DIACRONIC SINCRONIC

Colocviu – George Anca – Ben Todică – Katya Kelaro – Magda Botez – Adelina Fleva – Octavion Soviany – Cipariu Dan Mircea – Maria Timuc – Mihai Merticaru – Corina Dașoveanu – Gheorghe Apeotroae – Mircea Trifu – Vișan Dragoș – Cristi Neacșu – Lora Levițchi

 Colocviile de Marți

24 septembrie 2019, 5 pm

Anul XI nr. 7 (113)

  Tema:    COLOCVIU ETERN

Bicentenar Nicolae Filimon, Centenar Ovidiu Drâmba

In memoriam Puși Dinulescu și Sorin Stratilat

Recital:

Portrete Puși Dinulescu: Cristian Nema

Pian: Viniciu Moroianu

Chitară : Mihai Bușoi

Intervenții

George Anca: 11 ani de Colocvii cu Puși Dinulescu

Andreea Fanea:  Sorin Stratilat la ARA

Corneliu Zeana: Inima scriitorilor 

Vasile Menzel:  Frații mei și Puși

Mircea Coloșenco:  Școala de Literatură cu Nicolae Labiș 

Florentin Streche: Eliade și sacrificiul

Anca Fanea: Boieri – diacronic și sincronic

Viorel Speteanu: Pasiunea lui Puși pentru Istorie 

Teatru de poezie: Ioana Calotă, Lucia Negoiță, Sorana Georgescu-Gorjan, Silvia Zabarcencu, Maria Timuc, Liliana Popa, Gabriela Tănase,  Adelina Fleva, Bianca Michi Nema, Corina Doșoveanu - Elena Armenescu, Doina Boriceanu, Silvia Andrucovici, Lora Levițchi, Doina  Ghițescu, Magda Botez, Evelyne Croitoru, Milena Munteanau, Vasile Menzel, Daniel Vorona, Octavian Soviany, Cristian Moțiu, George Roca,  Traian Vasilcanu, Vișan Dragoș, Ștefan Dimitriu, Adrian Bucurescu, Corneliu Zeana, Viniciu Moroianu, Cristi Neacșu,Vladimir Udrescu, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu, Florentin Streche, Dorin Radu

Lansare de carte

George Anca: Avatar 12, Semne, 2019

Coca Popescu:  O noapte și câțiva pași, Detectiv literar, 2018

Coordonator: Dr. George Anca

George Anca

NICK

                                                                            Lui Pushi aka Rabindranath

         Fă altceva după ce stai de vorbă. Le scrii pe urmă. Să ai curaj să mergi pe chestii-cheie. Vorbind, gândeşti, unii flecăresc, mă enervează. Snobism, să mă duc la vot, nici la scriitori, tabăra mea e dezorganizată, ailaltă, organizată. Ai treabă cu popii, părintele Serghei de Tolstoi. O budă de infractori, li(t)ota asta de scriitori băgaţi în faţă. Singurul scriitor e Breban.

         Să nu mai vii că îmi aprind ţigara. Îşi taie venele dacă o întrebi de ce fumează. Ar trebui să-ţi arunc cuţitele, nici măcar nu sunt ascuţite. Nu ai fost bun la matematică pentru că nu s-a învăţat numerologie, Pitagora? Fizica trebuie studiată, radiaţiuni, ce materie nevie?

        Îi convine cu vistavoiul la poartă. O petiţie. Se rezolvă, tovarăşe inginer. Atunci mai direct, acum am evoluat, nu te omor. Majoritatea fac demenţă alcoolică. Să-i ţinem pumnii lui Bute. Chipăruşi în furaje.

         Numai ei pe batistă, tot ţambalul. Vorba lungită, storcătoare de demoni induşi. Grămadă de defecte, ca şi Danton. A defectat, ucis de securitate. Frica de evrei, alt holocaust. Feciorelnicia criminalilor uniţi. Ce-am inventat mă inventeze, o katha. The Un-Dead. Drog bate. Mucabele la costum, tichie Platei în fum. Ca o compasiune şah, nu avansam, abia schimbam. Ne-om deşifona umilinţa involutară. Coran intelect.

         Să-mi dai pielea înapoi, ca la Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella, Cristian Ionescu, întâlnit la o bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de Ciorănescu n-am vorbit noi. În America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai învechită. Teatrul e foarte viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în sud-americană. Se înţelege, da' nu articulo de papel.

         Duhori anti-duh. Transcriere de pe hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman, în 40 volume, „Tokugawa Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu ţiganca la râu, Puşi apud Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur, Techirghiol, nu humă-tină, la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între apă şi uscat, nu clisă, poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu. Azi sunt mai format ca ieri.

         Cartea mansuetudinii scriind-o (de când?), în companii corporate (carcerate voluntar, cu vizite la internat, fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind ca de vreme), cât să nu mă  mai uit la box. Cu Eliade, în proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba o universitate să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.

         Lenuş, cu pizza şi tort pentru ziua ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua Szegedului, de-a vampirii lui Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă îngropăm cenuşa boxului – ce de amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat preţul integral al biletului.

         Frumoşii sunt trufaşi. Schimbă avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ îşi pusese într-o carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude. Furnici ancore. M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance somnambulo. Verde, verde, che te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde. N-are rime, ca în Coşbuc, în marja unei poezii senzitive. Ăsta a tradus stele mari de promoroacă.

         Băi nenică, păi tu ştii că toţi malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea gitana. Nu le poate vede - groaznic. Pe la semafoare cerşind. Yellow stone. Wyoming. Cuarţul, mai exact decât zirconiul.

         Din nou cu Brâncuşi d'ai purgatoriului transcris. Discret până la discreditare, timidul lui Cezar. Ultima oară, nici la lume să mă uit. Azi iar cărţi şi intelectuali supravieţuind. N-ai cancer. Ai întâlnit o hacienda. Atmosferă ca-n Spania. Costoso. Noi tot crucea nimerim nebaptişti aferim.

         De pierd caietele, bine că nu se înţelege ce scrie. Mai e şi duminică. Să nu dea de Aristide Kamanita al tău şi al lui Zberea. Hamond ar putea regiza Furnicile. Ramona de la analize vrea o carte. Tu nu dormi, eu visez rânduri. Ăi bătrâni în lanţ indemnizat, ăi tineri de şi-or fi dând seama.

         Eram trei, doi – eu cu taică-meu. Oi fi având şi eu un fiu. Eram adversari ireductibili, ori ne apăram de represiune, umblând împreună. Creierul împingea scalpul. Înainte de vot, tura, abdomene, după, corectura furnicilor. Amnezia  halucinatorie Anand-Nandini ar fi cheia generativă.

         Kant nu contestă ideea de dumnezeu, nu e o categorie constituită, e un postulat necesar, unii l-au acuzat de ateism. Marx a spus că evreii conduc lumea prin creştinism. N-am auzit asta, poate că religia e opiu. Blaga şi Roşca au făcut teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de poporul român.

         Reţeaua din reţea, dublu structurată, politică şi teroristă. Autoatentate. Vrem neoameni. Pe o pânză de trădare. Cred că te pot detesta. You'll never beat the Irish. Rusul schimbă sezonul. Rosătură de la proteza inghinală, cu ce să mă dau, cu gălbenele, bine, cu aloe. Fix ca'n '45. Exces de incopetenţă. Unknown. Silogismul troc. Pantologie. Dodifici toate speciile. Primul motto, din Schlegel. Simona are Moscova în spate.

         Era cum m-aş fi dus la teatru, de înconjuram lacul înghiţind tirade. Criticul pentalogic, tot cinci mottouri, iar eu un viitor troc, contrastudiu. Sănătatea de a nu repeta destinul celuilalt editor poate sub crimă. Crabii neraci, cruste exterioare, de scârboşi. Un gol de-n chaos. Hai şi cu paşoptu'. Oi mai fi fost şi n-oi fi vost'. Să credem aceste aranjamente, dacă nu vrem să cădem pe scări.

         Ziua de San Federico. Puci la Sevilla. S-a alăturat şi Granada. Fiecare îşi făcea mendrele, se răzbuna pe diverse chestii. Beţia sângelui, treabă de război civil, aşa şi Bosnia. Nici nu ştiau de partea cui luptă. Inchiziţia, cea mai a dracu'.

         Frica de dumnezeu şi de prostia din jur. Evanghelia pe piept. Ai grijă ce scrii, lucrurile se vor înăspri. Cine băieţi, cine fete, cine fericit? Ai pustiit-o. Punjab. Ciorapul de la proteză în maşina de spălat. Am auzit de V1, V2, mais quand? În Groapa Paraschiv  îl bate pe Bosoncea. Nirvana alcoolică. Nu există scăpare. Nu se susţine psihologic. Iar ai tras dungi? Unsu-tunsu. Războiaş civil.  Din peana lui Corneille. Baruţu.

         Cum se şi prăvăleau peste pâini, mai moi la noi, after all, dar degeaba, deduceai din intonaţia miorlăită, aluia, aluia, aici îi, ne trebuia, unde om fi crezut că suntem, geaba meci. Vei fi auzit ploaia muezină. Vişine, vii şi ne. Iacobini la coasă. Mene, mierle, trene cer'le şperle. Nu s-a spălat pe mâna dreaptă. Cât că erai din Homer, Praleo. Călugăra gitana.

         Ce faceţi azi când vorbeşte Ostaka? De vorbit cu vorbe a nu mai vorbi, interzis pe viaţă. Povestea tatălui aşteptând biciclista, roată verticală d'alei încinse. Deci, semănând tatălui meu, domnule, ai conversa repetat cu femeia, pe aceeaşi politică, nefanatic, yet, ar trebui să fii contabil, să joci table, să citeşti filosofie, voce n-ai.

         M-ar visa câinii. Victimul. Problema ta e ţinuta. Să te autoinventezi. Mersul tău nu-mi place. Să mergi ca A, nu ca B, ca un câine care-şi caută mâncarea pe jos. Să faci atârnări. Scolioză. Când calci pe scenă, fiecare deget de la picior are corespondent în trup. Să ştii să şi stai bine. Important e degetul cel mare. Caută mersul să fie de calitate. Viaţa e o scenă. Când eşti tânăr e mai uşor. S-o iei încet. În viaţa socială, suntem actori. Emil Constantinscu a luat lecţii de la Caramitru. Legătură între şah şi dramaturgie, deschidere, apărare, final. Hăţişul şi schema.

         Tanti Fane, doctorilor, că să nu moară până nu termină nepoata cartea de scris. Merg pe vârfuri să-mi sui şira. Crezusem că te iei de cămaşă. Cin' s-o mai vedea la televizor, belea? N-are cine mai ieşi pe unde, apă, pulbere. Relaţia cu calcanii. Ăştia demolează climatul.

         De ce nu învăţaţi voi matematică? Ăsta este casus belli. Atâta ai voie. Ştii să scrii? Moartea sufletului dumnezeiesc. Trestii de vulcan umane. Zbârnă. Ia pastilele. Mână necunoscută. Cai cu boi. După amprente. Torah. La subiect. Alta preia controlul. Trişti din ăştia. Ca la Massada. Născuţi din aceeaşi pisică, dintr-o contradicţie. Te-a trecut pe extasy. Nu se poate întâmpla ce se întâmplă. Fură-ţi libertatea. Tetrarhia lui Diocleţian. Aţi dat în bengă, cu o clepsidră înainte. Rextier. De lipsă cărticea. Vara devreme. Clipit blind. Bibanul a muşcat. Două leşinături. Aud toate urletele. Overdoză. Să dispai. Vrei o banană? Mai stinge sabia. Ţi-or da în creastă. Mă gâdil. Bujiile în menghină. Mama de la est. Noi rămânem, voi plecaţi. Cineva să-i dea o îngheţată pe băţ. Au băut toţi petrol. Te-a bătut soarele-n cap, uitat pe scările templului. Ne e dor de absenţa ta. Blitzcreig. Am pozat matul cu calul tău şi cu tine. The battle for Damascus. Mi fido di Maria. Se termină guvernele.  Unde eşti, Petre? Lume bubuită. Dictobrutăria. Radiofratele. Urmează căsăpirea. Aduceţi cazmaua. Plângeţi toţi în pumni. Auzi voci, vezi lumini puternice când închizi ochii? Leprezentare. Şarlament.  Mama curţii ce doreşte?  Crimă continuă. Cum e vremea la Tiraspol? Absenţa politicii. Mâna Rusiei. Se uzează praful de puşcă. Galerii în vacanţă, pe ger, pe cer. Haraşo. Ce trebuie să facem, domnule? Oamenii obişnuiţi. O masă amorfă profund viciată. Slujbe de cârcă. Criado. Admini. Să controlăm. Război cultural. Conducerea la Moscova. Bastionul din Uppsala. Mazilu de noapte. Şapca şi prosopul. Înapoi. Cotrop. Sub talpa rusească încă 50 de ani. Valizele şi valea. Încăieraţi-vă mai tovărăşeşte. Descărcaţi-vă dracii printre cracii nudistelor tinere, hai cafteală, neamule. Sunt trădător. Doar cu măştile pe faţă. Vara trădătorilor d'Elţân-Makarkin-hipertrof-poa (personal operativ acoperit).  Confidenţial. Du-te mai la est. Fiecare cuvânt invers. Suveranitatea plenului. Căutăm bătăile inimii. Xanax. Popularizarea eroilor clasei muncitoare. Stat de drepţi. Guriţă de aur. Burghezia abia se formează. Subconştient colectiv stalinist indus. Îmi pare rău că eşti agitat. Nomen artis. Nu mai sta ghiocel. Aranjăm cu Ivan să-ţi dea voie să votezi. Nick-uri. Lucrativni. Iubeşte revoluţia. Stoljeniţân mare scriitor, nu Chiriţă. Nu citesc scrisorile deschise de trupele de cenzură. Ghilotina, alte capricii. Ben, curios dacă patriarhul îi răspunde lui Coruţ, poate curuţii lui Doja-Puşi-Andru. De ce nu aplicăm noi dialectica lu’ Socrates?  ....alegerilii din 1946, 30 decembrie 1947, 11 iunie 1948, loviluţia din '89, mineriadele, duminica orbului, iar acum  loviluţia din luna lu' iulie.  Rusia ne aşteaptă cu braţele deschise.

Ben Todică

Stimate domnule ION MĂLDĂRESCU,

Stimată doamnă MARIA DIANA POPESCU,

Stimată redacţie,

Stimaţi colaboratori,

Sincere şi calde FELICITĂRI!

2019 este un an cu o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră. Aniversarea unui deceniu de activitate a Revistei ART-EMIS în serviciul informării românilor din ţară şi din străinătate este o sărbătoare a noastră, a tuturor.

 Oamenii CA DUMNEAVOASTRĂ ŞI COLABORATORII REVISTEI ART-EMIS sunt și vor fi întotdeauna pentru românii de pretutindeni exemplu de dăruire şi talent, capabili de abordări variate ca temă şi stil, curaj şi sinceritate în apărarea justiţiei, adevărului şi libertăţii românilor. Dreptul la liberă exprimare şi promovarea articolelor şi eseurilor de orice calibru al pregătirii profesionale şi vârstă în paginile revistei, sunt şi vor fi o parte importantă a succesului nostru continuu, al românilor oriunde s-ar afla.

 Apreciind rigoarea şi profesionalismul de care daţi dovadă în conţinutul revistei, cu mare mândrie vă admirăm şi vă stimăm.  Sperăm ca şi în continuare să fiţi fereastra noastră deschisă spre acasă şi vă promitem că vom continua să vă citim cu aplecare şi deosebit interes.

Mulţumim pentru tot ceea ce faceți și vă rugăm să acceptați urările noastre, ale românilor din Australia şi ale mele personal, urându-vă sănătate, inspiraţie şi spor în împlinirea misiunii dumneavoastră! De asemenea, prosperitate şi implinirea tuturor doririlor de bine pentru întreg colectivul redacţional şi pentru românii de pretutindeni.

Vă mulţumesc onorată revistă ART-EMIS, domnule DIRECTOR ION MĂLDĂRESCU, onorată doamnă MARIA DIANA POPESCU pentru capacitatea redacţională de excepţie, pentru dragostea şi spiritual românesc pe care l-am simţit şi trăit ASTĂZI, 6 septembrie 2019, dată care va rămâne memorabilă pentru mine.

 Respect şi admiraţie pentru gândul bun şi apreciere.                              

 Mulţumiri frăţeşti,

Cu sinceritate,

Ben Todică,

Radio TV Producer, Melbourne, Australia

Sergiu Cioiu

Despre casa Mandy.

Povestea familiei lui Alexandru Mandy este specială, puțin tristă, dacă mă gîndesc la atmosfera de tandrețe și de entuziasm care domnea in casa din strada Paleologu, unde am întîlnit pentru prima oară, intr-o seară obișnuită, acest trio neobișnuit, dar atît de deschis, absolut adorabil, care m-a inconjurat, de la început, cu atîta prietenie, cînd, împreună cu ei, eu ascultam, pentru prima oară, Cîntecul vîntului... Tatăl, autorul-compozitor, soția iubitoare, primul sprijin (dar și critic), mama juniorului care, crescut în muzică și poezie, era deja legat de lumea sunetelor și a cîntecelor. Căldura și bucuria erau molipsitoare, iar prietenia era oferită cu incomparabilă generozitate, odată cu cantecele care ieșeau din șantierul acestui autor-compozitor, clocotind de pasiune cînd se așeza la pian ca să ascultăm o nouă melodie — cu text poetic (lucru primordial, pentru el... ca și pentru mine).

Am scris despre povestea familiei că ar fi fost puțin tristă, pentru că nu-mi trecea prin minte, atunci, că Mandy va rămîne singur, odată cu plecarea fiului (in dorința acestuia de a se încerca pe sine insuși, vizavi de idealurile sale și în raport cu lumea) ca și din motivul neașteptatei, implacabilei dispariții a soției, o altă minune de om. Incercările vieții, insă, nu l-au oprit pe Alexandru Mandy din drumul său de creator de frumos, de făurar de CÎNTEC. Mandy a fost un autor care a oferit cîntece multor cîntăreți deschiși acestui stil care se cerea mai degrabă ascultat decît auzit. Cîntecele lui Mandy au, in primul rînd, menirea de a te face să asculți și poate chiar să îți amintești că era vorba de un Decalog cu tot ce nu ar trebui să facem, un altul cu crezul omului in prietenie și în jocul pe față in plină lumină (Cred), altele in care se omagiază o voce nemuritoare sau un univers bogat, colorat, energizant (Glasul tău și Mersi Becaud), sau al unui uriaș, făurar de minuni cioplite în piară, ori un omagiu adus ințelepciunii bătrînilor care nu ar trebui ignorați, ori ai locului unde ne-am născut și pe care-l purtăm pretutindeni cu noi, oriunde ne-am afla (Triptic pentru Brâcuși; Bătrînii).

Nostalgia frumuseților plaiului românesc, frumusețea romanței, puterea omului care creează, viteza cu care ne mișcăm fără a observa esențialul, riscul unor meserii, grija parinților pentru feciorul care dă un simplu examen de admitere, sezoanele vieții, înțelepciunea copilului care apreciază în egală măsura ziua ca și noaptea, invîrtirea in care suntem purtați pe spinarea pămîntului, statornicia unor caractere care se împotrivesc valurilor sau forța naturii cu care omul este obligat să coabiteze, tot ce ne inconjoară, tot ce ne poate influența... sunt oglindiri transformate și topite în bucăți de viață, invelite cu grijă în cîntec și poezie, cu o simplitate trudită, greu de gasit, și cu o inspirată melodicitate și o bogație armonică, in care ritmul subliniază o metaforă nepretențiosă, dar care nu e la îndemîna oricui.

Aș zice că Mandy este un meșteșugar unic in peisajul cîntecului românesc, un artizan valoros ale carui cîntece vor rămîne în ceea ce este patrimoniul muzicii ușoare românești.

Katya Kelaro

Neîmpovăratul de ani, Gavriil îngerul, a intrat de trei ori în drumul Fecioarei Maria, o dată vestind împovăraților de ani părinți Ioachim și Ana nașterea prin care prindea rod livada rugăciunilor de o viață, măslinul din care a curs uleiul patimilor și mirul bineplăcut Sfatului Treimic. Au așteptat o viață în genunchi smerindu-se, luând chip de robi, întocmai după cum vestește Apostolul ,,gândul acesta să fie cu voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce”.
De două ori s-a deșertat pe sine natura omenească înaintea nașterii lui Hristos, precum o casă în care s-a văruit pridvorul și odaia de oaspeți, au spălat așternuturile albindu-le și au pus dor în fereastră, mai întâi bunicii sub vremi ai Cuvântului întrupat, Ioachim și Ana, iar mai apoi, Fecioara Maria. Ioachim și Ana, ninși de floarea anilor, bătrâni la trup dar heruvimi în gândire, cu ochii ca două lacuri cu nuferi, aveau să vadă cu ochii lor trandafirul cu spini de lapte pe care aveau să-l închine la temple, la vârsta fragedă când copilele se joacă printre păpuși și învățau scrierea pe tăblițe de ceramică. Ioachim și Ana sunt rădăcina care a smerit răul , căci Fecioara Maria a venit pe lume când vremea patimilor trecuse, când ceasul cerului vechi suna a vecernie, când pânzele văzduhului începuseră să încărunțească în tâmplele sfintei Ana. Au așteptat ani întregi rodul, bucurându-se pentru familiile celor ce aveau copii cu bucuria sfinților-fără invidie, fără cârtire, fără interogații și mustrări către cer la ceas de taină, fără comparații, fără deznădejde, răbdarea le-a încununat așteptarea, fără otrava amărăciunii, erau lini ca un început de colind, cu gesturi molcome, disprețuiți de oameni dar nu și de Dumnezeu ce din vechime veghea ferestrele sufletului lor între care avea să zidească o altă fereastră, pentru Leagănul Cerului, bunicii de a căror puritate Se încredințase auzindu-le rugăciunea îmbăiată în lacrimi și gândurile. Și, dintr-odată, lumină multă în casa lor. Cea care avea să se nască avea să nu fie promisă lumii, ci închinată lui Dumnezeu prin legământul părinților și prin nașterea acelei copile lucrul dumnezeirii avea să se apropie de pământeni căci era o prezidire a firii. Fecioara Maria nu era ruptă din coasta lui Adam cel tânăr și nechibzuit, ci ramur din toamna curată a Anei, copacul care a înflorit toată viața și a rodit o singură dată, prin taină dumnezeiască. Prin Maria maternitatea avea să fie dusă la rang de virtute și fecioria ca viețuire neîntreruptă, dincolo de fire, punctul care avea să deznoade infinitul, punctul duhovnicesc prin care Sfânta Treime intra în dialog prin duh cu lutul, dinspre firea căzătoare a Evei spre firea curățitoare a Mariei. Punctul luminos ce avea să atragă în jurul ei vârtejul forțelor ce susțin universul să nu se destrame, poarta prin care întunericul dădea pentru prima dată înapoi, cea a cărei fire înțeleaptă presăra alinare și tămăduire, aleasă de cer pentru că în inima ei pământul era la fel de frumos ca înainte de cădere, că inocența ei mirosea a rai, era un cufăr al cărei cheie era ochiul dumnezeiesc, nu grăia în deșert dar era harnică precum o albină. Noi, oamenii, o zugrăvim după puterile noastre trăgând-o printre noi și limitele noastre, dar ea, născută între oameni se înstelase prin viețuire dincolo de îngeri, era pregătită în cămara cea mai sfântă a materiei, în sfânta sfintelor din temple, acolo unde gângurea graiul rozelor și al crinilor și murmurul serafimilor, iar inima ei îmbrățișase lumea cu o profunzime neobișnuită: toată filosofia lumii, toate graiurile, toată cunoașterea îi erau limpezite prin bunătate. Cel fără de început îi vorbise și rânduise să fie începutul, casa, mama lui Dumnezeu Fiul, dar nu orice mamă, nu o femeie ce naște în dureri, ci a născut pe Cel ce a strâns toată durerea lumii, s-a smerit pe sine deșertându-se asemeni Fiului și după nașterea fără dureri avea să își urmeze și ea propria Golgotă a maternității răstignite la picioarele Vieții răstignite de răutatea și nerecunoștința lumii. Smerenia desăvârșită a materiei în ipostasul ei feminine, o tăcere caldă și lucrătoate, o privire care spunea tot și umplea cămara celor ce o chemau și o cheamă în ajutor.
Când Maria a încuviințat la Bunavestire nașterea, a încuviințat toate cele ce aveau să vină la ceasul hotărât de cer prin planul dumnezeiesc al mântuirii, Maria prunca în care se închegase înțelepciunea altoită cu rușinarea de toate cele ale lumii, pe ea șarpele n-ar fi putut-o ispiti, de aceea s-a și cuibărit și pietrificat în cruce. Maria a avut ca toiag înțelepciunea mai presus de fire, care a hrănit-o și educat-o în anii petrecuți în templu. Veselia ei avea culoarea puilor de rândunică, iar sufletul ei a avut cel mai larg registru al iubirii care înalță, care sfințește, topind îndoiala. Vorbea puțin pentru că lumea nu era pregătită să înțeleagă cele gătite ei pentru veșnicie. Să fi spus din cele ce i s-au spus ar fi însemnat mărire, iar lumea ar fi dat-o morții pe cea care ar fi mărturisit că e maica lui Dumnezeu venit pe pământ. Nu era minte, nici inimă, nici ochi, nici auz să priceapă cum se naște lumina. La facerea lumii, lumea dormea nefăcută, căci ar fi orbit să vadă cum scânteiază Dumnezeu și desprinde fâșii din El pentru a crea lumina care ne luminează zilele și nopțile materiei, mănunchiurile de raze din mâna Creatorului. Omul a fost creat când natura era gata, să-l primească drept stăpân. Natura negânditoare s-a dovedit mai înțeleaptă decât omul gânditor, s-a smerit lăsându-se condusă, recunoscătoare fiind Celui ce a suflat peste ea viață. Când Fecioara Maria s-a născut, Ioachim și Ana erau precum cerul legănat de ape prin pământul sfințitor al acestei pruncuțe, o altă treaptă a facerii vindecătoare. Cine crede că o copilă nu poate smeri prin cunoașterea ei cele de nepătruns și neînțeles, să privească spre Maria în ochii căreia a privit arhanghelul Gavriil. Până la bunavestire, Maria era partea cea mai frumoasă a lumii, zestrea lumii cu ochii drepților spre cer, insula de verdeață într-un ocean al căderilor omenești dar pe care ura și patimile nu au ajuns-o, de la bunavestire și până la moarte s-a deșertat de sine pentru totdeauna devenind una cu Hristos, pentru Hristos, întru Hristos, spre Hristos. Smerenia a făcut-o să nu orbească atunci când în ea S-a sălășluit lumina, ea peștera binecuvântată și gura Cuvântului întrupat, brațele iubitoare ale mamei pentru un copil care era o taină și ce taină frumoasă locuia într-însa! Era o bucurie mai mare decât cea a ochilor care îmbrățișează răsăritul, căci răsărea nemurirea. Maica lui Mesia Cel luminos urma pretutindeni Mugurele Luminos al Vieții, ea floarea plină de lumină, aurora nădejdii, corabia pe a cărei punte avea să vină la mal un soare mai puternic decât soarele nostru și pentru care cerul e drumul spre casă.
Din mâinile crăpate de ani ale Anei a avut umbrar Maria, din râul venelor ei bătrâne avea să se ridice roua purtătoare de lumină a dimineții care vestea viața veșnică, Izvorul miluirii gătea izvorul mântuirii și toate acestea săpate din stânca secată de ani a sfintei Ana, această Evă cuminte și înțelepțită de răbdarea așteptării rodului. Vasul al cărei cap era luminat de duhul dumnezeiesc, al cărei amforă adăpostea lumina întrupată și neîncăpută, din care avea să se reverse lumina fără margini a mântuirii.
Auzul ei a fost îndestulat de chemarea îngerului Gavriil, sol al împăratului împăraților, vestind lapidar dar cuprinzător ceea ce gurile învățaților, și mulțimii privitorilor și curioșilor n-aveau să priceapă o boabă…cum grâul Vieții își găsise pământul bineprimitor, păstrat în ghiveciul de lut al bunicilor, a căror sângiuire își avea rădăcinile în coroana lui David. Iată psalmistul și psalmul primiseră marele răspuns. Maria, șezând cuminte la sânul maicii sale, era mirarea menită să devină purtătoare de miracol, Maria, șezând în legănel și căreia Ana, până când a închinat-o lui Dumnezeu, i-a spus povești despre neamul lui Israel, despre Împăratul cerului, a cărui casă are covor din nori și stele, a hrănit-o cu lapte și rugăciuni, căci pravila ei se mărise acum, altoită fiind cu promisiunea către veșnicie. Parcă i-ar fi spus: noi suntem bătrâni, am încercat dar n-am reușit să redobândim raiul pierdut, tu, fiică, încearcă! Maria e poarta de la răsărit, prin care soarele a coborât pe pământ să aducă pacea și viața fără sfârșit, adică raiul, pentru cei ce cred. Maria a fost jertfa care a făcut posibilă împăcarea cu Dumnezeu, și ființa care a făcut cerul înnourat să zâmbească. Desculț, piciorul ei mângâia pământul care căuta să-i scoată în cale flori, natura a iubit-o mult pentru că ele două știau tainele fără să judece, era o legătură tainică, de adâncime, cu tot ce e însuflețit căci floarea pe care a iubit-o cel mai mult a fost floarea milei.
În inima ei, dacă un botanist ar fi pătruns cu privirea, ar fi văzut specii de arbori și flori care nu sunt pe pământ și care întrec în frumusețe tot ce a văzut omenirea, ar fi văzut copaci înalți, cu vârful până la cer, din care bătrânii își sculptau toiag pentru mers, copiii își făceau leagăne, școlarii condei de scris, tinerii ferestre pentru vise, iar căsătoriții căpriori pentru casă și o apă limpede ce izvorăște de dincolo de nori, din genele neadormite ale Treimii, o apă curățită printr-o poartă de raze ca un cerc de foc și aburi precum duhurile drepților mergând deasupra apelor neîncepute, cu blândețe. Maria a spus da pentru totdeauna Dumnezeului dintotdeuna, ea, roaba al cărei picior desculț se înveșmânta în pulbere de stele la vremea rugăciunii, al cărei suflet a înfiorat Treimea prin elocință și bunăcuviință, prin sensibilitate și milostivire, a cărei respirație de mare prospețime a decis dechiderea cerurilor, mâna a cărei delicatețe a tors haina miluirii din caierul norilor, și norii, ca niște oi blânde, au încălzit pământul cu lâna lacrimilor, țesând covoare pe care Domnul avea să pășească mai târziu pe marea Galileii și la intrarea în Ierusalim. Maria, cea care a făcut cerul să-I fie dor de om, iar omului i-a sădit dorul de veșnicie încât să nu poată trăi fără să-L caute și găsindu-L, să-L cinstească!

Magda Botez 

Am ateriazat la Montreal in 16 noembrie 2003,fiind asteptata de Consul si sotia lui.Mici ,trapu si binevoitori.

Stiam vag ce va urma...asa ca prima saptamana inainte sa mi se “repartizeze “ locuinta de serviciu,am stat la Hilton pe banii mei.

Consulul foarte amabil m-a anuntat ca are o camera in plus,de altfel nu scapati ...mi-a spus el,dupa serviciu mancati la noi..

Degeaba le-am spus ca sunt vegetariana,ca ma culc devreme...nimic...soarta imi era pecetluita ,doamna Consul gatise ptr mine.

Masa a inceput vesel,eram noi trei,cei doi soti isi spuneau 

-Mama,era duios.

Masa era plina de branzeturi ,salam ,salata de vinnete,zacusca...ma rog de toate.

Bucatele erau bune si am infulecat zdravan,palinca curgea intr-o veselie.

Dupa ce am terminat si-am dat sa ma ridic,Consulul a racnit :Halt..

L-am privit alarmata.

Pai nu merge asa! mi-a spus el hoatarat..

-Va multumesc pentru masa,sunt obosita,maine ne asteapta o zi grea.

-Pai abea am inceput,n-ati gustat pestele,friptura de gasca,fripturi asortate,muraturi de casa si parjitura speciala.

Ma vedeam intinsa,moarta ,printre chinezi (Consulatul era in Cartierul Chinezesc)

-Haideti ca peste puteti,doar ati spus ca sunteti vegetariana..

-Bine dar pestele…

-Este peste de apa rece a decretat Consulul autoritar.

Dupa pestele de apa rece a urmat rata vregetariana,rabdarea mea ajunseses la limita de sus.

-Mama ,arat-i doamnei Consul General casa…

Apartamentul era intunecos ,jaluzele erau trase,perdelele inchise.

Doamna Consul iubea purcelusii,erau vreo 50 de pucelusi ,unii radeau,altii salutau,o  armata de porci raspanditi la closet ,in hall,peste tot.

-Vreti sa stiti care este secretul nostru?

Au intrebat gazdele mele.

-Nu vroiam

-Desigur am raspuns

-Camera frigoriica au raspuns intr-un glas..

La capatul coridorului era o usa inchisa la culoare.

Consuleasa a deschis usor usa,un vant rece ne-a izbit..

Ferestrele erau scoase din cercevele si iarna nemiloasa canadiana cu zapezi si minus 40 de grade (plus factorul vant) era instalata in camera consulara.

M-am gandit si le-am atras atentia ca tot sistemul de incalzire al blocului este dat peste cap.

-Ei si ce daca?

-Ia mai dati-i dracului.

 

râul acesta curge între sânii mei
limba ta îl mână să curgă mai iute
nu trage cu ochiul către sfârcuri baragladină
(fir-ai tu să fii de baragladină)
scurge-te printre sâni precum printre giuvaiere necunoscute

nicio limbă nu se pricepe mai bine decât a ta
mână-ți râul spre cosmos mai iute mai tare
simt furnicături albe și roșii sătule flămânde la mine pe spinare
baragladina naibii
mână mai iute mai tare

răul acesta curge între sânii mei

*

trăsnet cu miros de cer si alge

dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge

(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acuma
că sunt doar veritabile neopsihoze)

dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată

Adelina Fleva

Angela Nache MAMIER

JURNALUL PERMANENT AL FLORILOR DE SPLEEN
Adelina Fleva, ”Tratatul de la Patriarhie”
În precuvântarea (sic) cărții, Mihai Antonescu analizează volumul ca ”o măreață împacare cu sinele gresitor prin intermediul rugăciunii,excellent liant între pacat și mântuire “… Poeta construiește cu un indubitabil talent, o puntehiperbolă între pericole şi trăiri, adulate ori persiflate, într-un cumul de trăiri de tot felul din cotidian și trancendent: coseste Doamne iarba de pe mine: azi ca şi ieri ocnaş mă simt încarcerat în lume///mai am de ispăşit pedeapsa încă/şi car în transparenta mea făptură/o suferinţă dulce ca un izvor zidit în stâncă/şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne/i-ajung pe undeva la subsuoară/mi-s pletele murdare de păcate/un schit sunt de sudalme şi ocară/şi-aş vrea să mor o candelă curată/să-mi lumineze ultima suflare/Tu iartă-mă de viaţă pentru mine/doar viermii mai au trainică valoare/ (aşteaptă viermii trufandale Doamne/probabil le amiroase a pucioasă/dar viaţa mea ruină încă vie/palpită jalnic pe sub haina roasă)/coseşte Doamne iarba de pe mine/mi-am luat sicriu şi lam plătit în rate/nu m-a costat prea mult am dat pe acesta/lunar (prin respirarea mea concavă) întâiul adevăr şi întâia-mi libertate. Autoarea combate cu o anumită vigoare, are în fapt conduită de femeie modernă, ce ține piept, nu vrea să cedeze panicii existenţiale, în faţa angoasei spre trecerea definitivă, tragică, în neființă. Lirismul este privilegiat, abundent în metafore complexe. Poeta se lasă purtată de fluviul amintirilor şi al dorinţelor senzuale, la paroxism, dar evită melodrama, cu un talent fin de a utiliza autoironia. Sentimentele sale puternice, pudice ori nu, o poartă spre declarații pe altarul iubirii: iubitul meu de zi refugiat în noapte ai pletele bolnave/şi pângărite de al toamnei reînceput descântec/m-atingi pe trup cu palmele-ţi hulpave/şi-mi desenezi regatul tău pe sâni şi siberii pe pântec/am inima altar adânc de suferinţă/şi-mi încolţeşte busuioc pe creştet/iar întrun colţ timid m-aşteaptă crucea/dar am credinţa ca un laur tânăr niciodată veşted Poeta inventariază paradoxurile existenţei şi scrie cu o cerneală apăsată, adesea neagră, filozofică ses quatre vérités. Adesea tonul este al unei rebele care caută un Dumnezeu palpabil , arghezian ” vrui doamne să te pipăi pe spinare” ca mai încolo să întoarca spatele unei dominații celeste, optând pentru viață terestră, preferând suveranitatea poeziei . Un dialog cu sine ce se vrea anonim, de fapt secret, grav, misterios și torturat . Versificatia nu face decât să accentueze tulburarea, frământarea interioară, într-un timbru simfonic, o pieta. Viata este o sumă de adevăruri tragice, dar şi de meditații, de sentimente care transcend moartea transportând eul liric de la un abis de dureri spre înalţimile visărilor mistice,care adesea duc într-un impas. Autoarea procedează la confesiuni în direct ori din penumbră, o arrière-scène, unde, în genunchi, ca un foc ce se stinge, întro misterioasă suferinţă, moare și reînvie ca o pasăre Phoenix. Autoarea atinge esenţialul, disciplinează torentul de cuvinte, ridică emoțiile și interogațiile dintre şi din cuvinte, la rangul de
gândire filozofică. Dezechilibrele între corporalitate şi mintea sa sensibilă se transformă cu întelepciune în autentice insule de poezie directă, confesivă: Flacăra sacră a sentimentelor conduce la o nevoie viscerală de a se zidi în destin, negru, (dacă dragoste nu e, nimic nu e …). Poeta încrucişează un trecut mistic, în așteptare şi un prezent asumat al sacrificiului de sine terestru. Moartea sentimentelor o transformă într-un cadavru viu, une morte vivante, care renaște, uimitor, din propria-i cenușă. Bucuria şi suferinţa traversează cartea pe aripi de înger și demon a căror panoplii nu exclud ascuțimea săgeților feministe ,ale unei femei de azi, modernă. Reţeta este cea a unei vrăjitoare din Salem, care amestecă un pumn de tristeţe, de vitalitate, un gram de senzualitate, de sedative, de geamăt de corbi, ducând la tranșe mistice pe rugul iubirii …mourir d’aimer … m-ai scos din sicriul cioplit în tristeţe/ce sta îngropat într-o mare de alge/aveam agăţate şiroaie de lacrimi/la gâtul subţire şi pe la falangePe fond de tragos contemporan, poeta se apleacă în margine de lume şi decide să facă faţă apocalipsei , o înfruntă cu greu, ca să trăiască, ori să moară, pe altarul nobil al unei inspiraţii poetice arborescentă. Inteligență instinctivă a unei analize, uneori amară, lucidă, a unui suflet care fără încetare se integrează universului. Autoarea priveşte viața în faţă , sub un voal din altă lume, de niciunde, în umbră, dar și în lumină, poezia sa devine scutul războiului şi păcii care îi curg în vine. Poezia este această vijelie între trăiri, emoţii, fapte din trecut şi din prezentul personal, şi printr-un limbaj metaforic, dechide punțile unui paradis inaccesibil și poate, acceptat în cele din urmă ca posibil, aici pe terra . Supraviețuitoare, autoarea ghiceşte, surprinde animalitatea, monstruozitatea şi abjecţia lumii … Poemele sale sunt cele ale forțelor benefice ori malefice, ale atâtor realităţi idealizate ale unui poet pentru care grandoarea vieţii întrece destinul, cât ar fi el de tragic, al existenţei. În aceste poeme de rugi mari surprindem firul conducător al creaţiei actuale a poetei. Adelina Fleva, între exuberanță și fervoare religioasă și un ton mai resemnat, al îndoielor de sine face parte din speța poeților care prin cuvinte opun o mare rezistenta la vidul existențial, interior, zbuciumat. Nostalgia neoromantică leagă aceste strofe, unde autoarea, filozoafa, ține piept la ceea ce i se pare iremediabil în destin, nu se lasă doborâtă de iremediabil. Atinge prin poezie everesturi purificatoare traversate de apele lent-mișcătoare ale melancoliei; m-am cufundat în jale pân-la sâni/şi-mi biciuiesc obrajii lacrimi calde/eu nu mi-am îngropat iubirea în mormânt/ci am pus lângă sicriu nişte micsandre/nici nu mai pot umbla printre hiene/probabil le-a venit miros de amoarte/surâde blând un fir de busuioc/şi mă hrănesc tăcând din Sfânta Carte Servite de o expresie concisă şi subtilă, aceste versuri sunt ale unei poete aproape fericite care ne conduce spre limpezimile purificatoare ale ideilor sale, cărora nu le lipseşte profunzimea melancoliei și a neastâmparului de a exista plenar. În postcuvântare, Lucian Gruia remarcă originalitatea poetei, care utilizează multe din motto-urile lui Nietzsche (Cei ce-şi aud curăţenia plângând pe braţul căpătâi al păcatului sunt cu adevărat copii Domnului pe pământși vizitează expresionismul lui Rilke, ori macabrismul lui Edgar Allan Poe, subliniind nonconformismul său salutar: ”Emanând o sacralitate păgână, dogoritoare, versurile din Tratatul de Patriarhie, elaborate de Adelina Fleva, ar pune preoțimea pe fugă”: dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată/în trăsnet cu miros de cer şi alge/îmi explodează venele la tâmple/şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge/(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră/lângă altarul unui nuc cu frunze roze/să-ţi pară îndoielile de-acuma/că sunt doar veritabile neopsihoze)

râul acesta curge între sânii mei
limba ta îl mână să curgă mai iute
nu trage cu ochiul către sfârcuri baragladină
(fir-ai tu să fii de baragladină)
scurge-te printre sâni precum printre giuvaiere necunoscute

nicio limbă nu se pricepe mai bine decât a ta
mână-ți râul spre cosmos mai iute mai tare
simt furnicături albe și roșii sătule flămânde la mine pe spinare
baragladina naibii
mână mai iute mai tare

răul acesta curge între sânii mei

*

trăsnet cu miros de cer si alge

dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge

(eu te voi alăpta cu fericire nesihastră
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acuma
că sunt doar veritabile neopsihoze)

dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată

*

Some poems written by me in the translation of Mrs. Mamier Angela Nache!
May God give you health lady!

Reap Lord the grass on me

Today like yesterday I feel convict imprisoned for life
I still have to atone the punishment
And I'm charrie in my transparent creature
A soft suffering like a source built in the rock

And the ball is above, Holy Lord
I'm coming to her somewhere under the armpits
My long hair dirty with sins
I am in hermitage of swear and blame

I would like to die like a candela pure
Let her light my breath last
Forgive me alive for me
That worms have an iron value

(the worms are waiting for the primeurs, Lord
Probably the sulfur, they're smelled
But my life ruined is still alive
Flutters miserably under the torn dress

Reap Lord the grass on me
I bought myself a paid box with monthly monthly payments.
He didn't cost me a lot, this one
I paid it monthly (with my deep breathing)
My first truth is my first freedom

Lightning has the smell of sky and algae

Undress me from my shadow reincarnated
Destroyed with the smell of sky and algae
The veins are blowing up in my temples
And I don't feel in me neither shores nor poles

(I'm going to breastfeeding you with my happiness, not ascetic
At the altar of a walnut with pink leaves
To the point that the current doubts seem to you
Real Neo Psychosis)

Squeeze me on your chest with despair
My thirsty flesh is waiting
Please turn off and leave after the light down
So you don't observe that I'm a virgin in a married woman

A tree grows in me

Migration birds

By hiding in a married woman
Every night I will walk the moon in your heart

Our Acacia Mom, blooms

In The Copper Forest
They sleep, the gypsy boilermakers
Dressed up any way
In the colors of the days celebrated

(Lord turn off the candle
In The Copper Forest
Neither cross non-fugitive
Purity without frayed
No Gypsy awake
Nor ring not engaged
Offered not given
To A Knife Blade)
Welc by the cruel wound
Who on the knees was shining
Copper God
Fraternize with a wound

Mom I been crying all day

I would like to run away

Kiss me from head to toe
With warm and scented lips
Start if possible with the boobs, I'd like to
And at night because I'm so afraid of the sun

Flowers of flowers wrap me up
And I feel chills in the back and back
With clean lips you didn't leave
And a continuous furnace, I felt

Slowly lamp the pollen of my body
Burning like the sun of the sky
I would like to run away without trust
Honey u wanna break the shield

I give up to you like a child
Who hasn't been reached so far
And I swear, honey, I don't fake
Feel me like you're cutting me light

*

coseşte Doamne iarba de pe mine

azi ca şi ieri ocnaş mă simt încarcerat în viaţă
mai am de ispăşit pedeapsa încă
şi car în transparenta mea făptură
o suferinţă dulce ca un izvor zidit în stâncă

şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne
i-ajung pe undeva la subsuoară
mi-s pletele murdare de păcate
un schit sunt de sudalme şi ocară

şi-aş vrea să mor o candelă curată
să-mi lumineze ultima suflare
Tu iartă-mă de viaţă pentru mine
doar viermii mai au trainică valoare

(aşteaptă viermii trufandale Doamne
probabil le amiroase a pucioasă
dar viaţa mea ruină încă vie
palpită jalnic pe sub haina roasă)

coseşte Doamne iarba de pe mine
mi-am luat sicriu şi l-am plătit în rate
nu m-a costat prea mult am dat pe acesta
lunar (prin respirarea mea concavă)
întâiul adevăr şi întâia-mi libertate

*

ȘARPELE DIN FLOARE

.

şi nu mai am destui arginţi şi ploi
să-mi scot credinţa de la amanet
mi-am întors buzunarele pe dos
dar n-am găsit decât vreo trei patru pistrui şi nişte vechi dureri
de şale rămase înnodate de la furtuna de acum două veacuri.

(stau în întuneric la poalele crucii şi-mi număr păcatele
de la stânga la dreapta
sperând să câstig la loz în plic borcanul cu miere)

Doamne
de când nu mai am credinţă în vrăbii şi-n pietre
îmi strig viitorul pe nume şi îmi răspunde trecutul (ca un semn
de întrebare ca o naştere abandonată într-o respirare ca o
umbră care umblă continuu şi rece şi vie pe marea cea mare)

Octavian Soviany

Ca doi copii cu ochi diamantini
Blagosloviţi nespus de ursitoare
Noi ne jucam – ţii minte? –printre crini
Cu-al contelui cuţit de vânătoare

În vechiul nostru crâng de sicomori
Cu pajii-n haine de brocart uşoare
Şi conversând cu zânele-surori
Închise-n bile de cristal concave

În timp ce-al casei şarpe policrom
Tiptil şi nevăzut de-amfitrioane
Îi îndemna să scuture din pom
Pentru dejun smochine şi moşmoane

Iar mai apoi la ceasul cel mai blând
Când apa-n Tigru pare poleită
Fetiţele cu mijlocul plapând
Au prins să-şi coasă roba zdrenţuită

În vreme ce un înger cu melon
Umbla sever prin crâng după nuiele
Dar noi nici n-am simţit că fierul bont
Ne-nsângerase degetele frele

Pe când cu săbiuţe argintii
Şi numere pictate pe tichie
Colegii noştri fluierau zglobii:
,,Câtă tristeţe! Câtă bucurie!’’

*

 

Deasupra noastră strălucea sever
În zilele voioase din junie
/îi spune Sofrosinei Xavier/
O solitară treflă purpurie

Şi dacă te uitai din prepeleac
Spre pajiştea pe care pasc asinii
Doar Turnul Babel se zărea opac
Peste uluca verde a grădinii

Dar noi aveam ţestoase şi arici
Şi păstoream de-a valma lighioane
Ţinându-ne prin scai şi prin urzici
De poala doicii noastre roşcovane

Ce-şi desfăcea corsajul îmbumbat
Iţindu-şi mameloanele divine
Şi pescuiam cu undiţa-n Eufrat
Doar peştişori de sticlă Sofrosine

Când într-o neagră vinere de târg
Cu marşuri militare şi palance
Trei îngeri trişti cu gât de cocostârc
Care purtau fireşte picioroange

Vârându-şi prin fereastră gâtul lung
Spre pătuceanul nostru ca o scoică
Şi fornăindu-şi nările prelung
Veniră să ne fure de la doică

Şi am primit tot felul de strămoşi
Sulegete mătuşe cu etolă
Ce duc de braţ vampiri misterioşi
Şi mame-n trening cast de discobolă

Cămăşi portocalii de-nvăţăcei
Tăbliţe raportoare astrolabe
Şi bone friguroase cu căţei
Venite să ne deie în scrâncioabe

După un trist şi nevoiaş orând
Iscat de a arhanghelilor toană
Să devenim şi noi copii de rând
Uitându-ne dădaca roşcovană

În vreme ce lăcatele de fier
Punându-se de-a lungul şi de-a latul
/Îi spune Sofrosinei Xavier/
Ne închideau spre seară pensionatul

Spre seară când al clasei monitor
Clama-n surtucul lui ca pălămida:
-Eu doar pe dumneavoastră vă ador
Şriţi bine domnişoară Seraphita

Cipariu Dan Mircea

viața e un fel de bienalle arte venezia
odată la doi ani
privită dintr-un scaun înalt
dintr-un pavilion de găuri negre și oglinzi
dintr-un montaj gang-bang
cu revoluționari și iluzioniști

istoria și viața mea trăită și visată
se ascunde
de măști
de discursul est-vest
de moarte
de ratare
de consumism
de zei și de claustrare

e nevoie mereu de rețeta originală/originară
de a fi tu însuți
de a iubi
de a fi fericit

birra moretti
amaro montenegro
stelele verzi pe pereții aceleiași inimi
de călător din irealitate în prezent

cineva care ești tot tu
dă mâna și poemul unui rabin

cineva
scrie pe cecul în alb
viața e mereu bi
biennale
viața taie și ascunde
Fericirea
fără chip
fără fermoare
fără canale

 

Nicolae Grigore Marasanu

Rugă la intrarea în penumbră

Dă-mi, Doamne, de vrei,
Iubirea ce se înfiră în Trei
Şi strânge înţelesurile sfinte
În delta celor trei cuvinte –
ALFA _ OMEGA _ AMIN!

Dar, mai presus de iubire,
Părinte al biruinţei,
Dă-mi soarta seminţei!

Maria Timuc

September 6, 2014 · 

ce dor îmi e de tine când te văd!

mi-e dor de tine ca de o suflare
în lumănări ascunse-n ziua mea
mi-e dor de tine ca de-o roată-n care
se-nvârte lumea și tu ești
în ea

mi-e dor de tine când ești mai aproape
și-i ziua mea și-mi cad din umbră
stele
și parcă se topesc în mine toate,
de dorul tău sunt lumânări și ele...

mi-e dor de tine ca de-o fericire
ascunsă toamna-n vin pentru că eu
te beau și tot îmi e de tine
dor ca de-un vin în care
ești mereu

mi-e dor cu toate formele ascunse,
cu trup de aur dorm
și-n somn mi-e dor
tu ești aici și mi-e așa de frică
să nu dispari
în somnul tuturor

ce dor îmi e de tine când te văd
în ziua mea ca-ntr-o poveste scrisă
pe un caiet
pe care un școlar
și-a desenat iubita interzisă...

***
Poezie ușoară, simplă - zic eu, sper că și frumoasă, care ar putea exprima un aspect al sufletului fiecăruia dintre noi.
Cu ea vă doresc un sfârșit de săptămână fericit, în care să vă fie dor ...de cei ce vă stau și vă sunt...aproape! Vă îmbrățișez cu mareeeee drag!

Mihai Merticaru

SONETUL LUPTĂTORULUI 

Doar tu puteai să te naşti în veac pocit,
Sub cerul de sticlă boit cu stele,
Cu piloni de cretă, clei şi atele,
Să te simţi ca Iona în burtă de chit,

Momit să te laşi de strigoi şi iele,
Din cârpite perifraze, să-ţi faci mit,
Mărginitul să-l numeşti nemărginit,
Să-ţi treacă șansa prin lumi paralele!

Apune soarele-ți în disperare,
Dezastre, peste tine, timpul a nins,
Nicio lumină-n zare nu-ți apare,

Totuși, nu ceri nimănui îndurare !
Săgeata pieirii crezi că te-a atins,
Dar tu nu te declari nicidecum învins!

Corina Dașoveanu  

chiar nu avusesem timp.
nici eu, nici el.

eu construiam valuri, el mi le nivela, lucram amândoi la un rai temporar, fiecare pe partea lui, probabil de aceea nu ne-am văzut.

ca să înalți trebuie să semeni cu înaltul, ca să-ți faci un cer personal deasupra imensului, trebuie să ai îngeri în sânge, altfel nu se țin valurile unul peste altul.

când am renunțat, convinsă că mai degrabă din păcate terestre se construiește o biserică, l-am văzut. eu aruncam molozul la gunoi, el îl alegea. obosisem amândoi.

ne-am așezat pe aceleași gânduri (o scândură veche), eu mai aveam o țigară, aproape moartă, el s-a scotocit prin buzunare și a găsit un foc rupt, dar a mers, am împărțit patima fără să ne vadă nimeni.

și am vorbit mult, mut, liniștit, ca două câmpii cu zăpezi sub care dorm curat, copii încă, fire de vorbă.
a fost un bine cuminte pe care l-am dat și primit, amândoi aveam nevoie să ne respire cuvintele.

apoi ne-am atins inima de plecare, ne-am înțeles cu dragoste drumurile singure spre case, unul spre cer, altul spre niciuncer.

înainte de a nu se mai vedea,
dumnezeu mi-a făcut un semn,
un fel de
"fii, după vară,
o antiiarnă".

corina dașoveanu, ©2019, septembrie, 5

 *

îți zic,
nu-s singur.
sunt
un eu de companie omnivor,
mănânc ce rămâne de la eul mare
cu două picioare
și o grămadă de probleme nerezolvate.

destul de linistit,
latru doar la stafii de extratereștri,
și asta destul de rar,
când prind telecomanda,
în rest,
nu am voie să mă uit la lună
decât pe programul
pentru copii.

uneori mai scap din lanț,
mă aprind
dupa vreo javră,
mă cam sfărâmă
între parantezele colților,
vin jerpelit,
de îmi curg petece de respirație și inimă
printre coastele desfăcute
de niște afurisite
de depărtătoare canine
de dragoste,
dar ăsta-i un risc sau un lux
al vieții de haimana
printre tu-uri găsite pe stradă
seara.

însă pe cuvântul meu
dacă nu sunt cuminte precum papucul
pe care-l rod de obicei
în fiecare noapte
când vin să dorm acasă
în cușcă.

eul mare nici nu mă aude că sunt,
are probleme de rezolvat.

Gheorghe Apetroae‎

to

ÎNSEMNE DE GRAŢIE
Gheorghe Apetroae, Sibiu

Pe braţe astrofilii de cer travertin
îți porţi la infinit speranţele...
Șoaptele unor valuri reci- smaralde
ţi-s cuvinte stăruitoare de mag...
Acum, îngerul tău e revoltat,
a răguşit în gornirile false de slavă!

Eşti curtat de un stol de stafii...
De neînţelegerea iubirii, în iubire,
adevărul e marele neadevăr al ei
și în ale ei grații ai îmbătrânit?!...

Dar, de sub greutatea stâncii
zeii îți încolţesc din nou și gem,
gem chinuiţi de simţirile tale...
Spre perfecţiune, exersezi simetrii
cu un ritm iambic - tropare cardinale-
un calvar dintr-un fulger vesperal!

În doliu, negre, emeralde şi castanii,
pline de adâncă memorie sunt
combustiile tale în flăcări argilii:
e materia ta veșnică în nepreț,
sub un lințoliu de crisotil și cinabru!

Mircea Trifu

BALADA SOLOMIEI

Mi-adun tot pământu-ascuns, de sub unghii
Și-l torn in ghiveciul mai alb ca hârtia,
Aștept să îmi crească, să-mi bucure ochii
Bătrânul meu leagăn, să-i scriu poezia.

Răcnesc să m-audă, toți cei de sub cruce,
Că eu sunt nebunul ce-și poartă pământul
O viață, sub unghii, că-i frică să-l culce
Și-apoi în picioare, să-i calce cuvântul.

S-ajung de vrea Domnul, prorocu-Ieremia
Să-npiedic o Sfânta, pe cer să se-nalțe,
Deschide-ți fereastra, să-ți cer Solomia,
Să stai incă-o viața, c-o Cristă în brațe.

Nu știu rugaciuni, dar știu să-i zic mamă,
Că vreau să-i las viața, să-i vindece ușa
Când ceara începe pe-o coală s-adoarmă
Și lupii pe-afară-mi îngroapă cenușa.

Trezește-te Sfântă, deschide-ți fereastra
Și-admiră-ți ghiveciul, mai alb ca hârtia,
Că-n el ți-e pământul din patri-albastră
Recită-i poemul, numit Solomia.

Vişan Dragoş‎

Pereții n-au somn
.
Din câte clădiri viața
ne-a pus pe ziduri în trecere
umbre scurte ori lungi
n-am realizat
lucrul simplu
că pereții urechilor noastre
mai adorm câteodată de tot
însă pereții umblați
nu au somn
.
De când am fugit de liniști prietenoase
de cărările montane și piscuri
de trasee cicliste
stâne bordeie cabane și alte sălașuri recondiționate
curți tradiționale dar și promenade în grupuri la soare
pentru a ne oferi un minim confort... sporit
zidăriile din ce în ce insalubre
se uită la noi viclean
scunde celule pe interior
sau fortificații macabre de închisoare
.
Să le reocolim
ce mai desfătare!

Cristi Neacsu

Asteroidul rogvaiv (Poemul în 4 acte)

actul 1 - indecența, pârguita feciorie

invocându-și amorul neîmplinit,
sfioasa, timida fecioară, cu glasul jos clintește cerurile mirate,
de ce aveți voi, relelor, atâtea stele, de ce la voi sunt toate,
când mie-mi trebuie doar una, doar cât un infinit ?

invocându-și tot fructul pasiunii,
ca o prințesă furioasă, fecioara mângâie-n jind cerurile stelate
și degetele-i străvezii prins-au un punct, unul între toate,
mărturisindu-și indecența, pârguita feciorie, lunii.

ți-am zis, zâmbind cireșilor din ferești,
te urăsc simplu-n nopțile când nu ești,
și te urăsc infinit, să știi, când vii
ca să pleci în diminețile îngerești.

nebunule,
mă doare când nu-mi săruți glezna
și-mi vine amar să-ți blestem bezna
nopților imposibile, vai, nebunule..

dar ce știi tu despre perdeaua ascunzându-mă, fecioară,
ce știi tu, rătăcitorule, în lumea ta rece, fără de seară..

nebunule,
mă doare când îmi amorțesc buzele
fără senzatii rogvaiv în archebuzele
fulgerului tău alb-negru, nebunule..

dar ce știi tu despre cireșii ascunzându-mă între perdele,
ce știi tu, rătăcitorule, în lumea ta rece, între reci stele..

termină-ți vinul lacteu
înainte de ultimul jazz, asteroid nebun..
și vino degrabă lângă mine sub pledul amorului kashmir
să-mi pui sânul stâng în magia căușului pe alăutele
din mătasea țesută-n elixirul galaxiilor.

dar vino, nebunule, o să afli despre fecioria pământească,
luminând cireșii, între ferestrele timide, de dinapoia lor..

căzură perdele marmoreene peste îngerul din canaturi
când vorbele-i, deznădejdea le ajunse,
în aproape noapte, din suflet unse,
ce sorți să i le audă asteoridul ales, de sus, din înalturi ?

actul 2 - ce știi tu despre lumile fără lume ?

(uneori zeii se joacă de-a v-ați ascunselea cu muritorii ;
el nu auzise niciodată până acum ruga cireșilor, florii
nu-i auzise glasul tânguitor, stârnit de dorințe ;
ciudat, uneori zeii par a fi, ei înșiși, niște ființe...)

ți-am zis, zâmbind cireșilor din ferești,
ce rogvaiv asteroid cu jind o să dorești
dacă eu nu dispar înainte de infinit
ca tu să-mi urăști zborul, la răsărit..

dar ce știi tu despre lumile fără lume, despre ghețurile eterne,
prințesă, nu știi tu cum e să respiri fără aer, în caverne..

știi tu că-n asprele lumi (fecioară, prințesă)
îmi mor culorile când te zbor fără memorie
prin galaxiile friguroase, fără nicio armorie
scrijelind tridentul retinei, fără vreo adresă,
fără bătăile din inima ta prea pamântească
și fără secundele parfumului tău, un elixir
înmiresmându-mi amorul terestru kashmir
cu nerăbdarea-ți vie, vie, și prea lumească ?

dar ce știi tu despre lumile fără lume, despre stele fără lumini,
fecioară, nu știi tu cum e să suspini amorul, printre spini..

actul 3 - secretul fără perdele, kashmirul

(el, despre ea)
ți-am zis, când ai stins lampa
arcuindu-te-n sărutul promisiunii
cu silueta perfecțiunii
și tot albul cel gol ca stampa
te-ai rușinat, pledului, toată,
toată, și atât de îmbujorată
(timidă-n dorință,
prea-dornică-n ființă)
de m-ai facut să cred, să cred,
să cred tot, albului, din neștiință..

cât de alb, ce de alb gol
m-a atras, de-a dreptul rostogol,
gata să te fulger de să mă prăvălesc
cu tot divinul meu (tavanul ceresc)
doar ca să te simt în mine carmol
din albul muritor în si bemol,
doar ca să-ți colorez sub kashmir
cu boabe de ghimbir cât să-ți mir
nebuloasele dâre-n pielea dalbă
și toata perfecțiunea cea albă
cu nuferii doi, doi, într-o salbă !

(ea, despre el)
ți-am zis, stând cu spatele pe negativ,
vezi? te zâmbesc altfel, asteroidule,
colorează-mă alb pe portativ
(în si bemol, zeule emir!)
și-n acuarele sărută-le nurilor murii
neastâmpărați ca lemurii..
vibrându-se, vibrându-te, sub kashmir.

visează-mă-n vinul lacteu
înainte de ultimul jazz și vino sub pledul ateu
să-mi topești apusul treaz sub sânul stâng
până se vor îmbujora zorii rogvaiv
în oglinda kashmirului amor, fără portativ...

(poetul, despre amorul astral)
cerule!.. și cum arcuiau nurii
nuferilor doi, murii
neastâmpărați ca lemurii,
bumbii simetrici, tremurători
în caldul-frig făr' de culori
cu fără ghețuri în privighetori
de mai, cât mai să cobori
să-i prea iubești,
să-i foarte ostoiești
și-ndărăt să nu mai zbori !..

actul 4 - și n-a mai fost nemuritor, divinul

poetul v-a destăinuit povestea amanților secreți,
istoria dintre indecenta, pârguita fecioară,
oferindu-i infinitului rogvaiv, într-o unică seară,
un milion de iubiri, cât un milion de vieți..

și zeul universului ales dintr-un milion de stele,
oferindu-i rogvaivul infinit, sub kashmir,
roșind cireșilor fructele pasiunii în albe perdele,
și nopților, dorințele.. cu bob de ghimbir.

și n-a mai fost nemuritor, divinul,
așa a devenit pământean,
în schimbul istovului pârguind un milion de vieți.

și n-a mai fost nemuritor, el n-a mai fost zeu, divinul,
și nu i-a parut rău, o nu, absolut niciodată,
nu s-a regretat fără aripile de foc în amarul ca pelinul
din infinitul rece, cu preafrumoasa lui fată.
n-a mai fost nemuritor, avea o singură viață cu dorințe...
uneori zeii par a fi, ei înșiși, niște ființe.

să curgă vinu-n cupe, să spumege pocale,
pe ritmuri vechi, din alăute și din țimbale
sfințindu-le cununia secretă (divinul, divina...)
să bem, dar, să-i cinstim, apoi, să cadă cortina !

corvin-cristian neacșu/
Asteroidul rogvaiv/
bucurești, 11 aprilie 2019 ; 4 septembrie 2019

  Lora Levitchi

ICEBERG

Icebergule, drag, eu te-am pierdut, pentru ceva momente,
În norii somnoroşi ce-n noapte au decis, să meargă la culcare,
Şi am rămas sub bolta bleumarină, înveşmântată în parfum de roze,
Pământul, de sub a mele picioarele, parcă-mi fugea necontrolat.

M-am speriat că ziua, întuneric deodată s-a făcut,
Căzut-am parcă, câteva trepte în abis,
Căci nu te-am ascultat şi pod de dependenţă, am creat,
Între al meu suflet cat un ocean in mult tumult,
şi al tau calm, sculptat in gheata , suflet pus la-l infinitului hotar,
Între-a mea mare zbuciumata şi între al tău, val de strateg, mult calculat,
Între a mea pădure de un verde-amazonit şi ale tale păsări maiestre, privighetoare,
Între al meu chip de-ondina şi a ta privire, albastra, de cristal, iubita matern de o Profira,
Între al meu soare, ce mi se-aseaza, dimineata la picioare şi lumea ta ce aristocrata-n rang se oglindeste pe~ale tale piscuri, fete,
Între~ al meu, plin de candoare, suras şi-a tale zile insorite, transformate-n a iernii celebrare.

Cum de- am putut să cred, in inocenţa mea, dreptatea,
De astă dată ca s-o împărti cu echitate, şi va veni,
Si pe la cei, ce parte de iubire, in asta viata, n-au avut;
Cum dragostea in petale diafane, albe, pe ale mele braţe, muncite, eu ţi-o port,
De face ca să freamăte, chiar firul cel firav de iarbă,
Pe el păşesc, în noaptea ce a urzit, a noastre destine, cu pas neauzit.
Cu păr cărunt, noi amândoi lasat-am, toată viaţa,
A iubirii, fericire, să treacă, efectiv, pe lângă noi.
Anii n-avură milă şi riduri pe faţă, pe frunte ne-au adus,
Acum, ce noi, mai aşteptăm, ca gârboviţi, cu dureri de spate,
Şi plafonaţi în relaţii comode, obsolete, de-a noastră dragoste, de basm,
Reînviata din antichitate, să uităm?!

Ştii tu, iubite iceberg, al nostru univers, a fost mărinimos,
O şansă dintr-un milion, a scos în calea noastră, iar noi ne-am regăsit,
De multe secole-am trecut, prin aceleasi aeropoarte, facut~am aceleasi escale,
Dar ale noastre suflete,cu ale noastre vieţi in ele, au mers tot timpul, în sensul opozit;
Pentru o primă noapte de iubire, pământul m-a lăsat să-l înconjor,
Ne-a scris în al destinului jurnal, o dimineaţă care vine,
Iar eu numai în ale tale braţe, mă opresc,
Şi devenim, purtati de aripi sacre, unul şi acelaşi om.

Eu te conjur dacă vei fuge, parte să ai, doar de năluce,
A ţepilor dulceaţă însângerată, a trandafirilor ce i-ai inghetat,
Să te înţepe, de-a mea inimă, tu cu ştiinţă, îmi vei frânge,
De te-ai jucat cu al meu suflet, cum alţii, de veacuri, au tot cercat.
Zdrobită-n suflet, în stană de piatră, ma voi preface,
Tac resemnată şi ale tale cuvinte, le strecor, prin sita fină a minţii,
Văd al tău suflet, că a-nceput, ca să-mi vorbească cand aurora boreala te dezmiarda,
Tu-mi povesteşti de amintirea dulceţilor vieţii,
Ce tu pe alţii i-ai lăsat, de ti le-au luat.
În platoşe de gheaţă al tău suflet, cu strasnicie, tu l-ai ferecat,
Şi devenit-ai, iceberg; cat despre dragosti,
Aşa facut-ai, de pare-se, le-ai inghetat.
Rugat-ai soarele, cu ale sale raze arzătoare,
Să te pătrundă pe după şale, ca să te înmoaie,
Ca în asta viaţă, eu să pot ca să te văz,
Nu doară matelot de gheaţă, ci, simplu om,
Ce poate liber a rade, a plânge şi a iubi.

Nu-ţi cer prea mult, ci doar sigiliul iubirii tale a-l primi,
Căci riul repezit, doar prin a rocilor de munte şti, a şopoti,
Iar bradul cel semeţ, va creşte, doar pe acele piscuri, înalte, aspre,
Iar zarea largă, cât vezi cu ochii, podoabă aleasa este, pentru pământ,
În fermecată îmbrăţişare a nevăzutului, aceasta, îl va înlănţui;
Pentru o noapte de iubire, alerg pe caii cei mai sălbateci prin vazduh, pamantul nu-l ating,
Ei au decis jăratec să mănânce, ca flăcări clocotinde pe-ale lor nări,
Să sufle, peste tine, dragă, icebergule, spre-a te topi.

Te rog, de tu decis-ai pe veci ca îngheţat să fii,
Prefă-te doar, pentru o noapte, că eşti uman,
Nu o considera o erezie, îţi cer să ai curajul de-a trăi,
dragosti vulcanice-n vâltori, cum n-ai trăit, în viaţa ta, printre ghetari, vreodat,
Candva decis~ai, pentru o carieră, la un sistem asa de efemer, pe viata a roboti.
Si ai facut ce societatea ti-a cerut, la o relatie standard, rece, te-ai pretat.

Stai, nu pleca, dacă, tot, tu, aşa, aparut-ai, ca din senin,
Luceafărul decis-a pentru marea sa dragostea de lume,
În fiecare noapte de-alabastu, pe bolta cea senină,
In nepamanteasca frumusete, a scanteia
Chiar tu simtit-ai că menite, a noastre destine,
Facute-au fost pentru a se încrucişa.
Un drum ce nu-i uşor eu îţi propun,
Dar, vezi, că din momentul când ne-am regăsit,
Parcă, pământul ce-l păşim, in fieşce zi, pare mai fericit?
În dimineaţi de vară răcoroase, ai săi aburi din păduri,
Respiră căldura incandescenta a pântecului lui,
Cu scopul, ca pe tine, icebergule, a te-nmuia.

O viaţă ce-am avut, decis-a sa se întâmpla, în mai multe locuri deodat,
A mele fărâme de suflet, din cele patru colţuri ale lumii le culeg,
Si-a lui înţelepciune ţi-o trimit, pe păsările ce-n pustie m-au hrănit,
Cu ale zeilor nectar, adus cu multe sacrificii, în a lor cioc,
Umbrele din a ta lumina albastra difuza, din ale tale platoşe de suflet,
Necercetate cu ochii minţii divine pănă-acum, de vreun om,
Ce ferecate in lacate, pana acuma, mereu, tu le-ai ţinut,
Decis-au, că e vremea lor de strălucit,
Cu al tău suflet de altă dat, cu patimă, mi-ai glăsuit:
"- Iată-mă-s aici cu tine, noi vom porni, a împlini, o viziune,
Ce am trăit-o doar în vis şi despre care nimănui, nu am vorbit."

Ştii tu, că anii cei uşori dar şi mai grei, ce au trecut,
Când fiecare a trăit în treaba lui, parfumul vieţilor noastre au luat,
Şi-acum ne minunam cum început-am, pe zi ce trece a îmbătrâni,
Şi inima pardalnica, doreste să mai prindă, a tinereţii fluturi, ce pare-se ca au zburat.
Tu oare, icerbergule, nu simţi, cum regala noastră dragoste, cea din trecut,
Cu ce intensitate de vulcan, din ale noastre piepturi a tasnit?!

Tu ai plecat şi de atunci, deşi eu toată lumea am cutreierat,
În ale mele vise, în fiecare noapte, te-am căutat de atâtea ori;
Îngerii mame mi-au trimis pe vocea, surâsul ce le stiu de prin trecut şi pusa-mi in ale mele mâini, portretul tău,
Acesta este modul în care eu m-am mulțumit, atâtea ere, să zâmbesc singură-n doi,
Acuma însă noi in oglida platoselor tale de gheata ne-am privit, voi dezlega, al mareelor mister,
Ce-nneacă a oamenilor suflete îndrăgostite, când ele se învolbură-n ocean pana la cer.

Stai, nu pleca, nu te grăbi, de astă dată, e vremea al nostrului destin,
O dragoste ce-i nou nouţă, de parcă-i scoasă acum din ţiplă,
Dă semne că vrea să se întoarcă şi să rămână,
Îar soarele, a noastre inimi cu multa tandreţe, le îmbrăţişează;
Stai, nu te închide în a ta răceala de "iceberg", cu un sec, "la revedere".
Da drumul sentimentelor ce iti apasa pe gheata de pe-ai tai umeri, care pe zi ce trece-i tot mai grea.

Când de pe-ale mele buze, sărutări pline de frage parfumate, tu vei începe a culege,
Pasi- v-om într-un fascinant univers, al unui timp de renaissance,
A noastră iubire din file îngălbenite, din ceasloave-i renăscută,
Iţi va aduce prunci, ce mult zglobii, cu mine, fericirea, ţi-or produce.
A ta încremenire de trei decade din suflet, se va spulbera,
A tale platoşe de gheaţă, fost-au doar curtezane de pripas,
Ce încremenit spre nemurire te-au ţinut, acuma, însă,
Te vor avea din nou sub a lor stăpânire, la "ad calendas graecas".