REGINA MAB

George Anca – Ben Todică – Ioan Pintea – Nicolae Drăgulănescu – Magda Botez – Ion Țoanță – Adelina Fleva – Corina Dașoveanu – Traian Vasilcău – Illudere Nora Illu – Rainer Maria Rilke – Octavian Soviany – Simina Păun – Viorel Birtu Piraianu – Cristi Neacșu – Marilena Tiugan – Alexia Ema

George Anca

LA CINCI ANI DE ÎNTÂLNIRI

         Criticul Marian Popa are în lucru o monografie dedicată operei lui Puși Dinulescu. În cartea sa Anca, a pus îndeschidere motto-uri printre care din Schlegel și Gârbea. Cum parcă i-aș lua-o înainte cu mai dreapta busculare a lui Puși, mă întreb, totuși, dacă ar reține, de această dată, astfel de motto-uri:

         ...Care este mai exact obiectul idealului? Ceea ce diferențiază omul de animal este că, în timp ce la animal percepția este totdeauna actuală și practică sau utilitară, formând corp atât cu dorința cât și cu obiectul – la om percepția se poate disocia – el poate să observe propria sa dorință, s-o prindă, s-o separe de percepția obiectului, s-o izoleze și s-o mențină în fața lui ca pe un obiect actual și real. Animalul animat de o dorință, merge imediat spre satisfacția sa imediată; de altfel, omul practic, utilitar, merge și el tot așa. Animalul, ca și omul practic,  rămâne în planul realului, omul artist „reușește să se smulgă din el și să așeze acest real în care figurează propria sa dorință ca pe un tablou” (D. Draghicesco).  

         ... Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars — hârtiile încurcă — am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. (Mateiu Caragiale)

         … Ovazihian: Nu prea eşti nebunatică. Răposata mea soţie se căţăra pe pereţi...
Elena Suditu: Am să fiu...
Ovazihian: Nici subtext n-ai, fetiţo...
Elena Suditu: Am să am şi subtext... (Teodor Mazilu)

         ...ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –

dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,

când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut

că trecusem cu mult de curtea noastră. (Mircea Ivănescu).

... Nu las în urma mea nici un ADN. (Puși Dinulescu)

         Am început Colocviile de marți, ultima zi de marți a lunii, la Centrul Cultural Jean Louis Calderon din București, la finele lui 2009 cu o întâlnire și o lansare Puși Dinulescu:

Salonul literar “Sorana” / Clubul Calderon, Str. Jean Louis Calderon, nr. 39

vă invită marţi 8 decembrie 2009 ora 17

la lansarea cărţii Le vieux garcon par Pouschy Dinulesco

Traduit du roumain par Michel Wattremez

Editions Meronia, Bucarest 2009

şi vizionarea filmului dinulescian Noces a sirene (1997)

Prezintă: Helene Astalos, Paula Romanescu, Puşi Dinulescu

Amfitrion: George Anca

Autorul este bucureştean, absolvent al Facultăţii de Litere şi al Academiei de Teatru şi Film

Romancier, dramaturg, poet şi scenarist

“Et notre vie a passe. Un des mes amis, critique litteraire, ecrivait qu'un roman est une histoire sur une perte de temps. Je crois que Protopopesco avait raison. C'est bien ce qu'est mon roman: la photographie d'une perte de temps” (page 236)

         8 decembrie 2009. Eminescu sau exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le vieux garcon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Helene Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină, precum şi din volume de poezie a sa eruptă prin surpriză  în ultimii ani.

         Această versiune, considerată reuşită, inclusiv de vorbitorii francezi de faţă, autorul şi-a ascuns-o, aflat la Paris, în casa lui Georges Astalos, prezent acum şi el la Calderon. Edituri franceze i-au refuzat (traducătorului) publicarea din lipsă de “disidenţă”, în timp ce autorul alesese să ignore, printr-o veritabilă poetică inversă, teroarea comunistă, să scrie o poveste de dragoste în Bucureştii studenţiei anilor ’60, anume la asasinarea lui Kennedy. Numai că, romanul publicat în româneşte în 1980, Galaxia burlacilor, are, în traducere, o continuare a iubirii, ca în Dragoste în timpul holerei de Gabriel Garcia Marquez, până la senectute, burlacul narator şi Monica neconsumându-şi-o însă. Voir comunism şi holeră.

         Comentatorii s-au transformat în personaje, bărbaţii în bătători de paşi de front, doamnele în îndrăgostite domnişoare bătrâne. De la Eu şi Robert Calul (inclusiv numele teatrului său particular din anii ’90) la Gaşca şi diavolul, cărţile sale se însumează într-o comedie unică, de eros ironic, boemă şi dramatism pierrotesc, poate şi cabotin, de genul personajului jucat de Laurence Olivier. Oricum, colocviile s-au transfigurat şi prin vizionarea filmului dinulescian (termenul meu) Nuntă cu sirene, când se insinuaseră în trăirea noastră (artistică dejament) şi Irina Petrescu, Mitică Popescu, Ernest Maftei. Deosebit de un Edgar Wallace, care-şi transforma piesele în romane, Puşi Dinulescu şi-a bricolat din filmu-şi piesa Nunta lui Puiu ce se joacă la Craiova şi Piteşti (“sunt un dramaturg de provincie”). Ba încă, săptămâna trecută, a fost o reprezentare-lectură la cenaclul metropolitan  condus de Mircea Micu, a ultimei versiuni din  Adevărata casă cu ţoape. Ca într-un eroism stilistic, de recunoscut tot printr-o sacrificială receptare, Puşi Dinulecu s-a plâns, în Calderon, că nu l-a înjurat nimeni. Nu-i ajunsese că-l făcusem pornograf. Dar şi Astaloş, că nu există pornografie, că, altfel, ar fi desfiinţată jumătate din literatura universală.

         31 august 2014. Cinci ani, împreună cu Puși Dinulescu, am făcut colocviile, multe din respect pentru el, colocviul din 28 august 2014 fiind De la Ion Creangă la Puși Dinulescu. Rupându-mi un picior, îi recitesc cărțile și voi spune, am impresia, că mă speriu, în valoric, comensurându-l. Mai vedem.

         El își face nezăgăzuit moda.  Cărți retro, cărți noi pe cine fericind ori enervând. Am recenzat și eu vreo trei (vide mai jos, după autoprefață, cu titluri separate – le puteți sări momentan pentru a ajunge poate la antiinvoluția în curs de probatoriu, chiar peste autoreflecțiile pușiene despre ratare în ton cu Nae Ionescu sau Cehov), ba aș adăuga și un Nick în dodii per il maestro.

Alex Tocilescu:

Lia Bugnar a dat cu o leapșă în mine: 10 cărți care m-au marcat. M-am uitat ce a mai scris lumea și am realizat că lista mea nu e deloc pretențioasă - ceea ce bănuiesc că era de așteptat. Iată:

1. Charles and Mary Lamb - Tales from Shakespeare
2. Gellu Naum - Cartea cu Apolodor
3. Mark Twain - Proze
4. Puși Dinulescu - Îngerul Contabil
5. Mircea Horia Simionescu - Dicționarul Onomastic & Bibliogr...afia Generală
6. Raymond Queneau - Amicul meu Pierrot
7. Leonid Dimov - Poezii
8. Legile lui Murphy
9. Charles Bukowski - Notes of a dirty old man
10. Alex Tocilescu - Eu et al.

Frații Marx:

Colecţia de cărţi babane: Îngerul Contabil

Babelor,

Habar n-am dacă cartea despre care vă voi vorbi se mai găseşte pe undeva, dacă a fost reeditată, dacă i s-a acordat vreodată atenţia meritată. Cred că nu, deci i-o acord eu.

Este vorba, desigur, despre romanul Îngerul Contabil, al lui Puşi Dinulescu sau Dumitru Dinulescu. Nu ştiu exact cum a semnat-o, îmi imaginez că Dumitru, dar Puşi este la fel de posibil. Pe autor îl cheamă Dumitru, prietenii îi spun Puşi. În fine.

Cartea a apărut prin anii 80. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş zice că în 85, cu o aproximaţie oarecare. Şi este, cum să vă spun, dragele mele, hm, nu ştiu. Hai să fac un rezumat, din ce-mi mai aduc aminte (am citit-o de multe ori, dar şi demult).

Romanul începe în rai. Albert Einstein este Dumnezeu, iar Max Planck şi Niels Bohr sunt adjuncţii săi. Se ceartă pe o temă legată de fizică…

Realizez că nu pot face un rezumat. Cartea este prea nebună ca să poată fi descrisă în câteva cuvinte. În principiu este povestea lui Costică, care lucrează la Televiziune. Costică are un fiu, Tino, făcut cu ani în urmă cu o italiancă. Italianca moare, Tino vine în România să-şi cunoască tatăl. Dar Costică a fost răpit de marţieni, împreună cu Marta, fata unui general de armată, şi cu vecinul său, un tip scârbos, pe care cred că îl cheamă Vanghelie. Costică are şi un motan, Alexandru, şi se întreabă în OZN cum se va descurca motanul fără el. Iubitoarelor de pisici le pot spune de pe acum că motanul se va descurca destul de bine.
Costică, Marta şi Vanghelie ajung pe Marte, unde sunt micşoraţi, pentru că marţienii sunt foarte mici. Costică a fost răpit, aflăm, pentru că a descoperit involuntar cum pot fi distruse toate armele nucleare de pe Pământ fără a provoca pagube.

În fine. Se întâmplă multe. O parte a acţiunii are loc în iad, unde ajung şi oameni, şi marţieni. Va fi vorba despre un meci al echipei Bayern Muenchen, despre microchipuri implantate subcutan, despre un înger mexican, despre rai, despre iad, despre fizică, despre pisici, despre Bucureşti, despre lacul Mogoşoaia (sau Herăstrău?), acţiunea se va muta la Paris, la Roma, la Bucureşti, din nou pe Marte, se vor întâmpla milioane de chestii, care de care mai nebune, mai neaşteptate, mai delicioase. Cititorul se va îndrăgosti de îngerul Angelique, cititoarea de căpetenia marţienilor. Cartea merită un loc de cinste în amvonul literaturii române.

Criticul Grigore Traian Pop, de care nu am mai auzit niciodată înainte de a îl găsi pe google, afirmă următoarele:

“Înstrãinarea, kitschul, evaziunea, onirismul, absurdul, personalitatea frustatã, artificialã, mediocritatea si suficienta, inadaptabilitatea, comicul, satiricul, grotescul, fantasticul, ba chiar si tragicul sînt micile si marile perspective din care este apreciatã literatura si arta lui Dumitru Dinulescu (prozã, teatru, film) cu întîmplãtoare si nu întotdeauna semnificative trimiteri la Pirandello, Kafka, Caragiale, Musil, Camus, Gogol, Swift s.a.”.

Are perfectă dreptate.

A, încă ceva: dacă nu găsiţi Îngerul Contabil, puteţi citi liniştite Galaxia Burlacilor, Linda Belinda sau Eu şi Robert Calul, de acelaşi autor. Cărţi despre România, Bucureştiul, şi Mangalia anilor 60, şi despre dragoste, prietenie, ping pong, ceaiuri, muzică. Aş numi aceste lecturi nu numai necesare, dar imperios necesare oricărei babe cu simţul umorului şi al ridicolului şi al tristeţei.

Vă pup şi cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi cărţile lui Puşi sau Dumitru Dinulescu.

Rhetta

 Alex Ștefănescu:

Afurisirea  unui istoric literar

Puşi Dinulescu a involuat ca scriitor. De la o superficialitate agreabilă a ajuns la incoerenţă, vulgaritate şi plăcere de a denigra. Comentând într-o carte de 344 de pagini (apărută la, cândva, prestigioasa Editura Minerva) Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, el seamănă cu o babă rea care îl afuriseşte pe şoferul unui autobuz pentru că n-a oprit în staţie.

Nicolae Manolescu n-a oprit ca să îl ia în Istoria sa. Drept urmare, revoltat (dar declarând, cu vizibilă ipocrizie, că este revoltat de absenţa altor scriitori), Puşi Dinulescu ("Dumitru Dinulescu", pe vremea când era mai rezonabil) îl numeşte cum îi vine la gură (la stilou, la computer) pe cunoscutul critic. Din această izbucnire cel mai mult are de pierdut el însuşi, pentru că, orbit de vehemenţă, lasă deoparte orice precauţie şi îşi divulgă amatorismul în materie de literatură, ca şi un - deloc pitoresc, deloc simpatic - mahalagism, de care eu, cel puţin, l-am crezut multă vreme cu totul străin.

Darea în spectacol începe încă de la prima copertă pe care stă scris: Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu. "Diavol"?! "Bolnavă?!" Ce naive, ce ineficiente şi ce compromiţătoare pentru cine le foloseşte sunt asemenea invective! Ca să le combaţi este suficient să taci şi să zâmbeşti ironic.

Pe copertă sunt şi două imagini. Una, a unui diavol vermiform, cu un ochi lipsă şi cu un trident în coadă. Iar a doua, a lui Nicolae Manolescu, încruntat şi cu limba scoasă. Cine poate lua în serios această infantilă stigmatizare a autorului unei istorii a literaturii?

Urmează diatriba propriu-zisă, întinsă pe 344 de pagini:

"Iartă-mă, dar pentru dumneata cel mai important lucru pare a fi cariera... Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă...";

"Învaţă întâi să faci un portret, o descriere ş...ţ, dar nu te înfoia cu mofturi de pisică gravidă şi cu judecăţi de gaşcă, judecăţi complotate în sieste după mâncăruri grase...";

"... nu te mai citez că e prea insalubru şi prea preţios-jegos ce scrii în finalul introducerii...";

"...Manolescu are ceva fanatic în ambiţia lui devoratoare, în setea bolnavă de putere, pentru care şi-a abandonat talentul de-odinioară, intrând în mâzga şi balele combinaţiilor...";

"...are totuşi un pic de zgomot în râs, dar e mai mult un fel de scârţâit de uşă ruginită..."

"...are şi ceva de fantomă" etc. etc.

Într-un magazin din Oxford, în care mă aflam şi eu astă-vară, o femeie în vârstă, cu o privire fixă, a ţinut un lung discurs interminabil, din care nu se înţelegea decât că e furioasă. Discursul ei semăna foarte mult cu monologul lui Puşi Dinulescu.

Dumitru Drăghicescu:

         Revelație și anamneză. - Putem invoca, în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a sa teorie a ideilor. Se cunoaște importanța capitală pe care filosoful grec l-a atribuit reminiscenței în descoperirea adevărului. El opune opinia științei, pentru el principiul prin care omul se elevează de la una la alta este precizamente  reminiscența, această anamneză care se produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții, ale unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem. Sunt două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze, căci Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt, această maieutică, sau arta  de a moși spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că este vorba doar de a le scoate.

         Cum există ele acolo? Ce poate să semnifice aceasta?

         Totul se explică și se clarifică în fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca un germen divin, un dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a poseda omnisciență. Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile matematice, descoperirile, invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale acestei științe absolute – rezultate ale gândirii care este ca dezvoltarea științei divine conținute în puterea din oameni Prin chiar aceste invenții, prin aceste revelații, Dumnezeu, ca atotștiitor crește și se dezvoltă în umanitate. Marii savanți fac astfel operă divină. În ei, prin ei, divinul se actualizează și se revelă lumii. Dumnezeu este deci în inconștientul savanților ca o memorie eclipsată, ca o amnezie care începe să se vindece. Crescând în om, divinul omniscient  se deschide în reminiscențe care se actualizează dând știința.

Ben Todică

Soarele si Umbra – orb, da drept!

In unul din articolele aparute pe blogul Ben Todica intitulat; “Stalin - Soare inselator / opinii / 1, a avut loc urmatorul dialog intre autor, Prof. Viorel Roman din Germania si un cititor Prof. Florentin Smarandache din America:

“Domnule Roman, multumesc din nou de mesaj. Eu am intrebat un om de stiinta, si mi-a raspuns un om religios. Daca puterea divina a fost singura care a stiut de acel razboi sangeros, de ce l-a lasat sa se desfasoare? Prof. Florentin Smarandache, PhD, Postdoc University of New Mexico, Mathematics Department, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA

Domule Smarandache, stiintele sociale sunt in ultima instanta credinta, religie, teologie, nu putem experimenta in istorie, antropologie, sociologie. Putem adancii cunoasterea unui Plan divin la care avem un acces logic sau/si metafizic. In schimb Aristotel, revolutia papala, cu sacralizarea ratiunii, emancipeaza de mituri stiintele naturale, care au o siguranta pe sine de invidiat, ele pot experimenta, demonstra logic tot ce fac sau vor, si au deja statutul unui cult dominant. S-a ajuns in situatia ca stiintele sociale le imita pe cele naturale, ca sa supravietuiasca la Universitate. In ciuda tuturora, „credinta si ratiune“ se completeaza de minune, asta schitez in textul de mai jos. Viorel Roman

Stalin - Soare inselator / opinii

Domnule Roman, am citit mai multe din eseurile dvs. istorice si va felicit, sunteti un erudit. Cum probabil stiti, eu sunt profesor de matematica, deci m-am gandit daca ar exista vreo legatura, daca exista determinism in evolutia istoriei sau doar intamplare? Or rolul personalitatii in istorie. Deci, de pilda, daca Hitler nu ar fi existat, ar fi fost altcineva care sa fi facut ceva similar ca el si sa porneasca cel de-al doilea razboi mondial? Trebuia sa se faca un nou razboi mondial? Si analog despre alte razboaie, revolutii, rascoale de-a lungul istoriei? Adica, am putea prevedea care ar fi urmatorul razboi mondial, sau cum va evolua istoria? Prof. Florentin Smarandache, PhD, Postdoc University of New Mexico, Mathematics Department, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA 

Domnule Smarandache, noi, crestinii credem in Adevarul / Iubirea absoluta, intr-un cuvant, in Dumnezeul creator pe care il urmam, imitam, cautam, rugam. Ne impartasim asadar adevarul, iubirea, fiecare in felul sau, in numele Lui. Planul Lui ne depaseste, stim asta de la Iov, si totusi facem parte indisolubil din el, avem si noi, instrumente imperfecte, de la oameni de rand la mari conducatori ca Stalin, Hitler, planuri, care dau roade numai daca concorda cu Adevarul / Iubirea. Acest determinism nu-i cuantificabil si totusi evident, daca privim in ultimii cinci mi de ani de cand oamenii scriu si isi bat capul cu: de ce sunt? cum sa traiasca „ca lumea“? si apoi? O prevedere a razboaielor, revolutiilor, rascoalelor ar fi posibila, numai daca am avea acces la Planul Creatorului cu omul. Descoperirea atomului, cosmosului sau descoperirile Dv in matematica sunt fascinante, dar nu poate inlocuii raportul Credinta si Ratiunea. Cu multumiri si cele  mai bune ganduri, al DV, Viorel Roman”

Gasind dialogul extrem de interesant  am indraznit sa continui ideea/calatoria matematica punand si eu urmatoarea  intrebare domnului Smarandache:

Acum 500 de ani, o diavolita a salvat un muritor de rand din flacarile iadului, lucru care a incalcat legile diavolesti si pentru asta ea a fost inlantuita/ferecata intr-un abis de gheata. Torturata zi si noapte de extrem frig. O pasare din lumea iadului, atrasa de frumusetea fetzei ei circula pe deasupra stancii de gheata/ abisului zilnic pana cand intr-una din zile se hotara sa ciocaneasca in perete ca sa o trezeasca si tot asa ciocnind si ciobind aceasta fereastra de ghiata plesni in zeci de bucati. Aerul cald de afara trezi fata care isi rupe lanturile si evada in lumea muritorilor in dorinta de a fi iubita. Inimile omului sunt fierbinti iar lacrimile-i sunt amare. Parfumul Azaleelor este cu adevarat placut! Ce ziceti domnule profesor Florin Smaradnache? E adevarata povestea sau e imaginatie?

Desigur ca din punctual meu de vedere e adevarata! De ce? Pentru ca eu sunt convins ca traim intr-un infinit de lumi paralele si ca tot ce isi poate imagina omul nu sunt inventii ci trairi din alte lumi (numere reale sau imaginare ele toate dau rezultate adevarate) la care avem acces unii dintre noi. Nu exista fantezii ci doar adevaruri citite de noi in libraria universala si convertite in lumea de azi a rationalului creat de cei care ne exploateaza si orchestreaza evolutia,  pentru a obtine istoria pamantului. Traim intr-un univers al numerelor. Matematicienii inteleg asta. Viata e un infinit camp de teorii matematice. Universul e perfect matematic, nu exista fantezii in cifre. Lumea imperfecta e inventia omului pentru al exploata si opri de la perfectiunea de care apartine. Adevarul si logica sunt inventiile omului iar cautarea lor e un virus contagios inventat pentru a tine in viata violenta. Uitati-va la toate institutiile si conducatorii care conduc omenirea. Mint, exploateaza, ucid printr-un numar nelimitat de tehnici/organizatii si institutii justificandu-si adevarul lor prin logica, deflectie sau fals. Barbarii din umbra care trag sforile, si ne conduc prin magie nu pretuiesc viata. Probabil nu mai sunt in stare s-o iubeasca. Ca tot ce se intampla pe pamant sunt gunoaiele unor smecheri in ochii omului. Realitatea este interzisa! Toate filozofiile sunt formule de adormit copii si ca atare suntem adormiti. Hitler a fost creat din umbra/de umbre. O specie violenta si barbara rational. Ne manipulam unii pe altii spre decimare. Academicii sunt convinsi ca stiu totul si pregatiti ca scuturi pentru sistem. Un minute ei sunt viitorul in al doilea sunt demodati. Si nebunul de la casa de nebuni e convins ca vede, atunci care e diferenta? O inteligenta dinafara sistemului solar nu poate face deosebire intre specia om si viermi. Toti ne comportam la fel de urat doar sculele folosite difera. Viermii sunt putin mai avansati, ei trec direct la multiplicare, noi suferim intai, ne batjocorim.

Am vazut de mic ca omul cauta sa fie iubit si admirat. Ca esti recompensat daca muncesti si studiezi din greu insa in acelasi timp golanul, vagabondul si chiulaul violent fute tot orasul iar tie iti ramane curva smechera sau proasta care nu stie sa iubeasca si nici sa te aprecieze sau te fura sau mosteneste. Atunci ii inteleg pe cei frustrati din industria de razboi care bombardeaza specia, constiinta si ecologia. Adicted politic si addicted la sefie. Nazistii au vrut sa conduca lumea, dupa parjol a fost impartita intre americani si rusi si controlata in continuare. Alti adicti.

De aceea o numesc boala pentru ca toti invingatorii se comporta la fel. Hei domnilor doctori!: Medicamentele sunt pentru tratare/vindecare nu pentru profit. Unde va e constiinta, unde e juramantul depus? Valabil si pentru politicieni si justitie. Toate organizatiile de pace sunt inventate sa manipuleze. Iar bosorogii care ne conduc din umbra ori stiu ceva despre sfarsitul lumii…, vre-un asteroid sau alta apocalipsa, ori sunt gelosi ca nu mai pot iubi. Adica ii alegi la conducere ca sa te apere si reprezinte iar ei iti vând dreptul de cetatean si de a exista, adica te executa. Asta da terorism legal si nu doar local ci international.

Toata lumea a uitat ca ne-am nascut liberi si ca atare sa traim in societati libere si democratice. Se spune!  Atunci ma intreb ce se intampla cand justitia si politicenii guvernului ales de tine comit nedreptati si ilegalitati impotriva ta, impotriva pamantului pe care te-ai nascut? Iar daca te obliga sa votezi pentru ei atunci tu devii proprietar in acel guvern si ca atare ar trebui sa fii parte din imparteala profitului acelui guvern pentru ca-i sponzorizezi. Asa am vazut si caderea comunismului pentru ca ti se spunea: “Tara noastra, casa noastra” si ca normal va fi fost sa fie impartita intre noi populatia, ca eram proprietari nu? Dar a fost asa? Nu! Ci a fost impartita intre lupii dinafara tarii. Hotii care au orchestrat caderea sistemului communist din Europa. Profitul muncii ar fi trebuit sa fie impartit intre votanti.

Daca tot il iau iar lupii atunci la ce mai participam in aceasta lupta numita ‘Democratie’? De ce platim taxe daca nu ne aduc beneficii. E prea mare compania ca sa o lasam sa falimenteze si bagam banii nostri in ea ca sa o salvam si cand se pune pe picioare nu impart profitul cu noi, nici macar nu reintorc banii primiti sa-i salveze. Daca taxele cetateanului nu ajung in serviciul intregii societati atunci sa le plateasca doar chiaburii. Original fabricantul platea taxele muncitorului insa nu prea ajungea nici un ban la guvern, ca aveau contabili si avocati bine platiti. Atata timp cat guvernul este impotriva dorintei poporului nu exista libertate.

Crima organizata: Isi maresc salariile iar majoritatii i le taie. Ei sunt la putere doar ca sa mulga tara si s-o vanda strainilor/ celor care dau mai mult. Banul a fost inventat ca sa creeze un zid intre persoana si resursele naturale. Ei detin aurul si tu hartia. Cand o sa se trezeasca specia umana? Birocratia si frica au fost inventate ca sa fim speriati si tinuti in frau/in casa. Tehnologia merge mana in mana cu ciomagul de la aparitie incoace. Nu vom fi niciodata liberi daca suntem tinuti sub minciuna.

Ioan Pintea

Ziua Limbii Române.
Mihai Şora despre Melentie Şora(1889-1956), preot ortodox:
"Tatăl meu:român ortodox născut în anul 1889, în satul Feneriș din Bihor.
Într-o zi, învățătorul satului i-a spus bunicului meu, Teodor: „Măi, Toadii, pruncu’ ista dă-l la școală!“.
Iar bătrânul a ascultat sfatul învățătorului.
Tata a făcut liceul din Beiuș, singurul liceu în limba română din părțile acelea.
A studiat teologia, dreptul și istoria la Budapesta, la Arad și la Cluj.
A fost ales preot în satul Ianova din Banat, apoi la Izvin și, în cele din urmă, la Timișoara, unde a trăit până la sfârșitul vieții.
Într-un an, pe când Banatul nu era România, pe când scriitorii de limbă română erau hăituiți și persecutați, iar cărțile lor erau arse la ordin, Tata și-a îngropat toate cărțile în limba română: ca să le salveze. Pentru el și pentru alți români ca el, unirea cu țara a însemnat şI dezgroparea din adâncuri a limbii române, scoaterea ei la lumină.
Ori de câte ori vine vorba despre celebrarea limbii române, primul meu gând merge spre Tata și spre acei români care nu doar vorbeau această limbă în chip desăvârșit, nu doar o iubeau și o respectau ca pe o comoară, ci – cu toată ființa lor – umpleau acest cuvânt de conținut."

Dragulanescu Nicolae

Ce lucruri nu face niciodată un om inteligent

Alexandru Pleşea, cunoscut drept ”Antrenorul Minții”, este psihoterapeut şi hipnoterapeut şi trainer în programare neuro-lingvistică. El a studiat natura minții umane în SUA, Marea Britanie și România și de zece ani organizează cursuri și traininguri în România, pentru a-i face pe oameni să conștientizeze ce abilități au.
Specialiștii subliniază că inteligența este direct proporţională şi cu experienţa şi capacitatea unui individ de a se adapta din mers la realităţi ale vieţii. "Antrenorul Minţii" subliniază că un elev, care a înmagazinat în decursul anilor şcolari un set de cunoştinţe, dar pe care nu a avut ocazia sau chiar inspiraţia să le aplice în situaţii reale, nu va reuşi să realizeze lucruri măreţe în viaţă, ci va avea mereu mai multe întrebări decât răspunsuri. Iar dacă întrebările sunt puse, se ajunge la înțelegere. "Inteligenţa se câştigă prin experienţă, și este o variabilă care poate fi îmbunătăţită, nu este neapărat o trăsătură ereditară. În literatura de specialitate, ceea ce noi numim coeficient de inteligenţă sau - pe scurt, IQ - nu este nimic altceva decât raportarea vârstei mintale a unui individ la vârsta biologică, înmulţit cu 100. Vârsta mintală a unui copil, spre exemplu, nu poate ţine pasul cu vârsta biologică, dacă acel copil nu pune în aplicare cele învăţate", afirmă psihologul Alexandru Pleşea.

Iată ce lucruri nu ar face niciodată un om inteligent, potrivit specialistului:
1. Oamenii inteligenţi nu lasă greșelile trecutului să se interpună în prezent. "Oamenii Inteligenţi ştiu că succesul în viaţă nu este posibil fără greșeli și eșecuri. Cu toate acestea, Oamenii Inteligenți nu permit să fie afectaţi de greşelile din trecut, ei pur şi simplu iau aceste greşeli drept nişte lecţii de educație pentru a evolua", afirmă psihologul Pleşea.
2. Oamenii inteligenţi nu se concentrează pe părțile negative. ”Oamenii Inteligenți văd gândurile ca pe ceva palpabil. Dacă ai doar gânduri negative în minte, viața ta va fi la fel de negativă. Oamenii Inteligenți știu că viața este mult mai bună când înveți să-ți folosești abilitățile de a visa, de a crea, de a construi, de a te mira şi, desigur, de a iubi”, consideră specialistul.
3. Oamenii Inteligenţi nu fug de probleme. ”Că vrem, că nu vrem, inevitabil, toți am avut, avem și vom avea probleme. Sunt probleme legate de muncă, de bani, de familie, de sănătate etc. Oamenii Inteligenţi dau piept cu aceste probleme și caută cele mai bune metode de rezolvare. Când cad, se ridică și merg mai departe. Au curajul să-și înfrunte temerile și să vadă în fiecare problemă șansa de a se perfecționa. Fiecare problemă devine astfel o situație de autotransformare”, crede Alexandru Pleşea.
4. Oamenilor inteligenţi nu le pasă de părerile celor din jur. ”Oamenii Inteligenți nu lasă opiniile negative ale altor oameni să-i oprească din a trăi o viață fericită plină de succes și bucurie. Lumea este plină de oameni cinici, sceptici și hateri, dar oamenii isteți îi îndepartează. Aceştia se înconjoară cu oameni inteligenți, care le împărtășesc valorile și interesele. Pe bună dreptate, se spune că dacă ești cea mai inteligentă persoană dintr-o cameră, înseamnă că nu ești în camera potrivită”, spune psihologul.
5. Oamenii inteligenţi nu-și pierd timpul. ”Oamenii Inteligenți își dezvoltă obiceiuri productive, care îi ajută să lucreze mai repede și mai bine. Nu se lasă distrași de lucruri nesemnificative și de treburi inutile. Ei știu, de asemenea, că nu poți lucra tot timpul, creierul are nevoie de odihnă din când în când”, crede psihologul Alexandru Pleşea.
6. Oamenii inteligenţi nu așteaptă rezultate imediate. ”Oamenii Inteligenţi sunt convinşi că aceia, care știu să aștepte, au parte de lucruri bune. Majoritatea oamenilor vor să obțină tot ceea ce-și doresc, exact atunci când formulează aceste dorințe. Oamenii Inteligenţi ştiu că trebuie să muncească din greu pentru ceea ce-și doresc, iar rezultatele muncii lor vor fi vizibile după un timp, dar vor dăinui toată viaţa”, declară psihologul.
7. Oamenii inteligenţi nu se concentrează pe ceea ce nu pot controla. În fiecare zi ne lovim de lucruri pe care nu le putem controla: trafic, oameni needucați etc. Oamenii Inteligenţi sunt calmi în aceste situații pentru că știu că emoțiile negative le vor dăuna doar lor în aceste situații.
8. Oamenii inteligenţi nu-și pierd timpul cu persoanele care-i descurajează. Oamenii inteligenți au în jurul lor alți oameni inteligenți. Își găsesc timp pentru familie, pentru prieteni și cunoștințele cu care au aceleași viziuni și interese; realizează că n-ar fi benefic pentru ei să-și petreacă timpul cu persoanele negativiste.
9. Oamenii inteligenţi nu sunt aroganți. Nu-i vei auzi lăudându-se cu inteligența lor; şi asta pentru că sunt, de obicei, timizi când vine vorba despre asta și nu simt nevoia să strige în gura mare cât sunt ei de deștepți. Nu se laudă cu reușitele și premiile pe care le-au obținut.
10. Oamenii inteligenţi nu uită să mulțumească. "Arată recunoștință. Oamenii Inteligenţi stiu că lumea nu se învârte în jurul lor. Ei cred în puterea bunătății și știu că faptele bune li se vor întoarce într-o bună zi", este de părere psihologul.

De ce călugării tibetani sunt consideraţi cei mai înţelepţi din lume? Chiar dacă crezi sau nu în magia spiritualităţii lor, un lucru nu poate fi negat – ei cunosc fericirea.
Iată 25 de sfaturi esenţiale pentru armonia sufletească care vin din grandiosul Tibet:
1. Îţi place – spune.
2. Nu îţi place – spune.
3. Îţi este dor de cineva –sună.
4. Nu înţelegi – întreabă.
5. Vrei să te întâlneşti cu cineva – cheamă-l.
6. Vrei ceva – cere.
7. Niciodată nu te certa.
8. Vrei să fii înţeles – explică.
9. Eşti vinovat – admite, cere scuze.
10. Fiecare îşi are adevărul lui şi aceste adevăruri nu coincid.
11. Nu comunica cu oameni de proastă calitate.
12. Cel mai important în viaţă e iubirea – restul sunt detalii.
13. Problemele omului sunt doar în capul lui.
14. Caută plăcerea în tot ce te înconjoară.
15. Nu uita că ai doar o viaţă.
16. Reţine că nu îi datorezi nimănui nimic.
17. Reţine că nimeni nu îţi datorează nimic.
18. Nu regreta timpul şi banii cheltuiţi pentru cunoaşterea lumii.
19. În viaţă mereu să te bazezi doar pe tine.
20. Ai încredere în simţurile tale.
21. Fii răbdător cu oamenii.
22. Admiră natura.
23. Dacă ai dispoziţie proastă, aminteşte-ţi că atunci când vei muri nu o vei avea deloc.
24. Trăieşte azi pentru că ieri s-a dus, iar mâine poate să nu vină.
25. Nu uita că ziua de azi e cea mai bună zi.

‎

Magda Botez

De la JFK pana'n inima Manhattanului,am luat un autobuz.
Tocmai condusesem copilul premiant la aeroport.
Mi-am facut o socoteala simpla-
-fac o economie de 30 $
-observ calatorii
-ajung cam intr-o ora la hotel,ca sa ma pot schimba sai sa plec la
Metropolitan Opera.
Acum ,ce e drept,nu-i pacat,cum se spune in limba romana moderna,o
economie am facut,m-am ales cu o umbrela foarte scumpa,furata .
Autobuzul m-a lasat intr-o gara in partea de est a orasului,o ploaie
torentiala,rece ca gheata cadea din cerul gris.
Eu trebuia sa ajung la hotel in partea de vest a orasului.
Uda leoarca,cu pantofii (tenisi) plini de apa,facand un zgomot
disgratios la deplasare(fleosc fleosc..)m-am refugiat in autogara sa
caut o umbrela.
Victorioasa,am cumparat ultima umbrela cu coada,a magazinului.
Tremurand sub umbrela cea noua,am facut timp de o ora semne disperate
la taxiuri,care nu numai ca nu se opreau,dar ma si improscau cu apa
nemilos.
M-am hotarat infine,sa schimb tactica care era evident deficienta.
Am renuntat la Opera,era oricum prea tarziu,si-am tropait trist spre
luminile de pe Park Avenue,cautand un restaurant.
Dupa vre-o zece minute de mers,am trecut pe langa un club privat (Ca
Metropolitan Club sau Cosmos Club..)
Am intrat cat am putut de falnic,si dupa o scotocire indelunga mi-am
scos cartea de reciprocitate dintre cluburi.
Mi-am lasat umbrela -singura cu coada lunga-in dispozitivul pentru umbrele.
Am fost condusa la o masa modesta,intre closet si bucatarie,acolo unde
pui rudele nereprezentative...
Am supralicitat,ca la poker,comandand Branzino la gratar,vin bun,San
Pelegrino sticla mica.
Restaurantul s-a populat cu lume bine imbracata,cu un chic discret,eu
infulecam la colt ,scriam,uitasem complet ca sunt aproape dezbracata
iar pantofii mei fac un zgomot deagrabil.
Plecarea a fost en eclair,dupa ce am platit (spre bucuria chelnarului
vag nelinistit),am lasat un bacsis consistent,m-am repezit spre
intrare,mi-am infascat umbrela cu coada si m-am instalat in taxiul
care astepta in fata clubului.
In fata hotelului,s-a deschis o umbrela splendida ,tot cu coada fireste.
A doua zi,am incercat zadarnic sa innapoiez obiectul furat-clubul era inchis.
Pe repondeur,spre cinstea mea,am povestit scurt patania.
Intre timp,asteptand telefonul clubului,afara ploua,asa ca umbrela
este companionul meu reluctant.

Ion Țoanță‎

to

PIANUL DIN MIJLOCUL CÎMPIEI

(Leonard Oprea Magus)

” ... poveștile de adevărată iubire sunt Concertul pentru Pian în miljocul cîmpiei – compozitor și solist: Credința-în-Iubire...” (Theophil Magus)

Şi dacă se plimba pe strada scăldată în lumina rece a soarelui de început de primăvară
înghiţind o dată cu bucăţile de covrig sărat aerul proaspăt cu miros de zăpadă topită asta
nu însemna că Marghiran se trezise cu adevărat din visul său…te aștept, te iubesc Isadora…
…
… deşi el nu‑l numea aşa fiindcă atunci cînd s‑a întîlnit cu Isadora i‑a spus că se înapoiase cu greu de acolo din poezia care era totuşi ceva mai mult, ba nu, mult mai mult decît poezie dar se oprise speriat şi nedumerit ca şi cum n‑ar fi putut sau brusc şi‑ar fi dat seama că nu are voie
să‑i explice ce însemna acel loc, iar Isadora ridicase din umeri vrînd să pară nepăsătoare însă felul neobişnuit în care Marghiran îi vorbise o înciudă în sinea ei mai ales că el, cu trei zile în urmă, într‑o seară tîrzie…
…
… stelele ochi de peşte pe înaltul îngheţat, îi făgăduise solemn: Isadora, de azi înainte îţi voi spune toate gîndurile mele‑tainele mele, ale tale, întărise ea aducîndu‑şi aminte de cuvîntul taină rostit tărăgănat în ziua cînd el îi recitase, da, versurile o uimiseră fără să ştie de ce:
dincolo de nori zbori mereu /
dincolo de nori berzele mor /
dincolo de nori de taină te‑nconjori /
şi, privindu‑l pieziş îi dăduse întîlnire pe strada Ţintirimului la ora cinci, spunînd că după‑amiază era mai cald în zilele astea de martie, aşa că Marghiran continua să păşească acoperindu‑şi pantofii albaştri cu colb şi muşcînd din covrigul pe care sarea topită se întinsese — peliculă albă şi cleioasă, dar fără ca apropierea clipei întîlnirii cu Isadora — mai…
…
… mai erau vreo două minute şi ea trebuia să apară —
măslinie cu stele verzi‑gălbui în orbite şi păr de iederă ruginită cum scrisese odată în jurnalul
său ţinut pentru că aflase: toţi gînditorii şi visătorii trebuie să aibă un jurnal,
apariţia Isadorei
era necesară ca să se poată smulge din reverie aceea sau mai bine zis din atotputernica imagine
vie, deosebit de vie, a tărîmului pe care umblase şi întotdeauna cînd o aştepta pe Isadora
legile timpului şi ale metabolismului său se modificau provocîndu‑i o contracţie a abdomenului, o
crispare a stomacului ce‑i schimonosea obrazul imberb şi‑i întuneca ochii căprui, rotunzi ca ai
cîinelui cenuşiu — săgeată ţîşnită de sub roţile automobilului ambalat la maximum pe strada
Ţintirimului frînele scîrţîiră în urechi răsună…
…
… hei Joe! Tudarurandann Jimi Hendrix şi Marghiran se simţi ca mortul a cărui melodie îi umplu capul — un vas ce i se păru imens — furnicături, în trupul neformat încă, trase aer dilatîndu‑şi toracele firav, astfel că imaginîndu‑şi cam cum arată, se gîndi la filmul în care văzuse o bizară călăuză ce spunea:
…tot ce e plăpînd fraged în creştere cerînd milă înseamnă viaţă, iar duritatea împlinirea,
forţa şi dispreţul nu pot fi decît moartea,
dar nu reuşi să hotărască din care categorie face parte, spera totuşi ca, lipindu‑şi capul de umărul lui, uneori îi simţea zvîcnetul tîmplei…
…
… Isadora
să‑l ajute să se înţeleagă — numai iubirea te
revelează, mai zicea călăuza — şi presimţea că va încerca să‑i explice taina tărîmului vrînd de
fapt să se lămurească pe el însuşi: există sau nu visul‑realitate din care nu reuşea desprinderea
aşa cum nu izbutea să‑şi dezlipească privirile de la şirul de oameni ce se formase în faţa magazinului din capătul străzii — bănuia că se adusese ceva pentru care bătrînii şi copiii obişnuiau să se adune în dreptul prăvăliilor aproape în fiecare zi şi se întrebă dacă acel ceva va fi destul pentru toţi, dar în acelaşi timp îşi spuse că întrebarea ca şi răspunsul sînt, ar trebui să fie stupide acum la început de primăvară…
…
privirile răsfrînte înlăuntrul lui căutau adevărul care nu putea decît să‑i reamintească: eşti la anii cînd îţi e încă imposibil să hotărăşti cu adevărat asupra ta însuţi, nu ai decît un fel de intuiţie a propriei tale soarte, nimic mai mult —, nu putea să nu înlocuiască o astfel de realitate cu …
…
… Isadora ca fiind a lui zi de zi, în fiecare oră, minut, secundă, deşi era perfect conştient că asta nu înseamnă nimic în afară de un simptom al vîrstei şi‑al vremii acesteia însoţită totdeauna de o inexplicabilă astenie lui, nu ţel, e prea mult spus, mai bine, reala oază, a sa, numai a sa, crîmpeiul de linişte şi împăcare îl găsise acolo şi trebuia, n‑avea încotro, era obligat să i se destăinuiască …Isadorei altfel s‑ar fi dus acasă unde ar fi găsit‑o pe…
…
… femeia mică grasă şi astmatică mama lui plîngîndu‑se că nu ştie ce va găti în următoarele zile, pe taică‑său tot mic, dar morocănos care cu glas egal de cibernaut îl va sfătui pentru a miliarda oară să facă o facultate tehnică bineînţeles diploma aia e neapărat o brăţară de aur într‑o tehnocraţie patentată, l‑ar fi aşteptat, pe biroul din camera lui saturată de mobile, l‑ar fi aşteptat, pe biroul din camera cu teme teme tema un creier alcătuit din roţi dinţate…
…
… golem programat să gîndească teama şi imposibil de distrus: ar fi fost un act de sinucidere
colectivă — şi Marghiran se opri din mers, îşi sprijini spatele de castanul de lîngă el, ridurile
scoarţei îi înţepară pielea, pentru o clipă se gîndi că dacă s‑ar concentra puternic atît de tare încît
toate simţurile să i se unească adunîndu‑se pe un singur canal — tentacul invizibil lipit de pielea
copacului — ar auzi pulsul sevei, ar percepe zvîcnetul ei cînd izbeşte coaja crengilor cu vîrfurile
mugurilor şi îşi roti ochii măturînd în jur cu privirea creînd o colosală forţă centrifugă care
adună oamenii palizi, larve ale iernii, copacii, casele, le înfăşură în asfaltul prăfuit linţoliu uriaş
şi le proiectă într‑un spaţiu spart de unde vidul …
…
… le spuse imediat printr‑o nevăzută gură, astfel că în jurul lui, cît vedea cu ochii se întindea acum …
…
… o nesfîrşită cîmpie‑de‑apus‑de‑vară cu ierburi gălbuiroşiaticverzui, cenuşii pe alocuri, crescute inegal — sălbatice valuri, valuri descoperind din loc în loc pămîntul, carnea brună‑neagră uscată şi crăpată la suprafaţă plutind străvezii aripi de libelulă topite în aburii urcaţi din străfundurile cărnii‑ţărînă sau coborîţi din cerul siniliu şi…
…
… aflaţi la graniţa apropiată‑depărtată dintre boltă şi cîmpie acoperită de pistrui de sînge maci
liberi şi delicaţi şi visători care flutură petale în pustietatea atotcuprinzătoare de unde boarea,
boarea?! insaţiabilul albastru orbitor ca oglindă mată (?!) a galbenului verdelui roşiaticului cenuşiului înfiorător de cald îl simţea ars sufletul de ceasul gigantic fără limbi şi cifre purpuriu
timpul prezent şi trecut‑viitor dispărînd cyclic dar desfătînd şi amăgind ochiul interior cu aparenţa concretului, falsa imagine a începutului şi sfîrşitului, zorilor şi întunericului…
…
… Marghiran
făcu doi paşi înainte, plutind, bineînţeles, cînd, deodată, auzi şoaptele claviaturii, clipi nedumerit
şi se întrebă dacă nu cumva tăcerea prea profundă îi perturbase auzul, dar acordurile
cristaline persistau, răsunau tulburător şi începu să vadă din ce în ce mai clar în depărtare, în
mijlocul cîmpiei:
sunetele‑clape albnegre, negru şi alb alcătuind neînţelese desene, tuşe, umbre şi lumini pe pînza sufletului chinuit, însetat de pace adîncă, adîncă, dar cui îi putea mărturisi păcatul înălţării prin coborîrea pe cîmpia sa a dorului de ceva necunoscut? atunci cînd mama, tata, oamenii din faţa magazinului şi praful de pe asfaltul uscat, castanul cu scoarţa crăpată…?...
…
Isadora înainta grăbită, manualele şi temele pentru un examen urît, detestat, Isadora se apropia cu un zîmbet nătîng pe buze cu dragoste crede ea…
… gîndi Marghiran,
nimfa plutind păşea cu graţie prin tăcerea ce cînta pe claviatura
dezvăluită de rochia subţire desprinsă de pe
trupul tare şi măsliniu,
fecioara apărută în cîmpie
pianul cu clape‑coaste albe şi negre ridicîndu‑se
şi coborînd cînd una cînd alta sau mai multe
odată,
Isadora la doi paşi de el deschizîndu‑şi gura cu dinţi mărunţi lucind în amurg,
şi n‑am să‑i pot spune nimic, îşi zise Marghiran,
fiindcă
toate sînt din nou la locul lor,
imuabila şi nevisătoarea ordine,
s‑a întîmplat ceva? cînd?
şi totuşi tărîmul îmi aparţine, dar nu poate însemna nimic mai mult decît: ţi‑ar plăcea să găseşti un pian în mijlocul unei cîmpii,
sau cum se face că de data asta n‑ai întîrziat, Isadora mea?
„… norii zdrențuiți…
magnolia în muguri…
…cîrdul de cocori…”

(remake din „Radiografia Clipei” - ediția a III-a, Ed.Tracus Arte, 2016)

— with Leonard Oprea.

Daniel Vorona

 · 

*"O, dacă durerea mea s-ar cântări şi nenorocirea mea ar fi pusă la cântar!
*Şi fiindcă este mai grea decât nisipul mărilor, de aceea cuvintele mele sunt bâlbâite!
*Pentru că săgeţile Celui Atotputernic stau înfipte în mine şi duhul meu bea veninul lor, de aceea spaimele lui Dumnezeu vin cete-cete împotriva mea.
* Zbiară măgarul sălbatic când e lângă păşunea verde?
Mugeşte boul când stă lângă nutreţ?
* Poţi să mănânci ce n-are sare fără sare? Are vreun gust albuşul oului?
* Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea.
*Cine îmi va dărui îndeplinirea rugăciunii mele şi va face ca Dumnezeu să-mi dea ce aştept,
* Şi să primească să mă sfărâme şi să-şi întindă mâna şi să mă nimicească!” (Iov 6; 2-9)

Adelina Fleva

*

coseşte Doamne iarba de pe mine

azi ca şi ieri ocnaş mă simt încarcerat în viaţă
mai am de ispăşit pedeapsa încă
şi car în transparenta mea făptură
o suferinţă dulce ca un izvor zidit în stâncă

şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne
i-ajung pe undeva la subsuoară
mi-s pletele murdare de păcate
un schit sunt de sudalme şi ocară

şi-aş vrea să mor o candelă curată
să-mi lumineze ultima suflare
Tu iartă-mă de viaţă pentru mine
doar viermii mai au trainică valoare

(aşteaptă viermii trufandale Doamne
probabil le amiroase a pucioasă
dar viaţa mea ruină încă vie
palpită jalnic pe sub haina roasă)

coseşte Doamne iarba de pe mine
mi-am luat sicriu şi l-am plătit în rate
nu m-a costat prea mult am dat pe acesta
lunar (prin respirarea mea concavă)
întâiul adevăr şi întâia-mi libertate

 *

salcâmul nostru mamă înflorește

în pădurea de aramă
dorm țiganii căldărari
îmbrăcați așa-ntr-o doară
în culori de zile mari

(Doamne stinge lumânarea
în pădurea de aramă
nici cruce nefugărită
puritate fără scamă
nici țigan neadormit
nici inel nelogodit
dăruit nedăruit
unei lame de cuțit)

aiurit de rana cruntă
ce-i sclipește pe genunchi
Dumnezeul de aramă
se-nfrățeste cu un junghi

mamă toată ziua am plâns

*

luna scoate apă cu găleata din fântână numele tău l-am scris
pe-al meu picior cu un cuțit
ești nebună
îmi șoptești tu ești nebună (din vina cui iubita mea te-ai țăcănit)

nemângâiată-i pielea mea nemângâiată departe-s ale tale
mâini
n-am să-ți mai simt poate niciodată gura alunecând pe sâni

luna cu găleata între raze mă privește c-un surâs (uimit ești)
nebună
ești (clar ești nebună) tu din vina cui iubita mea te-ai țăcănit

 *

mă caută a dracilor poliție
am din infern evadat într-o joi
mi-era un dor năprasnic de lumină
de flăcări îmi doream să mă despoi

la nasturi m-am deschis fără regrete
de flăcări rochia mi-a alunecat
înot fără de rochie spre lumină
din flăcări trupul mi s-a înălțat

mă caută a dracilor poliție

 

 *

la noapte taie-mi capul cu satârul
și toarnă-ți din merlotul meu într-un pahar
carafa gâtului va umple cupa
va saliva la mine un gropar

e cucuveaua dornică să cânte
de proaspăt leș este avidă iar
ia-ți dragul meu satârul și la noapte
de vin mă stoarce (bei merlot cam rar )

la noapte taie-mi capul cu satârul

 

*

atât de albastru

prima ta muşcătură mi-a ucis pudoarea
m-am întins ca o lebădă pe canapeaua din sufragerie
visând că mă aflu printre nuferi
şi ţin între aripi întreg universul

cu ochii sprijinind tavanul
mi-am cusut palmele sfâşiate de prejudecăţi
ca să nu le mai vad să nu le mai aud strigătul
în timp ce-ţi întindeam cheia de la intrarea în ape

şi de pe buze ţi-am cules urzici
cu care mi-am biciuit inima până la sânge
şi apoi până la rădăcinile copacului
care-mi surâdea prin fereastră ca printr-o Biblie întredeschisă

pentru că mă ustură mângâierile tale am atâta nevoie să plouă
că invoc norul din glastră să-şi reverse nemărginirea
pe care n-o mai ştiu de acum două mii de ani de când
te-am cunoscut atât de albastru şi atât de sălbatic în mine

*

azi am făcut cu dracu un tango
pasional și de căldură plin
orchestra iadului a intonat tangoul
iar scaraoschi s-a cinstit cu vin

ți-am sărutat ale tălpilor urme
și buzele mi-am lins cu poftă mare
mai fă te rog un tango cu iubita
încă nu-i dragă ora de culcare

azi am făcut cu dracu un tango

 *

sorbi-te-ar mișcătoarele nisipuri
de dușcă azi nisipul să te dea
între măsele de nisip să scheauni
crăpi fleva lua-te-ar dracu să te ia

vedea-te-aș goală pușcă pe grătare
cu de fetească stropi pe abdomen
pe-al dracului grătar te odihnește
deschisă-ți fie poarta spre infern

sorbi-te-ar mișcătoarele nisipuri

 *

regina mab umplea paharul
poetului emil brumaru
când cârciumarul citea ziarul

acum pe-alei de cimitir
ciorchini de îngeri brumării
recită versuri din poetul
cu-arome dulci afuzalii

când viermii vor valsa ca-n transă
pe poeziile-i zglobii
regina mab va umple cupa
sicriul va trona în vii

regina mab umplea paharul

 

Corina Dașoveanu

ca o pasăre...
ca și când cineva s-a fost crescut din vânt
și i s-a spus -
mă, aere, ființă, ce ești,
ți-am dat să plutești,
pentru că nu mai e loc pe pământ
de picioare.

tu nu știi,
dar păsările se îndrăgostesc
doar în aer.
am înțeles
că zborurile care se văd lung,
se iubesc
invizibil de tare.

prin cer,
privirea unei aripi este o linie tandră,
ondulând
la atingerea altei linii tandre.
ai văzut vreodată
cum e iubit un fum
în înfășurarea
altui fum?
exact așa se întâmplă și cu păsările.

acum știi
ce e de fapt o mână de vânt,
fii pasăre,
pentru că mi se pare
că și pe mine cineva m-a trimis
spre zburare.

Traian Vasilcău

 · 

Într-o biserică semipustie
E-un preot, în Christos îngenuncheat.
El nici mașină n-are, nici Palat,
Nici de la șefii statului simbrie.

Bea cîte-un strop de-agheazmă uneori
Și-un bob de pîine ia din plinul zilei.
Cei care-l știu îi spun: Păstorul Milei!,
Păstorul cel cu ochi mîntuitori!

Pe nimeni judecînd, cîntă frumos,
Pe nimeni condamnînd la ani de chinuri,
El nu-i ca preoții luați de vinuri,
Politica unind-o cu Christos!

Iertarea pentru dînsul e Iisus!
Rusismele din limba românească
N-au trecere în gura lui cerească
Și-nvățători cu-atîtea haruri nu-s.

E-atît de blînd, și simplu, și smerit,
Că nici pentr-o jertfire nu vrea plată,
Precum Apostolii de altădată,
În Dar dînd tot ce-n Dar el a primit!

(Unul dintre toți)

 *

La ușa Ta, Stăpîne, tremur eu,
Iar Tu, cu un sărut, plin de putere,
Îmi dai Iertarea ca pe-o mîngîiere
Numai să n-am de azi alt Dumnezeu!

(Cîntecul humei)La ușa Ta, Stăpîne, am venit.
Cuvinte n-am, pe buze-mi crește iască.
Las lacrimile mele să-Ți vorbească.
Primește-le la Tine, Domn smerit!

La ușa Ta, Stăpîne, stau tăcut.
Dragoste n-am, Lumina mă orbește.
Măcar o lacrimă, de vrei, primește,
Să-Ți spună din eden cum am căzut!

Nădejde n-am. Aripile sunt scrum.
Pe inimă am scris:"Această humă,
Plină de viermii urii și de brumă,
În adîncimi de iad du-o acum".

La ușa Ta, Stăpîne, tremur eu,
Iar Tu, cu un sărut, plin de putere,
Îmi dai Iertarea ca pe-o mîngîiere
Numai să n-am de azi alt Dumnezeu!

(Cîntecul humei)

Illudere Nora Illu

Rainer Maria Rilke

Cel ce citeşte

Citeam de mult. Din după-masa ceea
cînd ploaia la ferestre fremăta.
Vîntul de-afară nu-l mai cunoşteam
în cartea grea.
Priveam în carte cum te uiţi în oameni,
în oamenii întunecaţi de gînduri,
alături timpul se zgîia la rînduri.
Brusc paginile-au răsărit senine
şi-n locul bîiguielilor firave
sta scris pe toate seară, seară...
nu m-am uitat pe geam şi totuşi curg
cuvintele şi şiruri lungi se frîng
din rîndurile lor împrăştiate...
Acuma ştiu că peste încărcate
grădini, sclipind, sînt bolţile departe;
soarele ar fi trebuit să mai coboare.
Şi-acum se lasă noaptea peste zare;
risipa se adună-n pîlcuri rare,
pe drumuri lungi trec oamenii în noapte
şi de departe ca şi cum ar creşte
nimicul întîmplat se desluşeşte.
Şi dac-acum ridic din carte ochii,
nimic nu mi-e străin şi totul mare.
aici trăiesc ce se petrece afară
şi peste tot nimic n-are hotare;
dar mă-mpletesc şi mai adînc în linii
cînd ochii mei pe lucruri se coboară,
pe simplitatea gravă a mulţimii;
atunci încet pămîntul se revarsă.
Şi bolta-ntreagă-ncearcă s-o cuprindă:
întîia stea e cea din urmă casă.

 Octavian Soviany

Cum alergam voioşi prin abaţie
/Sopteşte Xavier de Montsalvat/
Zărirăm printre flori de colilie
Zăcând un cavaler întraripat

Iar bonele ţinându-ne de mână
Sub plutele bătrâne de pe grui
Priveau de sub tichiile de lână
Săgeata ce ieşea din pieptul lui

În timp ce sanitari cu bisturie
Ce miroseau a spirt şi-a doftorii
Privind la ştirbitura sângerie
Dădeau neputincioşi din ţăcălii

Şi înverzeau în iarbă mingi de aur
Dar iată că trecând cu pasul rar
Prin florile mâhnite de ţintaur
Fetiţa tristă-a unui grădinar

Ce ascundea în pletele ei creţe
Un ciob de diamant strălucitor
A înţepat bolnavul cu blândeţe
În degetul cel mic de la picior

În vreme ce bursucii şi aricii
Trecând pitiş-pitiş prin iarba nouă
Strângeau cu voie-bună în calicii
Un sânge gros amestecat cu rouă

Şi-a fost atunci ospăţ la abaţie
Iar pajii cu glăsciorul tremurat
Lansară-n aer zmeie de hârtie
Mai spune Xavier de Montsalvat

 

Simina Paun‎

to

Am sau nu am

Am răsăritul în spate,
De mult e apus!
Am viața în toamnă, jăratec,
Mă caută pe văi şi eu nu-s.
În pragul ninsorii aprinse,
Am gânduri în doi.
Te chem, pe prundişuri,
Pe maluri ascunse,
Te chem, să leg clipa de noi.

Şi vinul din ulcioare, pelin,
Se amestecă cu verde-albastru, sublim.
Mă cheamă, mă-ndeamnă să am..
Şi eu îi răspund: sunt toamnă jăratec!
Verde sublim şi albastru,
Nu pot sa mai am.

Am sau nu am?
Mă-ntreb şi te întreb,
Într-un mod al nostru, tăcut.
Am dreptul la viață?
Ai dreptul să ştii,
Că ai dreptul să ai,
Ce nu ai avut?!

Am diminețile-ascunse în nopți
Ce nu le-am trăit.
Şi nopțile de-acuma ni-s ninse.
N-am parte de tine,
Şi nici n-am avut.

Am sau nu am...
Nici nu mai ştiu dacă mai sunt...
Şi calea, bezmetic înspre tine
O caut în ploaia târzie,
Ce-am fost şi ce-ți sunt.

Cuprinsă de patima vieții apuse,
Sunt prinsă în jocul copilului trist.
Pe drumul de cruci cu lumânări neaprinse,
Am, sau nu am curajul, să spun cine sunt!

Am sau nu am?
Atât aş vrea să-mi răspunzi!
Am timp, din şampania
Desfăcută în grabă,
Din vinul albastru,
Am timp,
Ultima picătură,
Să o sorb....
Îl mai am...l-am avut?!

Viorel Birtu Piraianu

 · 

La picioarele sufletului
scriu rânduri în piatră
din ochi curg stele
trec ore deșarte
tăcută și rece'i așteptarea
foșnesc valuri pe buze
geme piatra aruncată în deșert
mă doare trecutul din sângele meu
întreb cerul, pământul
dar cine sunt eu
felinare atârnă pe ziduri
sub tălpi ard amintiri
mă cațăr pe boltă
luceferi să aprind în freamătul nopții
sunt lavă, sunt vulcan solitar
fămă-mă Doamne un fluviu să spăl păcatele lumii
deschide-mi aripi să zbor
peste țărmuri de mare, în apusuri de soare
iau lacrima lumii în palmă
o așez pe aripi de petale
să aduc în zori mireasmă de suflet peste oraș adormit
respiră ramura uscată în prund
străbat orizontul la lăută cântând
împletind pe coline covoare de stele
pe umeri port anii de ploaie iar glasul mi-e tainic cuvânt
din frunze căzute șoapta se înalță
toarce iarba născută în privire
sunt vers, sunt suflet, chemare
mă așez la picioarele crucii
să spăl cu lacrimi cămașa
mă ridic din genuni spre lumina trăirii
răsărind în zori printre flori

Cristi Neacsu

Tes yeux, ma blanche mémoire (Ochii tăi, memoria mea albă)

i) tes yeux (ochii tăi)

tes yeux..
ils sont resté gravés dans ma mémoire,
mais tu est là, très lontaine, ce soir,
septembre, et je me sens vieux...

tu est là, quand je suis ici pas de mon rêve,
tu est là, sans espoir, moi, ici, pas de mon trêve,
et je suis seulement ici, très seul, moi-même,
en attendant la pluie avec un million de dilemme,
pas de secondes,
pas de tes yeux aussi profondes,
pas de tes yeux comme une infinité,
pas de tes yeux m'éclairant pour l'èternitè,
pas de tes yeux..

voilà, quelle aveugle èternitè pas de tes yeux..

mais je t'aime perdu, je t'aime autant que l'infini
parce que mon rouge délire c'est fini
quand j'adore cette soir sans espoir
sur ma blanche mémoire,
quand tu est là et je suis ici, moi-même,
adoucissant cette anathème
avec de tes yeux comme mes yeux sans trêve,
quand je me lève dans le petite rêve
avec ton amour partout de mon esprit, comme la sève...

ii) memoria mea albă (ma blanche mémoire)

iată, cum ne-a îndepărtat de noi, septembrie, iubito,
cât de banal, ce banal, tu acolo, eu aici (nu-i așa?),
ce patetic, memoria-mi albindu-te-n norii septembrici
mă simte mai bătrân c-o vară fără serenadele fierbinți
înflorite odată cu teiul sub care ascundeam șoaptele;
ce de septembrie, ce septembrie ne zace sub ferigile
unde le rostogoleam, dezlănțuite, șoaptele..
și te resimt în absență, te-aș amprenta cromozomial
dar între noi există un septembrie-alb, aici și acolo.

și n-am decât să te gândesc septembrie, curând,
și te vorbesc într-o oglindă diformă, topită candriu,
și te ascult mental-septembrie cum taci în memorii,
și nu mai am frunzele verzi de astă primavară
să ți le răstălmăcesc alandala-n pletele desfrânate,
și adun fracturile aburului iubind vedeniile tropicale
când fără septembrie sorbeam cafeaua zorilor ne-nopți,
și mă doare zațul ruginilor ca frunza castanului de colea,
mă doare alături, îl simt astfel (cum altfel?), septembric.

dar (nu-i așa?) tu ești acolo, atât de departe, bio-solară,
iar eu am rămas aici să adap visul-septembrie curând,
cel gata să-mi descânte somnul metastazelor hibernale;
tu ești acolo, rumenind fotografia nuanțelor hawaiene
ca o prințesă a nopților fără întunecimi între stele,
ca un șlagăr fără de sfârșit, ca o tornadă de iulie,
și cât de banal, aproape ilar, patetic (nu-i așa?),
eu aici, eu și septembrie spoind cortina actului final
cu ruginile memoriei albe, văduva-mi fără tine în raze.

îmi dau seama că între trecut și viitor există septembrie
și-mi așez mai comod flanelul pe genunchii flaușați,
nici nu mai știu cine e flanelul și cine-mi sunt genunchii,
atât de memorie albă are septembrie în mine, din tine ;
îmi dau seama că eternitatea ne este septembrie
și te-aș mai iubi solar până vor învălmăși toate frunzele
liberându-și nervuri volatile în strigătul egretei, la apus,
așadar, haide, alunecă-te-n văduva-mi, alba memorie,
așază-te pe genunchii mei flaușați, ca astă-vară, fierbinte.

iii) tes yeux, ma blanche mémoire

ochii tăi solari ar putea să-mi sfâșie memoria albă..

știu că e doar un vers,
dar îți voi dărui un septembrie-sărut în univers
dacă ochii-n salbe înnoadă gravitația memoriei albe;
știi că e doar un vers,
știi că infinitatea nu prevede septembrie-revers
(șușotește rugina)... pero, amigo.. ¿qué pasa contigo?

tes yeux..
ils sont resté gravés dans ma mémoire,
mais tu est là, très lontaine, ce soir,
septembre, et je me sens vieux...

ruginește septembrie
și mă simt mai bătrân c-o vară fierbinte,
în ochii tăi infiniți, în memoria mea albă,
fără serenade sub ferigi, fără ferigi...

iubito, până la anul, tu acolo, eu aici, nu-i așa…?

ruginindu-și încărunțirea
memoria mea albă n-ar putea să te piardă, niciodată,
și nici ochilor tăi infiniți, iubirea.

corvin-cristian neacșu/
Tes yeux, ma blanche mémoire
(Ochii tăi, memoria mea albă)/
bucurești, 30-31 august/1 septembrie 2019

Marilena Tiugan

în stilul său

viţa de vie visează culorile
în stilul său îmbată lumea
cu poveşti zile la rând
ca pe zei altădată
vinul fierbând
în boabele
din ciorchinii agăţaţi de cer
ce mai ştie lumea
despre fiecare bob
după ce
se prăbușește sub teasc
de ce-ar mai şti
dacă nu crede că în poezie
viţa de vie ştie pe de rost
visul săditorului
de când era copil
şi-a dorit să păzească
în stilul său
toamna şi păsările

Alexia Ema

nu ți-am adus niciodată flori
deși îți plăceau atât de mult trandafirii
e ca și cum ți-aș înapoia toate buchetele pe care mi le-ai oferit
am lăsat pământul liber și din tine au răsărit cei mai frumoși ciulini
sunt mai aproape de adevărul nostru

(poate nu știai
dar de o vreme port ochelari și plânsul
îmi întunecă mai mult privirea)

am adus ca de obicei o bere și un pachet de țigări
nu trebuie să mă uit la ceas ca să știu
cât timp voi muri până mă întorc acasă
am aceleași întrebări și tot aceleași răspunsuri îmi dau
zâmbetul îmbătrânit în colțul gurii rămas ca o cicatrice arogantă
chiar de atunci
când nu știam că și tăcerea
e doar o floare ce răsare din
pământ