poftit în biroul său, m-a invitat să stau jos, apoi m-a întrebat:
-Ce vânt te aduce aici la ora asta nepotrivită? S-a întâmplat ceva rău?
Am scos din buzunar cele două poezii şi i le-am întins:
-Maestre, am descoperit un geniu necunoscut.
Banville a luat poeziile, le-a ţinut câteva clipe în mână, ca şi cum ar fi vrut să le cântărească, apoi s-a uitat la semnătură, a avut o mică tresărire, iar pe urmă a exclamat:
-Să ştii că geniul dumitale nu e chiar atât de necunoscut! Mi-a trimis şi mie nişte versuri acum vreo doi ani. Voia să i le public în Parnasul Contemporan.
-Şi?
-Nu le-am publicat, bineînţeles, deşi nu erau proaste. Autorul era prea tânăr... mi s-a părut că e bine să mai aşteptăm. M-am mărginit să-i trimit câteva vorbe de încurajare.
-Mărturisesc că pe mine poeziile lui m-au entuziasmat.
-Să vedem... Poate s-a mai copt între timp...
Am încercat să ghicesc de pe chipul lui Banville impresia pe care i-o făceau versurile lui Maxime, iar la un moment dat mi s-a părut că buzele lui se îngălbenesc de invidie. După ce a terminat de citit, a aşezat cu grijă filele una peste alta, mi le-a întins, a ridicat din umeri a nedumerire, apoi a spus:
-Nu ştiu ce să zic... Sunt nişte versuri neobişnuite...
-Nu v-au plăcut?
-Sincer să fiu, nu. Există în ele un fel de sălbăticie care mă deranjează. Băietanul ăsta scrie ca un barbar. Dar sunt gata să recunosc că poeziile sale sunt foarte bune în felul lor.
Nu înţeleam reţinerea lui Banville şi probabil că nedumerirea mi se putea citi pe faţă, căci maestrul a ţinut să adauge:
-Se vede că şi dumneata eşti încă tânăr şi lipsit de exprienţă. Asemenea talente precoce trebuie întâmpinate întotdeauna cu o oarecare prudenţă. Apar din senin, ca nişte focuri strălucitoare de artificii, iar peste un an sau doi, se sting de la sine, aşa cum trece pojarul şi toate celelalte boli ale copilăriei. Nu cred în precocitate. În adolescenţă, inspiraţia îţi vine foarte uşor, dar poezia nu înseamnă doar inspiraţie, înseamnă în primul rând muncă, răbdare şi studiu.
L-am înjurat în gând pe Banville şi m-am ridicat de pe scaun. Îmi dădeam seama că aveam în faţa mea un om mărginit, incapabil să vadă dincolo de dogmele şcolii parnasiene. Orice discuţie devenea de acum inutilă.
-Ţi-aş recomanda să fii foarte prudent
cu acest tinerel, despre care am auzit întâmplător nişte zvonuri foarte urâte –
ţinu să-mi mai spună Banville înainte să ne luăm rămas bun. Se pare că a făcut
în trecut câteva mici escapade la Paris şi cei care l-au văzut (printre care
pictorul Gil) i-au păstrat o amintire penibilă.
E inutil să mai spun că avertismentul lui Banville mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă. În mintea mea, Maxime dobândise deja aureola geniului şi, în ciuda tuturor acelor lucruri care în cele din urmă ne-au despărţit, se mai păstrează şi în ziua de astăzi.
În timp ce Gautier, Leconte de Lisle sau Banville erau nişte artizani (desăvârşiţi, fireşte, dar doar nişte artizani), simţeam că Maxime era un poet adevărat, cu toate că mi-ar fi fost foarte greu să explic ce înţeles au pentru mine aceste cuvinte.
Înainte de a mă întoarce în rue Nicolet, am trecut prin câteva cafenele unde ştiam că voi găsi negreşit şi ceva literaţi şi le-am vorbit tuturor cunoscuţilor pe care i-am întâlnit despre proaspăta mea descoperire, reuşind să le stârnesc curiozitatea şi să le întipăresc în minte numele lui Maxime.
Seara i-am scris acestuia o scrisoare entuziastă, asigurându-l de preţuirea şi afecţiunea mea.
Răspunsul (dacă poate fi numit un răspuns) n-a întârziat prea mult. Peste doar două zile am primit de la Charleville o scrisoare mai lungă şi mai ciudată decât cea dintâi:
Domnule,
Sunt bucuros să descopăr în dumneavoastră un suflet fratern, dar vreau ca între noi totul să fie limpede: poeziile pe care vi le-am trimis nu sunt decât un preludiu, mi-am încercat, ca să zic aşa instrumentele, dar adevărata mea operă va veni abia de acum înainte.
Cred că trebuie să vă ţin o scurtă dizertaţie despre poezie.
Pentru a fi poet, trebuie să devii mai întâi vizionar.
Nimeni nu se naşte vizionar, asta presupune trudă şi suferinţă. Ajungi vizionar printr-o lungă, voită, laborioasă şi sistematică dereglare a tuturor simţurilor. Prin experimentarea tuturor formelor de dragoste, de suferinţă şi nebunie, a tuturor drogurilor, a tuturor otrăvurilor. Aceasta este singura cale care duce la Necunoscut. Iar obiectul poeziei nu poate să fie decât Necunoscutul.
Pentru asta este fireşte nevoie de îndrăzneală, iar eu am o asemenea îndrăzneală.
Până acum în poezia noastră am avut doar un singur vizionar, pe Baudelaire. Dar nici
E inutil să mai spun că avertismentul lui Banville mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă. În mintea mea, Maxime dobândise deja aureola geniului şi, în ciuda tuturor acelor lucruri care în cele din urmă ne-au despărţit, se mai păstrează şi în ziua de astăzi.
În timp ce Gautier, Leconte de Lisle sau Banville erau nişte artizani (desăvârşiţi, fireşte, dar doar nişte artizani), simţeam că Maxime era un poet adevărat, cu toate că mi-ar fi fost foarte greu să explic ce înţeles au pentru mine aceste cuvinte.
Înainte de a mă întoarce în rue Nicolet, am trecut prin câteva cafenele unde ştiam că voi găsi negreşit şi ceva literaţi şi le-am vorbit tuturor cunoscuţilor pe care i-am întâlnit despre proaspăta mea descoperire, reuşind să le stârnesc curiozitatea şi să le întipăresc în minte numele lui Maxime.
Seara i-am scris acestuia o scrisoare entuziastă, asigurându-l de preţuirea şi afecţiunea mea.
Răspunsul (dacă poate fi numit un răspuns) n-a întârziat prea mult. Peste doar două zile am primit de la Charleville o scrisoare mai lungă şi mai ciudată decât cea dintâi:
Domnule,
Sunt bucuros să descopăr în dumneavoastră un suflet fratern, dar vreau ca între noi totul să fie limpede: poeziile pe care vi le-am trimis nu sunt decât un preludiu, mi-am încercat, ca să zic aşa instrumentele, dar adevărata mea operă va veni abia de acum înainte.
Cred că trebuie să vă ţin o scurtă dizertaţie despre poezie.
Pentru a fi poet, trebuie să devii mai întâi vizionar.
Nimeni nu se naşte vizionar, asta presupune trudă şi suferinţă. Ajungi vizionar printr-o lungă, voită, laborioasă şi sistematică dereglare a tuturor simţurilor. Prin experimentarea tuturor formelor de dragoste, de suferinţă şi nebunie, a tuturor drogurilor, a tuturor otrăvurilor. Aceasta este singura cale care duce la Necunoscut. Iar obiectul poeziei nu poate să fie decât Necunoscutul.
Pentru asta este fireşte nevoie de îndrăzneală, iar eu am o asemenea îndrăzneală.
Până acum în poezia noastră am avut doar un singur vizionar, pe Baudelaire. Dar nici
el nu a avut curajul să meargă până
la capăt. Din păcate, a trăit într-un mediu mult prea artistic, iar forma lui
este învechită; căutarea Necunoscutului presupune forme noi, pe care acest rege
al poeţilor n-a avut răgazul sau îndrăzneala să le inventeze.
Eu voi cuteza să merg mai departe decât Baudelaire, până acolo de unde nu mai există întoarcere.
Vreţi să vă învăţ cum să deveniţi vizionar?
Vreţi să fiţi singurul meu prieten?
Desigur, pentru asta ar trebui să vin la Paris, dar sunt total lipsit de mijloace. Mama este văduvă şi exagerat de cucernică. Nu-mi dă decât zece centime în fiecare duminică, pentru ca să-mi plătesc strana de la biserică.
Vă îmbrăţişez cu toată afecţiunea de care inima mea e capabilă.
Al dumneavoastră
Maxime
Citind aceste rânduri, care mi se părea că au în acelaşi timp ceva profetic şi ceva nebunesc, am simţit dintr-odată că îmi trădasem adevărata natură şi îmi bătusem joc de propria-mi viaţă. Fără să-mi dau seama, acceptasem să fiu transformat într-un sclav. Sclavul lui Thérèse care promitea ca peste zece ani să se transforme într-un fel de doamnă Bertrand, poate puţin mai stilată, sclavul copilului pe care soţia mea se pregătea să-l aducă pe lume, sclavul socrilor mei, care binevoiau să mă întreţină şi-mi numărau fiecare îmbucătură. Ce făcusem cu libertatea mea, Dumnezeule!
Scrisoarea lui Maxime, care emana parcă savoarea tuturor fructelor interzise, mă făcea să ghicesc, dincolo de confortul burghez în care mă complăcusem până atunci, pulsaţia vieţii adevărate. Da, voiam să mă aventurez în căutarea Necunoscutului, voiam să experimentez toate formele de dragoste, de suferinţă şi nebunie. Până acum avusesem foarte puţin, acum voiam să am tot totul şi pentru asta trebuia neapărat să-l aduc aici pe Maxime.
Le-am spus lui Thérèse şi doamnei de Beauvilage că vreau să găzduiesc la noi pentru o vreme un tânăr poet din provincie, care urmează să vină în curând la Paris şi e total lipsit de mijloace.
-Prietene dragă, crezi că e momentul cel mai potrivit să primim musafiri, acum când urmează să nasc? – făcu soţia mea, uitându-se întrebătoare la mama ei.
Doamna de Beauvilage, care avea în definitiv o inimă bună, se arătă însă mai generoasă:
-Da – zise ea – poate sta aici câteva zile. Dar doar până la întoarcerea soţului meu. Domnului de Beauvilage nu-i plac musafirii veniţi pe neaşteptate.
Abia mi-am putut stăpâni un strigăt de bucurie.
În aceeaşi zi i-am expediat lui Maxime prin mandat trei sute de franci şi o telegramă în care îi spuneam că îl aştept şi sunt gata să-l găzduiesc.
-Sosesc mâine seară – veni numaidecât răspunsul de la Charleville.
Povestea mea mergea înainte.
Eu voi cuteza să merg mai departe decât Baudelaire, până acolo de unde nu mai există întoarcere.
Vreţi să vă învăţ cum să deveniţi vizionar?
Vreţi să fiţi singurul meu prieten?
Desigur, pentru asta ar trebui să vin la Paris, dar sunt total lipsit de mijloace. Mama este văduvă şi exagerat de cucernică. Nu-mi dă decât zece centime în fiecare duminică, pentru ca să-mi plătesc strana de la biserică.
Vă îmbrăţişez cu toată afecţiunea de care inima mea e capabilă.
Al dumneavoastră
Maxime
Citind aceste rânduri, care mi se părea că au în acelaşi timp ceva profetic şi ceva nebunesc, am simţit dintr-odată că îmi trădasem adevărata natură şi îmi bătusem joc de propria-mi viaţă. Fără să-mi dau seama, acceptasem să fiu transformat într-un sclav. Sclavul lui Thérèse care promitea ca peste zece ani să se transforme într-un fel de doamnă Bertrand, poate puţin mai stilată, sclavul copilului pe care soţia mea se pregătea să-l aducă pe lume, sclavul socrilor mei, care binevoiau să mă întreţină şi-mi numărau fiecare îmbucătură. Ce făcusem cu libertatea mea, Dumnezeule!
Scrisoarea lui Maxime, care emana parcă savoarea tuturor fructelor interzise, mă făcea să ghicesc, dincolo de confortul burghez în care mă complăcusem până atunci, pulsaţia vieţii adevărate. Da, voiam să mă aventurez în căutarea Necunoscutului, voiam să experimentez toate formele de dragoste, de suferinţă şi nebunie. Până acum avusesem foarte puţin, acum voiam să am tot totul şi pentru asta trebuia neapărat să-l aduc aici pe Maxime.
Le-am spus lui Thérèse şi doamnei de Beauvilage că vreau să găzduiesc la noi pentru o vreme un tânăr poet din provincie, care urmează să vină în curând la Paris şi e total lipsit de mijloace.
-Prietene dragă, crezi că e momentul cel mai potrivit să primim musafiri, acum când urmează să nasc? – făcu soţia mea, uitându-se întrebătoare la mama ei.
Doamna de Beauvilage, care avea în definitiv o inimă bună, se arătă însă mai generoasă:
-Da – zise ea – poate sta aici câteva zile. Dar doar până la întoarcerea soţului meu. Domnului de Beauvilage nu-i plac musafirii veniţi pe neaşteptate.
Abia mi-am putut stăpâni un strigăt de bucurie.
În aceeaşi zi i-am expediat lui Maxime prin mandat trei sute de franci şi o telegramă în care îi spuneam că îl aştept şi sunt gata să-l găzduiesc.
-Sosesc mâine seară – veni numaidecât răspunsul de la Charleville.
Povestea mea mergea înainte.
Tic Petrosel
Vă spuneam ieri despre o tara care se numeste
Romania. Da, e tara in care m-am nascut, am visat, traiesc si ma bucur zilnic
de orice imi ofera. (?!)
Sunt ciudat, nu?!
Pentru ca nu-mi doresc o tara ca afara.
Spre deosebire de unii care s-au plimbat pe netflix eu am avut ocazia sa traiesc in “ tarile alea civilizate”.
E relativ totul.
Sunt ciudat, nu?!
Pentru ca nu-mi doresc o tara ca afara.
Spre deosebire de unii care s-au plimbat pe netflix eu am avut ocazia sa traiesc in “ tarile alea civilizate”.
E relativ totul.
Sa revin la ce spuneam ieri. Am ajuns
la cutit din cauza unei infectii la ochi. Cum necum am ajuns la spitalul X sa-i
zicem si dupa ceva timp la camera de garda m-a operat un medic Y.
Nu
de asta vreau sa vorbesc insa. Am stat la camera de garda, un timp ... am
ascultat oamenii. Amarati, tristi, unii suferind mai rau ca mine, dar desi
suferind au avut puterea sa lase o mamă cu copilul inaintea lor pentru ca “...e
copil si sa aiba o sansa “.
Un
batran cu o batrana la telefon:
“ da’ te astept ca nu plec fara tine. Nici acum si nici cand o fi, dincolo... cum sa nu te astept.
“ da’ te astept ca nu plec fara tine. Nici acum si nici cand o fi, dincolo... cum sa nu te astept.
Vine
salvarea, pleaca... agitatie. Imi vine randul. Trec peste amabilitatile
neasteptate, recunosc, direct la profesionalismul medicilor.
In
acelasi timp cu mine rezolvau si alte cazuri reusind cumva sa se inteleaga
intre ei intr-un amestec de termeni medicali si oameni suferinzi.
Operatia, 30 min, trece repede, timp in care medicul, pas cu pas, imi povestea ce face, sa nu ma sperii, cu un calm si o umanitate pe care am avut ocazia sa o reconfirm mai tarziu.
Operatia, 30 min, trece repede, timp in care medicul, pas cu pas, imi povestea ce face, sa nu ma sperii, cu un calm si o umanitate pe care am avut ocazia sa o reconfirm mai tarziu.
Cat
timp eram sub supraveghere cu ochii inchisi, pansamente etc ascultam atent
conversatiile din camera de garda.
Multi
batrani. Se plangeau, povesteau... si cu un calm si o rabdare rar intalnita
medicii raspundeau si rezolvau caz dupa caz.
O
doamna cu un glaucom avansat se plangea de operatia suferita, dureri, tensiune
etc... a stat ceva.
La sfarsit medicii au intrebat: cum va duceti acasa?!
N-am cu ce. O iau pe jos sau chem o salvare. Se poate ?! Medicii i-au explicat ca nu...
Unde stati doamna?!
Brancoveanu.
( deschid ochiul sanatos cu gandul sa o ducem noi acasa daca nu pleaca pana ies eu)
La sfarsit medicii au intrebat: cum va duceti acasa?!
N-am cu ce. O iau pe jos sau chem o salvare. Se poate ?! Medicii i-au explicat ca nu...
Unde stati doamna?!
Brancoveanu.
( deschid ochiul sanatos cu gandul sa o ducem noi acasa daca nu pleaca pana ies eu)
Bine
doamna, hai sa terminam cu tratamentul si-i explica medicul ce si cum.
Nu gasesc picaturile alea in farmacii... imi faceau bine, zice doamna. Altele nu ma ajuta. Am dureri mari... si plangea.
Nu gasesc picaturile alea in farmacii... imi faceau bine, zice doamna. Altele nu ma ajuta. Am dureri mari... si plangea.
Medicul
iese din camera si vorbeste cu asistenta.
Du-te cauta in cabinet ca mai am un flacon, i-l dau doamnei sa o ajutam.
Bine dl. Doctor.
Dar cum facem sa ajunga acasă?!
Nu-i problema. Chem un uber si -l platesc eu, dar nu-i zice ca platesc eu sa nu se simta prost. O conduci la masina si-i zici ca e un amic al tau care mai face taxi si nu tre’ sa plateasca.
Si a vb cu soferul sa o urce sus, pe speaker.
Du-te cauta in cabinet ca mai am un flacon, i-l dau doamnei sa o ajutam.
Bine dl. Doctor.
Dar cum facem sa ajunga acasă?!
Nu-i problema. Chem un uber si -l platesc eu, dar nu-i zice ca platesc eu sa nu se simta prost. O conduci la masina si-i zici ca e un amic al tau care mai face taxi si nu tre’ sa plateasca.
Si a vb cu soferul sa o urce sus, pe speaker.
Soferul
a inteles si a promis ca o duce, atentie, multumindu-i medicului ca face acest
gest.
Ne dati speranta dl. doctor... si inchide.
Ne dati speranta dl. doctor... si inchide.
Am
inchis si eu ochiul ala sanatos pentru ca fara sa vreau mi-a scapat o lacrima.
“
vrem o tara ca afara “... nu, eu nu vreau.
E buna asta.
E buna asta.
Si are oameni. Valorosi.
Dumnezeu
sa va rasplateasca, oameni.
Magda Botez
In primul rand amorul la 70-80-90 de
ani pare la prima vedere o abderatie.
Este varsta la care bunicii isi rasfata
nepotii ,nicidecum varsta la care batranii din “familia noastra” si-au pierdut
definitiv capul …
Este jenant si aberant sa te gandesti
ca la 80 de ani (Bine...sunt si exceptii cum ar fi Goethe si Benvenutta) dar
acestea sunt exceptiile nu regula.
Iata spre exemplu prietenul si colegul
Mihai N. are pe facebook fotografii cu “dragostele vietii lui” doua fetite
,nepotele,adorabile in toata puterea cuvantului.
Alta ar fi calimera daca in loc de
adorabilele nepoate ar fi sa zicem doua adorabile dudui din Republica
Moldova,ca asa se poarta ...in Romania de azi..
Voerbind cu prieteni ,pacienti ,colegi
absolut deschis am ajuns la concluzia ca nimic nu s-a schimbat sub soare.
Barbatii de orice varsta ,dar in
special cei mai batraiori gandesc cu penisul iar femeile se fac ca ploua…
Ieri am fost la o reuniune a 250 de
doctori stomatologi ...au venit doctori din toata lumea ...concluzia a fost ca
doctorii dinj toata lumea fac pipi tot in cuvete si le-o trag asistentelor lor
...si asa a fost din’todeuna.
Acesta este tristul adevar.
Sau pentru mine ...acesta este secretul
lui Polishinel.
Ce sa ne mai ascundem dupa deget ,asta
este ,haideti sa privim realitatea in fata cu curaj si dece nu...cu umor..
Si pentruca reuniunea a fost un
extraordinar subiect de ancheta sociala,iata ce am descoperit ...tinand fireste
la privacy -ul persoanelor chestionate.
Majoritatea barbatilor intrebati
(intrebare standard) daca are o amanta tanara ,au raspuns DA .
Un coleg cu nevasta (helicopter) de
fata mi-a spus foarte clar...ca nu se poate altfel..
M-am gandit bine si as fi luat-o de
turul pantalonilor pe nevasta omniprezenta si as fi arucat-o cat mai departe…
Ce tristete sa ai un asemenea “partener
de viata “ langa tine...si sa mai si spui ca este...bine.
Si..nu se poate sa nu m a intorc cu
gandul la Haralambie cu Laetitia lui vesnica,la
-da mama
-facem puiule
-cum vrei tu ingeras
-sa te acopar ingeras?
-sa te descopar ingeras…
In plus am discutat cu Haralambie
(evident discutie virtuala,ca orice discutie cu un personaj dintr-o
carte..interactiva)
Haralambie (citez) m-a rugat sa o las
in pace pe Laetitia ,asa ca o voi lasa in fumul ei vesnic si nu ma voi ocupa de
cat de amanta lui Haralambie ,Lara/Smaranda -batrana,haotica,subiect de ras in
hohote ,nu-i asa?
Sigur ca da ,veti spune…
Uitasem sa va spun dece m-a rugat
Haralambie sa o las in pace pe Laetitia..pentruca ca sufera,pentruca nu e
frumos,si alte motive la fel de bizare …
Dar sa ne intoarcem la ancheta noastra
...barbati si femei trecuti binisor de varsta 3-a indreptandu-se cu pasi rapizi
spre locuri de verdeata ...iata ce mi-au vorbit despre dragostea la varsta a
4-a..
De la bun inceput femeile vorbesc de
“relatii” ,iar barbatii vorbesc de “act sexual” in termenii cei mai vulgari cu
putinta...cu atat mai expliciti cu cat frustrarea este mai mare.
Caci la barbatii cu care am vorbit tema
recurenta era “daca li se mai scoala”,adica in termeni medicali daca intra in
erectie.
La femeile ramase cat de cat intacte si
fatozse exterior ,tema nu era actul sexual care facea si el parte din tabloul
relatiei,vorbeau mai ales de “gasirea unui compagnion la batranete”,vorbeau de
afinitate spirituala,de voyaje initiatice ,de Dumnezeu..
La barbati...pula era termenul cel mai
uzitat .dupa ce isi pierdeau inhibitia…
Mi s-au facut numerose avansuri ..pe
fata ..oarecum ...invocand trecutul..cam asa
-Ce ti-as fi facut eu tie acum 114 ani..
Eu ma uitam jenata la daramatura de om
(in general handicapat) care imi spunea ce mi-ar fi facut acum un milion de
ani...intrebandu-ma cum arata XY Z acum un milion de ani…
Fata unui coleg trecut la pajistile
verzi ale Domnului ,venea din masa in masa sa vorbeasca despre tatal ei.
Imi amingteam desigur numele,dar nu
eram in stare sa pun langa nume un chip..imposibil.
Ma gandeam ca daca i-as spune fetei lui
SP ce gandesc in mod real de toata tarasenia,ar iesi un scandal monstru.
Asa ca am suras,am spus lucruri bune
(adevarate) despre mort.
Am auzit surprinsa raspunsul fetei
...si el va iubea foarte mult.
Si am plecat ingandurata ,iubita de un
mort,al carui chip nu mi-l mai amintesc.
Printre noi..toti cei ramasi inca in
viata...erau doua doamne extrem de banuitor/severe venite din Israel.
-Eu nu te cunosc,a latrat una,asezata
chiar in stanga mea.
-Nici eu ,am spus infulecand ,nici eu
nu va cunosc…
-Nu ti-ai pus ecusonul cu numele...a
suierat ea
-Nu mi-am gasit numele am spus eu
...infulecand in continuare…
Cineva i-a soptit numele meu doamnei
manioase…
-Nu mai semeni cu ce ai fost...m-a
anuntat ea triumfator ...apoi s-a uitat la colega mea Ruxandra si a
adaugat...ea nu s-a schimbat...de loc…
Ruxandra cea “neschimbata” era
..cum sa va spun ...copia vie a Ginei Lolobrigita in facultate..
Acum ...o doamna corpolenta ,armonios
facuta,cu o voce frumoasa…
-Care e viata ta,am intrebat
-Am
pe cineva ,a spus ea surazand frumos.
Din toata adunatura scapata de la foc
para si moarte,Ruxandra era poate una din “fetele”normale…
Celelalte ...unele ramase tinere la
corp dar intr-un hal fara hal la fata,altele distruse total ...toate cu un surs
de primadonna inprimat pe fata…
M-a surprins si ingrozit cat au putut
sa manance...mancaruri grele ,servite la foc continuu...si cu tristete m-am
intrebat cati vor muri spre dimineata in drum spre Spitalul de Urgenta….
*
(Smaranda & Haralambie saga)
Nu stiu daca ati inteles dar dragostea
dintre Haralambie si Lara/Smaranda era o dragoste de varsta 4-a.
Cum asa? ma veti intreba,simplu va voin
raspunde ca varsta a 3-a trecuse de mult,si dragele mele personaje s-au
intalnit si iubit la varsta a 4-a pe marginea prapastiei cu moartea.
Este interesant cum nu ne dam seama ca
toata viata pasim mana’n mana cu moartea,caci ca in Bulgakov ;nimeni nu stie
cand se va produce un accident banal: sa se sparga o sticla cu ulei..
Iar de aici sa urmeze intalnirea cu
moartea.
Toata viata mea am cochetat cu notiunea
mortii,
pe semenii nostri ii ingrozeste gandul
ca vor muri,ca vor termina ,mai precis ca-si vor incheia viata amarata ,lipsita
de semnificatie majora si vor pleca ...nu se stie unde..
Majoritatea
oamenilor pe care-i cunosc (lipsiti fiind de colaoana vertebrala morala)se
complac intr-un prezent dureros ,conflictual,amarat si nu stiu sa spuna “gata”
,destul ,intoarcem pagina.
Pagina ...se intoarce singura,oamnenii
mor imbecil pentru ca traiesc imbecil,fara curaj ,fara demnitate,fara respect
minim fata de ei insisi.
Aici nu este vorba de altcineva,este
vorba de relatia noastra...cu noi insine.
Iar relatia noastra este in general o
relatie proasta ,conflictuala si ce este mai important profund mincinoasa.
Nu ne dam seama ca ,de fapt cel mai
important om din viata noastra,cum spuneam suntem noi insine..
CG Jung vorbeste despre
individuare,adica stadiul in care trecem de la viata colectiva (coana
Joitica,noi si ai nostri…) la individ care in mod miraculos (vorbesc aici de
termenul individ,individual ..etc) deci esenta vine de la indivizibil.
Din pacate ,insa,drumul catre
individuare este personal(nimeni nu poate face pentru tine acest drum…) este un
drum solitar ,o golgota a fiecaruia iar la sfarsit ,te afli singur
(absolut,infiorator,ingrozitor) de singur si se spune….ca poate vei realiza ...ca
nu esti singur,ca viata are o cu totul si cu totul alta semnificatie..
O extraordinara lume perpendiculara
irupe in viata ta,iar toate nimicurile ..fleacurile,certurile ..cad la apa
...nu mai au absolut nici o semnificatie.
Dar sa ne intorcem la simpaticii nostri
protagonisti Lara/Smaranda si Haralambie.
Acuma...daca un amor ilicit are cat de
cat sens cand protagonistii au sa zicem 30 de ani,la 103 ani cat vor avea eroii
mei in curand..toata harababura cu
-m-ai inselat
-nu m-ai inselat
-este de neiertat ce ai facut acum 45
de ani
Toate
acestea si multe altele sunt atat de ridicole incat devine profund simpatice ..
Protagonistii nu-si dau seama (in mod
evident) ca tzopaie pe marginea propriului mormant..si o tin langa cu toata
mizeria din tinerete,caci sentimentul de vinovatie..culpabilitate,este o mare
mizerie,un mare handicap.
Dar ...ce sa facem...cateodata asa
“traim” pana la moarte,pana la ultima suflare ..cu minciuna,cu frica ,fara
libertate interioara.
Nu vorbesc aici de liberttea
exterioara,de faptul ca X nu se poate desparti de Y pentruca Y este
batran
bolnav
cu un picior in groapa
cu doua piciore in groapa
cu faptul ca a promis in fata lui
Dumezeu
Ei...aberatia asta cu Dumnezeu este cea
mai amuzanta…
Ca si cum Dumnezeu alta treaba nu are
decat sa monitorizeze daca Georgica o insala pe Vasilica...altceva mai bun...nu
are de facut.
Acum si la capitolul cu “inselat” sunt
mai multe variante
-cel mai inocent fel de a insela ,este
,probabil sexul fara consecinte,sexul ca “buna ziua” ce mai faceti doamna?
-Bine,dar dumneavoastra?
Ah...aveti chiloti de catifea...ce
placut..
Ei lasati ca nici dumneavostra nu stati
rau ,aveti chiloti cu monograma..
Cu toate ca toata suflarea care citeste
aceste ganduri va sari in sus de sapte coti...aceasta este forma cea mai
inocenta de a insela.
Ei..aici mai este o alta forma,aceea in
care subiectul (inselatorul ) se livreaza cu arme si bagaje...adica pune o
bucatica de suflet in afacere.
Asta este mult mai grav.
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Тебе одной плету венок..." / "Cunună îţi împletesc doar ţie..."
Cunună îţi împletesc doar ţie,
Flori revărs pe potecile line.
Cotlon liniştit, o, Rusie,
Te iubesc şi mă încred în tine.
Mă uit la câmpul tău nemărginit,
Departe şi aproape - tot tu eşti.
Cu ţipătul cocorilor sunt înrudit
Şi cu ale cărărilor veşti.
Cristelniţa bălţii înfloreşte,
Cheamă la vecernie papura,
Şi pe arbuşti omătul se topeşte
În stropi întremători ca anafura.
Şi deşi ceaţa miresmată, în zori,
Valuri de vânt ţi-o fugăresc,
Tu toată eşti smirnă şi flori
De la magii care taine ghicesc.
1915
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
Nicolae Grigore Marasanu
Pareidolia
Amiază de vipie pe Mare,
morgane valsează în delir!
Trup,
morgane valsează în delir!
Trup,
carne,
sânge,
meduze şi crabi
cuibăresc în concubinaj antropic,
malformant,
distructiv în lanţul creaţiei.
sânge,
meduze şi crabi
cuibăresc în concubinaj antropic,
malformant,
distructiv în lanţul creaţiei.
Şi corabia aceea eşuată,
obsesie pe ţărmurile Costineştilor –
Poseidon,
ori Pericle,
ori poate Pireus, bine nu mai ştiu;
obsesie pe ţărmurile Costineştilor –
Poseidon,
ori Pericle,
ori poate Pireus, bine nu mai ştiu;
Loc
straniu şi stază a nemişcării,
sentiment ce induce dezintegrarea;
schelărie şubredă supraexistând,
gata să surpe,
să te împingă în dividere,
până la malul concentricelor vibraţii!
sentiment ce induce dezintegrarea;
schelărie şubredă supraexistând,
gata să surpe,
să te împingă în dividere,
până la malul concentricelor vibraţii!
Şi dacă în zăbavă
priveşti în punctul fix,
vezi schelete mişcându-se,
carne,
sânge,
piele crescând pe oase goale,
mişunând,
amuşinând,
smulgând ancore,
şi corabia,
Poseidon,
ori Pericles,
ori poate Pireus, bine nu mai ştiu,
încet dispărând…!
vezi schelete mişcându-se,
carne,
sânge,
piele crescând pe oase goale,
mişunând,
amuşinând,
smulgând ancore,
şi corabia,
Poseidon,
ori Pericles,
ori poate Pireus, bine nu mai ştiu,
încet dispărând…!
Gabriela Tanase
Umbrela sfâșiată
Pe
terasa cafenelei de cartier
nu e nimeni
câteva frunze avortate
în zgomotul obișnuit al străzii
mă așez
lângă mine
o umbrelă
cam obosită.
nu e nimeni
câteva frunze avortate
în zgomotul obișnuit al străzii
mă așez
lângă mine
o umbrelă
cam obosită.
Cât de mult seamănă viața
cu o umbrelă
când se închide
puțin zgomot și câțiva stropi...
cu o umbrelă
când se închide
puțin zgomot și câțiva stropi...
Am spart ocheanul cu vedenii
Şi-am afumat cu mirodenii
/Eu Gotz şi alte rubedenii/
Culoarul plin de vârcolaci
Punând şi popii şi mirenii
Lumânărele în copaci
Şi-am afumat cu mirodenii
/Eu Gotz şi alte rubedenii/
Culoarul plin de vârcolaci
Punând şi popii şi mirenii
Lumânărele în copaci
O mierlă-n crâng
Ce trilurea?
Aproape nu!
Departe da!
Ce trilurea?
Aproape nu!
Departe da!
Apoi
în haine de hârtie
Purceserăm din abaţie
Ca să culegem /sângerie/
Răsura care învăştea
Alături de o colilie
Printre troienele de nea
Purceserăm din abaţie
Ca să culegem /sângerie/
Răsura care învăştea
Alături de o colilie
Printre troienele de nea
Dar
mierla-n crâng
Din nou făcu:
Departe da!
Aproape nu!
Din nou făcu:
Departe da!
Aproape nu!
Celor
născuţi a şaptea zi
Marichen Gotz şi alţi copii
Răsura le va biciui
Obrajii pân’ la sânge cică
Şi-n jurul lor se va topi
Omătul gros la o adică
Marichen Gotz şi alţi copii
Răsura le va biciui
Obrajii pân’ la sânge cică
Şi-n jurul lor se va topi
Omătul gros la o adică
Ce
vezi Goddefroi
Acolo-n crâng?
Ce vrei să văd?
Trei îngeri plâng
Acolo-n crâng?
Ce vrei să văd?
Trei îngeri plâng
Cei
odrăsliţi în Postul Mare
Nu pot privi însă la floare
Nici chiar de hram la sărbătoare
Când clopotele bat tot bat
Că nu ştiu cântece sprinţare
Şi nu-s de fel din Montsalvat
Nu pot privi însă la floare
Nici chiar de hram la sărbătoare
Când clopotele bat tot bat
Că nu ştiu cântece sprinţare
Şi nu-s de fel din Montsalvat
Uitându-se
La dânşii crunt
Nu mierlă e
Trei îngeri sunt
La dânşii crunt
Nu mierlă e
Trei îngeri sunt
La
naşa noastră de de departe
Cu chipul ca al unei moarte
Hai Ulrich von...să-i scriem carte
Că nu am fost ascultători
Se-aude un suspin aparte
Suspinul unui verişor
Cu chipul ca al unei moarte
Hai Ulrich von...să-i scriem carte
Că nu am fost ascultători
Se-aude un suspin aparte
Suspinul unui verişor
Ce
vezi Goddefroi
Prin pâcle iar?
O Doamnă e
În alb stihar
Prin pâcle iar?
O Doamnă e
În alb stihar
Ce
stă-ntr-o raclă de cleştar
Încoronată pasămite
Şi are-nfipte în pieptar
Şapte pumnale ascuţite
Încoronată pasămite
Şi are-nfipte în pieptar
Şapte pumnale ascuţite
*
Va fi un spectacol magnific deseară
Vestit de afişe-n mai multe culori
Din carul lui Tespis actorii coboară
Şi eu o să joc în comedia lor
Vestit de afişe-n mai multe culori
Din carul lui Tespis actorii coboară
Şi eu o să joc în comedia lor
Te văd şi pe tine-n atlazuri uşoare
Făcându-mi cu mâna din carul buiac
Directorul trupei e-un câine cu-o floare
De fosfor cusută pe anticu-i frac
Făcându-mi cu mâna din carul buiac
Directorul trupei e-un câine cu-o floare
De fosfor cusută pe anticu-i frac
Pe
umeri puneţi-mi o vânătă capă
Legaţi-mi mai iute coturni la picior
Spectacolul poate de-acum să înceapă
Iubita mea slabă cu reci subţiori
Legaţi-mi mai iute coturni la picior
Spectacolul poate de-acum să înceapă
Iubita mea slabă cu reci subţiori
E
sala pustie şi scena-i o cuşcă
Se vede şi-o rană pe albul tău sold
Dulăul cu floare se-arată şi-mpuşcă
Luminile rampei cu anticu-i Colt
Se vede şi-o rană pe albul tău sold
Dulăul cu floare se-arată şi-mpuşcă
Luminile rampei cu anticu-i Colt
La
primele replici pe scenă se moare
Iubito iubito tu râzi deşucheat
Atunci când se-arată dulăul cu floare
Spectacolul nostru-i deja terminat
Iubito iubito tu râzi deşucheat
Atunci când se-arată dulăul cu floare
Spectacolul nostru-i deja terminat
Şi
dacă iubito răsuflul mi-e rece
Nu spune la nimeni şi râzi până-n zori
Căruţa lui Tespis în zori o să plece
Cu mine cu tine cu ceilalţi actori
Nu spune la nimeni şi râzi până-n zori
Căruţa lui Tespis în zori o să plece
Cu mine cu tine cu ceilalţi actori
pasăre
cu toamnă în loc de aripi,
ploaia își face cuib într-un ochi
frânt
din unghiul stâng
al durerii
cu nume de lună.
cu toamnă în loc de aripi,
ploaia își face cuib într-un ochi
frânt
din unghiul stâng
al durerii
cu nume de lună.
eu,
ce să fac eu?
ce să fac eu?
curge
un diluviu
neașteptat din acest septembrie
ale cărui ferestre dau
în arca mea goală.
neașteptat din acest septembrie
ale cărui ferestre dau
în arca mea goală.
și
atunci pun în ea
două pietre -
una bărbat și una femeie,
două distanțe -
bărbat și femeie,
o viață și o moarte -
bărbat și femeie.
atunci pun în ea
două pietre -
una bărbat și una femeie,
două distanțe -
bărbat și femeie,
o viață și o moarte -
bărbat și femeie.
vezi?
așa scrie toamna o biblie.
așa scrie toamna o biblie.
teofanie
cum
norii care cântă prin întuneric și umblă
deasupra pământului
și deasupra lui celălalt
și cleopas
strălucitori în colbul drumului,
spre poemmaus,
cum cei doi ucenici
care mi-au dezlegat mâinile și mi le-au luat
pentru că Domnul are trebuință de ele iar după
mi le va trimite înapoi,
așa sunt ochii mei când nu mai sunt feriți
și fericiți să te vadă fără hainele tale
și fără hainele mele hainele tale ard la marginea cerului.
deasupra pământului
și deasupra lui celălalt
și cleopas
strălucitori în colbul drumului,
spre poemmaus,
cum cei doi ucenici
care mi-au dezlegat mâinile și mi le-au luat
pentru că Domnul are trebuință de ele iar după
mi le va trimite înapoi,
așa sunt ochii mei când nu mai sunt feriți
și fericiți să te vadă fără hainele tale
și fără hainele mele hainele tale ard la marginea cerului.
Ioan Miclău Gepianu
Tu, Crișule!
Tu, Crișule cu ape aurate,
Întotdeauna mi-ai fost un intim frate,
Când valul veșnic lucirea ți-o cuprinde,
Eu cu iubire-ți port icoana ta
În inimă și minte!
Salcia cea blândă plecată peste val,
Pictează o lucire ce curge către mal,
Precum smerita mea iubire către tine duce
Murmurul unui cântec,
Pe versul trist dar dulce!
Tu Crișule ai viață, acesta-i al meu gând,
Dar să nu-mi vezi tristețea, mai bine tac și plâng!
Sfințită-ți este apa cristalină,
Cu unda-ți răcoroasă
Iubirea mea alină!
Amurg de inimă
Magheru One
Eram
la o seară de poezie -
cu becuri și poeme atârnate de sârme cu flori și prosecco. Deasupra orașului.
Jos- orășelul cu luminitele lui.
Era pe sfârșite. Un tânăr îmi citea un poem
când sunetul unei melodii care avea ceva din mine -dar care venea din tine
Își croia drum printre tineri și fix la 00.00
Everything Now - s-a oprit direct în măruntaiele mele.
Am simțit pentru prima oară că pot să mă arunc în gol. Fericită
Cu paharul de prosecco în mână
cu becuri și poeme atârnate de sârme cu flori și prosecco. Deasupra orașului.
Jos- orășelul cu luminitele lui.
Era pe sfârșite. Un tânăr îmi citea un poem
când sunetul unei melodii care avea ceva din mine -dar care venea din tine
Își croia drum printre tineri și fix la 00.00
Everything Now - s-a oprit direct în măruntaiele mele.
Am simțit pentru prima oară că pot să mă arunc în gol. Fericită
Cu paharul de prosecco în mână
Adiere
Din
infinit în infinit se plimbă
Oglinzi ce se privesc din una-n alta
Şi când lumina albu’-n galben schimbă,
Parcă mai molcom cade-n piatră dalta
Oglinzi ce se privesc din una-n alta
Şi când lumina albu’-n galben schimbă,
Parcă mai molcom cade-n piatră dalta
Şi mâna se înmoaie pe ulcioare,
Când lutul se-nvârtește în olar,
Chiar şi-n icoane Dumnezeu tresare
De foșnetul luminii-n chihlimbar
Când lutul se-nvârtește în olar,
Chiar şi-n icoane Dumnezeu tresare
De foșnetul luminii-n chihlimbar
Şi
urcă-n forme un ceva ce mişcă
Spre geana zării mâna spre zenit,
Adie-o boare, parcă trece-n brişcă
A lumii taină înspre infinit,
Spre geana zării mâna spre zenit,
Adie-o boare, parcă trece-n brişcă
A lumii taină înspre infinit,
Iar
râurile sunt mai dulci în peşti,
Când apele alunecă-n plutiri,
Iar de respiri, în jur, atunci când crești,
Clipe-mirese joacă-n sfinții-miri,
Când apele alunecă-n plutiri,
Iar de respiri, în jur, atunci când crești,
Clipe-mirese joacă-n sfinții-miri,
Fiorul
pur, ca să băgăm de seamă
Cât de frumos e-acolo, dar și-aici
Și când tâșnim din inimi, fără teamă,
Ca-ntr-o spirală, -ncolăciți în muzici,
Cât de frumos e-acolo, dar și-aici
Și când tâșnim din inimi, fără teamă,
Ca-ntr-o spirală, -ncolăciți în muzici,
Ne
aruncăm o clipă-n nesfârșire
Până când ochiul zării s-ar deschide
Şi ne absoarbe albul, din privire,
În apele oglinzilor perfide
Până când ochiul zării s-ar deschide
Şi ne absoarbe albul, din privire,
În apele oglinzilor perfide
Şi
tremurând, ca unda în oglindă,
Mișcările ne sunt tot mai încete,
Crezând că moartea, iată, ne inundă,
Furându-ne, cu viata, de secrete,
Mișcările ne sunt tot mai încete,
Crezând că moartea, iată, ne inundă,
Furându-ne, cu viata, de secrete,
Dar
la un clinc se limpezeşte-n jururi
Şi curge totu’-n flama orbitoare
Ce naştere şi moarte dă de-a pururi:
Vom fi de-acum lumină călătoare.
Şi curge totu’-n flama orbitoare
Ce naştere şi moarte dă de-a pururi:
Vom fi de-acum lumină călătoare.
Adrian Bucurescu
Amurg de inimă
Ce violetă-i astă seară Luna!
Ce rece ești, iubito, astă seară!
Ce straniu latră câinele întruna
La starterul neonului de ceară!
Și dragostea e doar o ironie
A ierbii ce se leapădă de verde.
Cel ce iubește mult o simfonie
Va pierde mult din sine. Cât va pierde!
Ce multă promoroacă pe orgolii
Și ce de rouă-n sufletele noastre!
Nici n-ai visa că stoluri mari de molii
Pândesc mătasea stelelor fiastre.
De-atâta optimism prin jiur îți pare
Că ți se face greață uneori,
Deși prin piept nervurile de gheață
Nu ți-au ucis iubirea pentru flori.
Cum pâlpâie neonul alb de ceară,
Ce straniu latră câinele întruna!
Ce rece ești, iubito, astă seară!
Ce violetă-i astă seară Luna!
Magdalena Dorina Suciu
Ce rece ești, iubito, astă seară!
Ce straniu latră câinele întruna
La starterul neonului de ceară!
Și dragostea e doar o ironie
A ierbii ce se leapădă de verde.
Cel ce iubește mult o simfonie
Va pierde mult din sine. Cât va pierde!
Ce multă promoroacă pe orgolii
Și ce de rouă-n sufletele noastre!
Nici n-ai visa că stoluri mari de molii
Pândesc mătasea stelelor fiastre.
De-atâta optimism prin jiur îți pare
Că ți se face greață uneori,
Deși prin piept nervurile de gheață
Nu ți-au ucis iubirea pentru flori.
Cum pâlpâie neonul alb de ceară,
Ce straniu latră câinele întruna!
Ce rece ești, iubito, astă seară!
Ce violetă-i astă seară Luna!
Magdalena Dorina Suciu
Femeia mea de lapte dulce
Femeia
mea ești tu,
îţi sărut tălpile
cu urme pe ele,
parcă ai fi călcat rugul de mure
de curând coapte.
Mi-e drag să îţi miros
cămașa de noapte,
mi se pare că toate primăverile
s-au tăvălit prin ea,
femeia mea de lapte dulce,
atât de suav
luna îţi alunecă pe coapse,
de dragul tău
nici timpul nu mai trage din pipă.
îţi sărut tălpile
cu urme pe ele,
parcă ai fi călcat rugul de mure
de curând coapte.
Mi-e drag să îţi miros
cămașa de noapte,
mi se pare că toate primăverile
s-au tăvălit prin ea,
femeia mea de lapte dulce,
atât de suav
luna îţi alunecă pe coapse,
de dragul tău
nici timpul nu mai trage din pipă.
Femeia mea, filă neruptă din
calendar,
cum oare poţi preschimba un șarpe
în flaut
și-apoi să cânţi la el mai ceva ca Marsias?
Spune-mi ce ar fi lumea asta
fără mâinile tale,
fără ochii tăi,
fără inima ta,
fără pântecul tău născător de vieți?
Ce aș fi eu fără tine?!
cum oare poţi preschimba un șarpe
în flaut
și-apoi să cânţi la el mai ceva ca Marsias?
Spune-mi ce ar fi lumea asta
fără mâinile tale,
fără ochii tăi,
fără inima ta,
fără pântecul tău născător de vieți?
Ce aș fi eu fără tine?!
***
Ah, din locul acelei coaste lipsă,
răsare soarele în fiecare dimineață,
abia am putut murmura,
sub apăsarea sărutului tău,
omule drag!
Ah, din locul acelei coaste lipsă,
răsare soarele în fiecare dimineață,
abia am putut murmura,
sub apăsarea sărutului tău,
omule drag!
Rentea Adrian
to
|
|
|
to
|
|
|
Încetând să mai crezi în cei de lângă tine
pe care-i vrei asemenea eroilor din foiletoane
în ochii tăi ai devenit propriul tău erou
ca o adevărată regină
domnești despotic peste un întreg alai de adoratori
care te sorb din priviri cu aviditate
rar acordând vreunui nefericit câte o dispensă
ce-l va duce cel mai probabil la pieire
ți-ai făcut un titlu de glorie
din a nu face compromisuri
încetând să mai crezi
în acea iubire care să nu se consume niciodată
tratezi iubirea ca pe un bun de larg consum
lăsând în urmă cadavre
ca pe un câmp de bătălie
și pentru a-ți umple serile
când rănile lăsate de corsete și încorsetări dor
și gheața în nuanțe de secret cerise ori pure red
se topește pe șervețelele demachiante
îți iei un animal de companie
o pisică
un câine
un amant ori o amantă.
A.R. High-class lady, a.k.a Regina de gheață
pe care-i vrei asemenea eroilor din foiletoane
în ochii tăi ai devenit propriul tău erou
ca o adevărată regină
domnești despotic peste un întreg alai de adoratori
care te sorb din priviri cu aviditate
rar acordând vreunui nefericit câte o dispensă
ce-l va duce cel mai probabil la pieire
ți-ai făcut un titlu de glorie
din a nu face compromisuri
încetând să mai crezi
în acea iubire care să nu se consume niciodată
tratezi iubirea ca pe un bun de larg consum
lăsând în urmă cadavre
ca pe un câmp de bătălie
și pentru a-ți umple serile
când rănile lăsate de corsete și încorsetări dor
și gheața în nuanțe de secret cerise ori pure red
se topește pe șervețelele demachiante
îți iei un animal de companie
o pisică
un câine
un amant ori o amantă.
A.R. High-class lady, a.k.a Regina de gheață
BORDEAUX DE ROHIA
Cerul
de noapte şi zi, cuprinde urmele tălpilor oamenilor, în mustitul astrelor,
Curcubeie aramaice scânteiază prin gânduri, s-aud triluri de păsări fantastice,
Parfumul sufletului tău face şapte luate câte şapte idilice simfonii,
Prin constelaţii înfiorate mâinile ţi-am întins, morţii sculat-au pe cei vii.
Curcubeie aramaice scânteiază prin gânduri, s-aud triluri de păsări fantastice,
Parfumul sufletului tău face şapte luate câte şapte idilice simfonii,
Prin constelaţii înfiorate mâinile ţi-am întins, morţii sculat-au pe cei vii.
Mâinile
tale cuprins-au mâinile mele, devenit-au frunze ce mângâie a copacilor inimi
dezgolite,
Aburul apelor se uneşte cu aburul pădurilor, cortine de iederi ascund sprinţarele iele,
Spiriduşi verzi, în roşii ciupici, împletesc coşuri de rapiţă şi de nuiele,
Recolta din toamnă asta abundă de suflete aurite, sigilate cu ceară de-albine muncite.
Aburul apelor se uneşte cu aburul pădurilor, cortine de iederi ascund sprinţarele iele,
Spiriduşi verzi, în roşii ciupici, împletesc coşuri de rapiţă şi de nuiele,
Recolta din toamnă asta abundă de suflete aurite, sigilate cu ceară de-albine muncite.
"Amin",
cu stropi de stele şi sânge, pe-o paletă a pictorului din epoci Rococo,
Curge nectar din suflete ce-au fost ţinute de secole, închise, în sticle Bordeaux,
Franchais Boucher a spart codul mesajului secret,
În vieţi de-apoi, nobili şi doamne, valsează în ritm de catedrale,
Bronzul din clopote în adoraţie, le sună,
Norii în purpuri, atârnă în ciucuri, cerul topaz pe turle-ndraznete-i adună,
Podele de marmuri lăptoase, se preschimbă în sticlă,
Iar timpul desprins dintre maluri de ape, împodobit îi cu flori de arnică,
Pios rosteşte Psaltirea naturii vrăjite, firescul devine acum desuet.
Curge nectar din suflete ce-au fost ţinute de secole, închise, în sticle Bordeaux,
Franchais Boucher a spart codul mesajului secret,
În vieţi de-apoi, nobili şi doamne, valsează în ritm de catedrale,
Bronzul din clopote în adoraţie, le sună,
Norii în purpuri, atârnă în ciucuri, cerul topaz pe turle-ndraznete-i adună,
Podele de marmuri lăptoase, se preschimbă în sticlă,
Iar timpul desprins dintre maluri de ape, împodobit îi cu flori de arnică,
Pios rosteşte Psaltirea naturii vrăjite, firescul devine acum desuet.
Curge
miracolul sunetelor din fluiere acordate pe 963 Hz,
Huma preschimbată-i în argint, suav se depune pe scena de stele,
Cioburi de cristale, rupte din mare, unesc karmele oamenilor de te-nfiori,
Vieţi în caleidoscop s- au scurs simultan pe pătule de flori,
Iuţi amoruri transcendentale calm migrează înspre zori,
Osanale îngenunchiate te sărută pe trecut, să îl legeni şi s-ăl ierţi.
Huma preschimbată-i în argint, suav se depune pe scena de stele,
Cioburi de cristale, rupte din mare, unesc karmele oamenilor de te-nfiori,
Vieţi în caleidoscop s- au scurs simultan pe pătule de flori,
Iuţi amoruri transcendentale calm migrează înspre zori,
Osanale îngenunchiate te sărută pe trecut, să îl legeni şi s-ăl ierţi.
Cetatea
Rohia dăruieşte lumii aripile îngerului Anuţa,
La stejarul lui Pintea, roibii lui D-zeu pun cruci de schimbări,
Duhul din catacombe întoarce filele din Cartea de Aur ce au răpus fetiţa,
Renăscute zbateri de aripi, prin freamătul de codrii dau îngerilor sărutări.
La stejarul lui Pintea, roibii lui D-zeu pun cruci de schimbări,
Duhul din catacombe întoarce filele din Cartea de Aur ce au răpus fetiţa,
Renăscute zbateri de aripi, prin freamătul de codrii dau îngerilor sărutări.
Curg
şuvoie de lacrimi, ca pârâul repede de munte, spală pietre cu cratere adânci de
destin,
În zbuciumul virtutei, adoraţia păstorilor calcă pe vreascuri de suflete de atei,
Oile lor iau drumul la vale, D-zeu le trage din nou către deal,
Cin mai credea că roata se v-a întoarce, luând între dinţi pe cel hain?!
Pulsul fiinţei plăpânde, renaşte în timpuri paralele, deconspirând în oglinzi, farisei.
În zbuciumul virtutei, adoraţia păstorilor calcă pe vreascuri de suflete de atei,
Oile lor iau drumul la vale, D-zeu le trage din nou către deal,
Cin mai credea că roata se v-a întoarce, luând între dinţi pe cel hain?!
Pulsul fiinţei plăpânde, renaşte în timpuri paralele, deconspirând în oglinzi, farisei.
În
poieni multicolore, fluturi reînviaţi de toamnă au început festin,
Aroma molidului şi-a muşchiului cel reavăn de pădure,
Ia frunzele arămii în braţe de-a dura tăvălindu-le prin razele de soare,
Scânteia de faimă din lume, străbătut-ăi de divin,
Notele pământului mustesc de lumini muzicale,
Covoare în sarbatoare-s desfăşurate, răsfăţând alegorii decorative şi pastorale,
Ţâşnesc în gheizere înalte, parfumul de pământ îi îngrăşat de frunzele răvaş,
Pe-o stâncă solitară din poiană cu margarete, D-zeu decis-a face popas.
Aroma molidului şi-a muşchiului cel reavăn de pădure,
Ia frunzele arămii în braţe de-a dura tăvălindu-le prin razele de soare,
Scânteia de faimă din lume, străbătut-ăi de divin,
Notele pământului mustesc de lumini muzicale,
Covoare în sarbatoare-s desfăşurate, răsfăţând alegorii decorative şi pastorale,
Ţâşnesc în gheizere înalte, parfumul de pământ îi îngrăşat de frunzele răvaş,
Pe-o stâncă solitară din poiană cu margarete, D-zeu decis-a face popas.
Printre
copaci, toamna păşeşte agale, învăluită în aurite pânze de gossamer,
Strigătele lumii în coşuri le poartă, fetiţa devenită femeie-i-nvăluită-n mister
Limbile orologiului Rohiei, se transformă-n fuioare,
Gânduri ruginite călare pe frunze, se desprind de pădurea plină de aur,
Vântul le suflă în ceafă, le împing de-a berbeleacul la vale.
Strigătele lumii în coşuri le poartă, fetiţa devenită femeie-i-nvăluită-n mister
Limbile orologiului Rohiei, se transformă-n fuioare,
Gânduri ruginite călare pe frunze, se desprind de pădurea plină de aur,
Vântul le suflă în ceafă, le împing de-a berbeleacul la vale.
Şoaptele
sufletelor neîmplinite, se lipesc de copaci,
Le cuprinde flama de doruri venite din locuri cu cei dragi,
Serafimi şi heruvimi i-au toamna pe aripi,
S-o ducă în ceruri, uşurându-i coşurile pline de patimi.
Le cuprinde flama de doruri venite din locuri cu cei dragi,
Serafimi şi heruvimi i-au toamna pe aripi,
S-o ducă în ceruri, uşurându-i coşurile pline de patimi.
Condeiul
lui D-zeu a rescris nemurirea,
Celor ce plânşi au fost şi-au meritat mântuirea,
Visele lumii închise-n castele,
Duc mesageri ce fac de strajă la argintul din stele.
Celor ce plânşi au fost şi-au meritat mântuirea,
Visele lumii închise-n castele,
Duc mesageri ce fac de strajă la argintul din stele.
De
Lora Levitchi, 20 Sept,. 2019
În
calendarul biblic sărbătorile de toamnă au o însemnătate deosebită pentru
poporul lui Dumnezeu. Acestea oferă un tipar al trezirii pentru fiecare
persoană sau națiune. Sunt trei sărbători în luna a șaptea, din calendarul
evreiesc. Prima este Sărbătoarea Trâmbițelor, în ziua întâia a lunii a șaptea.
Este ziua în care poporul era atenționat că începe „înaltul zilelor sfinte”, un
timp al cercetării și apropierii de Dumnezeu. Apoi urmă Ziua Ispășirii, cea mai
importantă sărbătoare, în a zecea zi a lunii a șaptea. Ziua ispășirii era o zi
a pocăinței și a restaurării întregului popor. În a cincisprezezea zi a lunii a
șaptea începea Sărbătoarea Corturilor și ținea șapte zile. Acestea erau zile de
amintire, de mulțumire și de bucurie. Era un timp în care poporul trăia în
corturi, experimenta gloria lui Dumnezeu și se bucură de părtășia cu El. Pentru
că orice piedică și păcat au fost îndepărtate în Ziua Ispășirii, bucuria
celebrării prezenței lui Dumnezeu era maximă. Sărbătoarea Corturilor era și o
sărbătoare a mulțumirii pentru roadele câmpului și pentru toate binecuvântările
lui Dumnezeu. Era și o sărbătoare a recunoștinței și de aceea nimeni nu venea
cu mâinile goale, ci fiecare dădea cât putea, după binecuvântarea pe care i-a
dat-o Dumnezeu.
Noi avem astăzi, în multe biserici evanghelice, Ziua Roadelor sau Ziua Mulțumirii, în care îi mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântările revărsate peste noi. Dumnezeu vrea ca la această sărbătoare: să ne amintească de faptele Sale mărețe din trecut pentru a ne zidi credința, dar și de promisiunile Sale pentru viitor pentru a ne da viziune. De asemenea, Dumnezeu vrea să ne conecteze, în prezent, la ritmul vieții Sale pentru a nu rata nici o oportunitate sau binecuvântare, dar mai ales, Dumnezeu vrea să ne întâlnim cu El.
Noi avem astăzi, în multe biserici evanghelice, Ziua Roadelor sau Ziua Mulțumirii, în care îi mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântările revărsate peste noi. Dumnezeu vrea ca la această sărbătoare: să ne amintească de faptele Sale mărețe din trecut pentru a ne zidi credința, dar și de promisiunile Sale pentru viitor pentru a ne da viziune. De asemenea, Dumnezeu vrea să ne conecteze, în prezent, la ritmul vieții Sale pentru a nu rata nici o oportunitate sau binecuvântare, dar mai ales, Dumnezeu vrea să ne întâlnim cu El.
Corbii negri, pământului
”La
inceput, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”
Întâia carte a lui Moise (Geneza, 1.1.)
Întâia carte a lui Moise (Geneza, 1.1.)
în
alămurile universului țimbalele o tot strigau
de sub mantia Copilului cu plete albe,
mama, mama, mama...
de sub mantia Copilului cu plete albe,
mama, mama, mama...
și-o
ardeau gheizerele Babilonului de jur împrejur întru Chaos
și diavolii îi cutremurau toartele spaimei din balamale
când li se cununau stârpitoarele coarne cu magma (aspră, neagră).
și diavolii îi cutremurau toartele spaimei din balamale
când li se cununau stârpitoarele coarne cu magma (aspră, neagră).
peste
pământul pârjolitului infinit căzuseră porumbeii mesager
când Stăpânul cu ochii rubin ardea-n mănunchiuri grena
tot sângele timpului (și cum sfârâia timpul carbonizat..
cum țiuia-n alăutele galaxiilor violate).
când Stăpânul cu ochii rubin ardea-n mănunchiuri grena
tot sângele timpului (și cum sfârâia timpul carbonizat..
cum țiuia-n alăutele galaxiilor violate).
neam
de neam, îngerii albi nu iubiseră Apocalipsa,
neam de neam, Stăpânul nu pustiise a toată moartea.
neam de neam, Stăpânul nu pustiise a toată moartea.
dar
trupul pământului îi îmbia clonțul metalic și rece,
(cruste violacee, amare sclipiri între crăpăturile, mii)
giulgiul pe aripile antracitului îl zburau corbii cei negri,
și îi dănțuiau prohodul corbii negri, pământului,
cra, cra, cra...
(cruste violacee, amare sclipiri între crăpăturile, mii)
giulgiul pe aripile antracitului îl zburau corbii cei negri,
și îi dănțuiau prohodul corbii negri, pământului,
cra, cra, cra...
implacabil,
rostogolul umbrelor vâlvoi învăluise mantia,
Copilul cu pletele albe-și îngana-n timpane țimbalele,
mama, mama, mama...
Copilul cu pletele albe-și îngana-n timpane țimbalele,
mama, mama, mama...
cine
auzindu-le, cui cine să-i strige, mama, mama,
în moarte !?
în moarte !?
doar
fumuraticii vălurindu-se umbroși,
corbii negri, pământului, i-o falsificau în vocea pletelor albe,
cra, cra, cra...
corbii negri, pământului, i-o falsificau în vocea pletelor albe,
cra, cra, cra...
nici
caii suri nu tropăiau lotușii ruginiți pe mărăcinii crustei,
nici nările fără nechez nu freamătau în jeraticul sulfului ;
mult prea multă pucioasă-n gheizerele tridentului,
prea multă moarte peste pământ, prea infinită,
albă, albă, albă, invizibilă, toată moartea.
nici nările fără nechez nu freamătau în jeraticul sulfului ;
mult prea multă pucioasă-n gheizerele tridentului,
prea multă moarte peste pământ, prea infinită,
albă, albă, albă, invizibilă, toată moartea.
uscându-l,
toată moartea își prăbușise spațiile,
topise nisipul clepsidrei fără timp în grăunțele nimicite,
fără ele, uscându-l, îi prohodeau corbii negrii, pământului,
cra, cra, cra...
toată moartea își prăbușise spațiile,
topise nisipul clepsidrei fără timp în grăunțele nimicite,
fără ele, uscându-l, îi prohodeau corbii negrii, pământului,
cra, cra, cra...
rostogolul
umbrelor aripate înfruptandu-se-n colb
ar fi orbit doar să-i înhațe mantia cu ghearele,
ar fi crăpat sulfuric doar să-l spintece cu fulgerele spirală,
așa-și mânau demonicele herghelii negre ochii rubin, Stăpânul.
ar fi orbit doar să-i înhațe mantia cu ghearele,
ar fi crăpat sulfuric doar să-l spintece cu fulgerele spirală,
așa-și mânau demonicele herghelii negre ochii rubin, Stăpânul.
spovedindu-i-se,
Copilul cu plete tremurânde cerșea-n Chaos,
mama, mama, mama...
mama, mama, mama...
cui
cine să-i strige, unde auzindu-le, cum fără suflete...
fără
suflete, să rămână pururea pustiu,
aripatele i-ar fi împlinit profeția Stăpânului,
i-ar fi cioplit până la temelii corbii negri, pământului,
să rămână pururea pustiu, fără suflete.
aripatele i-ar fi împlinit profeția Stăpânului,
i-ar fi cioplit până la temelii corbii negri, pământului,
să rămână pururea pustiu, fără suflete.
să
rămână inert, ca o deșertăciune, golatec,
să-i hălăduie umbrele fără umbre de colo până colo,
un infinit de umbre fără umbre, suflete fără suflete..
și fără de suflete le-ar fi mâncat inima, umbrelor,
i-ar fi înhățat ultima respirație, corbii negri, pământului.
să-i hălăduie umbrele fără umbre de colo până colo,
un infinit de umbre fără umbre, suflete fără suflete..
și fără de suflete le-ar fi mâncat inima, umbrelor,
i-ar fi înhățat ultima respirație, corbii negri, pământului.
unde
auzindu-le, cum fără de suflete,
mugeau delfinii indigo (ca ogarii trepind nisipurile resemnate)
și-n dârlogii lor, vibrândă, Marea cea mare între stâncile umbrelor.
mugeau delfinii indigo (ca ogarii trepind nisipurile resemnate)
și-n dârlogii lor, vibrândă, Marea cea mare între stâncile umbrelor.
din
urmă-le, cu apele vii năpustindu-se furioasă peste aripate
pumnalele hinduse spovedeau solar din caleașca spumelor ;
cu ele, răzbunătoarea, Mama tuturor pământurilor.
pumnalele hinduse spovedeau solar din caleașca spumelor ;
cu ele, răzbunătoarea, Mama tuturor pământurilor.
cum
cine să le strige, cum fără de suflete
când fulgerele-i mânioase izbeau bolțile tuturor galaxiilor
scuturându-le de toată moartea spațiilor fără timpuri !?
când fulgerele-i mânioase izbeau bolțile tuturor galaxiilor
scuturându-le de toată moartea spațiilor fără timpuri !?
gata
sfărâmat, Stăpânul cu ochi rubinii în umbre negre
își blestema surghiunul ; cra, cra, cra..
așa-și chema aripații diavoli și tot pârjolul stins
din aproape toată moartea pământului, în corbii negri.
își blestema surghiunul ; cra, cra, cra..
așa-și chema aripații diavoli și tot pârjolul stins
din aproape toată moartea pământului, în corbii negri.
apoi
Cel Mare a poruncit să fie lumină,
și așa s-a întruchipat lumina,
în primul soare de după apele izgonirii, în veacul vecilor.
și așa s-a întruchipat lumina,
în primul soare de după apele izgonirii, în veacul vecilor.
întru
izbăvirea Genezei
Copilul cu pletele albe alină-n brațele pământului
și pictează cuvinte pe alăutele galaxiilor
c-o mie de lumini sfințind umerii înspumați ai delfinilor,
în ziua a șaptea.
Copilul cu pletele albe alină-n brațele pământului
și pictează cuvinte pe alăutele galaxiilor
c-o mie de lumini sfințind umerii înspumați ai delfinilor,
în ziua a șaptea.
mama,
mama, mama...
RADU-GEORGE SERAFIM
LOCUL
ŞI VREMEA LUI MIRCEA VULCĂNESCU
„A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele
şi neputinţele tale. Luciditatea e o categorie dizolbantă. Însă la Dumnezeu
n-ai acces prin luciditate, că Dumnezeu trebuie primit, nu înţeles.”
Petre Ţuţea
Amintind locul şi vremea, aşadar două dintre dimensiunile esenţiale ale
gândirii filosofice, să facem însă şi cuvenita menţiune a esenţei trinitare,
caracterizându-l pe Mircea Vulcănescu.
„...în răscrucea cenuşie,
Unii spun că morţii-nvie
Şi fac noaptea cărdăşie
Cu drumeţii ce-ntârzie,
De-o veni, ce o să fie,
Urâtu n-o să ne-mbie
Trei...”112
O veni să fie şi răscrucea ce pare a indica unul din vârfurile unui
triunghi, a unui „trei”. Ce va fi oare acea răscruce, acel vârf de triunghi?
Adevărul? Sau o „îmbiere” amăgitoare desigur a „urâtului”?
Destin delimitat de tragismul unei nedreptăţi la dimensiuni naţionale,
asumate şi personal (cu o exemplară nobleţe de sorginte creştină), Mircea
Vulcănescu a devenit un simbol moral indiscutabil, mult mai cunoscut decât
gânditorul, pe care unii îl consideră, alături de „reprezentanţii de frunte” ai
„tinerei generaţii” interbelice: Constantin Noica, Mircea Eliade, Dan Botta,
Paul Sterian”113, o personalitate formată „la şcoala lui Dimitrie Gusti şi la
cea a lui Nae Ionescu”114.
Ne permitem de la început apreciereea că o astfel de încadrare porneşte
de la aspectul exterior al gândirii filosofului. În fapt, sedimentele unui
sistem pe care doar vrăjmăşiile şi vicisitudinile epocii în care a trăit Mircea
Vulcănescu nu l-au lăsat să se edifice.
Conferinţe, articole adunate în câte o broşură sub presiunea grabei
editorului, fişe sau schiţe pentru o operă ce n-a fost să fie: toate
acestea,desigur,seamănă cu... ceea ce ne-a rămas de la Nae Ionescu, ba chiar şi
de la Nichifor Crainic sau Constantin Rădulescu-Motru, însă la o examinare mai
atentă se dovedesc a fi net diferite... altfel.
Că este aşa, ne-o dovedesc
cu prisosinţă textele sale, aşa cum apar ele, în cele trei volume apărute sub
îngrijirea lui Marin Diaconu şi a lui Zaharia Balica115, însemănate fişelor
pregătitoare ale unei conferinţe, curs sau articol, uneori acestea din urmă
mult mai... substanţiale în ceea ce priveşte gândirea filosofului, afirmat ca
personalitate reprezentativă într-un mod aparte, încă de la vârste fragede116.
Poate că în acest context ar trebui să ne oprim asupra tezei sale de licenţă,
„Individ şi societate în sociologia contemporană”, teză care justifică
apropierea ulterioară a filosofului de Gusti, cum se va vedea, şi de cercul lui
Jacques Maritain, despre care acelaşi autor al prefaţei volumelor amintite
scrie că „îl va influenţa în unele din scrierile sale”117.
Cu tot respectul cuvenit, ne permitem afirmaţia că amprenta
personalismului este cu mult mai amplă decât lasă M.Diaconu a se înţelege prin
afirmaţia respectivă. Mai mult, ar fi interesant de făcut o paralelă între cei
doi gânditori, cărora le găsim multe preocupări comune, chiar dacă ele au
soluţii diferite, şi m-aş referi aici la perioada americană a lui Maritain, dar
şi la cea în care Vulcănescu a activat în diverse funcţii administrative.
Regăsim şi la unul, şi la celelălalt, probleme cu care s-a confruntat întreaga
societate în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial şi chiar
în timpul acestuia, dar şi aceeaşi raportare la credinţă, trăită, asimilată ca
mod de a fi, ca soluţie pentru înţelegerea întregii game de elemente ale
existenţei.
Considerăm justă periodizarea pe care M.Diaconu o face în legătură cu
activitatea lui Vulcănescu, începând cu „noile împrejurări ale anilor ’20, când
idealul naţional fusesese realizat şi reformele social-economice considerate
încheiate, iar pentru intelectualii români trecea pe prim-plan „idealul
cultural”, diverse grupări instituţionalizate („Ideea europeană”, Societatea
Română de Filosofie, Institutul Social Român, Societatea de estetică ş.a) contribuie
la o mai intensă culturalizare a publicului românesc, al cărui număr creşte
considerabil şi care el însuşi s-a dovedit mai receptiv la diversele
manifestări. Se cuvine totodată a evidenţia efervescenţa vieţii spirituale, cu
cele mai diverse şi diferite orientări culturale, ideologice, aflate în dialog
şi în tensiune, o înteagă dialectică, chiar, cu treceri de la o poziţie la
alta, cum putem azi descifra şi o anume confuzie în ideile unor gânditori, dar,
oricum, nu erau posibile indiferenţa, detaşarea sau ignorarea”118, însă,
dincolo de argumente (să le spunem nu cantitative), ne e greu să urmăm o
asemenea formulă.
Subscriem însă la opinia lui Vasile Vetişanu, care afirmă: „Gândirea lui
Mircea Vulcănescu n-a evoluat uniform şi nici n-a fost supusă unui singur mod
de înţelegere, ci a intrat în sinuoase contradicţii, care izvorau dintr-un
puternic sentiment al căutării, nefiind lipsită, la capătul tuturor eforturilor
sale, de incertitudini şi de concluzii tranzitorii, de la un domeniu la
altul”119.
Şi fiindcă am pornit pe această pantă a citatelor, iată ce spunea
Constantin Noica despre Mircea Vulcănescu: „...am fost surprins să văd că nu
şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram.
Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu
reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii.
Am simţit-o ca o slăbiciune a sa şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la
lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici
el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele, doar
presimţite, altele, născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Giucciardini
despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape
orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.”120
Aprecierea este cu atât mai semnificativă, cu cât, în perioada
respectivă, funcţiona ca o... lege organică aproape conflictul dintre
generaţii, mergând până la fenomene similare iconoclasmului121, şi aceasta
„pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau
situaţiile din jurul său, le-o dădea el oricăruia”122.
Portretul pe care i-l face lui Vulcănescu Constantin Noica se dovedeşte
a fi unul obiectiv şi chiar este, într-o mare măsură, ca atare. Noica nu face
economie de epitete şi nici de paradoxuri. „Titanism blajin”123, „un fel de
dans al spiritului”124, „spirit scolastic bun”... „în omul acesta al marii
dezordini”125, explicate prin faptul că
„nu stătea sub blestemul unei idei creatoare, sub îngustimea ei”126.
Iată, succint, datele unui portret pe care filosoful de la Păltiniş avea
să-l verniseze, nu să-l retuşeze ulterior trecerii la cele veşnice a lui
Vulcănescu, dându-i de fapt strălucirea, nu aparentă, ci interioară: „Am căutat
îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări
schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult
de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu
era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie
„altceva” acolo, în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit,
de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie.
N-a fost „în ordine”.Nimeni nu este „în ordine”, dar câţiva uită de
aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai
Bisericii, sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori
liberi, să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei
dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele ceasuri, a firii înseşi, în
numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens, a fost teolog,
dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat
în inima sa.”127
Şi totuşi... totuşi, Mircea Vulcănescu reprezintă un perimetru de
lansare pentru o construcţie cu mult mai vastă decât cea care se întrevedea a
se naşte din verbul sclipitor al lui Nae Ionescu, spre pildă, şi aceasta pentru
că el a avut curajul de a inversa sensul unor termeni, specific unei gândiri
vechi de când lumea, pentru a-i pune nu sub semnul unei perfecţiuni, al unui
absolut, oricare ar fi fost ele, ci ai imperfecţiunii, ai unui alt tip de
„datum-omul românesc”, cu „ispitele” sale.
Într-una din fişele sale, filosoful conturase o structură ce părea a fi
cheia de interpretare a gândirii sale – oglindirea128. Vom încerca o sinteză a
căilor pe care le preconiza Mircea Vulcănescu, focalizându-le asupra ideilor de
timp şi spaţiu, lămurite prin prisma „omului românesc” drept vreme şi loc.
Evident, diferenţa se impune interpretării semanticii termenilor. De-a
lungul veacurilor, spaţiul şi timpul au fost asimilate infinitului. Gândirea,
filosofia antică, apoi cea europeană percep termenii ca atare, însă cu o nuanţă ce nu poate scăpa cercetătorului
avizat. Spaţiul era considerat infinit şi totodată imprecis, în imensitatea sa,
iar timpul, la fel de infinit părea oricum, mult mai concret, măsurabil,
precis.
La Mircea Vulcănescu termenii îşi schimbă... nuanţele. Locul devine mai
precis în indeterminarea sa, iar vremea devine şi eternitate, şi prezent în
mişcare, şi veşnicie ce se sustrage oricărei relaţii de primordialitate sau de
posteritate.
Să revenim însă la teoria oglindirii, aşa cum o formula Mircea
Vulcănescu în legătură cu opera poetică barbiană, dar şi cu un articol al lui
Al. Dragomir. Subiect de meditaţie, nadă, dar şi monadă misterioasă, oglinda
este oare acel „ce” în care lumea se poate dedubla sau în care se poate
descrie? Desigur, omul îşi dublează în reflecţie întâmplările, chiar se
dublează pe sine, dar la fel de bine, se poate accepta că se adaugă sieşi şi
astfel oglindirea permite o gamă de interpretări din cele mai varii, pornind de
la adevărurile pe care le cunoaştem deja, şi anume că în reflecţie avem obiecte
fără substanţă, care, deşi asemenea ca formă şi culoare, nu au însă miros sau
gust.
Tot astfel se ajunge la o pierdere a avantajului stânga-dreapta, dar şi
a libertăţii lucrurilor în oglindă, care, evident, sunt lipsite de putere.
Avem de-a face cu asemănarea ca virtualitate sau cu virtualitatea ca
asemănare? Depinde de locul asupra căruia focalizăm raţional. Există un loc
fără de loc, dincolo de oglindă, după cum avem şi vederea piezişă, intrarea în
oglindă, dar şi dubla oglindire, ba chiar jocul oglinzilor – iluzia sau chiar
calea fără de sfârşit. Derivatele acestui proces sunt legate şi de ideea
oglinzilor curbate (sau strâmbe), de cazul particular al lentilelor, care ne
indică şi forma esenţială şi variantele sale, în funcţie de o exigenţă metodică
reală, dar şi de iluzia, de reflexul existenţei. Uitarea în oglindă, aprecia
Vulcănescu, implică şi o anume surprindere odată cu aflarea, cu identificarea
asemănării, şi o îndoială, dar şi o pierdere de sine, uitarea de sine. Reflexia
asupra reflecţiilor permite întoarcerea asupra sinelui, căutarea sinelui, dar
şi obsesia acestuia, atracţia oglindirii permiţând şi neaflarea, dar şi
decepţia metafizică pe care Mircea Vulcănescu o aseamănă rugăciunii.
De la Platon la Augustin, oglindirea îşi relevă valenţele subiective,
aşa cum, de la Aristotel la Toma d’Aquino, fenomenul îşi dobândeşte caracterul
obiectiv. Conştiinţa-facere sau conştiinţa-oglindită? Oglinda devine un prototip
al conştiinţei prin dislocarea unităţii existenţiale, a eului, în jocul
oglinzilor. Se poate pierde identitatea sau se poate împrumuta? La aceste
întrebări par a răspunde consecinţele culturale: orizonturile mitologice, ba
chiar religia, în care, spre exemplu, „faţă către faţă” apare ca o alternativă
la vederea lumii... „ca prin oglindă”.
Corolarul acestui mod de gândire sistematică ar putea fi formulat şi sub
un alt unghi, cel al vecinătăţilor, acestea fiind şi măsură a lucrurilor, dar
şi oglindă ale acestuia. Niciun lucru nu este ceea ce pare, ci, de fiecare
dată, aşa cum apare din vecinătăţile (din oglindirile) sale.
Pentru a vedea cum se văd „locul şi vremea” într-un asemenea sistem, să
definim mai exact... oglinda „omului românesc”, aşa cum o conturează într-o
veritabilă schemă fenomenologică Vulcănescu, care-i consideră pe „românii
reprezentativi: sintetici”129. Condensând cele câteva pagini de note pe această
temă, iată câteva dimensiuni esenţiale:
„ -
Expunerea (logică) franceză;
- metafizică germană,
religiozitate slavă...
- politică bizantină;
- viaţă mondenă-balcanică;
- gândire germană-autohtonă;
- simţire slavă-ţigănească;
- exprimare franceză-iudaică;
- acţiune balcano-bizantină, dar
cu criteriu:roman;
1. Simţire slavo-ţigănească (adâncă, duioasă);
2. Cugetare traco-germană (greoi, substanţial);
3. Expunere franco-iudaică (relaţional);
4. Făptuire
balcano-bizantină (individualism), dar cu criteriu roman (care se dă drept
grijă de
colectivitate);
Ne place sau nu ne place. Acestea sunt elementele reale pe care le
purtăm în noi”130.
În funcţie de aceste elemente, dar şi de deformările oglinzii, de „ispitele”
pe care, la fel de minuţios, filosoful le trece în revistă, ne apare „spaţiul
fără sfârşit, spaţiul ordonat în care zările se înfrăţesc şi se ţin unele pe
altele de mâini, ca şi stelele cerului. Timpul ei (al chemării, al vedeniei
N.A.) este veşnicia”131. Şi astfel, insul, mai exact chipul şi soarta sa, devin
în acelaşi timp, şi obicei, şi reflecţie, într-o ordine determinată.
„Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, afirmă Vulcănescu132, „nu înseamnă
altceva decât că fiinţa particulară nu se poate sustrage semnificaţiei şi
rostului său faţă de întreg”, întrucât tocmai acestea i-ar constitui „chipul:
insul propriu”.
Profunzimile unei astfel de opţiuni, pe care Vulcănescu le numeşte
„prezupoziţii”, românind intuiţionismul apusean, ne indică rostul şi soarta ca
determinante arhetipale ale „insului ca ins”. „Dacă lucrul ar sta astfel -
continuă filosoful - s-ar putea ca spaţiul şi timpul să reapară şi-n cazul
fiinţei particulare româneşti, ca factori de „individualitate”; dar cu
deosebire că individuarea n-ar veni de la întâlnirea insului cu un anumit timp
şi cu un anumit spaţiu, ci de la integrarea lui în raport cu întreaga lume şi
vreme (s.n.)”
În schiţa fenomenologică dedicată lui Emil Cioran, schiţă ce precede
studiul „Dimensiunea românească a existenţei”, Mircea Vulcănescu simte, este
adevărat, nevoia unor obiecţiuni prealabile legate şi de sensul dimensional al
existenţei, de caracterizarea ei naţională, dar şi de interesul cercetării, de
presupusa ei sterilitate, ca şi de primejdiile ei133. Redăm în continuare
schiţa ca atare:
II. FIINŢA FIINŢEI
1. Fiinţa ca întreg: firea lume şi ca vreme.
2. Fiinţa singuratică:Întîmplare, insul, Dumnezeu.
III.FIREA FIINŢEI
1. Fiinţa ca însuşire:faptul şi felul de a fi.
2. Tăgăduirea fiinţei:opoziţie şi limitare.
IV.URMĂRILE
1. Nu există nefiinţă.
2. Nu există imposibilitate absolută.
3. Nu există alternativă:ce ne învaţă modurile verbului?
4. Nu există imperativ.
5. Nu există iremediabil.
6. Uşurinţa în faţa vieţii.
7. Lipsa de teamă în faţa morţii.”
Dacă ne gândim că tot Vulcănescu afirma: „Admirator al caracterului
dintr-o bucată, oriunde ar fi: scârbit de compromisuri, cu ochii la stele,
românul în realitate „se acomodează”, caută să uimească prin sclipire şi nu se
ţine de cuvânt, dând astfel... o stranie impresie de „secătură
strălucitoare”,... dar nu „fără de lege”. Iscodirea libertăţii are o limită de
bun-simţ, care-i închide drumurile perversităţii...”134, schema fenomenologică
de mai sus ne indică, fără putinţă de tăgadă, profunda iubire a filosofului
pentru neamul căruia îi aparţine. Ca şi continuator sui-generis al
determinărilor şi studiilor semnate de C.Rădulescu-Motru, Dumitru Drăghicescu;
Vasile Pârvan, Lucian Blaga, Dan Botta sau Vasile Băncilă, aşa cum în mod
corect îi enumeră Marin Diaconu135, uitând însă pe Iorga sau pe Xenopol, sau ca
premergător în opinia aceluiaşi al unui Ştefan Bârsănescu, Ovidiu Papadima,
Anton Dimitriu sau Athanase Joja, în corelaţie cu opera filosofică a lui
Constantin Noica, Mircea Vulcănescu se înscrie în „linia celor întreprinse de
Ernst Robert Curtius, Max Scheler sau Max Weber136.
Nu ne propunem a examina această direcţie de cercetare în integralitatea
sa, pentru că – în opinia noastră – o asemenea întreprindere ar fi
contraproductivă, Vulcănescu putând, evident, să apară şi din asemenea
vecinătăţi într-o lumină originală, dar nu aceasta era oglinda în care îşi căuta
el de fapt identitatea, sinele.
Se poate, indiscutabil, face o legătură cu ideea weberiană de
departajare a comunităţilor (grupurilor) etnice, prin „crearea de semnificaţii
legate de anumite elemente ale culturii”137. La Weber, explicaţia etnicităţii
derivă din „monopolizarea puterii sociale şi a stimei sociale”138, a
autorităţii, aşadar, tot el însă, afirmând în „1992-Economie şi societate” că
„peste tot, în primul rând comunitatea politică -oricât de artificial s-a
format – este cea care trezeşte, iar mai târziu menţine în viaţă, credinţa în
comunitatea etnică”. Aşadar, conjuncţia funcţionează sau consecuţia? Greu de
spus.
La Mircea Vulcănescu, aceste determinări nu operează funcţional. Prin
reflecţiile din oglinzi, se creează o simultaneitate atemporală şi un criteriu
de spaţialitate pe cât de exact determinabil, pe atât de indefinit în accepţia
sa virtuală.
Să ne amintim în acest context orizonturile filosofiei noastre, cel
puţin, şi anume gândirea elină iscodind „primele principii” şi aproape
neglijând „lucrurile ultime”, care, chiar determina, percepea în temeiul
acestora din urmă ciclicitatea celor dintâi. Aceleaşi fenomene ciclice se
regăsesc, desigur, şi în alte părţi ale lumii. Filosofia antică niponă, spre
pildă, concepe timpul ca pe un spaţiu circular, ca o rotaţie perfectă,
imuabilă, desigur, eternă, în contradicţie cu predicţiile escatologice ale
credinţelor budiste sau şinteiste.
În „Timeus”, Platon consideră că timpul ar imita doar eternitatea, în
concordanţă cu legităţi complexe care fac din el un mod inferior sau marginal
al firii. În funcţie de acest timp, se conturează şi fiinţa tradiţională a
filosofiei greceşti. Ideea ciclicităţii o găsim şi la stoici, pentru care lumea
era totuna (şi sub raport numeric, şi legic), chiar dacă ea succeda altei lumi,
cu care se asemăna...c-a într-o oglindă.
În accepţiunea vetero-testamentară însă, apare o nuanţă care scapă
analizelor curente, faptul că timpul ar preexista genezei şi ca atare avem de-a
face cu două noţiuni temporale: eternitatea, veşnicia lui Dumnezeu şi timpul
măsurabil, ciclic (vezi şi „Eccleziastul”) al umanităţii. Noul Testament
stabileşte o altă eternitate, ce postcede escatologicului. Citându-l pe Oscar
Cullman şi lucrarea sa, „Christ et le Temps”, Gh.F.Anghelescu afirmă:
„Diferenţa între noţiunea ciclică şi noţiunea lineară a timpului, între
noţiunea greacă, pe de-o parte, şi concepţia biblică şi dogma creştină, pe de
altă parte.Timpul se raportează la un „început” şi la un „sfârşit” şi cele două
capete nu se întîlnesc”140.
Desigur, teologal, autorul amintit vorbeşte despre prezentul infailibil
al Mântuitorului în Biserică, dar uită, desigur, timpul solitudinii divine de
dinainte de geneză şi cel veşnic, declarat, de după Judecata de Apoi. Mircea
Vulcănescu nu examinează, din păcate, şi această stranie sintagmă: „timpul ce
va să fie după Judecata de Apoi”141.
Vom reveni asupra acestei formule nu înainte de a identifica în gândirea
europeană câteva temeiuri asupra cărora, mai mult ca sigur, Vulcănescu a
reflectat înainte de a se pune în situaţia abordării „locului” şi „vremii” prin
prisma imaginilor acestora, oglindite în firea „omului românesc”.
În triada Husserl-Scheller-Heidegger, acesta din urmă pare a consacra
cea mai mare atenţie ideii temporalităţii în legătură cu existenţa concepută ca
o grijă. Aceasta din urmă este edificată în timp tocmai datorită existenţei
noastre... temporale142. „Existenţa nu este „în timp”, într-un timp autonom de
ea. Acest timp obişnuit, măsurabil al datelor, al calendarului este numai
ontologic, un produs târziu, a cărui structură trebuie să fie explicată
(dezvăluită) în analiză hermeneutică.Timpul nu este o existenţă în sine. El se
actualizează numai. Şi totuşi, tot el ne va oferi o construcţie în registre
distincte, bazate însă pe un „timp originar”, ce ţine şi de suprafaţă, dar şi
de profunzimea existenţială, prin raportare la lume, dar şi la pierderea
acesteia în afară, astfel că: „rostul analizei... timpului este să dezvolte
toată această structură, modurile de fundare ale structurilor temporale ale
felurilor de timp una-ntr-alta”143.
De-aici şi corolarul heideggerian potrivit căruia structurile
existenţiale sunt esenţial timp, dar fiecare dintre ele are un timp al său.
Timpul originar, de care vorbeşte profesorul de la Freiburg, ar putea fi
asemănat „duratei” bergsoniene, fără însă să se facă egal cu ea. Identificând
contrariile, Martin Heidegger îl defineşte ca însăşi fiinţa existenţei şi care
intră într-o relaţie univocă, vectorială cu timpul lumii, al acelei lumi care
dăinuie din infinit în infinit. Şi astfel, timpul lumii este posibil ca urmare
a existenţei, a timpului originar. Din acest unghi se conturează şi apropierile
substanţiale între fenomenologie, în general, şi, în cazul de faţă, Heidegger
şi Mircea Vulcănescu.
Am simplifica însă nepermis demersul filosofului român dacă l-am raporta
numai la acest curent de gândire fără a aminti şi influenţa kantiană, mai ales
cea decurgând din „Critica raţiunii pure”, pe care însă Vulcănescu o reia în
accepţiunea lui Henri Poineare, supranumit şi „prinţul savanţilor din secolul
al XIX-lea” şi, am adăuga, o reia pentru a contrazice ideea că” viaţa este un
scurt episod între două veşnicii puse sub semnul morţii.”144
Pentru filosoful român, scientismul, logica matematicianului francez
reprezintă o metodă, o ordine, în care el înţelege să-şi integreze planurile de
reflecţie sau, ca să păstrăm paralele cu procesul oglindirii, să-şi evalueze
unghiurile în care sunt reflectate diferit, desigur, fiinţa fiinţei şi firea
acesteia, definind laolaltă existenţa, în dimensionabilitatea sa românească.
Sau, ca să dăm şi o altă dimensiune demersului autorului amintit, „omul
românesc” reprezintă o paradoxală stabilitate în mişcare, o mişcare de tip bergsonian,
în care intuiţia adecvată, legată de natura acesteia, devine însăşi problema
fundamentală a metafizicii, care se întâlneşte cu ştiinţa(inexorabil) în
unitatea realului145.
Elementul ce conferă stabilitate este creştinismul, căruia Mircea Vulcănescu
se fereşte a-i da o coloratură etnică, alta decât cea care decurge din discuţia
privind „logosul” şi „erosul” în accepţiunea lor metafizică146: „Două tipuri
moderne de filosofie ni se înfăţişează spre cercetare, amândouă apusene, dar cu
rădăcinile în cele două tipuri culminante de metafizică greacă: aristotelism şi
platonism. Tomismul şi Augustinismul”.
Nu vom relua întrega demonstraţie a studiului în cauză, ci doar una
dintre concluzii, potrivit căreia creştinismul devine „o întâlnire a sufletului
omenesc cu o prezenţă absolut atotputernică, pretutindenea de faţă, ştiutoare
şi lucrătoare...”147.
Să revenim însă la Bergson (ca şi la urmaşii acestuia), cu care
Vulcănescu s-a aflat în contemporaneitate: Gabriel Marcel, Jacques Maritain. La
începutul secolului al XX-lea, teoria cuantică ne oferea o cale de înţelegere a
realului prin renunţarea la noţiunea tradiţională de materie concretă,
perceptibilă senzorial. Spaţiul şi timpul devin în acest context- virtualităţi,
iluzii. Există oare o realitate fundamentală? Poate fi ea cunoscută? Evident
(potrivit acestei teorii) că ea se
refuză şi existenţei şi, ca atare, percepţiei, cunoaşterii.
În ceea ce ne priveşte, racordul nostru cu realitatea transcede
categoriilor clasice spaţio-temporale, fiind înlocuite cu entităţi cuantice mai
aproape de spirit decât de materie. „Consecinţele acestei remanieri, afirmă
Jean Guitton în „Dumnezeu şi ştiinţă”148, depăşesc foarte mult tot ceea ce noi
astăzi suntem în măsură să raportăm la experienţa noastră sau chiar la intuiţia
noastră. Puţin câte puţin, începem să înţelegem că realul este acoperit,
inaccesibil, că mai zărim abia umbra ce-l înconjoară, sub forma, doar pe moment
convingătoare, a unui miraj”. Acesta este drumul „de la fizică la metafizică”,
aşa cum îşi intitulează amplul său studiu Mihai Apostol149, identificând
vibraţiile, rezonanţa, ca explicaţie quasigenerală a fenomenelor ce se petrec
în univers.
Discuţia privind acţiunea particulelelor elementare în vid (de fapt, e
vorba de un anume câmp dominant, vidul absolut funcţionând după legi aparte) a
indus necesitatea existenţei unui „câmp universal uniform, cu vibraţie ritmică
şi unificată, câmp de susţinere şi transmitere a tuturor fenomenelor”150. Se
potriveşte oare timpului această definiţie? Putem spune că da, în măsura în
care autorul identifică şi bucle temporale, „porţi”151, fenomene de absorbţie,
de condensare, ca şi altele, de diluţie, de pierdere temporală, însă discuţia
excede, în opinia noastră, domeniului, temei ce ne-am propus-o prin această
lucrare şi care, indiscutabil, se raportează mai puţin la descoperirile de
ultimă oră ale microfizicii şi mai mult la acea noţiune de timp universal şi
obiectiv, care se scurge independent de observator, la fel pentru toate
sistemele, noţiune ce lua naştere în secolul al XVII-lea, odată cu Galilei şi
mai ales cu Newton, dar care nici atunci, ca de altfel nici azi, nu reuşeşte să
rezolve paradoxurile lui Zenon din Eleea.
Să spunem doar că, în accepţiunea modernă a microfizicii, ideea de timp
nu mai are nicio semnificaţie152 şi că definirea acestuia nu mai derivă din
mecanica tradişională, clasică, ci din calculul probabilităţilor şi aşa cum
susţine şi D.A.Frank Kamenetki, el este ireversibil153? „Ceea ce este important
să înţelegem, afirmă acesta, este caracterul probabilist al cauzalităţii,
neobişnuit pentru gândirea noastră cea de toate zilele, dar care stă la baza
fizicii statistice şi a fizicii cuantice. Este remarcabil că în cadrul acestei
cauzalităţi, „cauza” şi „consecinţa” nu pot fi puse, pur şi simplu, una în
locul „alteia”.
De ce facem aceste referiri, chiar şi pasagere, la cercetările de ultimă
oră privind fizica şi temporalitatea? Întrucât Mircea Vulcănescu nu avea
(bănuim) cunoştinţă de ele, aceste teorii nu-i pot fi opozabile. Şi totuşi...
Şi totuşi, abordând ideea oglindirii, Vulcănescu ajunge la rezultate
comparabile (îndrăznesc a spune, chiar similare), formulate însă într-un limbaj
distinct, propriu gândirii filosofului, limbaj pe care avea să-l ducă la o desăvârşire
(desigur, în planuri total diferite) contemporanul şi prietenul său, Constantin
Noica.
Locul şi vremea, gândite ca
două imense colectoare ale particularităţilor firii, au corespondenţe
lingvistice, cu uşoare variaţii semantice, pe care oglindirea în dimensiunea
românească le face de o tulburătoare profunzime, ce transgresase secolele, de
vreme ce Mircea Vulcănescu le identifică în expresii... cu cariere consolidate
în limbajul comun, dar şi cu o altă suită de reflexe, ce indică o intuiţie ce individualizează
spiritualitatea românească în contextul curentelor de gândire de... altunde154.
„Dacă existenţa se petrecea toată în spaţiu şi timp, afirmă filosoful155, ...
lumea aşa o găsim fiind”.
Dar oare cum se găseşte ea? Ca o „arhitectură ierarhică”? Nu ca o
„devenire”156 bergsoniană? Poate că s-ar accepta o asemenea devenire, însă
refuzându-se adjectivarea, determinativul. Din teamă sau dintr-o rigoare
academică, Mircea Vulcănescu pare a se îndepărta de traseul pe care-l deschidea
propria sa interpretare a „locului” şi „vremii”, devenind mai apropiat, mai
înţelegător cu accepţiunile clasice ale categoriilor spaţio-temporale şi, ca
atare, dorindu-se a fi un vector al unor sinteze culturale, puse însă în
armonie cu credinţa, cu convingerile sale profund creştine. „Lumea e alcătuită
în primul rând din tot ce este în vreun loc şi din tot ce se petrece oareunde.
Şi poate... din altceva”157
Că este astfel, ne-o dovedesc şi consideraţiile privind „petrecerea”,
privită ca o scurgere ce „ia nume de ceremonie”158. Filosoful vorbeşte în acest
context şi despre „Eccleziast”, aşadar, despre o anume accepţiune
vetero-testamentară a vremii, dar şi despre rânduială, despre „lucrurile ce se
fac „la vremea lor”, aşa cum toate lucrurile se pun „la locul lor”159, privite
însă în accepţiunea mentalităţilor, a ziselor popular-tradiţionale. „Lumea
aceasta este rânduită, zice... zicerea invocată de Vulcănescu, dar... numai
„oarecum”, pentru că rânduiala acestei lumi nu este desăvârşită... pentru
român”, până la urmă, „dreptatea iese
totdeauna la suprafaţă, ca untdelemnul”... până atunci”... umblă în lume cu
capul spart”160.
Nu putem să nu facem asemenea
discuţii, analize de text, oricât de amănunţite ar părea ele (poate şi datorită
abundenţei textelor citate), pentru că, în fapt, densitatea ideilor, a căilor
pe care, înşelător, filosoful ni le oferă, nu fac decât să certifice un sens
mai profund, acel „altceva” pe care el îl intuieşte şi caută să-i dea o
existenţă nu verdictuală, ci să ne determine a-l descoperi.
În opinia noastră, acest „altceva” este vremea, iar referirile la
spaţialitate, la „loc” nu sunt de fapt decât zgândăririle cărbunilor din vatră,
pentru a provoca flăcările. „Adâncimea, înălţimea şi poate lărgimea, par a fi
mai deosebite, nu numai pentru că „abia ele (S.N.) dau lumii înţelesul ei
deplin de cuprindere, dar şi pentru că aduc în lumea întinderii o idee de
preţuire şi de ierarhizare calitativă a vieţii”161, dar „lumea are toate
dimensiunile spaţiului, plus desfăşurarea în timp”162. Concluzia
raţionamentului la care Vulcănescu aduce amendamentul şirurilor temporale
(parţiale), ce „constituie un şir global”163, este aceea că „vremea nu e deci
altceva pentru români decât lumea în prefacere”.
De aici şi transferul adâncimii în zona temporalului, ceea ce-i permite
lui Vulcănescu să afirme că, pentru român, „devine posibil gromovnicul, adică
tâlcuirea „semnelor vremii”... ceea ce ...e cum vedem, sentimentul unei vaste
solidarităţi universale”164. Parcă temându-se de greutatea termenilor sau mai
degrabă de clivajul acestora în indefinit, Vulcănescu construieşte un veritabil
discurs poetic nu atât sub raportul îmbrăcămintei metaforice, cât mai ales sub
raportul relaţiilor ideatice, pe care, cu permisiunea cititorului acestor consideraţiuni,
îl vom reda într-o organizare specifică versului liber, pe care am intitulat-o
„TREPETNIC”:
„Viaţă de om legată
de soarta unei stele,
iar fapta cea rea
întunecă soarele şi luna.
Orice clintire s-ar face,
Ea ar conduce
Întregul
Să freamăte.
E semn bun, sau rău?
Chemări şi tăceri,
Arătări şi ascunzişuri;
Toate lucrurile
Au ceva de spus
Cui ştie a le asculta.
Umbra îmbietoare a copacului,
Pământul,
Care-ţi rezistă câteodată
Când vrei să-l despici
Cu plugul,
Dar care, alteori
Se lasă cu uşurinţă
Brăzdat,
Pomul care te îmbie
Cu poame,
Pasărea care-i cântă
A bine
Sau a rău,
Iepurele care-ţi taie
Zânele care te prind în
horă
Dacă întârzii nopţile
Pe la răspântii...”165.
Cheia în care se poate citi discursul acesta, cum mai afirmam, poematic,
este furnizată tot de autor: „simbolul dezvăluie insul şi insul acoperă
simbolul”166, care iar ne pune logica la încercare, pentru că doar în aparenţă
avem de-a face cu o afirmaţie exprimată direct, dar şi prin reciproca sa. Cum
poate A să-l acopere pe B, când B îl descoperă pe A?
Vulcănescu spune: „Lucrurile se petrec „ca nişte semne (S.N.) de dincolo
de noi, nu dezvăluie numai o lume nevăzută, faţă de care în raport de substrat la aparenţă, ci lumea
văzută şi cea nevăzută se întrepătrund cu eficienţe schimbătoare, ca în
mitologie”167.Corolarul unui asemenea mod de gândire, la care Mircea Vulcănescu
nu ezită să racordeze şi observaţiile sale acide, cu privire la goana
orăşeanului după zvonuri, ne este oferit imediat: „porneşti în cotidian şi,
fără să vrei, te pomeneşti în legendă”168. Ca atare, „existenţa românească
dobândeşte un profil propriu”169.
Fin cunoscător al retoricii (să nu uităm că „Dimensiunea românească a
existenţei” a fost iniţial o conferinţă rostită în 10 ianuarie 1943 la Ateneul
Român), autorul îşi permite un respiro, o paranteză în acelaşi ton acid în care
invocă şi românul ce se naşte poet şi nestatornicia sa, scepticismul şi
caracterul său nepractic, ba chiar şi lipsa de stăruinţă, pentru a
contrabalansa cele ce urmează, legate de „lumea de dincolo”.
„Faptul că această lume e definită printr-un adverb rămas fără referinţă
e plin de semnificaţii”170.
De altfel, odată cu aducerea în discuţie a acesteia, Mircea Vulcănescu
conturează cheia de boltă a întregii sale arhitecturi filosofice, lumea de
dincolo devenind un alt câmp de investigare, nu atât a „omului românesc”, cât
mai ales a firii, a existenţei, a sensului acestora, excluzând a priori
non-existenţa. Dar „ieşirea din fire”?
Asupra acestei sintagme filosoful nu se pronunţă, însă, dacă ne gândim
la credinţa sa profund ortodoxă, această ieşire nu înseamnă nebunie, ci ură,
zavistie, satanizare, ori aceasta ar fi fost oricum împotriva firii, în fapta
creaţiei divine. Ieşirea din fire este, ca atare... „vremelnică”, pieritoare.
Scripturistic însă, şi iadul se vădeşte a-şi avea veşnicia sa. „Lumea de
dincolo are pentru român o situaţie stranie fără de cea de aici. Te-ai aştepta
să o găseşti despărţită printr-un hotar spaţial: aici, dincolo. O afli
despărţită printr-o „schimbare de fire a fiinţei”171. Cuprinderea lumii văzute
de cea de dincolo, a nevăzutelor, „chiar dacă nu sunt date în spaţiu”172,
readuce vremea în discuţie, aceasta precedând şi post-existând „împlinirii”
sale. „Depăşeşte deci, din toate părţile timpul şi spaţiul, afirmă Vulcănescu,
locul şi vremea în care se aşează lucrurile din lumea de aici”173.
Raţionamentul, argumentele induse de până aici ar permite doar depăşirea
vremii, nu şi cea a spaţiului, a locului, ceea ce se şi afirmă în continuare
(chiar repetat): „Orizontul lumii româneşti, nu e limitat la faptă”174 deci la
„loc”, căci fapta este legată de „loc”, de desfăşurarea sa spaţială, în primul
rând, şi doar adiacent, conjunctural la „vreme”, în sensul de oportunitate sau
de întâmplare. „Nu există deci ruptură existenţială, prăpastie, pentru român,
între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi veşnicie, ci
numai vamă, adică poartă de trecere”175 şi aceasta pentru că: „lumea de aici nu
e totuşi o lume de „prezenţe”, în sensul metafizicii actualiste. Ea cuprinde
lucrurile care „au fost”, dar „nu mai sunt”, ca şi lucrurile care „pot fi”, dar
„nu sunt încă”. Acestea întind sfera lumii de aici către praguri, care pentru
„logica occidentală”par absurde, căci pentru ea, ce nu mai e nu poate fi
„nicăieri”, deoarece „a fi” înseamnă „a avea loc”176.
Nu vom insista mai mult asupra acestor idei, chiar dacă în continuare
Mircea Vulcănescu reia tema cu inerentele variaţiuni, pentru a-şi susţine teza
absenţei vreunui privilegiu existenţial al unei lumi în defavoarea celeilalte,
chiar dacă în contextul acestor reluări ale ideilor exprimate apar confuzii de
planuri, de genul „întreaga petrecere” a lucrurilor se desfăşoară simultan pe
planul de aici şi pe planul veşniciei”177. Aici e loc, veşnicia e vreme. Corect
ar fi fost să spunem că lucrurile se desfăşoară simultan şi aici şi... dincolo
sau şi în prezent, dar şi în veşnicie. Definind noţiunea de „dincolo” nu ca „un
hotar spaţial, ci ca o calitate a fiinţei”178, filosoful abandonează iar
rigoarea cu care-şi construieşte pas cu pas raţionamentele, pierzându-se parcă
în ideile conexe: infinit, sfinţenie, imanenţă pentru care mai apoi să reia
motivul temporalului, al „vremii”.
„Începând cu metafizicul şi quasispinozianul „totdeauna”, care e timpul
în care totul e dat dintr-o dată, pentru care veşnicia nu e decât unitatea
totului, şi nicidecum „nesfârşitul” lui, adăugând pe continuu-curgătorul
„mereu” sau pe sinonimul său, care arată chipul în care continuitatea curgerii
topeşte clipele (atomii de timp) ”întruna”... şi sfârşind cu religiosul
„pururea”... ca bogăţie de nuanţe”179.
Putem afirma fără teamă de a greşi că, sesizând această prea-plină
nuanţare, Mircea Vulcănescu se află pe pragul penultim celui al unei intuiţii
covârşitoare ca importanţă pentru spiritualitatea românească. Dacă anonimul
popular care închipuia basmul tinereţii fără bătrâneţe şi cu el materializa
epic formula lui Einstein, a relativităţii, filosoful Vulcănescu precede
descoperirile pe care fizica modernă şi contemporană avea să le aducă prin
studiul microcosmosului timpului, imaterialităţii sale, asimilării sale ca
informaţie.
„Noţiunea de moment dispare la scară microfizică”, afirma R.Lennuier tot
într-o conferinţă, cu doi ani mai târziu decât cele cuprinse în expunerea lui
Mircea Vulcănescu la Ateneul Român. Pentru acesta din urmă, „locul” şi mai ales
„vremea”, reprezentau miezul unui fruct care se cocea şi, ca atare, deveneau la
fel de interesante şi pulpa acestuia şi coaja. Schiţa fenomenologică ne oferă
exact planurile pe care filosoful înţelegea să-şi îndrepte atenţia, cu atât mai
mult cu cât nu trebuie uitată poziţia pe care Vulcănescu o deţinea în acei ani
într-o Românie angrenată într-un război pe care, conform mărturiei
contemporanilor săi, îl vedea pierdut încă din anul 1942. „La guerre serra
perdue. Elle est deja perdue”180. Un om atât de inteligent, cu acces la
informaţie şi cu o profundă cunoaştere a curentelor de gândire europene, nu
putea să nu înţeleagă că ceea ce va urma va constitui o distrugere de proporţii
nu atât a „locului românesc”, cât mai ales o „schimbare a vremurilor”, care
pentru noi însemna, în primul rând o închidere a porţilor, a vămii dintre aici
şi... dincolo, ori numai prin coexistenţa acestora două se putea păstra
dimensiunea naţională a existenţei. Iată de ce poate nu a insistat asupra
timpului (a vremii), chiar dacă în finalul capitolului, pentru a invoca
greutăţile de percepţie ale relaţiilor tulburătoare pe care „vremea”, vremurile
le induc spaţialităţii, „locului”, aduce argumente din Eminescu, şi de
asemenea, nu întâmplător din Ovidiu: „Unus erat toto naturae in orbe”181.
Trebuie însă recunoscut faptul că, indiferent de punctul unde duc
raţionamentele sale privind „locul” şi „vremea”, mai ales aceasta din urmă,
Mircea Vulcănescu pare a deschide, cel puţin în planul gândirii filosofice româneşti,
orizontul unor cercetări care - este adevărat – au întîrziat decenii să se
materializeze, chiar dacă luăm în discuţie contribuţia ulterioară a lui
Constantin Noica (excepţia care întărea regula).
Regăsim, aşadar, aproape trei decenii mai târziu, reluarea problemei
temporalităţii pe un traseu ideatic similar celui la care apelase Vulcănescu
într-o lucrare a acad. Alexandru Surdu, privind semnificaţia filosofică a
neointuiţionismului182. Percepând „mişcarea timpului” ca o succesiune sau mai exact
ca o „scindare a unui moment de viaţă în două lucruri distincte, dintre care
unul cedează locul celuilalt, dar este reţinut în memorie”, matematicianul
danez L.E.Bronwer183, la care se referă Alexandru Surdu, contrazice aparent
accepţiunea aprioric formulată, kantiană (Fundamental phenomenon of the human
intelect) şi consideră existenţa mişcării timpului ca independentă de actul
percepţiei.
Deja ne aflăm într-un teritoriu în care intuiţia şi logica se îmbină
într-o demonstraţie extrem de strânsă. Vom insista asupra ei, pentru că ea
devine esenţială în cazul dezvoltării discuţiei locului şi mai ales vremii, aşa
cum le prezenta Mircea Vulcănescu.
Mişcarea şi percepţia timpului nu pot fi deosebite, întrucât aceasta ar
conduce la concluzia unui timp obiectiv. Dar cum poate fi obiectiv ceva ce ţine
de o „trăire subiectivă”?184 Bronwer consideră această mişcare ca bazată pe o
„senzaţie a prezentului care cedează locul altei senzaţii prezente, astfel
încât conştiinţa o reţine pe prima ca pe o senzaţie trecută”185 şi exclude
spaţiul ca formă a priori. Aceasta pe considerentul că „...aprioritatea
timpului nu caracterizează numai propietăţile aritmeticii ca judecăţi sintetice
... ci şi pe cele ale geometriei”186. Pe baza acestor consideraţii, Alexandru
Surdu conchide că logicul, adică „derivatul devine determinant”, dar aceasta nu
înseamnă că, pe plan ontologic, spaţiul trebuie să constituie o succesiune a
timpului.
La Mircea Vulcănescu, regăsim această percepţie duală a temporalităţii,
vremea fiind şi prezenţele în mişcare, în succesiune, dar şi veşnicia, care
este unicul timp al locului de... dincolo.
Conţinând în integralitatea sa locul de aici, dincolo-ul conţine şi
corespondentele trecutului, dar şi pe cele ale viitorului, şi nu ca o
succesiune, ca o linearitate (logic-aritmetică), ci ca pe o îmbinare de şiruri
(geometric distribuite, ierarhizate chiar spaţial). Timpul, „vremea”, vremurile
devin astfel o oglindire în „loc” a imaginii lor, aşa cum o redă...
eternitatea. Joc de oglinzi sau pendulare?
Răspunsul îl avem, poate, pornind de la examinarea unor tipologii
filosofice medievale187, a căror tradiţionalitate, Vulcănescu pare a o
revendica pentru gândirea românească: „Opoziţia tipologică... apare deci, ca un
caracter pendulator, bipolar. Ea porneşte din exigenţa paradoxală a conştiinţei
creştine (...) pentru care (...) Dumnezeu trebuie să fie în acelaşi timp atât
absolutul transcendent, fără măsură comună cu nimeni, celălalt întrucât e
„altul”, singurul cu desăvârşire altul (S.N.), cât şi fiinţa cea mai intimă,
acel „eu” mai adânc şi mai adevărat...
Că, filosoficeşte, gândul se va echilibra sau nu cu sine, e o altă
întrebare, legată poate de soarta filosofiei, de tragedia filosofiei mai
bine-zis, care nu e totuna cu lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, ci numai
încercarea omului de a reface, din cioburile unei oglinzi sparte vedenia
unitară a unei lumi care nu se dobândeşte legitim decât dincolo de poarta
mormântului”188.
Iată, aşadar, corolarul gândirii „locului” şi „vremii” aşa cum derivă
din „scrierile”189 lui Mircea Vulcănescu. Bipolaritatea, este de fapt, o
triadă, iar aceasta conţine vremea, dincolo şi pe Dumnezeu. ( „Trei”, ca în
poezia din care am ales motto-ul prezentei lucrări).
Vremea este şi eternitate, şi prezentul în evoluţiile sale pe şiruri, şi
trecut, aşadar, dar şi viitor. Dincolo este locul ce conţine şi locul
prezentului mundan, iar Dumnezeu se vădeşte a fi subiectul oglindirii în
„vreme” şi „loc”, locul fiind firea. Această accepţiune specific românească se
impunea a fi continuată, însă nu au permis-o... vremurile. „Nu e greu să faci
un lucru, afirma un alt gânditor român, căci aşa ne apare azi Brâncuşi, (un
gânditor în piatră, nu în cuvinte), ci e greu să te pui în poziţia de a-l
face”.
Mircea Vulcănescu s-a aşezat, prin formulările
sale, în poziţia de a reflecta aceste... oglindiri, însă nu a mai avut timp să
şi construiască sistemul ce se întrezărea ca o provocare tulburătoare a
concepţiilor universale asupra temporalităţii de pe poziţiile unui mod
tradiţional de a concepe lumea, viaţa, timpul şi spaţiul, ba chiar pe Dumnezeu.
Ceea ce ne apare, cum s-a văzut, ca o concluzie, nu e, de fapt, decât o
platformă intermediară, şi aceasta nu într-o evoluţie în care Mircea Vulcănescu
se constituie ca o semnificativă etapă, ci în cadrul gândirii personalităţii
sale. Fără nicio îndoială, Vulcănescu devine prin toate acestea singular, o
singularitate pe care el însă nu o conştientizează sau, mai exact, din
smerenie, nu şi-o revendică.
Puţini sunt gânditorii din epocă cu care să fie comparat. Cu
Rădulescu-Motru, cu Nae Ionescu? Poate. Mai degrabă, am zice că primul pare a
ne introduce în gândirea lui Vulcănescu, pe care, iată, o reconstituim
filosofic într-o manieră diferită de cea propusă de Mircea Florian, căruia îi
consacram, de altfel, un subcapitol din lucrarea de faţă, pentru ca, mai apoi,
să o verificăm prin afirmaţiile prof. Nae Ionescu.
Cu acesta, Vulcănescu se completează, prin Nae Ionescu se explică, se
justifică, se verifică. Şi ca în orice relaţie matematică, putem afirma şi că
reciproca este valabilă190.
Să nu anticipăm însă, cu atât mai mult, cu cât, aşa cum se va vedea, ne
vom sluji nu o dată, în abordările privind construcţia filosofică românească
din perioada interbelică, în ansamblul ei, dar şi în ceea ce priveşte
determinările legate de o personalitate sau alta, de pertinentele judecăţi de
valoare ale lui Vulcănescu, la care nu putem a nu subscrie. Întrucât se vădesc
a fi lipsite de partizanat, ba din contră, enunţate în baza unor studii
ştiinţifice riguroase, făcute, am putea spune, cu instrumente sociologice, cu
cuantificări subtile, chiar dacă nu întru totul explicite.
Că este aşa, o dovedesc şi graficele anexate (vezi Anexe), în care
folosind doar indicatori cantitativi, corelaţi cu frecvenţa unor anumite
exprimări – idei generative, în fapt, condensate în sintagme şi raporturi de
tip structuralist - am încercat a încadra fenomenele puse în discuţie.
Prin Mircea Vulcănescu, putem spune că găsim validările necesare pentru
modelul pe care l-am propus, în demersul de a explica fenomenele naţionaliste,
aşa cum şi-au găsit expresia în gândirea filosofică românească din perioada
interbelică191.
În studiul său „Existenţa concretă în metafizica românească”, Mircea
Vulcănescu abordează tema „insului”. Sintetizând, condensând afirmaţiile sale
şi reordonând materialul expus, trecând peste ramificaţiile de gândire
specifice autorului, care pare a contura, în legătură cu fiecare dintre temele
sale, nu un eseu, ci un... tratat, ajungem la o suită de raţionamente pe care,
practic, nu simţim nevoia de a o comenta, ci doar de a o reda ca atare:
„Conceptul de persoană plesneşte astfel în gândirea românească în alte
două concepte distincte: conceptul metafizic de ins şi conceptul lumesc,
fenomenal, de obraz, de faţă, de Chip, în accepţia personală a acestui cuvânt
(despărţit pentru circumstanţă de semnificaţia lui modală). În această
dualitate, insul ar traduce pe „hypostas”, ci faţa pe „fenomen”.
„Insul nu există deci nici în plan curat ontologic al lui „esse in
actu”, nici în planul curat formal al „essentiae”-i. Existenţa lui se petrece
într-un plan analog aceluia în care se petrece existenţa matematică a numărului şi a figurilor: e vorba de un
plan formal-ontologic.”
„Principiul individuaţiei materiale, prin timp sau prin spaţiu,
izvorăşte dintr-o metafizică a existenţei obiective, în care esenţele
particulare sunt concepute ca lucruri.
Iar principiul individuaţiei prin formă, în sens de „act”, e derivat
dintr-o metafizică personalistă a fiinţei lucrătoare, eficiente.
În metafizica românească a insului, individuarea, pe plan cognitiv, e
dată de o anumită unitate configurativă a însuşirilor şi de o anumită cheie
care descifrează semnificaţia şi poziţia întâmplărilor în raport cu ansamblul
existenţei.
E vorba de „chip”, ca originalitate a însuşirilor insului; de „rost”, ca
semnificaţie a lui în lume, şi de „soartă”, ca integrare a lui în vreme”. „Pe
de altă parte, acest iz de pozitivism, de rezistenţă a lumii şi a lucrurilor
din ea, care îşi opun propriul lor fel de a fi, devine evanescent în faţa
lucrării ziditorului, cu crezarea că: „unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte
rânduiala firii”.
„Sub întâmplare insul.
Sub ins Dumnezeu.
Dumnezeu ins cu faţă.
Dumnezeu fiinţă lucrătoare.
Dumnezeu singura fiinţă
lucrătoare.
Paradoxul. În şi de peste
lume.
E opunere? Diavolul.
Prima încercare de cercetare a ceea ce stă sub fiinţa întâmplării ne-a
dizolvat-o în lumea cea mare a felurilor de a fi. A doua ne-a dus la
descoperirea insului, prima fiinţă substratuală care unifică întâmplările,
dându-le chip, rost şi împlinire, ori soartă.
Am văzut însă, cu toate că insul este o fiinţă deplin existentă, fiinţa
lui nu e de sine stătătoare; singurătatea de fiinţă care-l constituie nu-i
ajunge, ci cată a se depăşi, aflându-şi din însuşiri un chip, şi în lume un rost,
şi-n vreme o soartă, pe care, abia aflându-le, îl găsim existând deplin.”
„În lumea acestor inşi întâlnim, în fond, paradoxul unei singure fiinţe
efectiv lucrătoare, lucrarea lui, ba chiar simulacrul de lucrare al fiecărui
ins nu-i de-nţeles decât în această lume.
Sunt poate aci perspective care apropie concepţia românească a
existenţei de anumite perspective origeniste ori avicennizante ale metafizicii
scolastice arabe, mai curând ca de aristotelismul clasic.
Întâmplarea nu istoveşte însă pentru român existenţa particulară. (ci)
Numai pe „res”, „lucru”, rezultat al lucrării, obiectivare a ei.
Existenţa în sensul puternic al cuvântului, existenţă concretă, de fapt
fiinţare, n-ar avea întâmplarea, ci „insul”.
Să căutăm ce putem afla pe acest teren.”192
Q.e.d. Prin toate acestea, Vulcănescu se defineşte cu claritate ca
veritabil filosof personalist. Ca şi în demonstraţia anterioară, privind „locul
şi vremea”, se vădeşte cu claritate apartenenţa gânditorului la un sistem
funcţional, în baza unui „dat” sau a unor „dat-uri” de la Dumnezeu, nu atât în
afara Sa, ci într-o relaţie ce corespunde iubirii creştine, contopirii
persoanelor, în fapt, identificării unor ipostasuri aflate într-o corespondenţă
nu energetică, aşa cum presupunea Rădulescu-Motru, şi nici restrictiv temporală
(informaţională), ci cu mult mai complexă, spirituală, într-o altă dimensiune
decât cele cunoscute nouă astăzi. Lângă cele patru dimensiuni cărora astăzi le
cunoaştem mare parte din ecuaţiile funcţionale apare o a cincea, piatră
unghiulară pentru pentagrama ce se constituie astfel la scară universală, dar
şi poartă luminoasă de deschidere spre o altă lume, o lume de care misticii
află prin revelaţii, nu datorită strădaniei lor de purificare, ci doar pentru
că aşa vrea Dumnezeu.
Deschidem aici o paranteză.
Puritatea este apanajul îngerilor... căderea lor fiind rezultatul
direct, aş îndrăzni să cred, al pierderii acestei stări de echilibru, vecine cu
inexistenţa. În rest, se poate vorbi despre o tentativă a purităţii, de o
nevoie a acesteia sau de un miracol născător „de”, sau „prin” puritate.
Puritatea este o funcţie matematică, în care limita unui X sau unui Y
tinde către infinit sau către zero, ştiut fiind faptul că infinitul plus unu
este tot infinitul şi că zero absolut este rezultanta unei operaţiuni în care
infinitul se împarte infinitului. În fond, este şi acel punct zero de pe
ordonată sau de pe abscisă, un loc al unei infinităţi de alte puncte, ce
laolaltă înseamnă tot zero. Laolaltă sau în succesiune!
În echivalenţă semantică, puritatea este dragoste, ca sentiment şi nu ca
gest, pentru că în momentul trecerii în zodia concretului, în sfera
luminescenţelor cotidiene, chiar şi cele mai strălucitoare stele pălesc, ele,
stelele, fiind, aşa cum spunea Eminescu, doar imaginea celor ce au fost în urmă
cu mii de ani.
A-ţi propune să ajungi puritatea poate deci să fie o funcţie optimizată
pe domeniul de definiţie al unei relative capacităţi de înţelegere (mai mic sau
mai mare faţă de rădăcinile luate în discuţie), a soluţiilor unei ecuaţii la
fel de arbitrare ca şi condiţia noastră – umană, sub semnul eternităţii, al lui
Dumnezeu.
Creştini fiind, noi vorbim mai puţin despre puritate şi mai mult despre
„curăţenie”. Aceasta din urmă se poate cu strădanii multe, cu sacrificii, cu
rugăciune, cu credinţă dobândi. Se poate cuceri, aşadar, doar această redută a
curăţeniei. Cetatea însă...
Stau şi mă gândesc, dacă puritatea poate fi asimilată paradisului,
raiului (în accepţiunea sa creştină), mai ales într-o formulă postapocaliptică,
deci după Judecata de Apoi). Să fie aşa, ar însemna că cei ce vor avea
permisiunea să ocupe un loc alături de Dumnezeu, în noul templu al
Ierusalimului, vor fi uitat de ceilalţi semeni ai lor, înghiţiţi de ghena
focului veşnic. Ei nu se vor bucura de unicitatea lor în dreapta credinţă, în
contrast cu păcătoşii, cu păgânii.
Dar oare ce păcat poate fi pus în spinarea băştinaşului din insulele
Pago-Pago sau Kui-Kui (N.A. sau din alte locuri al căror nume le putem inventa
la infinit, fiindcă ele există) care n-a auzit în viaţa sa de existenţa
Mântuitorului? Niciunul, în măsura în care-funciar-el a fost ghidat pe
parcursul vieţii sale de perceptele unei morale, în care cele 10 porunci au
fost şi pentru el cutume rezonabile, aplicate, respectate? Dar el nu a crezut
în învăţătura Domnului, a lui Hristos. Nu a crezut, pentru că, pur şi simplu,
nu a avut de unde să afle de ea.
Discuţia poate, desigur, să cuprindă numeroase asemenea modalităţi de
controversă între ceea ce este (pentru unii) logic şi ceea ce reprezintă
valoare dogmatică. Dar oare poate să existe această sintagmă: „puritatea
dogmatică”? Lingvistic, da. În realitate, orice dogmă înseamnă o îngrădire de
spaţii, ori puritatea este sau, cel puţin, eu aşa cred, nemărginită. Pe de altă
parte, puritatea infinită este, după părerea noastră, repetăm, o formulă
pleonastică.
Curăţenia se poate dobândi într-o clipă. Prin revelaţii, prin jertfă,
printr-un proces de conştiinţă sau printr-o penitenţă mai scurtă sau mai lungă,
putem să apărem în faţa lumii sau a Mântuitorului curăţaţi de păcate. Puritatea
nu cunoaşte antinomia nepurităţii în relaţia complementară ei. Tot ceea ce nu
este puritate suntem de fapt noi, lumea noastră, existenţa noastră în timp şi
în viitor. Puritatea se află doar în lumea îngerilor, a căror naştere,
creaţiunea nu a găsit-o consemnată în „Cartea facerii” şi pe care nu-i
înţelegem decât în raport unic cu Dumnezeu. Ea pare să aparţină doar lor, muzicii
ce le însoţeşte zborul deasupra sufletelor noastre sau, mai aproape de
cotidian, (îmi şopteşte acum, parcă, o
voce la ureche), sufletelor copiilor nenăscuţi încă şi care nu vor vedea lumina
zilei. Ne cutremurăm la gândul că puritatea este tragedia unei lumi însângerate
de patimi, de nevoi şi de intoleranţă.
Evident, Mircea Vulcănescu nu a fost un
înger. Se pare că nu avem sau nu ştim să ne deschidem cel de-al treilea
ochi, cu care să vedem aceste creaturi ale Domnului, chiar şi atunci când ele
se întrupează. Suntem, în fond, prea legaţi de pământ, prea subjugaţi de
materie şi ne-am obişnuit să raportăm totul la legile acesteia.
Iată de ce schiţa fenomenologică pe care, dedicându-i-o lui Emil Cioran,
Mircea Vulcănescu o consacră dimensiunii româneşti a existenţei pare a
constitui corolarul unui sistem similar celui conturat de noi în lucrarea de
faţă, sistem (repetăm) personalizat, sintetizând curentele care au caracterizat
în timp gândirea filosofică de la noi şi de aiurea.
În fond, fenomenologic în esenţa ei, este şi ea tot o
abordare personalistă, pornind de la acel „dat” al persoanei, ce condensează,
fără a epuiza însă şi fără a garanta posibilitatea punerii sale integrale în
valoare, experienţa istorică nu a individului, ci a neamului, a naţiunii, dacă
doriţi, de unde şi categoriile cu care am abordat perspectivele
naţionalismelor, aşa cum s-au vădit ele în epoca respectivă.
„Dimensiunea e un termen de măsură, aplicabil lucrurilor cantitative,
opune încă dintru început Vulcănescu. Existenţa este o calitate”193. Tot în
acest context, el formulează astfel un adevăr la care, aşa cum am demonstrat, a
subscris prin întreaga sa operă, dar şi prin manifestările pe cât de diverse,
pe atât de tragice, la care a fost şi martor, dar şi mărturisitor, poate chiar
martir.
„Totul este însufleţit, proaspăt, necontenit viu, în acestă lume
concretă. Totul se referă la tine, te îndeamnă, te îmbie, te mângâie ori te
ameninţă!
Toate lucrurile sunt fiinţe, cu intenţionlităţi şi gesturi proprii. Ele
nu constituie o alcătuire statică de esenţe ierarhizate, după gradul lor de
fiinţă; ci o vastă procesiune, în care lucrurile se petrec ca nişte semne de
dincolo către noi, nu dezvăluie numai o lume nevăzută, faţă de care e în raport
de substrat la aparenţă, ci lumea văzută şi cea nevăzută se întrepătrund cu
eficienţe schimbătoare, ca şi în mitologie.
Lumea de dincolo pentru român are o situaţie stranie faţă de cea de
aici. Te-ai aştepta s-o găseşti într-un hotar spaţial: aici, dincolo. O afli
despărţită printr-o schimbare de fire a fiinţei. Lumea de dincolo nu e pentru
noi „afară” din lumea de aici.”194
Pentru a conchide:
„Lumea de dincolo o cuprinde şi pe cea de aici. Ea e un receptacol
deschis, care cuprinde lumea de aici din toate părţile, o pătrunde, o umple şi
o împlineşte. Lucrurile nevăzute „sunt” ca şi cele văzute, chiar dacă nu sunt
date în spaţiu. Dar dacă ele sunt date uneori în timp, şi ca atare apar în lume
ca întâmplări înşirate pe firul vremii, şirul acesta nu este nesfârşit. Ca
atare, el nu cuprinde lucrurile care vor fi fiind fără şir, minunate, şi nici
pe cele de peste şir, de după „împlinirea vremii”. Existenţa ca totalitate,
„lumea în genere”, depăşeşte deci din toate părţile timpul şi spaţiu, locul şi
vremea, în care se aşează lucrurile din „lumea de aici”.
Sub raportul cuprinsului, acum, orizontul lumii româneşti nu e limitat
de faptă, de încercare ori de interesul acţiunii. El e un orizont concret, pe
care însă altul îl depăşeşte din toate părţile şi pe care acesta îl străbate,
de asemeni, în toate sensurile.
Nu există deci ruptură existenţială, prăpastie, pentru român, între
lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi vecinicie, ci numai
vamă, adică poartă de trecere.
Deosebirea acută dintre prezenţa existenţială a individului concret,
supus pieirii, care ştie că va muri şi se teme de aceasta, spaima lui
constituind adevăratul indice existenţial, şi existenţa impersonală a lumii, în
care totul se face şi se desface, este înlocuită la noi, într-un sens, printr-o
deosebire între două lumi: lumea de aici şi lumea de dincolo. Dar deosebirea
dintre ceea ce e aici şi ceea ce e dincolo se face după cu totul alte criterii
decât deosebirea dintre „sunt” şi „sunt ceva”, în metafizica apuseană.
Mai intâi, lumea „de aici” nu e, totuşi, o lume de „prezenţe” în sensul
metafizicii actualiste. Ea cuprinde lucrurile care „au fost”, dar „nu mai
sunt”. Ca şi lucrurile care „pot fi”, dar „nu sunt încă”. Acestea întind sfera
lumii de aici către praguri care, pentru „logica occidentală”, par absurde;
căci, pentru ea, ce nu mai e nu poate fi „nicăieri”, deoarece „a fi” înseamnă
„a avea loc”. La fel, lucrurile ce „pot fi” nu sunt pentru ea, pentru că
posibilitatea e, la ea, amestec de fiinţă şi de nefiinţă, adică afirmarea
simultană a conjuncţiei şi disjuncţiei existentului şi nonexistentului, altfel
zis: existenţa a ceea ce relativ este ori nu este, şi care deci, în sens
absolut, şi este, şi nu este.
Pentru existenţa românească, pentru care lucrurile care sunt nu sunt
legate de prezenţă, adică de existenţa „hic et nunc”, întrebările subsistă
stăruitor. Ce se face cu faptele făcute? Şi ce e cu cele de făcut?
Ele sunt totuşi „în lume”. Şi dacă „lumea de aici” e prea mică spre a le
cuprinde – atunci există altă lume „dincolo”, pentru ele. Şi iată cum lumea „de
dincolo”se constituie natural, ca o depăşire a celei de aici, ca un loc al
aceleaşi treceri. Şi aceasta e de reţinut. În adâncul lucrului, parcă nici nu
ar fi două lumi, altă lume.
Deosebirea dintre lumea de aici şi lumea de dincolo nu conferă celei de
aici, „prezenţei”, nici un privilegiu existenţial. Lumea de dincolo făptuieşte
şi are eficacitate, ca şi cea de aici. Ba, privite lucrurile în adânc, mai mare.
Oricât ar părea lucrul de paradoxal, această depăşire, această trecere apare,
în existenţa românească, în chipul unui proces imanent, săvârşit încă în
existenţa deplină, care nu e aceea a acestei lumi, ci a celei de dincolo.
Tăietura ce există între „prezenţă” şi „neprezenţă” nu afectează pentru
român „esenţa lumii”. Întreaga desfăşurare calitativă a lumii este independentă
de tăietura dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. Întreaga „petrecere” a
lucrurilor se desfăşoară simultan pe planul de aici şi pe planul
viciniciei.”195
Dacă în cazul altor personalităţi din epocă putem vorbi în egală măsură
despre naţionalism mistic sau despre o mistică a naţionalismului, în ceea ce-l
priveşte pe Mircea Vulcănescu este clar că nu avem de-a face decât cu prima
variantă. Desprins din substanţa teologală dogmatică, metafizicul dumnezeiesc
devine actant în relaţia sa cu insul, cu omul, dar şi cu lumea, cu existenţa în
ansamblul ei.
Vulcănescu identifică şi datul divin omului şi, prin aceasta, principiul
creator, dar şi dimensiunea comunitară a sinelui, care-l face părtaş pe ins la
o devenire, determinat de o sinteză diacronică, definit de aceasta. Filosofia
lui Vulcănescu devine una a credinţei, mistică, în accepţiunea noastră, şi o
dovadă totodată că ea poate fi exersată şi în absenţa ascezei.
Am putea spune că viaţa întreagă a gânditorului este încadrată de două
profunde drame, de două tragedii: cea de la „Pasărea”, când în urma unui
accident nefericit îşi pierde doi colegi, de care era sentimental legat, şi,
cea din închisorile comunismului, a martirajului pe care nu-l dorea răzbunat.
S-au vehiculat, în timp, diverse noţiuni vizând naţionalismul,
naţionalismul integral, omul integral românesc, românul integral etc, etc.
Mircea Vulcănescu se desprinde de acestea, după cum se desprinde şi de
politicul xenofob naţionalist şi pune între paranteze ideea alesului, a
neamului predestinat, a misiunii mai mult sau mai puţin mesianice, a unui popor
sau altuia. El înţelege că lucrarea Creatorului scapă raţiunii umane ( şi aş
merge chiar mai departe), spunând în pasaje ca acelea pe care le-am citat din
opera sa, că face apropiere subtilă între dogmatică şi superbia omului, care,
contrar îndemnului biblic, se afirmă ca descoperitor al înţelesului divin, al
legilor Acestuia.
Aici se află şi cheia personalismului lui Vulcănescu.
El primeşte din afară tot ceea ce înseamnă evenimente, cultură,
civilizaţie şi, judecând conjunctural, aşa cum facem toţi, de altfel, confruntă
sinteza cu sinele. La nivelul acestuia din urmă, există o proiecţie reală a
relaţiei dintre Dumnezeu şi om, astfel sinteza este validată, asimilată de
insul ca atare sau rămâne în afara acestuia, fără a-şi pierde „calitatea de
judecată de valoare”, dar purificată de absolut, de absolutul cu care alţii vin
în sprijinul tezelor elaborate în baza unui mecanism similar?
Indiscutabil, putem vorbi despre o smerenie a lui Vulcănescu, ceea ce,
în ultimă instanţă, îi dă şi dimensiunea urieşească a gândirii sale şi prin ceea
ce a fost să fie, şi prin ceea ce n-a fost să fie, nu a apucat să mai fie,
spunem noi, deşi poate că aici greşim. Cine suntem noi să interpretăm planul
divin într-o ucronie blasfemică?
Poate că pur şi simplu acestea fiind zilele care i-au fost date, acestea
erau şi sensurile încredinţate lui Vulcănescu spre purtare în lumea gândirii
filosofice româneşti. Aşa cum mai spuneam, Vulcănescu nu a fost un înger şi nu
suntem noi aceia care să avem cel de-al treilea ochi, pe care să ni-l arate în
lumina fără de început şi fără de sfârşit.
Există însă posibilitatea ca stăruind asupra lui, aşa cum se va vedea că
vom face şi noi pe parcursul lucrării, să descifrăm ceva mai mult din datul ce
i-a fost dat şi astfel să ajungem să ne înţelegem mai bine în datul ce
fiecăruia ne este dat.
Proiecţiile relaţiilor persoanei cu divinitatea, credinţa noastră,
altfel spus, se răsfrânge asupra a ceea ce ne este dat prin moştenirea
genetică, prin persoana comunitară istorică a fiecăruia şi, ca în faţa unui ecran
cu „umbre chinezeşti”, unii dintre noi recunosc formele, alţii, mai puţini,
fonduri. Mircea Vulcănescu dovedeşte că din aceste proiecţii a ştiut să
recunoască fondul, esenţa, care pentru el se află la sfârşitul aparenţelor, nu
în mijlocul acestora.
Punctul central şi cercul sau sfera se confundă
într-un proces pe care noi astăzi îl găsim în teoriile matematicienilor, în
mecanica specifică a cuantelor, dar şi în trăirea şi revelaţiile Sfinţilor
Părinţi, în mistica tradiţional creştină, de ce nu, în manifestările similare
din alte religii.
Ceea ce este remarcabil devine faptul că, în urma acestui proces,
Vulcănescu îşi dă măsura iubirii sale pentru om, pentru umanitate, identificând
datul cu care noi, românii, am venit în locul în care ne aflăm şi în vremea la
care ne aflăm nu să excludem alterităţile, nici să ne integrăm până la
disoluţie în ele, ci să îmbogăţim o lume, îmbogăţindu-ne pe noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu