POEȚI JAINI - Versiuni de George Anca

POEȚI  JAINI

Versiuni de George Anca

NAVKAR  MANTRA - NIITTHAAR PERUMAI - Hitendra Mehta - Pandita Sanchez - Sanket Jain - Satish Verma - Itsogole o Solomon - Yesha Shah - Atour Tamrazov - T Wignesan - B. J. “A” 2 ( Bill . ) -  Deepak Jain - Sayeed Abubakar - George Anca

Ion Aurel Pop – Nicolae Grigore Mărășanu – Doina Boriceanu – Mihaela Borzea – Șerban Foarță – Marius Tucă – Jorj Maria – Octavian Soviany – Vișan Dragoș – Traian Vasilcău – Corina Dașoveanu – Adrian Bucurescu – Felix Sima – Gheorghe Bogorodea – Constantin Zărnescu – Vasian Mircescu – Nicolae State-Burluși – Cătălin Dragu Popian – Ioan Dură

NAVKAR MANTRA

Namo Arihantanam: mă închin lui Arihanta,
Namo Siddhanam: mă închin lui Siddha,
Namo Ayariyanam: mă  închin lui Acharya,
Namo Uvajjhayanam: mă închin lui Upadhyaya,
Namo Loe Savva-sahunam: mă plec lui Sadhu și Sadhvi.
Eso Panch Namokaro: Aceste cinci plecăciuni
Savva-pavappanasano: distrug toate păcatele
Manglananch Savvesim: printre toate ce sunt de bun augur,
Padhamam Havei Mangalam: acest Navkar Mantra este cea mai importantă.

NIITTHAAR PERUMAI
Rolul fundamental al ascetului, Canto 3 al  Thirukkural-K27 și 28.

Traduceri: T. Wignesan, G.U. Pope, W.H. Drew & J. Lazarus 

K27: kunamenung kunreeri ninraar veguli
         kanameeyung kaatthal larithu.
Mânia se îndură greu chiar și o clipă. 
Dintre cei într-adevăr coline s-au însolzat în siguranță.
Furia celor ce-au  urcat muntele de bunătate, deși

continuă pentru un moment,  nu poate rezista.  

K28: ainthavitthaa naarra lakalvisumbu laarkoomaa
         ninthiranee saalung kari
Puterea lor a distrus cele  cinci, va spune cu ușurință
Indra, domnul celor care trăiesc în împărățiile cerești.

 
Indra însuși, regele locuitorilor cerului spațios, este
dovada suficientă a forței celui care a supus celor cinci simțuri.
 
Însăși existența lui Indra, regele zeilor care guvernează nesfârșitele
sfere cerești, mărturisesc puterile ascetului.

Hitendra Mehta

 STRĂLUCITOAREA  INDIE

India, patria mea bună ca orice mamă
La paritate cu bunul suprem al lumii 

Zero și zecimalele invenție a Indiei
Sau știința calculului critic

Bogata cultură antică a civilizației Harappane
Alexandru, Babur tot  nu a putut rezista invaziei

Fondatoare a diferite religii,
Hinduism, budhhism, jainism, sikhism

Himalaya, adăpost al Sfinților, Mantra spirituală
Sfinte Râuri Ganga, Yamuna, Bhramaputra

Multiculturalitate, bucătărie, limbi - locale, străine
Musulmani, creștini, zoroastrieni, teren secular

Secole a purtat mogulii, sclavia britanică
Acum, cea mai mare democrație de succes

Mari - Gandhi, Vivekananda, Mahavir, Buddha
Textele sacre - Vedele, Puranele, Epica - Ramayana, Mahabharta, Gita

Taj Mahal, Khajurao, Ajanta, Ellora - mausoleu, temple, peșteri
Minuni ale  Indiei în lume, situri ale  patrimoniului mondial UNESCO

Desfășurată pentru pace energie nucleară
A doua cea mai mare armată a lumii, dar nu a invadat niciodată

Membru fondator al ONU, Mișcarea Non-alinierii 
India standing  în orice eveniment din lume

India, forță lider în regiunea Asia de Sud
Forța globală ține seamă de ea în orice forum internațional

Fiecare al treilea indian din forța de muncă intelectuală din lume
Medicină sau Software, India are cea mai bună resursă umană

A doua economie cu cea mai rapidă dezvoltare din lume
India, viitoarea Super Putere, nimeni n-o poate opri

MORI  CUM  AI  TRĂI  TOTDEAUNA 

Viaţa este frumoasă
Fericirea este stare de spirit
Ținta spirituală înalță sufletul
Și Alexandru a plecat cu mâna goală

Fericirea este stare de spirit
Și împărații au înfruntat  mânia posomorârii
Și Alexandru a plecat cu mâna goală
Până la urmă totul este cenușă

Și împărații au înfruntat  mânia posomorârii
Mahavira a renunțat la Regat în căutarea păcii
Până la urmă totul este cenușă
Trăiește murind cu har 
 
Mahavira a renunțat la Regat în căutarea păcii
Țintirea timpului ațâță foamea
Trăiește murind cu har
Mori cum ai trăi totdeauna 

Țintirea timpului ațâță foamea
Ținta spirituală înalță sufletul
Mori cum ai trăi totdeauna 
Viaţa este frumoasă

 Pandita Sanchez

JAINA  DHARMA
 
Jaina Dharma, calea mea divină spre mântuirea Moksha 
pentru a ajunge eliberarea din urmă a sufletului meu; 
prin efortul de sine, non-violență, non-absolutism, non-posesivitate,
renunțare, retrospecție, introspecție, seninătate și liniște.

Mă plec în venerație celor eliberați deja,
călătorind pe căile prescrise de divinul Jina.
Sufletul meu tânjește adânc să treacă barierele înrobitoare
ale  atașamentelor lumești și ale dorințelor materiale.

Căutând libertatea din robia îndelungată a Karmei,
Îmi doresc scăparea din ciclul reîncarnării și să obțin Nirvana;
să mă transform în starea netrupească a iluminării atingând perfecțiune,
cunoaștere infinită, fericire, putere și percepție.

Sanket Jain

FAMILIA  MEA  DULCE

Familia mea rece,  Pari sau Emily.
Tatăl este capul familiei
Mama este coada. Ca similii
Lucrează unul pentru altul matinalii
Ținând toate lucrurile în talii. 
Copiii și bunicii ca hamalii 
Sunt boghiile acestui tren Charlie.
Toți oaspeții sunt pasageri naturii
Vin și se duc fără de furii.
Ce oameni buni ori urii 
De-i afli-n lemn pădurii.
Fiice, fiii ce limpezi bucurii, 
Mitesh, Kunal și Siddu vorbind nerăbdurii, 
Pallu, Paisa, Deepu și Apu și mai marii,
Toți verișorii mei cu Mital și Vaikhari
Punam, Amit și Shau vorbesc adevăruri.
Familia-mi călătorește-n nesfârșire 
Bătrânii cheia-nvârt cu liniștire.
Și eu sunt membrul  unei astfel de familii
Ce-ar invita să se alăture lui Sam sau Lily;
Vedeți familia mea rece, Pari sau Emily.

Satish Verma

SANTHARA

Când fagurele  începu să picure,
el încetă să mănânce și  sui o dună de nisip
în ultima călătorie. Sicrierii erau gata
pentru un tâmp futurism cedând unei  înfrângeri deliberate.

Foamea era imperiul lui turbulent, odihnindu-se
cu mâinile pe umerii timpului în balans
pentru purificarea lăcomiei și a dorințelor spurcate.
Singurul ajutor mecanic a fost stiloul lui.

La jumătatea secolului  geckoșii scăpară
de cozi atunci când o maimuță a fost găsită în stomacul
unui croc. Înseși desenele risipiră în batjoură
iarna ferestrelor hexagonale. Păsări gri

au început să se topească pe ierburile arse.
Leii călcau pe nuduri de  gemeni identici. 
Un sarut umed de moarte a asigurat frumosul
sfârșit. Trandafiri galbeni au deschis trupul frigid.

Itsogole o Solomon

BĂRBATUL STRĂIN 4 

Mă voi păzi nu împotriva regulilor, ci a conștiinței mele
Și nicicând n-oi exulta în stima oamenilor
Căci toți suntem frați și surori și prieteni,
Vlăstari noroiului a cărei țâță-mbrățișăm. 
Îmi trăiesc viața ca un vânt trecător
Ușor navigând prin toate problemele vieții
Generat și meșterit de mâinile oamenilor;
Văd toate lucrurile și le cântăresc valorile.
Acestea, ca un curent curgând pe albii de stâncă
Niciodată  oprindu-se ori lăsându-se  absorbit 
Așa că apa și stânca nu se pot uni
Astfel mi-e viața cu materialele pământului. 
Mie-mi rămâne să aflu cunoștință...
Când cerurile plâng, plantele înfloresc,
Când cerul este în cel mai strălucit moment
Plantele pământului se scufundă în mizerie?
Cu toate acestea, ele completează o viață cultivabilă.
Mă voi adapta la intrigă și voi străbate calea mea.
Sunt prea plin de ea ... viață, viață, viață ...!
Zgomot stătut îi umple măruntaiele, 
Și sparge vântul în atmosferă!
Sunt dezgustat și mă voi rătăci
Oriunde voi avea balsamul tăcerii.
Tăcerea este răspunsul universal la
Sâcâitoarele enigme ale lumii.
Destul am avut zarvă și vuiet, acum
Căut înțelepciunea în liniștea naturii.
Într-un milion de hohote și hărmălaie ale vieții
Nu găsesc o lecție pe care s-o pun la inimă
Dar într-un singur cuvânt din tăcere
Am dobândit un milion de lecții!
Eu voi trăi în prudența tăcerii și
Îmi liniștesc  numele, mândria, ambițiile.
Iată, tăcerea lui Dumnezeu și tăcerea
Din natură mă stânjenesc 
Să-mi văd vana umanitate și poftele
Dar astfel voi căuta siguranță și mângâiere!
Mult a fost zgomotul despre dragoste și
Pace încă de găsit. Îmi voi respinge bunurile
Și voi cauta pacea în alcovul inimii mele!

Ce este mai mult în viață, să mănânci, să respiri,
Să fii onorat sau să strângi  bunuri?
Sunt obosit de proza existenței.
Este o minte de la rău la bine,
Este un spirit de la Jainism la Islam,
Este o singură  carne de la sărăcie la bogăție,
Numai vădirea din aură spune.
Ascultă, atât lacrimile, cât și râsul
îmi întregesc sănătatea.
Cel din celulă este închis de lege
La fel și cel de pe strada largă este
Constrâns de obicei și de constituție.
Cel ce știindu-se cândva că nu era în existență 
Și strigă să iasă din pântece
La ce să plângă iar ducându-se în uitare?

Yesha Shah

ÎNCHINARE

Stau înaintea Lui
         mâini apropiate, ochii închiși
cu  inima plină de speranțe
         un "Navkar" pe buzele mele

Biet muritor – eu, rugându-mă
         cerându-i, implorându-i binecuvântarea
Un pic din darul harului său.
         O viață,  cât de mică în măsura
Una  plină de căldura iubirii adevărate,
         vitalitatea sănătății și virtutea pietății.
Pentru mine, ai mei și toată Creația Sa din jur. 

Stau înaintea Lui
         capul acoperit pentru închinare
Îl mirui cu santal șofraniu
         lăsând ochi recunoscători 
cântându-i  laude, fiecare minusculă
         particulă a ființei mele
o simt Fericită a se fi născut și îngrijită 
         în Providența Lui Divină.
Mulțumire Domnului că mi-a dăruit
         tot ce am putut dori
și mult mai mult.

Îngenunchez înaintea Lui
         atingându-i picioarele cu capul 
cerșind iertare,  păcătos pocăindu-se 
         din inimă împlinind penitența /ispășirea
Iartă-mi Doamne grelele și 
         și ușuraticele greșeli și multele păcate

făcute știind-neștiind.

Stând aici, plecându-mi capul lui Dumnezeu
         un ultim motiv sacru
libertate de ciclul
         naștere-moarte-renaștere!

Atour Tamrazov

MARE-MARE SĂRBĂTOARE!

Jaine este sora mea,
Jaine este o purcea,
Mult mai bună decât capitalismul -
W. Ptiu și Jainism, da!
Mai bine decât naturalismul și pornografiismul!
Noi insistăm - nicio mafie
Și naționalism în toate pădurile noastre,
Nu rasism, da socialism!

Și ideea tuturor oamenilor liberi
Și a animalelor, vă rog,
Nu veni la albine fără miere,
Ele  muncesc din greu unanim,
Făcând bani
Pentru mine, pentru tine, pentru oameni,
Ai dreptete,
Ramâi aici:
Mergi!
Fie mereu fericiți
Frații și surorile noastre:
Spunem
Că tot binele este pentru copii
Și cărți - lumea este feerică
Și mereu Poezie - zilnic,
Și pentru totdeauna Poezie - azi!
Spune-o din nou:
Mergem pe aceeași cale, 
Este marea-marea noastră sărbătoare! 

T Wignesan

AKBAR, MARELE 1542 – 1605 

Poate un bărbat  – numai el – să impună un dumnezeu semenilor săi
Chiar dacă este numai el însuși
Și ei sunt supușii lui

M .. este  Akbar!

Privește muezinul din minaretul lui Qoutoub-Minar
în sus sau în jos
până la împăratul analfabet savant 
al cărui cosmos nou ordonat
la fel ca sângele lui Tamerlane și a lui Genghis Khan
a mixat zei
a inventat metoda Gysin-Burroughs tăiată și îndoită
o himeră cornucopiană

      siit-sunnit-kharidjit
         hindus / buddhist-jain
            confucian-taoist / zoroastrian
                ortodox-creștin / iudaic
                    saivit-vaisnavit
                        mahayanist-theravadit
                            shintoist-zen-chan
                                agnostic-ateu


La inceput nu exista nici un VERB pentru el
La sfarsit
                   din
"brahmana" Himalaya la "asurya" Deccan
                   din
Ghazna și Kabul până la gura risipită petrecută în Gange
 a înflorit  Allah-Upanișad

O limbă comună
  O religie necomună 
     O societate fără clase
        O artă mutual hrănitoare
           O căutare științifică

și muzica dulce a disputei prietenoase
în  cea mai mare  colecție de carte și artă din lume  atunci

cu bună știință
și-a luat soție o prințesă hindusă
și-a ales primul consilier din rândul elitei brahmine

pe când auzea de departe nimfe agile scăldându-se în lapte parfumat
victorios, i-au obosit membrele războinicului îndărăt de la expedițiile punitive
         prin Panipat Delhi Agra Punjab Gwalior Ajmer
Gujarat Bengal Sind Orissa Baluchistan Ahmadnagar Kashmir 

pentru a circumscrie subcontinentul
un Ceasar la curtea din Fatehpur-Sikri

Akbar este ___!

VILLANELLE:   Dilema nonviolentului - 19

Nu mânca viața tai-o întâi lăsând sângele să curgă

Pasărea aripată peștele înotând craul târâș în cele patru 
Îndrăznește a privi în jos dilema  uită-te la copacii crescând singuri 

Trebuie să reziști  a-ți salva viața de la lovitura fără noroc
Vezi-ți soția și copiii cerșind viața în toate patru 

Nu mânca viața tai-o întâi lăsând sângele să curgă
 
Rochia verde pământul nostru donuri pampe plămâni strălucind 
Laptele supt de sugari curge din umbrele hrănite cu iarbă
Îndrăznește a privi în jos dilema  uită-te la copacii crescând singuri

 
Chiar și copacii prelingându-și seva se fac a nu ști 
Uitând căderea sub chinurile insectelor 

Nu mânca viața tai-o întâi lăsând sângele să curgă

Tot ce freamătă ori e liniștit  trebuie să îndure durerea
Corpurile astrale se mișcă într-una în prima cursă
Îndrăznește a privi în jos dilema  uită-te la copacii crescând singuri 

Niciun Jain călcând pe acarieni nu trebuie să regrete 
Ziua în care s-a născut pe acest pământ plin de necazuri
Nu mânca viața tai-o întâi lăsând sângele să curgă
Îndrăznește a privi în jos dilema  uită-te la copacii crescând singuri

B. J. “A” 2 ( Bill . )

ÎNCEPUTURI - SFÂRȘITURI

Din Începuturi Sfârșituri cele mai întunecate zone ale timpului și spațiului
au venit minerale topite, gaze, roci, comete
- viața care traversează eoni, în animație suspendată
în milioane de ani lumină, miliarde de mile dezoltate
creând nevăzut univers  după univers,
creând nevăzut sistem solar după sistem solar.

Galaxiile trecute, găurile negre, quasarele, supernovele,
planete cu orbita Lunii / Lunilor.
Timp și spațiu se extind, în lung, se plimbă
asteroizi, meteori, comete și praf de stele.
Praf de stele, care călătoresc în timp și spațiu
urmează o undă subconștientă, una grosolană

care le-a luat - particule de viață -
în această mică planetă albastră și  tot ceea ce locuiește.
O luptă pentru viață, în căldura luptelor cu zeii,
a fost câștigată, zeii ne-au șutat în locul perfect 
ca praf de stele, ouă, prăbușindu-și
cochiliile lor s-au sfărâmat, s-au topit, intrând

pe aceste mici planete albastre, cândva atmosferă cenușie.
La intrarea în contact cu furiile Mamei Naturi,
își găsiră drumul în natura mamă, oală de tocană,
în care au crescut, divizați și cuceriți, 
după milioane și milioane de ani de evoluție,
dezastre, mutații, manipulări genetice
that brought out of the darkness a metamorphous

care au scos din întuneric un metamorf
și miezul lor esențial, gălbenușul separat.
Separat în milioane de microorganisme, atomi,
milioane de celule diverse, care, în corporație, au devenit totul,
tot ce am crezut că am știut despre viața de pe această planetă.
Până când  într-o zi frumoasă, zeii au reușit în sfârșit

și din supa primordială – de pui gumbo -
noi animăm celulele urcate, iar celulele inanimate
zac în piatră și altele  fără viață - în opinia noastră - trăiesc
precum noi  am evoluat brațele, picioarele, mâinile, picioarele - magnetismul animal.
În zile - la fiecare treizeci și șase de sute de ani -
zeii erau la cel mai apropiat punct de sclavii pe care i-au creat.

Ei sosiră să stoarcă  genele noastre până când 
homo Neanderthal nu a mai a condus, nici Cro-Magnon,
zeii au luat-o în cele din urmă drept și homo sapiens rulează!
La urma urmei, am fost creați în asemănarea zeilor
și nu mai stăpânesc ei, acum dumnezeu rulează.
Zeii i-au trimis pe fiii lor să cerceteze progresul

din ceea ce au aruncat pe această stâncă odată stearpă
- mica noastră planetă albastră  - observați și obțineți, creați
schimbare în această creatură în poziție verticală care s-a târât din mări,
- și s-au împerecheat cu fiicele omului creat -
care, după multe alterări, mutații naturale și manipulări

genetice  - au evoluat dintr-o singură celulă într-o creatură exotică

în oceane, acestui mamifer superb, în ​​poziție verticală pe uscat
care au devenit strămoșii omului - de la Austaustralopithecus,
Africanus, Homo-Rudolfensis, Homo Erectus, Neanderthal
și în cele din urmă noi - Homo Sapiens - Sapiens, copiii zeilor,
dumnezei care au decis soarta noastră (sclavi pentru toată eternitatea)
departe de  înțelepciune și, în asemănarea lor, război unul împotriva celuilalt,

cucerește, ucide națiuni, îneacă legiuni în marea roșie, orașe nucleare
- Sodoma și Gomora - au șters  Pământul cu un tsunami
sau a făcut puțin spre a preveni, cu excepția de a da omului arca,
un laborator plutitor cu flacoane de material genetic, D N A.
Cred că mă rătăcesc, fiind câteodată redundant,
dar spectacolul trebuie să continue pentru a vedea călătoria omului.

Această înțelepciune distrusă  creează genetic omul în asemănarea noastră,
imaginea noastră, vom da evoluția omului, un început,
vom inserta, în D N A -ul său, esența din piscina genetică,
la centrul nostru de știință (grădina EDEN), apoi Adam și EVE,
prototipurile pentru noi om / femeie moderne - asemănarea cu noi dumnezei.
Intră  fiii zeilor, care au găsit o asemenea frumusețe în fiica omului,

creatiile parintilor lor ceresti, si au inceput sa ouă - somn -
cu ei dând naștere la legende, - unele povești de groază -, creaturi,
mituri, povestiri despre bine și rău care au devenit moștenirea omului.
Noi, omenirea, nu suntem mai buni decât zeii, fiii zeilor
care ne-a scos din magnetismul nostru animal și întru conștiință.
Suntem ca ei - zeii, fiii zeilor - ca biblia

și toate religiile următoare - Adidam, Ásatrú, Atenism, Ayyavazhi,
Religia aztecă, credința Bahá'í, Bön, budismul, cheondoismul, creștinismul,
Confucianism, Discordianism, Druidism, Druze, Religie egipteană veche
Religia etruscă, Grecia antică, hermetismul. Hinduismul, Islamul,
Jainismul, Judaismul etc., etc. - precum și sanscrita, spuneți-ne că suntem.
Ne luptăm între noi pentru control, pentru putere, pentru prestigiu,

pentru tot ceea ce credem că este dumnezeul nostru dat  când ne-am asediat
la terenuri, drepturile minerale etc., etc., aruncând deșeuri
Mamei Pământ și omului, tot ceea ce ține această planetă în viață,
în lăcomia noastră, dorința noastră de a domina, în graba noastră
pentru a realiza  ce ?, ceea ce în final nu ne va ajuta să supraviețuim.
Ce vom învăța? Ce vom căpăta?

În analiza finală, va dura această planetă încă un milion de ani?
Ori în curând se va pierde, lăsând pe ea și pe noi într-un tsunami de lacrimi
care este pe cale să înece istoria, omenirea și toate,
după cum, în spațiu, Mama Pământ, copiii ei vor cădea.
Apoi, vom vedea, vom auzi cu adevărat chemarea zeilor,
ne vor salva ?, duceți-ne  într-o altă sală.

Deepak Jain

VIAȚA  COPILULUI  DISPĂRUT 

Viața lipsă
Oh! Copile, prietene,
Trezește-te!
Așeză-te pe podea  cu o mulțime de lucruri de făcut,
Nici  școală, nici  carte!
Viitorul om fără priviri.

Nimănui nu-i pasă!!

Cineva spune "garibo ko

hatoa "" garibo ko hatoa "

Spun "mișcă, mișcă! Pregatește-te,

Timpul trecut  pentru școală "

Pentru o bucată de pâine zilnică,

O faptă pentru viața mea.

Lucrul din zori până în amurg.
Vânzarea ziarului pe drum,
Coacere de samosas pentru următoarea călătorie
Dar nimănui nu-i pasă ...

Copiii au nevoie de tine,

Trezeste-te, trezeste-te,

Trebuie să mergi la școală,

Opriți-i să lucreze,

Ajutați-i să se joace și să învețe ....

Sayeed Abubakar

EGALITAR
(Traducere a poemului bengal "Samyabadi" de Kazi Nazrul Islam) 

Cânt cântecul egalității,
în care toate obstacolele și distanța sunt dizolvate,
în care hindușii, budiștii, musulmanii
și creștinii s-au unit.
Cânt cântecul egalității!

Cine esti? Un persan? Un Jain? Un evreu?
Un Santhal, un Bhil, un Garo?
Un confucian? Un urmaș al lui Charbak? Continuă. Spune mai mult.
O, prietene, oricine ai fi,
indiferent de cărțile și scripturile pe care le porți
în stomac, pe spate, pe umăr și în creier,
Coranul, Puranele, Vedele, Biblia, Tripitaka -
Zend-Avestha, Granth Sahib -
citiți cât dorești.
Dar de ce-ți  risipești munca?
De ce arunci sulițele în creierul tău?
De ce te hrănești într-un magazin când flori proaspete
înfloresc la marginea drumului tău?
 
Înțelepciunea tuturor scripturilor și a veacurilor se află în tine.
O, prietene, deschide-ți inima, vei găsi toate scripturile de acolo.
Înlăuntrul tău se află toate religiile, toți profeții de toate erele
și inima ta este templul lumii zeilor tuturor.
De ce cauți pe Dumnezeu în scheletul cărților moarte?
El zâmbește în ascunderea secretă a inimii voastre nemuritoare!
O, prietene, nu am spus o minciună -
Este locul în care toate coroanele se rostogolesc și se aruncă.
Această inimă este Nilachal, Kashi, Mathura, Brindaban;
Este Bodh-Gaya, Ierusalim, Medina și Kaaba.
Este moscheea, este templul, este biserica;
Stând aici, Iisus și Moise au găsit identitatea adevărului.

În acest câmp de luptă, tânărul fluierar a cântat Bhagavad Gita;
În această pășune, profeții oieri  au devenit prieteni ai lui Dumnezeu.
Șezând  în peștera de meditație a acestei inimi, Shakyamuni și-a abandonat regatul  

auzind chemarea marilor suferințe ale oamenilor.
În această peșteră, prințul din Arabia obișnuia să audă chemarea divină;
așezat aici, a cântat cântarea de egalitate a Coranului.
O, frate, ceea ce am auzit nu este o minciună -
nu există niciun templu, nicio Kaaba mai mare decât această inimă.

George Anca

RIME  LA  JAIN

jain blajin senin arin tanin

pacin alin benin afin ațin azin

bain cain chin iin jain jiin join juin

main miin mirin nein niin noin nuin

nunin onin uzin ojin pinin rain

rein roin ruin rajin sain siin soin

suin sfiin shiin tuin truin udin

ugin ujin unin utin vain zein ziin

Words that rhyme with jain and also have One Syllable

aine, ayn, bain, baine, bane, bayne, blain, blaine, blane, blayne, brain, cain, caine, cane, cayne, chain, cheyne, crain, craine, crane, crayne, dain, dane, dayne, deign, drain, draine, drane, duan, duane, dwayne, fain, fane, fayne, feign, fein, frain, fraine, frane, frayn, frayne, frein, freyne, gain, grain, grein, hahne, hain, hane, hayn, hayne, heyn, heyne, jain, jane, jayne, kain, kaine, kane, kayne, krain, krane, krein, lain, laine, lane, layne, ln, main, maine, mane, mayne, meyn, paign, pain, paine, pane, payne, plain, plane, quain, rain, raine, rayne, reign, rein, reine, sain, saine, sane, shain, shaine, shane, shayne, slain, slaine, slane, spain, splain, splaine, sprain, stain, strain, swain, swaine, swayne, thain, thaine, thane, thayne, train, trane, twain, vain, vane, vein, veyne, vrain, wain, wane, wayne, zane 

Ioan Aurel Pop:

Despre unii termeni referitori la Unire

Cu ocazia centenarului Marii Uniri s-a vorbit și s-a scris mult – așa cum era și firesc – despre toate unirile noastre din trecut, mai ales că unirea actuală a românilor (în sens de coeziune îndreptată spre scopuri nobile) este ca și inexistentă. În legătură cu Mihai Viteazul s-a vehiculat și ideea, care nu este chiar nouă, că atunci nu s-ar fi petrecut o unire reală, pentru că domnul român ar fi fost un fel de condotier, năimit de unii și de alții. Au scris mulți istorici, cu argumente solide, împotriva acestei interpretări, de aceea nu mai revin. Prin urmare, din perspectivă românească, termenii prezentării în manuale și cărți a acestui act de la 1599-1601 nu trebuie să fie întâmplători și nici inexacți. De exemplu, este impropriu a se spune, din perspectiva românilor, „cucerirea” Transilvaniei de către Mihai Viteazul. Cuvântul cucerire se aplică, de regulă, atunci când se produc cotropiri, când un pământ, luat abuziv de la altul, nu are nicio legătură cu noul proprietar, socotit uzurpator. Or, în cazul acțiunii lui Mihai Viteazul, este vorba despre o țară care era majoritar românească din punct de vedere etnic și confesional și care fusese nucleul (sau unul dintre nucleele) etnogenezei românești. Transilvania nu era, sub aspect politic, românească, fiindcă nu era condusă de români, dar tocmai aceasta era nedreptatea pe care a vrut s-o îndrepte Mihai Viteazul, împreună cu românii răsculați, „mânați de încrederea că au un principe din națiunea lor” (după cum scrie un izvor maghiar de epocă). Cuvântul cucerire nu este, însă, adecvat, nici din perspectiva „Republicii Creștine” europene, în numele căreia a luptat Mihai Viteazul, înțeles prin tratate cu împăratul habsburgic (al Imperiului Romano-German) să îndepărteze de la putere un principe care făcea în Ardeal politica Porții Otomane. Luând puterea în Transilvania, în conivență cu liderii Creștinătății europene, principele român a alăturat Transilvania taberei antiotomane.

În cazul integrării Moldovei, din mai 1600, în blocul politic alcătuit de Mihai Viteazul lucrurile stau la fel. Nici termenul de alipire nu este tocmai potrivit pentru astfel de acte. Cuvântul alipire este unul popular, nu unul de specialitate, nefăcând parte din vocabularul istoric. În plus, uneori, termenul „alipire” are și sens peiorativ. Astfel, cel mai potrivit termen pentru acțiunile întreprinse de Mihai Viteazul la nord și la est de Carpați este acela de „unire”, inclusiv din perspectiva istorică a „duratei lungi”, care a făcut din principele Țării Românești un erou național și în sensul în care actul s-a repetat în intervalul 1859-1918. Mihai Viteazul nu avea de unde să știe că a prefigurat România modernă și nici că avea să devină erou național, însă noi știm asta și este legitim să marcăm întreprinderea sa în funcție de valorile noastre.

Nici pentru ceea ce s-a petrecut la 1859, terminologia românească în materie nu este clară pentru unii. Mulți vorbesc despre „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai grav, despre „alipirea Moldovei la Țara Românească”. Formularea este complet greșită, deoarece la 1859 s-au unit două state egale și nu s-a subordonat unul altuia. De altfel, numele oficial al noului stat era, la 1859, acela de „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, ceea ce arată că Moldova era și ea în prim plan. După încheierea scurtei existențe a Principatelor Unite, avem un stat numit România, cu un prinț din Moldova și cu o capitală din Țara Românească. Nici a spune „unirea Moldovei și Munteniei” nu este exact, fiindcă rămâne pe dinafară Oltenia, ca și cum aceasta s-ar fi situat în afara actului de la 1859. De altminteri, noțiunile de Țara Românească și de Muntenia nu sunt sinonime, deoarece Țara Românească medievală a cuprins Muntenia, Oltenia, nordul gurilor Dunării și, până la o vreme, Dobrogea sau părți din aceasta. De aceea, este corect să spunem „unirea Moldovei și Țării Românești” sau „unirea Țării Românești și Moldovei”.

Scrisesem cândva – mai în glumă, mai în serios – că, dacă ne-am lua după suprafață și populație, la 1918 România s-a unit cu provinciile istorice și nu invers. Cu alte cuvinte, teritoriul și oamenii veniți prin deciziile istorice de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia în Vechiul Regat reprezentau mai mult decât avea România înainte de unire. Această constatare nu ne îndreptățește, însă, să răsturnăm realitatea și să spunem, de exemplu, că „la 1918 s-a unit România cu Transilvania”. În 1918, nu este vorba despre egalitatea de la 1859, fiindcă nu s-au unit țări cu același statut, ci anumite provincii din state destrămate au decis să facă parte din statul independent numit România. Astfel, ca să parafrazăm o zicere celebră, la 1859, nu a mers muntele la Mahomed, ci a venit Mahomed la munte. Toate provinciile în cauză – Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul – au venit, ca fiicele sau fiii, „în sânul maicii lor, România”, cum s-a scris și s-a crezut atunci. În consecință, nici astăzi nu se cuvine să gândim sau să scriem altminteri. Mi-a fost dat adesea să văd și să ascult, în anii din urmă – chiar de la vocile cele mai autorizate ale statului român – formularea „unirea României cu Basarabia”. Să visăm, să dorim, să milităm pentru „unirea României cu Basarabia”! Dacă Basarabia ar fi nucleul întregii românități și dacă centrul viitorului stat unit ar fi la răsărit de Prut, atunci, evident, România s-ar putea uni cu Basarabia. Altminteri expresia nu are niciun sens și derutează. De aceea, se cade să spunem „unirea Basarabiei cu România”, „unirea Bucovinei cu România” sau „unirea Transilvaniei cu România”.

Natural, aici s-ar putea ridica cel puțin două feluri de obiecții. Prima s-ar putea referi la lipsa de importanță a exprimării, fiindcă oamenii înțeleg oricum despre ce este vorba. În consecință, ideea este că nu trebuie să fim atât de tipicari, pentru că oamenii au capacitatea de a pătrunde până la esență. Nu este deloc așa! Publicul are nevoie de preciziune, de claritate și de puritate în exprimare. Limba română nu este pentru nimeni dintre cei care o vorbesc facultativă în privința formei ei. A doua obiecție, ar putea să fie de fond și anume s-ar referi la „naționalismul” conținut în unele dintre aceste precizări ale mele. Exemplu: dacă Mihai Viteazul a atacat cu oaste o țară/ provincie și a câștigat lupta, atunci înseamnă că a cucerit-o sau dacă „batalioanele române au trecut Carpații”, în vara anului 1916, înseamnă că ele au fost trupe cuceritoare ale Transilvaniei. Felul acesta de gândire este nu doar incorect, sub masca de a fi „politic corect”, dar este și fariseic și restrictiv, iar unii îl doresc aplicat numai la români și de către români.

Istoria nu este matematică, ci viață trecută și reconstituită (atât cât se poate). De aceea, rareori un eveniment sau un proces istoric este prezentat identic sau cu aceiași termeni în două istoriografii.

Vă rog să aveți curiozitatea și să luați două manuale sau cărți de istorie despre epoca lui Napoleon, una scrisă în Franța și cealaltă în Marea Britanie. Veți constata ușor că termeni ca „agresiune”, „uzurpare”, „monstrul corsican” etc. lipsesc din varianta franceză, pe când în cea de dincolo de Canalul Mânecii abundă. De altminteri – altă curiozitate lingvistică, mai exact toponimică – englezii nu zic în ruptul capului „La Mer de la Manche” sau Marea Mânecii (ca francezii), ci „English Channel” sau „Canalul Englezesc”. Ați auzit vreun francez să spună, în drum spre Anglia, a trecut prin „Canalul Englezesc”? Niciodată! La fel cu prima revoluție americană, numită și Războiul de Independență a Statelor Unite (1775-1883): tonurile de prezentare, ca și termenii folosiți nu se află deloc – după circa 250 de ani de la eveniment – la unison în Anglia și în SUA. Pentru americani revolta lor a fost legitimă și a fost, în fapt, revoluție, iar pentru englezi încă referirile cele mai numeroase au în centru o simplă revoltă a coloniilor contra metropolei, una nelegitimă și care a trebuit, prin urmare, pedepsită. Fiecare continuă, în multe privințe, cu punctul său de vedere și nu are de gând să renunțe la el de dragul uniformizării istoriei. În același spirit, nici noi, românii, nu ar trebui să ne mirăm prea tare că unii vorbesc despre „cucerirea Transilvaniei” de către Mihai Viteazul sau despre „smulgerea Basarabiei” din mâinile Rusiei – chipurile! – „mama sa ocrotitoare”. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică viața de odinioară a oamenilor. Și atunci, în trecut, oamenii și grupurile de oameni au avut păreri și interpretări diferite. Nu există în istorie un singur adevăr universal valabil, ci adevăruri. De asemenea – cum toată lumea știe – între popoare, națiuni și state – a existat mereu o competiție, iar această competiție continuă și astăzi. Pentru români, unirea lor politică a fost legitimă și ea nu poate fi pusă la îndoială, minimalizată sau tratată ambiguu, nici măcar la capitolul exprimare.

Magicianul din povestirile magice

 De Nicolae Grigore Mărăşanu

Se spune despre Fănuş Neagu că ar fi prin excelenţă povestitor, apoi romancier: că şi când scrie   romane rămâne tot un excelent povestitor. Dealtfel, nici lui Fănuş nu-i displăcea o astfel de încadrare literară.

Cartea Fănuş Neagu – Povestiri magice, autor Viorel Coman, apărută la Editura Istros a Muzeului Carol I, Brăila, 2011, 325 pagini, cu o copertă de un mov magic, cu sclipiri morganatice - cheamând spre adâncimile unei lecturi iniţiatice - încă provoacă interes constant în rândul criticii, al cititorilor avizaţi. Carte de cercetare şi analiză literară, nescrisă până la el despre opera unui magician cum este Fănuş Neagu.

Din început, Viorel Coman îşi motivează demersul critic, astfel:  “Cinci sunt motivele prin care ne-am justificat privirea constant încordată asupra evoluţiei operei lui Fănuş Neagu: mai întâi ne-a interesat -  palatul lingvistic foarte rafinat, cum scrie Nicolae Balotă; apoi metamorfoza spectaculoasă a temelor şi motivelor literare, ceea ce face ca opera să fie, în ciuda unor prejudecăţi, una dintre cele mai dinamice structuri ale prozei româneşti contemporane; diversă în formele de exprimare, opera se remarcă printr-o mare coerenţă interioară, structură simfonică amplă; deasemenea, este evidentă, chiar dacă nu este demonstrată, consubstanţialitatea operei, existenţa                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                       unui butuc din care pleacă, se dezvoltă în diferite etape de creaţie, modalităţi noi de exprimare literară; privită în amploarea ei, opera lui Fănuş Neagu se remarcă printr-o constantă creativitate, care a pulsat egal în toate etapele de creaţie.”

Idei-forţă ce stau la temelia unei lucrări capabilă să-l aşeze pe Viorel Coman în plutonul exegeţilor serioşi ai operei fănuşiene care pe măsură ce  trece timpul se arată tot mai plină de taine; şi în pandant devine tot mai tentantă participarea la scoaterea din ascunsul său a unui adevăr încă nedescifrat.

Admitem opinia autorului conform căreia ar exista o criză a receptării operei lui Fănuş Neagu: gustul cititorului glisând către jurnal, confesiune, epistolar, literatura exilului, experienţe-limită. Credem însă că o astfel de criză, dacă există, nu e aplicabilă numai lui Fănuş Neagu, ci în general. În cazul lui Fănuş aş mai adăuga un motiv al crizei receptării: renumitul cult al prieteniei, farmecul, magia de rapsod a autorului, el însuşi operă fascinantă în locvacitatea sa, au estompat cumva interesul pentru scriitura sa. Şi astăzi, la unele simpozioane se alunecă uşor în anecdotică, întâmplări cu scriitorul, şi mai puţin se discută asupra operei. Oare autorul şi-a mistuit propria opera? Viorel Coman crede că şi atunci când s-au făcut unele analize, ele nu au depăşit fragmentarismul; şi nu există o viziune de ansamblu. Şi atunci, “învăpăiat de o mare iubire pentru literatura celui ce a întemeiat regatul imaginar al Brăilei, Viorel Coman s-a decis să îi dedice o amplă exegeză” (Eugen Negrici, în postafaţa). Viorel Coman este hărăzit de destin într-un fel să se ocupe de opera fănuşiană. Născut şi trăit în acelaşi spaţiu magic, Bărăganul Brăilei, cunoaşte rădăcinile autorului; locul naşterii, al copilăriei, al formării lui; eroii, semnele, mitosemnele, magia şi miturile din marea câmpie; vibraţiile cosmice; ceasul la care se arată cocorul alb şi anghila. În plus, este stăpânit de o mare şi statornică iubire pentru Marele Blond. Numai un astfel de iniţiat putea să întocmească o exegeză de rigoarea, adâncimea şi fascinaţia acestei lucrări.    

Cartea se clădeşte pe o scară magică între doi poli:  un pol cu cinci capitole: Rădăcini şi sâmburi, Fănuş Neagu par lui-meme, Timpul Bărăganului şi Structura povestirilor, în care se vorbeşte despre germenii fiinţiali şi destinali ai celui ce avea să se aşeze între marii povestitori ai neamului. Tot aici, criticul tratează despre raportarea scriitorului la generaţia sa; la alţi mari scriitori ai epocii, în filiaţie exemplară cu Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Vasile Voiculescu şi Ştefan Bănulescu. Într-o carte ulterioară, Provincia Magna,  Viorel Coman vorbea de spaţiul mirific al Bărăganului: despre tainica, plina de vrajă carte de sub ierburi, cum inspirat şi semnificativ numea tărâmul generos al câmpiei magice. Afirmaţia este motivată exemplar: “Literar vorbind, scrie Viorel Coman, în literatura română este timpul Bărăganului, al Bălţii şi al Dunării. Placenta literaturii române, cum o numea inspirat Eugen Lovinescu, se mută din nordul moldav, unde rodise vreme de jumătate de veac, între destinul eminescian şi harul sadovenian, în Sud-Estul germinativ: Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Vasile Voiculescu fiind treimea cea de o fiinţă a prozei câmpiei”. Se pare că se împlineşte o premoniţie a lui Lucian Blaga din 1940, când afirma: “Ceasul de fericită plenitudine a spiritului european, dacă va mai bate undeva va bate cu toată certitudinea aici, în Sud-Estul nostru, care până mai ieri era situat în spatele lui Dumnezeu.”    

În cel de al doilea pol al scării lui magice, Viorel Coman îşi asumă o sarcină pe cât de inedită, pe atât de grea, şi despre ea voim a ne rosti cu precădere. El crede că opera lui Fănuş Neagu  rămâne, orice s-ar zice, “o operă dificilă, cu uşile abia întredeschise sau, pe măsură ce ele se deschid în faţa călătorului hermeneut, fie greu, parcă ar fi blindate, fie uşor, la o simplă apropriere, manevrate de senzori enigmatici, altele, în urmă  se închid, adesea cu zgomot, având voluptatea captivităţii, cultivând vraja operelor care au resursele de fascinare pentru a te face captiv, ca într-un spaţiu magic”. Este blindajul pe care Viorel Coman vrea să-l străpungă în opera marelui povestitor. Asumarea critică cere curaj, iniţiere şi poartă cu gândul la mitul peşterii lui Platon, mai încoace la eroul Harap Alb, din basmul cu acealaşi nume; şi mai încoace, la nuvela La ţigănci, a lui Mircea Eliade. Toate aceste opere au un  blindaj, un adevăr ascuns, iar ca să fie scos din ascundere, e nevoie de critic. Acest adevăr tăinuit, de substrat, la Fănuş Neagu se află în povestirile magice. De aceea, în cartea în discuţie, intitulată chiar Fănuş Neagu – Povestiri magice, criticul selectează din cele 90 de povestiri câte a scris Fănuş Neagu, acele povestiri, cam 40 la număr, cu nuclee magice. Să treacă de blindaj, să ne arate nouă, cititorilor obişnuiţi, secretul de dincolo de suprafaţa textelor, unele doar aparent banale, criticul apelează la o construcţie tot magică. Între cei doi poli, scara magică are douăsprezece trepte, fuştee, capitole, număr iniţiatic, pe care Viorel Coman îşi clădeşte, spuneam, propriul său edificiu critic. Dintre aceste trepte, vom numi doar Criza magicului, Mrejele magicului, Dincolo de magic, Revelaţia magicului şi Voluptatea magicului, la care se adaugă două portrete: Prima vedere şi Leul în iarnă.

Codul după care Viorel Coman îşi construieşte edificiul critic este cel al mitului peşterii lui Platon, în interpretare haideggeriană. Criticul avertizează că ne aflăm în faţa a două texte suprapuse: unul de suprafaţă, aparent banal, altul de adâncime, neobservabil şi nedetectabil la prima vedere. Iar noi, la suprafaţa textului  vedem doar o palidă reflectare a ceea ce se află în stratul din adânc; umbra ce se proiectează la focul creaţiei pe fundalul peşterii. În acest prim strat al povestirilor magice noi nu vedem adevărul operei, vedem doar umbrele adevărului (umbrele obiectelor proiectate pe fundalul peşterii). Este adevărul umbrei sau adevărul speologic (Heidegger). În această etapă suntem într-un fel legaţi cu lanţuri, neiniţiaţi în receptarea plenară a operei, nu vedem ceea ce se ascunde în stratul din adânc, unde curenţii dau altă direcţie cursului povestirilor. E nevoie, deci, de  tâlmaci, de călăuză, de cel ce ne poartă de mână, să coboare cu noi în al doilea strat al povestirilor magice; să ne arate că aici ne apropiem de adevăratul mesaj al povestitorului. Doar astfel vom ajunge cu adevărat, conform tot lui Haidegger, la adevărul heliocentric; să privim mesajul operei în adevărata lumină a soarelui. La acest adevăr ajunge Giron, din Cocorul alb, după ce primeşte iniţierea lui Tudor Matei. Momentul în care se arată pasărea magică este momentul de revelaţie pentru cititorul neiniţiat. Şi este momentul de vârf al cărţii lui Viorel Coman. Până  aici, criticul ne-a tot pregătit cu celelalte capitole; Criza magicului, Omul în istorie, Mrejele magicului, dar mai ales Despre fericirea nepermisă, criticul ne previne pe ce tărâmuri ne aflăm în călătoria noastră spre adevărul operei; ne ajută să suim treptele scării lui magice; fusceele smeritului Ioan Scăraru. Structura povestirilor, şi mai ales aşezarea capitolului Despre fericirea nepermisă, în care magicul e la vârsta copilăriei, înaintea Revelării magicului, capitol de vârf al cărţii - dovedeşte simţul, experienţa bogat-îndelungă a criticului la catedră, şi dau bine în economia cărţii, deoarece lipsa de iniţiere a cititorului înclină oarecum spre cea a copilăriei. Toată, demonstraţia cărţii până în acest punct este un urcuş spre culmea revelării magicului din Cocorul alb; lecţie de iniţiere a cititorului pentru a putea primi marea lumină a Rugului aprins, când adevărul iese din ascuns şi ni se relevă desăvârşirea.

De la această culme, pledoaria criticului din capitolele: Dincolo de magic, Voluptatea magicului, De nu s-ar povesti n-ar fi, magicul se mai linişteşte, fără să scadă valoric; se-ndreaptă spre parabolă, semn, mitosemn şi mit. Ca în Doi saci de poştă, altă capodoperă a scriitorului Fănuş Neagu.

Ne-am ocupat într-o poetică personală de câteva categorii estetice ca semn, mitosemn, logosemn, logomagie şi efect logomagic. Viorel Coman chiar aminteşte despre o poetică a povestirilor magice, la Fănuş Neagu. Povestiri magice în care abundă de semne, mitosemne, logomagie şi mit: semne ce ni se arată şi prevestesc  ceva ce urmează să se întâmple: în bine sau în rău. Semnele magice din Pierdut în Balcania: pepenele cu sute de ghimpi de lemn din bostana de la Ibrianu; lupul care intră în pământ într-o margine a satului şi iese în cealaltă margine; câinele cu coarne, din Cocorul alb sunt semne magice. Dar povestirea Doi saci  de poştă poate fi luată ca etalon în demonstraţie. Există aici patru personaje: trei bărbaţi şi o femeie, Maud: ciudată, malefică, fermecătoare. “Sunt o fată venită la coasă”, zice ea despre sine. La ce fel de coasă vom afla pe parcurs. Cei ce se îndrăgostesc de ea, dispar în mod ciudat toţi, pe rând. Într-o seară, se arată semnul: opt femei goale ies din pădure; opt iele goale se aleargă în lanul de grâu. Semnul, nu ştim încă dacă e semn rău sau semn bun? Cert este că el prevesteşte ceva; frisonează. Şi ce era prevestit să se întâmple se întâmplă: a doua zi, la prânz, în locul acela moare o bătrână care grebla spicele. Atât povestitorul, cât şi criticul ne împing mai departe într-un fel de mistică a numerelor: fetele din pădure erau opt; ielele goale din lanul de grâu  erau opt; grebla bătrânei avea opt colţi; ulciorul avea opt litri. Nu vom cerceta simbolistica numărului opt, la Matila Ghyka, nici mistica sa, la Eugen Bindel, ci vom asista la dispariţia misterioasă a primului îndrăgostit; apoi, la moartea celui de-al doilea care se îneacă în stuf. Semnul se repetă. Reverberează spre moarte. Frisonul sporeşte şi  inundă cititorul. E ca într-o casă cu stafii (prezentă la  Brăila). Iar semnul, prin repetiţie, evoluează; intruzionează în mentalul colectiv, tinde să devină mit. Semnul nu mai e simplu semn, a evoluat spre mit, dar nu este nici mit, că nu a ajuns la mit. E în stare intermediară, de mijloc, de mitosemn. Încă un pas şi în conştientul colectiv se va aşeza temeinic mitul. La populaţia trăitoare în bălţile Brăilei, la cele riverane Dunării, am depistat şi cercetat mitul gârlei care cere om. Există momente, vara, când oamenii aud un vuiet ciudat şi sinistru; un fel de urlet, ieşind din gura Dunării, asemănător cu vocabula prelungită: Oommm! Semnul este înţeles de localnici ca semn rău, prevestitor de nenorociri. Ei cred că atunci gârla cere om! Mamele îşi închid copiii în case pentru a nu merge la scăldat, convinse că se vor îneca. Cei ce ignoră semnul şi vor intra în următoarele trei zile în Dunăre, chiar se îneacă. Din varii motive. Repetiţia de sute de ani a semnului a aşezat mitosemnul pe durabile temelii în conşientul colectiv.

Astfel s-a născut mitul gârlei care cere Oommm.     

      Povestirile lui Fănuş Neagu abundă în semne, mitosemne şi mituri. Am putea vorbi chiar de o ştiinţă a semnelor, în relaţia semn – om, un fel de semiotică sui generis, proprie, pe care Fănuş Neagu o dezvoltă cu  virtuozitate rarisimă în opera sa. Iar Viorel Coman excelează în descifrarea acestor semne.

      Revenind la Doi saci de poştă, criticul ştie că ielele se arată şi lucrează totdeauna în număr impar: de trei, ori de nouă. În semnul revelat ielele erau opt. Lipsea una din iele. Criticul o identifică pe a noua în malefica Maud. Aici Fănuş Neagu dă o lovitură de mare maestru, iar Viorel Coman nu o putea rata: Maud, de care se îndrăgostesc pe rând bărbaţii, şi se pierd pe rând, se îndrăgosteşte la rândul ei de Mihai, ultimul rămas în viaţă. Asistăm la un fel de întrupare a Verbului, când povestitorul îşi întrupează eroina în uman şi o salvează din blestem prin puterea dragostei.

S-a exploatat mult în critica literară pe aşa-zisa metaforită de care ar suferi opera lui Fănuş Neagu. Unii cred şi azi că după Îngerul a strigat, scriitorul n-ar mai fi excelat. Alţii cred că alt punct de vârf este Scaunul singurătăţii. Un critic şi istoric literar, pe care îl respect, desemna ca operă durabilă doar cronicile sportive: evident glumea! Eugen Simion este primul, din câte ştim, care a opus unor astfel de opinii teoria stilului fănuşian. Viorel Coman împinge cercetarea asupra limbajului povestitorului şi distinge categorii de limbaje: un limbaj, da, metaforic, altul parabolic, altul magic, mitic, altele cu sens gnomic. În toate aceste categorii de limbaje, “cuvintele sunt dislocate din tiparul lor semantic, se îmbină altfel, fac nuntă şi rezultă o lume nouă, de metafore care, în exces, dau iumpresia de boală a limbajului pe care critica literară a numit-o metaforită.”  

Dar este cu adevărat metaforită sau este, ori poate fi doar o impresie, urmare unei citiri la suprafaţă? Pentru că “se iveşte, ca rod al jocului, o nouă realitate. Imaginaţia însăşi devine o putere, o forţă, o energie producătoare de lumi posibile. Este într-un fel o laudă adusă puterii de a imagina fascinaţia himericului”. Criticul aduce ca argument interesant picturalul afirmând că “metaforele vizează picturalul, ele propun realităţi posibile, un mod de a spori imaginarul lumii. Ceea ce a scăpat Dumnezeu, este astfel completat de artist. Este aici o experienţă artistică limită pe care au parcurs-o câţiva mari pictori moderni precum Chagall, Magritte sau Picaso. În alt sens, adaugă criticul, dar tot o experienţă literară de aceeaşi anvergură, pentru a spori expresivitatea limbii moderne, a parcurs, în poezia românească neomodernă, Nichita Stănescu, coleg de generaţie, poet cu care Fănuş Neagu are filiaţii spectaculoase, neexploatate încă.” Am redat în extenso acest pasaj din cartea lui Viorel Coman, deoarece ni se pare contribuţia cea mai de seamă adusă,  până acum, la reaşezarea operei scriitorului Fănuş Neagu, pe adevăratele ei temeiuri. El rezolvă credem definitiv, pentru cei de bună credinţă, gâlceava dintre autorii metaforitei şi adevărul heliocentric al operei.

Vom mai zăbovi asupra palatului lingvistic foarte rafinat (Nicolae Balotă), a nivelului artistic înalt prin care Fănuş Neagu se situează în rândul marilor prozatori români, dincolo de canonul generaţiei sale.

La Fănuş Neagu “cuvântul nu este bătrân, ci este mai degrabă vechi, dospit în timp, cu sensuri parcă uitate, depuse ca în straturile palimsestului.” Asistăm la o resuscitare a unui logos estompat în memorie; la revelarea unui grai, unui idiolect al câmpiei, izvorât din cartea de sub  ierburi “cu o reţea amazoniană de liane semantice crescute spontan, cu multe cărări ascunse sub ape sau ierburi, îmbietoare sau false”. Redăm câteva exemple din povestirile Vrăbii-fluture, Rouă pentru sănii, Descoperind râul şi altele: “degeaba baţi pisica în casă, dacă nu-i buşeşti una-n fund şi când iese pe uşă...”; sau: “cade rouă pentru sănii”; sau: “să-i dea iedului boabe de mei pe muchia satârului”; sau: “vine mărunt la coada ochiului”; sau:  “te uiţi în cuvânt”; sau: “iarna grea, femeia rea, soba scoate fum, în pod face opturi ştreangul”, şi altele asemenea. Este acest limbaj metaforă sau numai metaforă? Cu siguranţă este mai mult: sens abscons, noimă, tâlc, vorbă în doi peri, în parabole, ziceri dintr-un argou al câmpiei, ieşit din măiastra  gură a lumii, logos încifrat, hermeneutică a ideolectului din cartea de sub ierburi. Cuvântul este miracol suprem (Tudor Arghezi). Fănuş Neagu se şcolise, încă din copilărie, la focul acestui adevăr. Viorel Coman dă limbajului un sens gnomic. Găsim aici, nu metaforită, ci esenţe ale unui alt limbaj însumat din vechime pe butucul limbii române. El reflectă o filosofie de viaţă. Un cod al existenţei, al locuirii în limba română. Au nu zice tot filosoful: 

Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul. Cei ce gândesc şi făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost. (Heidegger, Scrisoare despre umanism).

Fănuş este făuritor de limbă. Făuritorul unui grai cu pecete personală. A zidit în inima limbii române. Alchimist iscusit, stăpâneşte realul prin imaginaţie; ca Bănică, alter ego-ul din povestirea Descoperind râul. Imaginaţia crează metafore, iar metafora crează limbaj, un limbaj magic, care înnobilează limba. Având puteri magice asupra cuvântului, el dezvoltă o stranie alchimie a limbajului, a logosului, ajungând la un fel de logomagie, al cărui efect nu poate fi decât un efect logomagic, adică, în limba fănuşiană, un efect de buimăceală, un efect buiac, adică nebun. Stranietatea se poate citi la personajele povestirilor magice: unele sunt morocănoase, taciturne, altele excesiv de locvace; au puterea de a trăi onirii, văd cai verzi pe pereţi, ca George, copilul din povestrirea În septembrie, căruia bunica ajunge să-i spună ”măi, tu eşti bolnav de minte?”; alţii vorbesc cu stelele, ori bat păpuşa în momente de cădere în magie, ca Ene Lelea, iar altele frâng pâinea cuvântului în două şi o împart îngerilor. În multe dintre aceste personaje vedem trăsături ale autorului. Fănuş a picurat în fiecare dintre eroii săi un dram din esenţa propriei sale fiinţe. A procedat asemena pictorilor de biserici care pun ceva din chipul lor pe chipul sfinţilor pictaţi. Cine a stat mai mult în preajma lui Fănuş, a adulmecat firea lui de trestie ascultând întâmplările lumii, a putut să-şi dea seama de unele dintre aceste trăsături caracterologice. Eu sunt unul dintre aceşti norocoşi. În viziunea criticului Viorel Coman aceste personaje sunt buimace. “Nicolae Suflet, din Nu mai e loc pe lume, Şuşteru, din Dincolo de nisipuri şi Aurel Lozoveanu din povestirea Pe Ceair sunt marii buimaci ai povestirilor lui Fănuş Neagu.” De data aceasta, continuă criticul, “condiţia de buimac, devenită exponenţială pentru toată literatura lui Fănuş Neagu, cum demonstra Nicolae Balotă într-un eseu din anul 1971, nu mai este a personajelor, ci a naratorului, identificat, în cazul nostru cu autorul povestirii. În celelalte povestiri, distinge Viorel Coman, “buimăceala e o stare finală a personajelor cărora li se întâmplă ceva atât de ciudat încât singura lor reacţie este buimăceala.” În Vară buimacă, baba Anica  observă cu mirare că anotimpul e buimac: “O, ce vară buimacă, în vara asta mi-a zburat cocoşul în lună!” În Apa sânzienelor, buimăceala este numită sminteală, ceea ce nu mai e doar o năuceală, zăpăceală, ci este ceva mai mult, este tulburare a minţii, scrânteală, nebunie. În astfel de plonjări, personajele sunt contaminate de efectul logomagic, transfigurate prin logos, pentru că efectul de buimăceală, de logomagie se naşte din şi prin cuvânt şi acţionează ca simptom asupra personajului. În eseul, Talpa timpului, din începutul cărţi de faţă, (vezi şi Mireasma dintre cele două temple, col. Opera Omnia, Tipo Moldova, 2013), am descris mai pe larg acest fel de a fi al autorului Fănuş Neagu. Atunci, marele hieroglif nu ni se părea descifrat. Acum hierogliful ni se deschide. Momentul îl interpretăm ca fiind unul de laudă adusă criticii şi criticului care scoate din ascundere şi aduce în lumină adevărul despre opera unui mare scriitor.

Viorel Coman îşi încheie cartea în sus;  exagerăm poate dacă afirmăm: apoteotic. Capitolul ultim, De nu s-ar povesti, n-ar fi..., poartă un titlu basmic; inversul lui de n-ar fi nu s-ar povesti; sintagmă nelipsită din basmul românesc. De ce inversează criticul sensul termenilor? Ce anume n-ar fi de nu s-ar povesti? Căutăm un sens: simbolizează, oare, primordialitatea povestirii, la specia fănuşiană, în ordinea existenţei, a creaţiei? Adică, Facerea a existat in nucee, ca poveste, înainte ca Dumnezeu să spună povestea de facto prin creaţie? Şi dacă n-ar fi povestit-o prin creaţie, înseamnă că n-ar fi…?

După ce ni s-a revelat prin poveste, creatorul s-a aşezat în miezul ei şi veşniceşte. Cred că Viorel Coman ne sugerează în acest titlu de final al cărţii puterea de întemeiere a povestirii. În Albastru de ger, Fănuş Neagu “nu mai evocă scena vieţii în care pulsează magicul, ci se aşează în mijlocul magicului. Nu mai priveşte manifestările magicului, spectacolul magic pe scena vieţii, ci se mută în culise, de unde se amuză de propriul lui joc. Într-un interviu îmi spunea: Grigore, eu nu fac teatru, eu vreau să fiu numai bătaia de gong; în propria materie a povestirii; a devenit bătaia de gong; se amuză de propriul lui joc şi veşniceşte. A devenit substanţa care hrăneşte propria-i poveste. Astfel, criticul Viorel Coman îşi sanctifică eroul, îl aşează pe un tron nevăzut în propria lui materie basmică.

Viorel Coman ne dezvăluie cum eroii povestirilor magice simt enorm şi văd magic într-un fel de roman fluviu, ca în O mie şi una de nopţi. Probează o mare putere de interpretare, uneori în exces, a unei opere nu numai magice, ci şi hermeneutice, criptice, cu mesaje ascunse,dovedindu-se un rafinat hermeneut. Un lector avizat descoperă în scriitura criticului semne şi aluzii ce trimit la opere de  vârf din literaturile română şi universală: Creangă, Sadoveanu, Heliade, Istrati, Voiculescu, Antoine de Saint-Exupery (Micul prinţ) sau Umberto Ecco (Pădurea narativă).  Informaţia cultă, literară, culturală abundă, nu numai iniţiază, ci şi înnobilează cititorul. Bogată în informaţie culturală, din acest punct de vedere  critica lui Viorel Coman este înalt formativă. El primeşte un Fănuş Neagu ştiut de lume şi ne dăruieşte un Fănuş Neagu ridicat la putere. La ce putere? Nu ştim cu cât este egal indicele de putere. Ştim cu siguranţă că este nebănuit de mare. E un indice buimac şi buiac. Cel ce-şi asumă o astfel de misie, te tălmăcire în magic a unei opere, trebuie să fie hărăzit de Parce; să treacă, asemenea eroului din basme, toate vămile încercărilor şi să învingă zmeul cel rău: să ştie când să arunce pieptănul, ca să răsară în urma lui pădurea; când să arunce gresia, ca să răsară înapoia lui stânca; când să arunce oglinda, să inunde în urma lui Marea cea mare. Cel ce se încearcă la o astfel de reinterpretare a operei unui mare vrăjitor, trebuie să fie el însuşi un fel de Merlyn. N-am vrea să exagerăm, dar Viorel Coman probează o astfel de vrăjitorie. Furat de frumuseţea limbii povestitorului, se contaminează, intră în poveste. Ceea ce urmează este o poveste a povestirii, într-un stil la fel de fermecător, încât deseori nu mai ştii când vorbeşte povestitorul povestit şi când vorbeşte criticul, povestitorul povestirilor. Este o poveste în poveste. Ca în O mie şi una de nopţi. Legile după care Fănuş Neagu îşi scrie povestirile sunt legile din basmul de acasă. Olympul românesc de înţelepciune. Eroii povestirilor lui Fănuş au daruri de putere, de puteri magice. Matei Tudor, iniţiatorul lui Giron, din Cocorul alb, povestire pe care o considerăm vârf de magie şi vrajă, ştie ceasul tainic la care se va arăta Cocorul alb. Va putea fi văzut doar de doi oameni. Unul va fi Giron, cel supus iniţierii. Acum ni se relevă ecouri de ancestralitate. Dincolo de magia cocorului alb, de cifrul magic, ne întâlnim cu un fel de cip al regnurilor, imprimat pe gena ancestrală. Cocorul alb, va fi văzut de Giron, cel iniţiat să-l vadă, în Balta Brăilei, şi va mai fi văzut tot de acest erou în Lisabona, de unde pasărea magică venise să-şi depună oul. Este cipul de ancestralitate întâlnit la anghile: vin din Marea Sargasselor să-şi depună icrele în Dunăre; la dorade, somoni, păsări călătoare. Această ancestralitate a regnurilor dă povestirilor putere magică aparte. Iar eroii lor devin oameni încărcaţi de puteri şi energii magice, alteori anteice. În povestirea Din senin din iarbă verde, Mişu Cerchez, ţăranul ce se bucură într-un mod magic la vederea lanului de porumb şi grâu de după ploaie, trimite cititorul la unele scene din colindele străbune, la pluguşorul Bădica Traian. Ori să ne amintim de Paul Pietraru, din Lebăda neagră: cu cătuşe la mâini, prin limbaj şi locvacitate, devine cel mai liber personaj, subjugându-şi poliţistul ce-l însoţea spre carceră. Aceşti eroi, ca ei atâţia alţii, se transformă din oameni normali, aparent banali, în oameni posedaţi de puteri oculte, anteice şi magice. Viorel Coman se întrece pe sine. Ajunge să-şi însuşească el însuşi un fel de puteri să poată struni aceşti magicieni  în frunte cu daimonul care i-a zămislit. Nu e uşor să lecturezi bine, cu folos, cartea lui Viorel Coman: Fănuş Neagu – Povestiri magice. Stilul, informaţia bogată, fraza cuceritoare, puterea de interpretare a magicului fac din lectură o reală plăcere. Dar deseori eşti nevoit să te întorci, să reiei lectura. Este o analiză în trei straturi de adâncime: cel de suprafaţă, deseori aparent banal; cel de adâncime, din ascunsul operei, ce trimite vagi semne de magie la suprafaţă, dar încă nedescifrat; al treilea, la care trebuie să luăm aminte, este povestea povestirilor, povestea criticului ce tâlmăceşte vraja. Să parcurgi aceste trei stări magice, trbuie să parcurgi un fel de lectură plurală. Şi mai trebuie să ai o bună călăuză. Există în mai toate operele mari ale umanităţii un personaj pe care ne place să-l numim cel ce te poartă de mână; un tâlmaci, limbă, călăuză, deschizător de drumuri, guru, iniţiat. În Divina Comedie, călăuza lui Dante prin cele trei stări ale lumii de dincolo, Infern, Purgatoriu, Paradis, este Virgiliu; în Persifal, opera lui Richard Wagner, tânărul erou cu acelaşi nume, ca să ajungă la turnul Graalului pentru a lua parte la sfânta acţiune, este condus de bătrânul Gurnemanz; în mitul peşterii lui Platon, călăuză şi iniţiat este cel ce ajunge la adevărul din lumina soarelui, se întoarce în peşteră şi-i călăuzeşte şi pe cei rămaşi acolo, neîncrezători, spre adevărul solar. Rolul acesta îl are acum şi aici criticul. Să ne lăsăm purtaţi de mână de el prin marea operă fănuşiană şi când vom ajunge din nou la suprafaţă, vom fi noi înşine iniţiaţi. Vom fi, cum spunea Giron din Cocorul alb, “mătasea ce urma să fie desenată”.

Şi vom vedea în tridimensionalitatea operei.

Operă care, revelată astfel, poate primi provocarea timpului.

Doina Boriceanu

SCÂNTEIERE

stau de vorbă cu Întâmplarea

atunci Când Noi Ne-am Întâlnit.

și-atât de veche se arată privirea-i,

și după fiecare vorbă , un ațipit.

pe atunci pământul scăpăra de ziuă

și flori de păpădie se topeau în fulgi,

tu mă țineai de mijloc, eu - cum zână

făceam vrăji doar la mine să te uiți.

scăpată Starea prin sfielnice garduri

s-a pus în rând cu pașii și o vedeam,

ea m-a găsit pe Locul Din Amurguri

unde cu tine de-un cer scoici adunam.

ca din nisip zvânturat,se zvântă bolta,

nimic despre ce-n trecere nu spune!

Cavalerii Muți șterg de pe stea roua

iar tu te arăți când iar jar în strune.

sfârâie jarul ca bătut de ierni-gânduri

ce n-ar îndrăznire să le așeze

acolo unde bolta ține sângeriile amurguri

iar un copac se duce către stele...

nici o șoptire nu se face-n jur,

trec caravane de oseminte din povești,

tăcutele dau veste, priviri zorilor s-adun,

căci printre ele sigur tu ești, chiar ești!

o pânză de tăcere peste murmur cântării

ori mie mi se pare că astfel e traiul,

nici un sihastru în peștera-mi iubirii,

golul atârnă umbros, uitat în sobă - vătraiul.

iar un copac se duce către stele...

 Mihaela Borzea

CA UN MANOLE APATRID

Pe frontul de la răsărit un înger orb și-a pipăit Infernul din retine,
Și-a smuls din aripi chingi de foc, s-a parfumat cu busuioc și-a evadat din sine.

Ia pe furiș culori din stol să-mbrace anotimpul gol al Anelor eterne
Și-ntr-un asediu nefiresc, peste cireșii ce-nfloresc, furtuni de alb așterne.

C-un țipăt sec trasează dungi pe cuta mânecilor lungi, în palme face voltă,
Iar din călcâie până-n rid, ca un Manole apatrid, stârnește o revoltă.

Își scrie umbre pe asfalt, căci zborul, cât ar fi de-nalt, miroase-a prăbușire,
Sub tălpi de mame și surori pictează nuci orfani de flori, de verde și iubire.

Din unghiul nul al ăstui veac, febril, un pui de liliac se scutură-n frisoane,
În timp ce la un pas de noi, un înger caută-n noroi, lumină pentru Ane.

 Șerban Foarță

Guillaume Apollinaire

C R E P U S C U L

Domnişoarei Marie Laurencin

Cu umbra morţilor de-olaltă
Pe iarbă 'n timp ce-amurgul cade
Sleită arlechina şade
Privindu-şi goliciunea 'n baltă

Crepuscular şi foarte van
Se laudă un pehlivan
Se constelează ceru 'n seară
Cu aştri galbeni ca de ceară

Pe podium palida paiaţă
Salută publicul de rang
Vracii Boemiei strânşi în piaţă
Trei-patru zâne într-un gang

Din cer desprinde-o stea din cele
Mai mari jonglând apoi cu ea
Un spânzurat în catifea
Îi ţine hangul la cinele

Orbul dă-n leagăn un prunc drag
Ciuta cu puii stă pe prag
Crescând piticu-l vede trist
Pe arlechinul trismegist

[Traducere : Ş. F.]

Marius Tucă

Am să te sun la numărul tău vechi

Am să te sun la numărul tău vechi
Ştiu şi acum numărul tău din copilărie
Din vremurile dragostei
Şi într-o zi am să sun
Am să formez numărul tău vechi
Pe discul uitatului meu telefon
Martor la întâlnirea noastră solară,
Ştiu că s-au schimbat prefixele
Zarzării din faţa casei, lumea
Dar mai ştiu că tu o să-mi răspunzi
Ca şi când ar fi şi am fi atunci
Şi am să aud vocea ta suavă
Cum la fel de bine ştiu
Că de atâta emoţie şi dorinţă
De teamă, eu am să închid.

Jorj Maria

*
sunt o muritoare de rând
o momeală aruncată morții
înaintez cu îndoiala călătorului rătăcit
în propria-mi luciditate agresivă
sunt o muritoare de rând
asta e tot ce contează într-o evaluare
momeala și-a vomitat jumătate din existență
i-am dat și mi-am luat trupul
bucată cu bucată
despărțirea cu bisturiul are o finețe religioasă
sunt o muritoare de rând sunt cea care vrea să fie
cea căreia trebuie să-i găsesc un nume
să-i abandonez trupul
cea care îndrăznește să aibă o dorință
o haină de ploaie de orice
este invizibil
nimic altceva
sunt o muritoare de rând
o momeală izbită din spate
locuiesc ușă în ușă cu voi.

 Octavian Soviany

Doar trena le trădează sub parasol pe mame
Care ne-adoră-n taină și dulci bomboane sug
Apoi începe școala: din vechiul ceas cu cuc
Apar institutorii cu ochii prin programe

Un ins cu cap de pește și coadă de motan
Cu clești de rac al doilea ceva-ceva mai lainic
Și-n fine un al treilea vorbind cu-accent persan
A cărui pălărie e totodată ceainic

Iar noi de lângă trena de fum a lui maman
Ne ridicăm în aer iavaș-iavaș ca sporii
În timp ce suflă-n tuburi de sticlă profesorii
Spre a stârni în clasă un fel de uragan

Fetițele mai capii își strîmbă fața cârnă
Și printre globuri roze plutesc cu fața-n jos
Băieții țin în mână un bastonaș de os
Pe care foarte ageri îl folosesc drept cârmă

Ieșind printr-o fereastră mirifică de pod
Pe când coșarii iată din surle îi îndeamnă
Și-și duc pisici flocoase pisoii orbi în bot
-Copiii sunt în doliu a constatat o doamnă

Și-o să-i înghită ceața îngrămădită vil
Peste aceste cuburi și poliedre varii
În curte vânzătorii sulegeți de pistil
Șarmanți ca-ntotdeauna își șuieră ogarii

Care răspund cu toții la numele Ali
Și lipăie din șanțuri în curtea noastră ternă
Sub noi sunt vechi șoproane cotruțe magazii
Căruțe populate cu fete de la fermă

Ce-și scot cu nonșalanță din bluză sânii mici
Și dorm încovrigate ca fluturii-n gogoașe
Visând catifelate cutii cu licurici
Copii uitați de bone-n plăpânde sicriașe

Și-n vreme ce prin aer/parc-ar juca șotron/
Fetițele-nconjoară clădiri patrulatere
Angelici cască-gură cu număr și veston
Sug laptele din țâța frumoaselor fermiere

‎Vişan Dragoş‎

to

De n-ar fi fost crugul timpului și ritmurile yin yang (reci\calde)
.
De n-ar fi fost toamnele și iernile
pământul de care sunt legate destinele ursitele
ar fi sângerat fără istov ca rănile
Răstignitului urcat pe Carpați dar neuitat niciodată
.
De n-ar fi fost primăverile și verile noastre
laptele n-ar fi avut tăria paloșului pentru Greuceanu
femeile ar fi avut alte chipuri mai aspre mai rele
vrăjile străinilor ar fi ajutat cotropririi înghețurilor
nici adevărul dreptatea nu ar fi renăscut în codru
nici cozile de topor mameluce n-ar fi fost descoperite
și frânte de Gruia feți voinici frații Buzești Baba Novac
Iovani Iorgovani Soare și Lună sfinte Vineri Duminici

 Traian Vasilcău

Omule, hapsîn din fire,
Cum nu te-am știut,
Fă-ți palatul din Iubire,
Numai nu din lut.

Fie-ți Sufletul imperiu,
Unde-a încăput,
Ca la Constantin Galeriu,
Dor de Absolut!

Fă-ți Iertarea o icoană
Și-i te-nchină mult.
Îngerii din cuib de rană
Cînte în tumult.

Și-ntr-o noapte viforoasă,
Cînd stai abătut,
Dumnezeu să-ți intre-n casă,
Cu chip preavăzut.

Să stați amîndoi la masă,
Pe un mal de Prut,
Lumea refăcînd, frumoasă,
Ca la început!

Corina Dașoveanu

cum să nu îi tragi două palme timpului,
cum să nu îl pui în genunchi
și să nu urli la el -
e posibil?
și tu?

încă trăiește probabilul
după atâtea anunțuri de sclavii legale,
după intervenția mafiei cu asasini
de memorie
în afacerile mele cu oglinzi și biciclete?

du-te și te spânzură
de limbile
pe care nu ai putut să ți le ții,
ai trădat, brutus,
pune pumnalul jos!

Adrian Bucurescu

Sonetul astral

   Surorii mele, Violeta

Parcă mergi pe o plajă aurie.
Ce departe e Terra albastră!
Vin delfini plumburii către coastă.
Tu aștepți - mai aștepți? -  ca să vie

pescăruși pe această planetă
unde Soarele-i verde și stelele
vișinii ard pe seară și Ielele
sar din spumele Mării-n alertă.

Adaina, adainu, cântă Marea
și asculți pe faleza aurie
până ce inutilă-i uitarea

și-ți răsare, așa, o melancolie
întrupându-se-n valuri din sarea
amintirii și tu plângi - Bucurie!

REMEMBER

Gheorghe BOGORODEA – Horă de bărbați

  Născut la 29 august 1952, în satul Ciungetu, comuna Malaia, județul Vâlcea. Fiu al Mariei Dobroiu cu care s-a căsătorit Toma Bogorodea din Romanii de sus - Horezu, alăturându-l fiului Doru și surorii Aurora, crescându-i și educându-i pe toți, laolaltă, în continuare.

   În 1971, după absolvirea Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, neîmpăcat cu ideea unei cariere militare, și-a acordat un răgaz de meditație, timp de doi ani, lucrând ca „tăietor de lemne” - așa cum îi plăcea să-și spună - pe Valea Lotrului.

   Se înscrie la Facultatea de Istorie și Filozofie, secția Psihologie – Sociologie a Universității „A. I. Cuza” din Iași, ale cărei cursuri le absolvă în anul 1977, optând la repartiție pentru orașul Târgu Jiu. Aici  cunoaște pe poetul Nicolae Diaconu și face cunoștință cu grupul tinerilor scriitori ai locului, printre care: Zenovie Cârlugea, Aurel Antonie, Adrian Frățilă, Tudor Voinea, Spiridon Popescu, Ion Cănăvoiu, Romulus Diaconescu. Va lega, de-a lungul vieții, o strânsă prietenie cu aceștia. Prozatorul Dan Ion Vlad de la Craiova îi va deveni redactor la cartea de proză scurtă „Cocoșul”, la „Scrisul Românesc”, în 1984. Căsătorit cu Olga Pancratova, profesoară de limba română, care este repartizată în orașul natal, Tulcea, solicită transferul la Tulcea, primind post la Comitetul Județean pentru Cultură și Artă. Vor avea, împreună, două fiice. După o scurtă perioadă, a fost încadrat ca psiholog - logoped la Policlinica Județeană, apoi la Centrul Militar Tulcea. Ulterior, a fost profesor de psihologie la Școala Normală. Se mută, după aceea, la Babadag, ocupând tot funcția de psiholog la Spitalul din localitate.

La Policlinica Județeană, cabinetul său devine un soi de agora, unde se adunau cenacliştii de la Orfeu, care îl aleseseră Preşedinte de onoare, pictori şi alţi boemi, precum și tinerii de la grupul muzical „Accent” (poemul său, „Scrisoarea XIII”, devenise o emblemă a formaţiei, piesă muzicală care a stat peste un an în topul național al formațiilor rock). Comparativ cu talentul recunoscut unanim de revistele literare şi critica  de specialitate, a publicat foarte puţin. Retras într-o voită solitudine la Babadag – de neinvidiat dar, în planul creației, cu rezultate benefice. Suferind, scriitorul, cunoscut pentru strașnica-i parcimonie față de opera scrisă, a finalizat o culegere de proză scurtă și o serie de poeme structurate tematic – două volume ce își așteaptă tiparul. Din păcate, izolarea, modestia, suferința fizică nu i-au fost priincioase publicării operelor. A apucat, totuși, să își vadă tipărit volumul „Horă de bărbați”, acesta fiind lansat la Tulcea, în 6 aprilie 2015. (Aurel Ifrim).

   A decedat în ziua de 7 iulie 2015, după o lungă suferință, fiind înmormântat la Tulcea, în cimitirul Eternitatea.

      

   Debut literar: revista „Opinia studențească” din Iași, al cărei secretar general de redacție a fost (1974 – 1977), cu eseul „Elemente de gândire sociologică și psihologică în opera lui Mihai Eminescu (1974). În aceeași publicație, îi apar și primele versuri (1977). Publică proză, eseu, poezie în revistele literare „Tomis”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Literatorul”, „Tricolorul” și în antologiile: „Gorjul literar” – Târgu Jiu, 1978, „O Tulce literară” – Tulcea, 1981, Almanahul „Ramuri” – Craiova, 1982, „Vânzătorul de enigme” – Constanța, 1983.

   Volume publicate: „În fața oglinzii”, Comitetul pentru Cultură Tulcea, 1980, „Cocoșul”, Editura „Scrisul Românesc”, 1984, „Poemele psalmilor”, Inspectoratul pentru Cultură Tulcea, 1999, „Horă de bărbați”, Constanța, Editura „Ex Ponto”, 2015.

   Premii literare: Premiul I pentru proză, acordat în anul 1979 de revista „Luceafărul”. 1980: Premiul I la Festivalul Național „Tudor Arghezi”, Cărbunești – Târgu Jiu. 1981: Premiul I pentru proză la Festivalul Național „Tudor Arghezi”.

   Dintr-un interviu luat de cărturarul Ovidiu DUNĂREANU – directorul editurii „Ex Ponto” - și publicat în revista „Tomis”, octombrie 1990, apoi în cartea ”Convorbiri pontice”, aflăm mai multe despre activitatea scriitoricească a lui Gheorghe BOGORODEA: „Din 1985 am predat Editurii „Eminescu” volumul de versuri „Undeva, bate ora”, iar Editurii „Cartea Românească” un volum de versuri „Flori carnivore” și unul de povestiri (din 1977) „Horă de bărbați”. Am gata volumul „Poemele sângelui”, iar în stadiu de finalizare „Scrisorile și plângerea”,  „Poeme de piatră și cuțit” și „Mărturisirea”. Scriu la volumul de povestiri „Casa peste care a zburat cucul”. Ți se pare mult? Mă apropii totuși de patruzeci de ani. Și am tăcut în singurătatea mea. De multe ori dureroasă. Fără o recunoaștere națională, nu există scriitor. Sunt, pe aici, printre noi, nu puțini care ar fi făcut onoare editurilor, dacă ar fi fost tipăriți la timp. Așteptând în zadar, obosești, ți se face lehamite. Scriitorii să se întoarcă la menirea lor.

              

   Cu ocazia lansării din 6 aprilie de la Tulcea, desfășurată la „Casa Avramide”, excelent lăcaș de cultură, autorul a mărturisit, înainte de a acorda autografe pe cartea „Horă de bărbați”, proaspăt tipărită: „Nu am fost niciodată ușă de biserică, dar nici n-am făcut rău cu nemiluita. Autoexilul meu la Babadag s-a datorat, în principal, faptului că devenisem bolnăvicios. În orășelul acela izolat duc lipsa oamenilor și omeniei celor de la Tulcea. Nimeni nu e veșnic, nimeni nu e imaculat. Vă mulțumesc tuturor celor ce mi-ați făcut bucuria de a-mi vedea cartea tipărită, iar domnului muzician Paul Prisada mai rămâne să-i fac o bisericuță – el s-a ocupat, în mod special, de apariția cărții, fiind și „motorul” evenimentului”. (Petru Țincoca).

Scrisoarea XIII

Nouă crai

pe nouă cai

cu fețele-ntunecate

și cu pungi cu cinci lăcate

au plecat să cate fătul,

logofătul,

până n-o să dea omătul.

Au plecat din primăvară

când dă grija peste țară

și ogorul nu-l arară,

grâul nu-l mai semănară.

Drumu-i greu,

calea e lungă,

nu se știe de-or să-ajungă,

drumu-i greu,

calea e rea,

s-a ivit pe cer o stea.

A trecut și luna mai,

tot pe drum sunt nouă crai,

zi de vară până-n seară,

gonesc caii de-i omoară.

Nouă crai

pe nouă cai,

cu bărbile împletite

și cu straiele tocite

și cu zile risipite

se tot duc

și vara trece

și începe toamna rece.

Ochii-s grei de cearcăne,

Doamne, nouă, iartă-ne,

că ni-i barba până-n brâu,

inima crudă și rea

iar privirea la o stea.

Nouă crai pe nouă cai

trec prin lume fără grai.

***

Cântecul psalmilor

Nici azi nu vine nimeni.

Oare cine

Ar trebui să bată-n geam la mine?

M-ați tras cu toții pe roată.

Unde ești Tu, Doamne,

Unde ești tu, Tată?

M-ați lăsat în voia lor,

Iluzie sfâșiată!

N-am să Te chem

Nici până-n ziua de Apoi

Care va fi cu mult după noi…

M-ai dojenit

Iar eu n-am recunoscut.

Tu m-ai certat

Dar eu n-am priceput.

Sunt toate

Ca în vremea de-Nceput?

Când Tu voiai să fii

De-a pururi Unul,

Ai pus la încercări fiul, nevasta,

Cu suferințe și dureri din lumea asta.

Gândește, Tată, în ziua de Apoi

Mă voi crucifica doar între voi.

***

Scrisoarea II

Nu se știe de unde s-a ivit,

De la Apus ori de la Răsărit,

Se știe doar că umblă călare,

Fără-ncetare,

Pe un armăsar alb.

Nimeni nu-i știe rudele și părinții,

La chip aduce cu sfinții.

Trece din casă în casă,

Stă de vorbă cu toți,

Nu se teme de împărat și nici de hoți.

Uneori vine pe câmp, la arat,

Trece din sat în sat…

Se simte o fierbere-n lume,

Fără nume,

Focul din noi

Trece în cai și în boi…

Când a fost să se împartă recolta,

Călărețul n-a mai venit.

Au venit oamenii Împăratului

Să-și poartă armele

De-a lungul și de-a latul satului.

Trec din casă în casă,

Cu privirea întunecată și rea.

Inima mea - tot ca inima ta -

Sângerează fără să vrea.

Când au ajuns carele

Înalte cât soarele,

A ieșit călărețul din pământ

Și ne-a mustrat cu-o tăcere

Mai grea decât orice cuvânt…

Nimeni nu știe încotro a pierit –

Către Apus ori către Răsărit.

Nimeni nu știe

Dacă este bogat sau sărac,

Dacă trece sau nu

Dintr-un veac în alt veac…

  Au scris, de-a lungul timpului, în presa literară, despre cărțile publicate de Gheorghe BOGORODEA, nume alese ale literelor românești, precum: Nicolae Diaconu („Ramuri”, iun. 1982), Petru Vălureanu („Tomis”, mai, 1982), Cezar Ivănescu („Luceafărul”, sept. 1982), George Popescu („Ramuri”, ian 1983), Nicolae Rusali („Tulcea culturală”, mart. 1984), Laurențiu Ulici („România literară”, mai 1985), Ovidiu Dunăreanu („Tomis”, iul. 19850, Nicolae Diaconu („Ramuri”, oct. 1985), Alexandru Condeescu („Luceafărul”, mart. 1986) ș.a.

   Toți cei care m-au citit și au găsit că este cazul să-și spună opiniile despre primele mele cărți, au făcut-o pertinent și încurajator, uneori chiar elogios. Mai mult de atât nici nu cred că puteam să-mi doresc – mai adaugă, în același interviu, Gheorghe BOGORODEA, cu sinceritate, candoare și frumusețe sufletească rar întâlnite.  

   Sintagmă bogorodiană: „În camera bună a sufletului meu, «musafirul de vază» e limba română, iar cheia uşii este basmul…”. „Musafirul de vază” a fost obiectul existenţei sale artistice, el însuşi locuind părelnic în teritoriul basmului, dar nu a poveştii feerice unde Binele învinge Răul, dimpotrivă, în teritoriul male­fic, unde Eliberatorul – cum Iisus Hristos, cade răpus. Prietenul Bogo a trăit în lumea stricată de veacul mancurţilor, făpturi cu teamă de stăpânire, dar fără iubire de dumnezeire. Deşi îl premiau, nu-l publicau, din cauza „tematicii”, iar Bogo nu şi-a trădat harul. În anii de prigoană ai „realismului socialist”, el scria balade despre ţăranul român coborâtor din mit,  poeme despre Mântuitor şi Tatăl Ceresc. (Aurel Ifrim)

   Povestirile domnului Gheorghe BOGORODEA ne duc fie în lumea încremenită în ritualuri și mister a satului românesc, fie în cea a orașului industrializat comunist, în care omul se simte înstrăinat. Răzbat în povestirile scriitorului suferințe ale adultului, experiențe de viață traumatizante, încercarea disperată a personajelor de a prinde rădăcini undeva, de a-și afla liniștea. Pierduți în universul închis al orașului, eroii se întorc spre imaginile luminoase ale satului, idealizează trecutul, deși acesta rămâne mai mereu învăluit de mister. (Floarea Calenic, Prefață la volumul „Horă de bărbați”)

   „Eu scriu pentru că nu vreau să trec prin viață dormind. Contul erorilor mele rămâne deschis, dar îmi asum responsabilitatea și orgoliul de a le plăti fără a cere îndurare ori clemență” – spune Gheorghe BOGORODEA, dureros de adevărat pentru el, pentru toți care au o conștiință de Om. Om dintr-o bucată, om de munte, Căpitan de plai. Păcat că s-a stins prea devreme. Mai avea multe  și bune de trăit, de visat și de spus.

   Bibliografie: NordDobrogea Cultural. Centrul Cultural „Jean Bart”, Nr. 7/ 2015, pp. 16-22.

   Obiectiv. Cotidianul de Tulcea. 8 aprilie 2015, p. 2.

   Gheorghe Bogorodea, „Horă de bărbați”, Constanța, Editura EX PONTO, 2015, 168 p.

                                                                                             Felix SIMA

                                                           

         Felix SIMA

        

         PRIN LUMEA VĂZUTELOR ȘI A NEVĂZUTELOR:

         DE LA CONSTANTIN BRÂNCUȘI LA CONSTANTIN ZĂRNESCU

       

  

   

Dacă Constantin Zărnescu s-ar fi născut la Paris în 1949... ar fi avut vreo opt anișori... până să se stingă Constantin BRÂNCUȘI (1957)... și, intrând în atelierul maestrului... acesta i-ar fi cioplit copilașului vreo Pasăre măiastră și i-ar fi dat-o să-i asculte cântecul... i-ar fi cioplit vreo lucrare Adam și Eva... sau vreun Ou al începuturilor... să poată vedea ochii de copil întruchiparea originilor firii... sau i-ar fi turnat în ipsos și apoi în bronz chipul viitor de zburător cu negre plete sau... poate i-ar fi cioplit în lemn de ulm întregul corp noduros, semeț, vânjos, vital... așa cum îl vedem noi, pe de-a-ntregul, pe scriitorul de azi care poartă acest nume...

         Dar nu a fost să fie așa...

         Scriitorul care poartă numele de Constantin Zărnescu s-a născut la poalele Carpaților, în Oltenia de sub munte și a plecat în Ardealul multisecular, a plecat din Țara cu case de lemn în Țara cu case de piatră, la Cluj, la învățătură înaltă, trecând prin Alba Iulia cea a Unirii noastre, căreia i-a dedicat sute de pagini în romanul Ziua Zilelor și prin Blajul - Mică Romă românească și creștină, îndreptându-se, astăzi, spre vârsta de bronz a vieții sale, spre vârsta unui clopot răsunător în dangătul prelung, chemând străbunii... descifrând fenomenele brâncușiene:

         Recuperarea Aforismelor, maximelor și textelor lui Constantin Brâncuși rămâne pentru noi o trudă permanentă, necontenit deschisă, cât vom trăi!...

         Admirând jumătatea de țăran iscusit și jumătatea de zeu a marelui artist care, dintr-un atelier multă vreme sărac, arună  din când în când, pe fereastră, câte un bolovan scobit care, ciudat, începe îndată să umble și să impresioneze ca o ființă vie.

         POPORUL ROMÂN - fiind poetic, își înalță, iată, și azi, istoria pe pământul nașterii sale; statornicește, edifică și locuiește între două coloane! COLUMNA TRAIANĂ și COLUMNA BRÂNCUȘIANĂ! COLOANELE TIMPULUI UNIVERSAL.

         Aceasta este creația de geniu a marelui sculptor...

         Legându-și viața de Constantin Brâncuși, Constantin Zărnescu și-a legat viața de Eternitate...

        

Pe-un drum de nori călcau mai mulţi

Cu un baston uitat în gând

Și-n urme ei erau desculţi

Și tremurau în vânt mergând

Și tremurau şi erau ei,

Bătrâni ca fagul de sub deal

Și râul le trecea prin piept

Curgând din Dunăre spre-Ardeal

Și râul le trecea prin piept

Și pe sub haine - vântul serii.

Mergeau, în şirul nu prea drept,

Spre marea Masă a Tăcerii...

De cine-aveau să se ascundă?

Se salutau încet în gând

Și coborau pe-un deal, pe-o undă

De albie de dor călcând,

      

                

            VASIAN MIRCESCU

               RUGĂCIUNE...

               Pornind de la sculptura lui Constantin Brâncuși

                

                    Coboară Doamne-odată printre noi

                 Şi ne adu iubirile-napoi

                 Că ne-am sluţit de răutăţi şi ură

                 Ce ne-au strâmbat cuvintele din gură

                    Nu mai tresaltă inime în dor

                 Şi simţămintele din ele mor

                 Ne covârşeşte grija grea lumească

                 Din sfera asta mult prea pământească

                    Îndreaptă-ne cu minţile ca altădată

                 Spre cer şi spre iubire-adevărată

                 Și să ne bucurăm la a Ta faţă

                 Îndeplinind și rugă și povaţă

                    Un înger solitor trimite-apoi

                 Să rupă bariera dintre noi

                 Să cugetăm neîncetat la Tine

                 Sub bolțile pictate să fie și mai bine

                    Cu noi el să se roage pentru noi

                  Îndepărtând necazuri  şi nevoi

                  Iertaţi apoi de răul pământesc

                  Să ne învăluie tot binele ceresc...

                                                           Gerar 2019

Felix SIMA

         PRIN LUMEA VĂZUTELOR ȘI A NEVĂZUTELOR, CU PREOTUL NICOLAE STATE-BURLUȘI

Mănăstirea Turnu. Stareț protosinghel Ionachie Trifa, pr. Nicolae State-Burluși, Felix Sima

        

         Preotul Nicolae State-Burluși blagoslovește și sfințește. Îndumnezeiește. Sfințește locul pe care îl calcă și sfințește oamenii pe care îi întâlnește în cale.

         În 3 noiembrie 1996 am fost luați, de către sfinția sa, în câteva mașini, împreună cu preoții Laurențiu Barbu cu soția sa, Dana, cu preotul Leon Dură, cu Marian Creangă și soția sa, Mihaela, cu Ioan St. Lazăr și soția sa, Eugenia, cu Mariana și Cristian Sima, cu Constantin Neamțu și transportați, pe un drum de iarbă verde, la biserica din Slătioarele, biserică de lemn, altar de lemn, strane de lemn, policandru de lemn, unde am fost încoronați, eu și soția mea, Carmen, cu diademele lui „Isaiia dănțuiește” și cu inele de ceară... Atunci ne-a dăruit și o „Biblie” pe care o cercetez adesea, cu dedicația și semnătura sfinției sale: „Binecuvântarea lui Dumnezeu peste voi - cu al Său Har și cu a Sa iubire de oameni”.

         La câteva luni după fericita întâmplare, ne-a luat sfinția sa preotul Nicolae la Mănăstirea Turnu să ducem acolo Icoana Sfântului Ioan Iacob-Hozevitul, deoarece acesta, înainte de a pleca definitiv din țară, în noiembrie 1936, a poposit, o vreme, cu credință, la sfânta mănăstire, vizitându-le cu pioșenie și pe cele din preajmă;  moldovean de origine, nu a vrut să plece la mănăstirile din ținuturile Ierusalimului fără a cunoaște mănăstirile Olteniei de sub munte. Și au fost prezenți la Sfânta mănăstire și pictorul Valeriu Ionescu - care a și expus, în biserica de la etaj, câteva planșe cu desene inspirate din opera poetică a lui Ioan Iacob - și Ion Soare, frații Gh. și Mihai Sporiș, Marian Pătrașcu, Petru Cichirdan... Îmi pare rău că nu am, din ziua aceea, decât o singură fotografie...

         Asemenea, preotul Nicolae State-Burluși ne-a invitat, an de an, la comemorarea preotului zalmolxian Dumitru Bălașa, a inginerului inventator Panu Misăilescu, a poetului suferințelor Alexandru Horezeanu, la comemorarea Î. P. S. Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului, la aniversarea preotului cărturar Veniamin Micle de la Sfânta Mănăstire Bistrița, la comemorarea a 100 de ani de la trecerea la cele veșnice a Domnitorului Mircea cel Bătrân, la Mănăstirea Cozia, la comemorarea poetului Ion Ene Fripcea de la Burluși, la sfințirea casei memoriale a acestuia, la comemorarea oamenilor de cultură vâlceni, la biserica păstorită de domnia sa, „Sfinții Constantin și Elena” de la Râureni... Zile lungi să mai avem - și vom fi  chemați întotdeauna la asemenea întruniri duhovnicești, ritualice, unde sfințirea oamenilor - călători va avea loc sub oblăduirea bunului Dumnezeu care sălăsluiește alături de Fiul Domnului și de Sfântul Duh. „Ține-ne, Doamne, la Tine, nu ne lăsa în mâinile vrășmașilor noștri!”

         Păstrez, cu drag, în biblioteca personală, antologia „Spre Tine, Doamne”, alcătuită de preotul Nicolae State-Burluși, tipărită în anul 2012 la Editura „Antim Ivireanul”, în care mi-a selectat, spre publicare, priceasna „Scrie-mi, Doamne, psalmii florilor de gheață”, priceasnă pe care am ocazia de a i-o dedica astăzi, aici.

                   

                   ***

                  Preotului Nicolae State-Burluși

Scrie-mi, Doamne, psalmii florilor de gheață

Pe ferestre lucii, să îi pot citi.

Ia-mă în tărie, ține-mă în brață,

Mângâie-mi obrazul, nu mă rătăci.

Rupe-mi anii tineri, eu tot cre în Tine,

Hămesit de viață, cum mă știu de mult.

Tot aștept chemarea... cât e lungă zarea...

Tot la Tine-n naos stau și Te ascult.

Lângă ușa-ngustă a intrării noastre,

Unde nu se simte vântul din pustie,

Vreau să țin Lumina-n candele aprinse

Cu ulei din suflet, smirnă și tămâie.

Cum a fost odată, eu văzându-ți fața

Într-un lemn de paltin rupt, pe la Hurez...

Și era tot lemnul - alb, cum este varul

Și puteam, în mine, Doamne, să-ți pictez

Chipul doar văzut în fresce și-n icoane

Și văzut în gândul nostru cel curat.

Cu o daltă-n suflet Ți-am cioplit icoane

Și-n altar de suflet Ți le-am atârnat

Dăruind ofrande Luminării Tale,

Dăruind prosoape Brâului ce-L ai,

Tot bătând mătănii și ținând canoane

În Prohodul lumii ca-ntr-un lung alai...

Fiii Luminilor să fiți,

Creștini curați, împodobiți!

CĂTĂLIN DRAGU POPIAN - Sfânta Liturghie în diferite rituri. Studiu istoric și ascetico-mistic. Oradea, Editura LOGOS, 1994, 144 pagini.

Explicație și justificare.

  Prezentând amicilor din România această carte, la douăzeci de ani de la conceperea ei, timp în care a fost folosită cu succes în conferințe și apostolat prin diferite biserici și așezăminte din Europa de Vest, autorul se simte obligat la multe explicații și justificări. Consideră de fapt că, fără acestea, nu s-ar înțelege bine nici poziția sa teologică, nici gestul de a nu fi publicat imediat acest text, nici motivul pentru care îl prezentăm acum. Un studiu științific este totdeauna datat. Oare, această carte nu trebuia rescrisă? Sau este valabilă în mod integral, ca un text de referință? În realitate, opurile teologice documentate nu se învechesc. Autorul crede că și acest text și-a păstrat tinerețea și vigoarea, nu numai pentru motive informative.

  Scopul său însă este formarea sufletelor. Din această cauză este obligat să se explice și să se justifice pe sine.

1. Autorul s-a născut în familia unui mare artist și maestru de suflete, Constantin C. Popian, a cărui operă, scrisă și nescrisă, încă trebuie redescoperită.  Studiile și idealurile de artă, dramaturgie și muzică, la umbra acestui maestru, nu-l împiedică pe adolescentul Cătălin să ia calea Seminarului Teologic Ortodox, la un an după hirotonirea tatălui său, magisratul Petre Dragu, om profund religios, deschis și tolerant.

  În Teologie, studentul Cătălin preferă Istoria Religiilor, Dogmatica și Mistica studiate, de la vârsta de 16 ani, cu neliniște.

  În decurs de patru ani, studentul Cătălin devine catolic.

În 1971, face mărturisire de credință catolică, dar continuă studiile de teologie ortodoxă. Afară de puține persoane, nimeni nu știe de schimbarea produsă. Motivele acestei clandestinități sunt multiple:

a) În regimul comunist, gestul studentului ortodox însemna riscul pierderii preoției, a libertății și, poate, și a vieții.

b) Din partea catolică, dezvoltarea teologiei - și a conștiinței ecumenice din anii 70 - a permis tânărului convertit în plină liniște de conștiință, rămânerea oficială în cadrul  unei Biserici-soră, a cărei încăpățânare întru despărțire devenise de neînțeles,  dar care nu schimbă realitatea spirituală a unicității Bisericii.

De la Vatican a sosit, în mod clandestin, următorul răspuns, la 24 iunie 1971: „Tânărul student ortodox care cere trecerea la Biserica R.-Catolică, să facă mărturisirea de  credință „in interno” și va putea avea Sfintele Taine și în Bisericile Catolice de orice rit; să-și termine studiile și să devină preot în Biserica Ortodoxă. Acolo să lucreze pentru unirea Bisericilor”. Această lărgime din partea Romei confirmă atitudinea studentului care nu voia să repudieze Ortodoxia și nici nu a părăsit-o vreodată. Avea însă nevoie de Integralitatea Catolică observată și studiată în acei ani de neliniște și căutare, în Seminarul Ortodox.

  Poziția lui teologică este de: ortodox bizantin-unit cu Roma, greco-catolic, romano-catolic biritual... toate aceste titluri subliniază aceeași realitate: membru al Bisericii Una a lui Hristos.

   Dar nici Biserica Romano-Catolică nu este scutită de reproș. Înțelegerea între cele două Instituții va fi rodul Spiritului Sfânt și al Dialogului teologic. Era însă o sarcină mult prea grea pentru tânărul teolog de la București, în anul de sclavie al României, la 1971. Studentul Cătălin a priceput repede că privilegiul acordat de Vatican nu este practicabil. Slujbașii regimului comunist completau cadrul de sufocare a dialogului. Nu era de ales. Fără rumoare în jurul său, catolicul convins trebuia să părăsească acel mediu, în cel mai bun fel posibil. S-a decis să aștepte o bursă de studii în Vest, care i se cuvenea datorită mediilor anuale de la 9,50 la 10. Între timp, a continuat să aprofundeze, să se roage și să riște, participând cât mai pe ascuns, la Missae și la Sfintele  Liturghii ale diferitelor Biserici.

  Cu trecerea anilor, în așteptarea bursei care nu mai venea, în lupta continuă spre a nu fi descoperit, dar nici spre a-și trăda convingerile, s-a confirmat în el - gândul fugii. Urmat, imediat, de pregătirea necesară acesteia. În aceste înfrigurate împrejurări, survine sfârșitul studiilor și necesitatea susținerii Tezei de licență. Era anul 1974. Calculul mental este simplu: trebuie abordată o materie în care se pot ocoli controversele, la o catedră condusă de un om luminat, cu care să și poți lucra senin și științific.

  Studentul Cătălin Popian găsește LITURGICA în care, prin experiența pe propria-i piele, a riturilor și a spiritualității, devenise un specialist; găsește și Omul luminat, în persoana Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, de fericită pomenire. Pe acest Om nu l-a tulburat nici tema aleasă, nici modul de propunere, nici bibliografia, nici echidistanța expunerii. După necesarele corectări, indicații și neînsemnatele cenzuri, Șeful Catedrei a făcut Comisiei de examen o prezentare entuziastă a tezei. A fost unul dintre momentele de libertate și obiectivitate științifică în cadrul Institutului Teologic Ortodox de la București.

  Parcurgerea acestei cărți dovedește cu prisosință această obiectivitate și lipsă de fanatism a autorului, a profesorului și a comisiei, deși Prof. Braniște s-a simțit obligat, în fața comisiei, să facă precizările necesare, spre a nu fi acuzat de pro-catolicism.

  De Rusalii, am trecut pe la Bistrița - Costești, pe la părintele preot Cătălin Dragu Popian cu care am purtat discuții lungi pe temele acestea. Îți oferim, iubite cititor, această pagină de reflecție și îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze și să ne aibă în buna sa pază. Părintele Bogdan Popian a fost  încântat de revedere și de cuvintele aprinse între noi...  încheiate cu un scurt poem închinat omului - care este acesta:

Pe drumul fumului

mă duc -

Nimic n-aduc,

nimic n-apuc...

Spre Slava Cerului

mă duc,

ca un miros de tei 

sau nuc,

Cu mine singur

ca un cuc...

Pe drumul fumului

mă duc...

Primește-mă în Cer,

Christoase,

să dorm pe patul tău

De oase...

                                Felix SIMA

 Felix SIMA       Prin lumea văzutelor și a nevăzutelor

  

                                    

                                                                                                                                        

ISTORICUL REGIMENTULUI  2  DOROBANȚI  VÂLCEA

DRUMUL SPRE ODESA

   Sub egida Muzeului Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea, ca supliment al revistei „Buridava”, a apărut monografia „Regimentul 2 Dorobanți Vâlcea”, de Vasile NOVAC, istoric, muzeograf, reputat cercetător al Arhivelor Militare Pitești. Cartea are un număr de 876 pagini, format mare și este un omagiu adus acestei unități de elită a Armatei Române, acestei unități militare care și-a făcut datoria pe câmpurile de onoare de la Plevna, Mărășești, Odesa, Cotul Donului, Ulmanka.

   Regimentul 2 Dorobanți ia ființă în anul 1872, la 5 iunie, prin Înalt Decret al Domnitorului Carol I și existența lui se întinde până în 1946. La înființare, era compus din trei batalioane: Batalionul I cu sediul la Târgu-Jiu, Batalionul II având reședința la Râmnicu-Vâlcea și Batalionul III la Pitești. Primul comandant al regimentului a fost maiorul Constantin Bârsescu. Reședința Regimentului era la Râmnicu-Vâlcea. Tot atunci s-a stabilit și numărul de ofițeri și cadre permanente care să instruiască dorobanții, cu schimbul: 4 maiori, 5 căpitani, 8 locotenenți, 15 sublocotenenți, 13 sergenți majori, 18 sergenți, 18 caporali și 40 corniști și toboșari. Regiunea de recrutare era constituită din județele Gorj, Vâlcea și Argeș

   Regimentul 2 Dorobanți ia parte la campaniile din: 1877 – 1878, 1913, 1916 – 1918, 1919, 1941 – 1944, 1944 – 1945, comportându-se ca o unitate de elită a Armatei române. Prestația sa a fost elogiată de mai marii Oștirii și ai Statului Român. Ostașii care se remarcau prin vitejie, curaj, dispreț față de moarte și comportare eroică erau răsplătiți prin avansare ori prin medalii și ordinele militare române: „Avântul Țării”, „Bărbăție și Credință”, „Virtutea Militară”, „Coroana României”, „Steaua României”, Ordinul „Mihai Viteazul” și „Mihai Viteazul” cu spade. Locuitorii județului și ai capitalei de județ i-au primit pe oșteni cu entuziasm la întoarcerile de pe câmpurile de luptă.

   Pentru a ilustra comportarea eroică a Regimentului 2 Vâlcea, cităm din ordinul de zi nr. 40, din 15 octombrie 1941, al Diviziei a II-a infanterie privitor la luptele din 8-13 octombrie 1941: „În special s-a remarcat Regimentul 2 Dorobanți care, într-un elan desăvârșit, a cucerit la 12 curent Gliniacovo și șanțul anticar, dând una din cele mai grele și neregulate lupte de localitate. Prin ordinul de zi nr 90 Regimentul va releva modul de luptă al Batalionului II, condus magistral de maiorul Dănciulescu Toma căruia Regimentul îi este recunoscător. Aduce vii mulțumiri comandanților Batalionului II precum și tuturor ofițerilor, subofițerilor și trupei acestor două batalioane. Ostașilor răniți (ofițeri, subofițeri și trupă) le aduce recunoștința sa.

   Deși alipirea Basarabiei s-a făcut dintr-o pornire sufletească spontană a conducătorilor politici basarabeni, la care s-a adăugat și dorința de alipire la Patria-Mumă a întregii populații basarabene, această Unire a fost prezentată de către conducătorii bolșevici poporului rus ca o unire contra voinței basarabenilor, ca o ocupare vremelnică a Basarabiei de către gărzile albe moldovenești. Deci actul de unire de la 24 ianuarie 1918 n-a fost recunoscut oficial de către Rusia, ci din contră considerat ca o gravă violare a voinței populației basarabene. Momentul favorabil pentru Rusia a fost anul 1940, când România înconjurată de dușmani revizioniști a fost silită să cedeze Rusiei Basarabia, făcând Rusia stăpână pe Gurile Dunării. Rusia dorea să-și întindă stăpânirea până la Mediterana și Atlantic, dar s-a ciocnit de Germania și Italia.

   Războiul, început la 22 iunie 1941, era menit să elibereze teritoriile cedate în anul 1940. Regimentul 2 Dorobanți, celulă principală a Armatei Române, se pregătește serios pentru această nobilă misiune.

   Dizlocarea Regimentului spre zona de operațiune. Din 25 iunie 1941, Regimentul se înbarcă și se deplasează pe eșaloane, astfel: la orele 18 a plecat din gara Râmnicu-Vâlcea Batalionul I, la 26 iunie, orele 6 Compania armament greu regimentar și Compania III, la orele 18 Compania a V-a, Compania comandă (Plutonul transmisiuni), Compania pionieri și Compania cercetare. Al IV-lea transport, format din Batalionul II, a plecat din halta Râureni la 27 iunie, orele 6,30 și ultimul eșalon, Compania a II-ași Trenul regimentar pornește din Râureni la orele 7,30, în dimineața zilei de 28 iunie. La toate transporturile au fost prezente oficialitățile vîlcene, urând unităților izbândă și întoarcere victorioasă. Populația venită din toate unghiurile județului le-au urat drum bun și victorie. Au fost prezenți, în număr mare, preoți și refugiați basarabeni. Transporturile s-au efectuat în perfectă ordine și disciplină, ajungând peste cinci zile în gara Crețești-Fălciu. În gara Focșani, comandantul Regimentului a avut o scurtă întrevedere cu generalul Ion Antonescu, la 30 iunie orele 13,10, discutând chestiuni de serviciu. Străbătând în marș  localitățile Crețești, Stroești, Obilenii Vechi – Bujorul, Dealul Oneștilor, Dealul Frasinului, trecerea Prutului s-a făcut în condiții extrem de grele, datorită  marilor inundații care au transformat Lunca Prutului într-o mare mlaștină și… după un marș obositor s-au parcurs doar 20 km prin noroi și ploaie…(pag. 607)

6 iulie 1941. Sub potopul proiectilelor, Regimentul primește botezul de sânge al războiului și se grăbește să străbată valea, transformată în Valea Plângerii. Descrierea rezultatelor bombardamentului este cutremurătoare: Trupuri de om și cal sunt pulverizate de efectul distrugător al proiectilelor ce nu mai conteneau să cadă, înfrățindu-se laolaltă în hora aprigă a morții. Vaiete de oameni răniți sau mutilați, nechezat de cai sfârtecați, resturi de corpuri omenești, apă sifonată cu sânge, materiale distruse, iată tabloul trist, spăimântător, al acestui prim contact cu realitatea războiului. În timpul nopții, ofițerii și trupa uzi până la piele, dorm iepurește, căci inamicul semnalizează prin rachete, lanterne și semnalizatoare. În continuare, cronicarul acestor evenimente consemnează: Cu spectrul unui contraatac din față, flancuri fără legătură cu artileria ce nu putuse să treacă tunurile peste mocirlele Prutului, cu legăturile telefonice   des întrerupte din cauza circulației și a populației partizane regimului bolșevic, ni se părea noaptea o veșnicie. Rapoarte dese trimise de Batalionul I vesteau, trist, moartea și rănirea multor ofițeri și soldați din trupă…

   În 10 iulie, Compania cercetare se ocupă de curățirea satului Hâncești care fusese un orășel frumos care s-a transformat în ruine de către hoardele barbare bolșevice care distrug totul în retragerea lor… case transformate în ziduri despuiate, mobilă aruncată pe străzi, stâlpi de telegraf culcați la pământ, fire de curent încurcate pe drum, români și românce omorâți prin curți, grădini și case, gospodării jefuite, iată tabloul – pecete al poporului civilizat rus. (pag. 610)

   Aflăm în continuare, pe zile, întregul teatru de război, transcris din dosarele existente la Arhivele Militare Pitești:

   În seara de 9 octombrie 1941, s-a atins linia de 600 m nord și 800 m vest Cota 81,6 – biserica din Gniliacovo- stația Dacireaia. În regiunea Cotei 81,6 s-au identificat numeroase organizări inamice întărite, iar la nord-vest de Cota 81,6 rețele de sârmă. 2 Argeș va ataca în ziua de 10 octombrie ora H pentru a lua contactul și a stabili unde inamicul ocupă noua sa poziție de rezistență. În acest scop, Regimentul 2 Dorobanți fixează inamicul din față, pregătind o unitate care să înainteze pe la est de Gniliacovo spre a curăța șanțul anticar și a cuceri păduricea Andreeva (500 m est Gniliacovo). După ce satul Gniliacovo a fost complet întors, se caută înaintarea în direcția Fomina Balca. Execuția: Atacul se va pregăti după recunoașterea din vedere a dealului, a zonei de atac de către toți comandanții până la regiment, inclusiv. Regimentul va fi gata de atac la orele 10.

   !2 – 14 octombrie. La 9,20 începe pregătirea atacului, iar la 9,30 se pornește la atac cu elanul dovedit și în acțiunile precedente. Cu stânga se pătrunde și se progresează cu mare greutate.La est de șanț sunt mine și rețele de sârmă. Se opune rezistență îndârjită pe pădurea Andreevna. Către ora 10,30 se ocupă șanțul anticar cu stânga maior Dănciulescu. Inamicul atcă în forță în două rânduri, la 12,30 și la 13,40 dar e silit să se retragă.

12 și 13 octombrie: În aceste două zile s-a consumat renumita bătălie de la satul Gniliacovo. Satul era organizat și apăraat cu toate mijloacele de apărare și a costat multe vieți ale Regimentului 2 Dorobanți. Iată descrierea cronicarului marii unități vâlcene: Prestigiul Regimentului pus în joc, neînfricatele unități ale sale iau cu asalt rezistențele inamice. O încăierare nemaivăzută până acum are loc și lupta e dusă din casă în casă, dovedind că și în lupta în localități soldatul vâlcean e tot atât de bine instruit și antrenat ca-n lupta în aer liber. În lupta pentru cucerirea Gniliacovului s-au sacrificat pentru izbânda și renumele Regimentului un mare număr de ofițeri, subofițeri și trupă. Ofițerii: căpitanul Zota Fl. și Alexandrescu D., își croiesc drum în fruntea companiilor prin barajul de foc inamic, înfruntând cu mult curaj riscurile luptei și creând în disozitivul inamic largi breșe, deschid Batalionului II poarta de cucerire a Gniliacovului. Cad răniți în toiul luptei, iar Batalionul II și cu el Regimentul II Dorobanți le poartă vie recuoștință. Locotenenții: Stănescu Constantin, Lazăr Ilie, Candru D., Cioara Nicolae sunt răniți în momentul când, cu o supremă sforțare, unitățile lor escaladau liziera de sud-est a satului. Sublocotenenții: Lungănoiu I., Buta Toma, PETROȘANU DRAGOȘ (tânăr istoric, născut la Măgura-Mihăești, la 21 ianuarie 1915, fiul preotului Petre Petroșanu) cad la datorie. Subofițerii: sergent major Pușoiu C., Giornea N., Păunescu D., Constantinescu V., Ștefănescu Marin, prețioase ajutoare ale comandanților de plutoane, sunt răniți în fruntea grupelor de luptă, atunci când se sileau să arate că pentru soldatul român nu există piedică în calea înaintării. Trupa a pierdut: 44 morți și 118 răniți. (pag. 623)

   15 octombrie. Inamicul lansează o puternică grindină de focuri de artilerie de toate calibrele în jurul P.C. O bombă de artilerie grea cade în colțul casei în care se afla Centrala telefonică, rupând toate legăturile telefonice. Comandantul Regimentului și ajutorul său, locotenentul Negrici, scapă ca prin minune de efectul distrugător al proiectilului.

   16 octombrie. Trupele române fac un suprem efort pentru a da peste cap rezistențele inamice ce se încăpățînau să apere Odesa. Acum ori niciodată! După un puternic bombardament, centura exterioară de apărare a Odesei e luată cu asalt din toate părțile. Infanteria, precedată de care de luptă, își dezlănțuie atacul năpraznic, fulgerător!

   Săgețile atacului pătrund din toate părțile; sunt cucerite formidabile cazemate, adăposturi, taverne subterane, șanțuri antitanc, sunt trecute numeroase câmpuri de mină. Inamicul, surprins de iureșul acestui atac, se retrage în debandadă, lăsând semănate pe câmp și în lucrările de apărare o cantitate enormă de material. Atacul continuă în aceeași cadență și acum ostașii Armatei române se află la porțile Odesei. Pătrund în cetate, o luptă pe viață și pe moarte se dezlănțuie în interior, inamicul trăgând cu disperare prin ferestrele caselor, de pe acoperișuri, de la colțuri de stradă, dinapoia baricadelor! Elementele blindate române grăbesc spre port, pentru a  împiedica îmbarcarea trupelor ruse pe vapoare, îmbarcare de altfel stingherită mult de atacul în picaj al avioanelor de bombardament și de tirul artileriei grele! Până seara, întreaga cetate a Odesi e cucerită de vitezele divizii române și odată cu ea – cel mai mare port al Rusiei la Marea Neagră. Tricolorul Armatei române fâlfâie pe edificiile de seamă din Odesa și ostașii Armatei a IV-a au repurtat cea mai strălucită faptă de arme, învingând în cea mai mare bătălie în care a fost angajată vreodată Armata română, victorie ce ne ridică mult prestigiul nostru național în fața lumii și mai ales a aliaților angajați în această cruciadă! Și comentariul continuă: Această victorie umple de bucurie sufletul întregii țări ce sărbătorește cu un entuziasm de nedescris izbânda dorobanțului român, santinelă acum pe cheiurile portului Odesa.

   Regimentul 2 Dorobanți, în cursul acestei zile, se deplasează succesiv spre Polijovo, de aici spre Ancestovo și spre Holdnaia Balca, unde se ia masa la ora 15. Se pornește către Usatovo, iar seara se ajunge și se cantonează la Nebunoscoe.

   S-a trecut la înlocuirea untăților noastre militare cu alte trupe, din spate, odihnite și complete. Regimentul 2 Dorobanți a luat calea întoarcerii în țară, pe traseul Petrovski, Manheim, Iaska, Karmaz, Kara-Hasan, Fărăoani, Păulenini, Nicolaev, unde ajunge în 29 octombrie, pe o ploaie torențială. Pe 30 octombrie, la 6,30, se pornește spre Chițcanii Noi, unde sunt bine găzduiți până pe 1 noiembrie 1941. De aici, pornește spre zona de îmbarcare pe traseul Cioara Mânzei – Abaclia. Aici se stă până în ziua îmbarcării, cu destinația Craiova, astfel: Transportul I pleacă la 3 noiembrie, ora 20,34, Transportul II, III, IV, V între timp și VI pe data de 5 noiembrie, orele 20,34. Pe drum se schimbă destinația: Rîmnicu-Vâlcea în loc de Craiova. Transporturile ajung la destinație între 6 și 8 noiembrie. Oficialitățile și toată populația orașului fac o primire entuziasmantă ostașilor vâlceni care n-au dezis speranțele ce au fost puse în ei în momentul plecării Regimentului spre zona de concentrare. Însuflețiți de idealul înalt care a fost „Refacerea hotarului în Est, dezrobirea fraților aflați dincolo de Prut și  dărâmarea regimului bolșevic”, ostașii vâlceni au urmat fără preget imperativul anului 1941 și, prinși în vâltoarea luptei aprige, au vrut să moară până la unul, convinși fiind că prin sacrificiul lor vor adăuga o cărămidă în plus la zidirea frumoasei Românii de mâine. Și sacrificiile au fost mari: 27 ofițeri morți, 46 răniți și 1 dispărut; subofițeri: 12 morți, 21 răniți. Trupă: 535 morți, 1.400 răniți, 80 dispăruți. Mormintele lor, presărate pe plaiurile basarabene și transnistrene, sângele lor ce-a udat din belșug glia acestor provincii sunt martori că ostașul român știe ce-nseamnă glasul Patriei, glasul Neamului și că atunci când este în joc soarta unui neam, noțiunea de viață este, pentru el, fără sens. Regimentul 2 Dorobanți se mândrește cu faptele eroice ale acestor ostași căzuți pe câmpul de onoare! Ei au înscris Regimentului cea mai frumoasă pagină în istoria Nemului, menținându-l printre unitățile de elită ale Armatei române. Sofia, Opaci, Brezoaia, Carpova, Vigoda, Gniliacovo, Odesa sunt nume evocatoare, sunt localități unde vor răspunde „Prezent!” sute de glasuri, sunt locuri unde străjuie în veci vitejia ostașului vâlcean! Noi ne plecăm smeriți fruntea în fața mormintelor lor, udăm și slăvim cu lacrimi de recunoștință faptele lor; îi luăm pentru noi și îi dăm urmașilor ca exemplu de abnegație; le cinstim memoria, păstrând-o vie în mintea noastră; numele lor este încrustat cu litere de aur în cartea vitejiei Neamului – dar încheie Vasile NOVAC, într-un scurt eseu introductiv: Cartea de față nu înalță imnuri eroismului și nu combină situații sublime. Ceea ce numim erou, cu glas declamator, e un biet om hărțuit de foame și de ploi, bătut de gloanțe și de obuze, scuturat de frigurile morții și înghețat de spaimă, degradat de superstiție și pândit de demență. Războiul surprinde și analizează fără ipocrizie frica, superstiția, insensibilitatea la durere, lașitatea, panica și, după cum combatanții își dezvăluie firesc, spiritul de camaraderie. Viața pur rațională este învinsă de cea practică, iar maturizarea conștiinței în război se produce prin botezul eului în suferința colectivității. Războiul, oricât ar fi el de modern și de evoluat în tehnici militare, constituie o tragedie umană. Mediatizat, ca în timpurile noastre, devine o dramă a întregului univers locuit de suflete, sau un spectacol cinic.

   Cartea de față este un gest de plecăciune pioasă în fața milioanelor de ostași pierduți în drama existenței, fiindcă războiul nu e drept ori nedrept, ci pur și simplu un cataclism. Nu experiență capătă eroul întors de pe front, ci neîncredere, prăbușire lăuntrică, ruperea axei sale sufletești. Războiul pune sub semnul distrugerii fizice și morale cea mai frumoasă dintre creațiile lui Dumnezeu: OMUL.

Și nu mai e nimic de adăugat la acestea.

                                                       

   Felix SIMA 

                       PRIN LUMEA VĂZUTELOR ȘI A NEVĂZUTELOR.

CU PĂRINTELE DR. IOAN DURĂ, PROTOPOPUL ȚĂRILOR DE JOS ȘI AL             BELGIEI FLAMANDE

  Părintele Ioan DURĂ, aflat în misiune ortodoxă la Bruxelles, nu uită să ne trimită, cu autograf, „cu bucuria dăruirii”, ultima sa carte publicată, „Istorie bisericească. Studii și articole”, editura „Magic Print, anul 2019, carte voluminoasă, 550 pagini. Atașat cărții, se află un pliant bogat ilustrat cu o impresionantă carte de vizită, din care cităm următoarele: „Născut pe 9 august 1945, în satul Fedeleșoiu, comuna Dăești, județul Vâlcea, ca fiu al  tatălui Vasile, cântăreț bisericesc (și primar, în perioada interbelică) și al mamei Maria, nepoata ctitorului bisericesc Nicolae Olteanu, părintele Ioan DURĂ este frate geamăn cu pr. prof. univ. dr. Nicolae DURĂ”; alt frate al dumnealor este preotul lector universitar dr. Leon DURĂ, poet, dramaturg, eseist, colaborator tv. și colaborator, adesea, al revistelor noastre.

   Preotul Ioan DURĂ a studiat la Facultatea de Teologie din București - licența și cursuri de doctorat (7 ani) - și la Facultatea din Atena (1972 - 1977) și din Louvain (1977 - 1982),  de unde a primit titluri de doctor în Istoria Bisericii. Este căsătorit cu Christina VOULGARI, originară din Atena, Grecia, tată al șase copii și bunic al șapte nepoți, „până astăzi”, după cum se specifică. Hirotonit preot la 7 decembrie 1980 pentru parohia „Sfântul Grigorie Teologul” din Țările de Jos, pe care a înființat-o, a ctitorit-o și unde slujește neîntrerupt de 38 de ani; este fondator - ctitor al parohiei „Nașterea Maicii Domnului” din Antwerpen unde a slujit 20 de ani; fondator - și ctitor al altor șaisprezece parohii ortodoxe române în Olanda și Belgia francofonă, plus încă una în Valonia și cealaltă în Bruxelles.

„Părintele Ioan slujește neîntrerupt comunitatea română din Regatul Țărilor de Jos de 38 de ani, dar și din Flandra, Belgia. Acest moment festiv a reprezentat un prilej de bucurie și pentru noi, Ambasada României, pentru toți enoriașii săi, dar și pentru cei care îi apreciază munca de apostol. Părintele Ioan Dură este primul preot ortodox român care a fost trimis în anul 1980 de Patriarhia Română; primul care a deschis o școală românească aici, în Olanda, dar și primul care a înființat un muzeu al parohiilor din spațiul Benelux. În același timp, a avut și o activitate de bun creștin și bun român, toată viața sa părintele Ioan a întins o mână de credință și românism către cei cu suflet românesc din această țară și Belgia”, a precizat pentru TRINITAS TV doamna ambasador Brândușa Ioana Predescu.

   De‑a lungul celor 38 de ani de slujire pastoral‑misionară, pr. protoiereu Ioan Dură a înființat 18 parohii în cadrul Protoieriei Olandei și Belgiei Flamande. În toată această muncă, părintele protoiereu a fost ajutat de doamna preoteasă Christina Dură și de primii enoriași ai primei sale parohii din Olanda, și anume „Sfântul Grigorie Teologul” din Schiedam, respectiv de cei din Parohia „Nașterea Maicii Domnului" din Anvers (Antwerpen), Belgia. Parohia din Schiedam a fost înființată în anul 1980, iar cea din Anvers în anul 1993.

   Părintele dr. Ioan DURĂ a fost Protopop al Protopopiatului Olandei și al Belgiei flamande (Flandra), de la înființarea sa în 2001și până la desființarea acesteia, în toamna anului 2016, iar de atunci și până în prezent părintele este Protopop al Protopopiatului Olandei.

   Timp de cinci ani, părintele Ioan DURĂ a fost profesor de Religie ortodoxă în învățământul de stat din Belgia, începând cu anul 1988, în toți acești ani desfășurând o bogată activitate de cercetător științific, istoric bisericesc, scriitor a numeroase lucrări în limbile română, greacă, franceză și engleză, redactor - editor al revistei „Mărturie ortodoxă” (1981 - 1997), fiind un preot luptător pentru ortodoxie și democrație, cu fapta și cu scrisul, împotriva demolării bisericilor din București (Scrisoarea deschisă din 1987), pentru renașterea Bisericii Ortodoxe Române după era comunistă, pentru afirmarea valorilor românești în occident, pentru sprijinirea candidaturii României la intrarea în NATO.

   Pentru activitatea sa pastorală și cărturărească, pr. prof. dr. Ioan DURĂ a fost decorat de Președintele României Klaus IOHANNIS cu Ordinul Național de Merit pentru „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (9 martie 2018) și numit Cetățean de Onoare al Municipiului Râmnicu-Vâlcea, încă din anul 2007. Totodată, Adunarea generală a membrilor Institutului român din   Freiburg (Germania) l-a ales vicepreședinte pe preotul Ioan Dură, pentru perioada octombrie 2018 - octombrie 2021. Mai multe despre pr. dr. Ioan DURĂ se pot vedea pe www.biserica.nl.

   În „Cuvânt înainte” semnat de autor, se menționează faptul că acest volum conține 32 de studii și articole de istorie bisericească - românească, cele mai multe - precum și o prezentare a două cărți de excepție, la rubrica „Addenda”, acestea fiind: „La regime de la synodalite selon la legislation canonique conciliaire, oecumenique, du I-er millenaire”, Editura „Ametist 92”, București, 1999, 1024 pagini și „Scythia Minor (Dobrogea) și Biserica ei apostolică. Scaunul arhiepiscopal și mitropolitan al Tomisului (sec. IV - XIV”, Editura Didactică și Pedagogică, 2006, 267 pagini, ambele scrise de preot prof. dr. Nicolae V. DURĂ.

   „Temele studiilor și articolelor noastre inserate în prezenta carte au fost abordate, în marea lor majoritate, pentru prima dată în  istoriografia românească și au fost publicate în reviste din țară și străinătate”.

   Din lipsă de spațiu, vrem numai să înșiruim titlurile cuprinse în acest volum, ele însele suscitând cel mai mare interes pentru cultura vâlceană și națională: „Biserica din Țara Românească în epoca lui Matei Basarab”, „Știri despre Țările Române în Istoria Patriarhilor Ierusalimului a patriarhului Dositei al Ierusalimului”, „Voievozii Valahiei și Moldovei și Patriarhii ortodocși ai Răsăritului, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea”, „Informații istorice și bisericești despre Țările Române în manuscrisele Codicelui patriarhal 2542 al Bibliotecii Vaticanului”,  „Zotu Țigara ( 1599) și legăturile acestuia cu Moldova”, „Arhiepiscopia și Mitropolia Vicinei în Notitiae Episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae, editată de Jean Darrouzes”, „Sfințirea Sfântului și Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română - secolele XVI-XIX”, „Considerații privitoare la Învățături preste toate zilele (1642), „Contribuții privitoare la Ioan Comnen (1658 - 1719) și Țările Române”, „Câteva precizări privind data și denumirile celei de a doua sesiuni al celui de al VI-lea Sinod Ecumenic (Quinisext sau Trulan)”, „Edițiile Bibliei tipărite cu aprobarea Sfântului Sinodal Bisericii Ortodoxe Române, de la cel de Al Doilea Război Mondial și până în Decemrie 1989 și unele considerații”, „Numărul bisericilor ortodoxe din București și unele considerații privitoare la lipsa de cunoaștere exactă a acestuia”, „File de pateric românesc: Cuviosul isihast Neofit de la Mănăstirea Stânișoara (sfârșitul secolului al XVIII-lea”, „Canonizarea de sfinți români”, „O considerare retrospectivă cu privire la canonizarea de sfinți români din 20 iunie 1992”, „Canoanele Sinodului al VI-lea ecumenic (Penthekti sau Quinisext sau Trulan) privitoare la post și aplicarea acestora în viața credincioșilor Bisericii Ortodoxe de astăzi”, „Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Elie Miron Cristea (1925 - 1939) și proiectul său de a înălța o nouă catedrală a Patriarhiei Române”, „Tomosurile sinodale de autonomie și autocefalie emise de Patriarhia ecumenică în secolele al XIX-lea și al XX-lea și prevederile incluse în acestea cu privire la sfințirea Sfântului și Marelui Mir”, „Mitropolitul Țării Românești, Eftimie al II-lea (1594 - 1602), apărător al Ortodoxiei din Polonia”, „Monahul Moise, Proschinitarul Mănăstirii Sfântul Pavel, Sfântul Munte, 1997. Mărturii despre ajutoarele românilor date mănăstirii athonite Sfântul Pavel”, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtați din scaun și trimiși în recluziune monastică de către autoritățile comuniste în anii 1944 - 1981”, „Mitropolitul Veniamin Costache, nou ctitor al Mănăstirii Esfigmenu de la Sfântul Munte Athos, pictat în nartexul bisericii acesteia”, „Biserica Ortodoxă din Estonia. Survol asupra istoriei sale. Calvarul acesteia sub ocupația sovietică (1940 - 1941; 1944 - 1991)”, „Spre o nouă organizare administrativ - teritorială a Bisericii Ortodoxe Române”, „Câteva reflecții în legătură cu ședințele de lucru ale Sinodului Bisericii Ortodoxe Române”, „Ridicarea Episcopiei Râmnicului la treapta de arhiepiscopie, obligație stringentă a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române”, „Patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669 - 1707) și ierarhii Râmnicului Ilarion și Antim Ivireanul”, „Cruci, troițe profanate și distruse, icoane și odoare confiscate în anii regimului comunist din România”, „Învățământul teologic universitar românesc. O evaluare succintă a organizării și a stării sale actuale”, „Policarp Morușca, primul episcop al Eparhiei misionare ortodoxe române din America”, „O prezentare a Bisericii Ortodoxe a Georgiei”, „Preoți ortodocși în Primul Război Mondial și aportul lor la înfăptuirea Marii Uniri din 1918”.

   De menționat este faptul că alte studii și articole ale prodigiosului autor pr. dr. Ioan DURĂ au fost publicate deja, în anul 2018, în alte două cărți și anume; „Dar din râvna casei tale” și „File de istorie bisericească”.

   Pentru tot ce a făcut pentru Ortodoxia Română, cuvine-i-se toate laudele ființelor noastre trăitoare pe pământul vâlcean!

                                                                                                                             

  V A S I A N   M I R C E S CU

 Născut la 24  ianuarie 1956, în satul Drăgăneşti, oraşul Brezoi, judeţul Vâlcea, al  şaptelea copil din cei opt ai familiei Alexandrina şi Nicolae Vasii. Urmează cursurile Şcolii primare din satul natal între anii 1963-1967, apoi ale Şcolii cu clasele V-VIII din satul vecin Călineşti. Între anii 1971-1975 urmează Liceul Agricol la Sibiu, efectuând apoi stagiul militar la Termen Redus, nouă luni în anii 1975-1976 la vânători-de-munte Câmpulung-Muscel. Se înscrie la prima facultate ca urmare a concursului de admitere dat cu un an în urmă, Facultatea de Zootehnie Bucureşti, pe care o termină în anul 1980, devenind inginer zootehnist. A lucrat apoi ca inginer-şef de fermă la două unităţi cooperatiste -cum era pe atunci-, la Nicolae Bălcescu şi Băbeni, judeţul Vâlcea. Din 1991, după aşa-zisa restructurare a agriculturii, a fost şef de Centru Agricol la Malaia, pe Valea Lotrului, apoi la Bujoreni, lângă Râmnicu-Vâlcea, pentru ca apoi să urmeze Facultatea de Arhitectură a Universităţii ,,Ion Mincu” din Bucureşti, vechea lui pasiune. Între anii  1996 - 2000  a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova, pe care a absolvit-o cu brio, încercând doi ani la rând să ia o parohie pentru a sluji la Sfântul Altar, cum îi plăcea să-şi exprime dorinţa.

         A locuit în Râmnicu-Vâlcea până în anul 2011, când s-a mutat definitiv la Călimăneşti – Jiblea nouă, unde-şi  construise o căsuţă, iniţial de vacanţă, dar devenită ulterior locuinţă permanentă.

         A cochetat cu poezia încă din adolescenţă, contribuind cu o poezioară întro revistă volantă care circula printre elevii şcolilor generale din aceea vreme. În liceu a mai scris câteva poezii, apoi mai multe  în primii ani de facultate , dar neîndrăznind să le scoată la iveală. A mai scris în nopţile cu ,,insomnii de mătase” ( Fănuş Neagu ) în timpul ingineriei pe la cele două comune din judeţ, ca

Apoi,  în timpul studiului  la Facultatea de Teologie, să i se reveleze  cu adevărat înclinaţia spre poezie, de data aceasta cu tentă religioasă, dar nu numai, continuând să scrie cu ardoare.

       Cunoscându-l personal pe poetul vâlcean Felix Sima, acesta i-a devenit mentor, îndrumându-l până când i s-au publicat primele poezii în ,, Povestea Vorbei”, ziar de cultură vâlceană, ca apoi tot la îndrumarea acestuia să selecteze primele 75 de poezii pentru a le publica în carte, debutând în anul 2010 cu  volumul ,,Să mă aplec, uşor, peste durere”, apărut la editura ,,Ramuri” din Craiova. De menţionat repercursiunea marii dureri suferită prin pierderea fiicei celei mici Iulia-Alexandrina în vârstă  de numai 13 ani şi o lună, înecată în apele Oltului.

      Al doilea volum  ,,Nes(p)aţiu” a fost publicat în anul 2013 la editura ,,M.J.M.” Craiova, cuprinzând 46 poezii în majoritate cu tentă religioasă, dar sub psudonimul Vasian Mircescu, de la numele Mircea Vasii.

      Are în pregătire cel de al treilea volum, nedefinit deocamdată, autorul continuând să publice în cele două reviste de cultură, ,,Povestea Vorbii”  şi  ,,Cultura Vâlceană”, care îi găzduiesc, în paginile lor, textele autorului, mulţumită lui Felix Sima şi lui  Petre Cichirdan, realizatorul celor două reviste.

      A mai colaborat la revistele: ,,Semn” și „Memoria slovelor” din Râmnicu-Vâlcea, ,,Apollon”, „Constelații diamantine”, ,,Oltart” din Slatina.

 Continuă să lucreze ca proiectant particular şi uneori, printre echere şi compasuri sau printre programele de arhitectură i se mai furişează câte o muză, plutindu-l uşor spre câte „un pic de roz, de linişte şi de culoare”.

VASIAN MIRCESCU

 IERTARE...

     De pe acest tărâm străvechi, dar veşnic reîmprospătat

Ce prin perpetua natură o viaţă continuă ne-ai dat

Ne ierţi că nu putem să-ţi mulţumim cum se cuvine

Ca laudele noastre s-ajungă ne-ncetat până la Tine...

    Ne ierţi că fiind nevrednici pentru-a-ţi trimite osanale

Stăm rătăciţi şi-mpotmoliţi  pe-a vieţii noastră cale

Ne-mpleticim buimaci şi rătăciţi de la firescul drum

În viaţa asta plină de refugii, de păcate şi de fum... 

  

    Ne-ai hărăzit de toate spre-a ne fi cât mai bine

Dar noi în alergarea vieţii am tot uitat de Tine

Ne-am abătut nevolnici din calea pocăinţei

Ne-am rătăcit fiind păcătoşi pe  calea neştiinţei

   Dar iartă-ne Stăpâne şi-ndreaptă-al nostru drum

Făcând ca viaţa noastră să nu se termine în scrum

Prin marea-Ţi milostivire iubirea cea de căpătâi

Scoate-ne din stricăciune la starea cea dintâi...

ALTĂ TOAMNĂ...

         ...Oltul aburea prin preajmă

       Sub impact de brumărel

       Nestematele pe iarbă

       Străluceau ca-ntr-un mister

           Dincolo înspre pădure

       Ceaţa se rupea-n fâşii

       Suind rotocoale sure

       Peste pomi şi peste vii

          Sosea  toamna cea măreaţă

       Care-ncet ne-nvăluia

       Peste suflarea de viaţă

       Şi peste inima mea...

                 Oct.’17

     SPERANŢĂ...

       De nepătruns e raiul din gândurile mele

Sclav al speranţelor care nicicând nu vor pieri

E locul căutat de-aici  spre  dincolo de stele

Pe care înălţându-mă cu ajutor de sus îl voi găsi

      De voi avea scăpare din lumea pământească

La timpul hotărât să dobândesc iertare

Să prind alai de îngeri din oastea cea cerească

Prin vămi să mă conducă spre veşnica-nălţare

   Atunci voi înţelege că n-am pierdut din timp

M-am înălţat  întruna,  scăpând din vechiul anotimp

Mergând prin cursul vieţii Te-am aşteptat mereu

Chiar dacă mi-a fost bine, chiar dacă mi-a fost rău

   Acum spre înserare cu paşi din ce în ce mai mici

Aştept şi sper  în izbăvire din micul univers de-aici

Să merg spre necuprinsul univers acolo unde eşti

Să prind mireasma dulce şi sfânt-a căilor cereşti...

                                Călimăneşti,  10 nov. 2017

            

 O TOAMNĂ-AIURE SE REVARSĂ...

    O toamnă săracă prin frunze se revarsă

M-apasă-ncet pe  gânduri prin viaţa mea cea ştearsă

Îmi toarnă   fremătând subtil aduceri de-aminte

Prin treceri de  speranţe, iubiri pierdute, necuvinte

    Vântul potrivnic mă bate şuierând  aiure

Pornind din creste peste văi şi dealuri sure

Învolburând perfid prin serile-n tumult

În răzvrătiri poznaşe dorinţe de demult

    Tot ce-am sperat sublim ca-ntro visare

S-a răspândit pe drum în marea alergare

Rostogolinde focuri ce se voiau nestinse

De ploaia rece-a toamnei au fost atinse

   Oare s-au stins rebele şi fără de izbândă

Speranţele din visuri spre raza mea cea blândă

Că voi avea o viaţă aşa cum mi-am dorit ?

-Întru nefericire încet-încet s-au răspândit..

 Nov.’ 17

   

 

  DOR DE VALERICĂ...

    ...Atunci când a venit un fior trist din Drăgăneşti

Şi-am auzit că tu un prieten  bun al meu chiar nu mai eşti

Că ai plecat subtil încet-încet spre-o rază ne-ncercată

Mi-am amintit cu dor de tine ca  şi de fiecare dată ...

  Ai fost ,,un mare  domn,, în viaţa ta  retrasă în surdină

Şi nimeni niciodată  nu ţi-a atras vreo vină        

Te-ai răzbătut străfulgerând prin viaţă să te faci auzit

Dar bunurile vieţii  încet-încet mereu te-au ocolit....

 N-ai supărat pe nimeni, ci doar din prietenie

Te-ai tot luptat încet prin  liniştea-ţi pustie

Şi –ai încercat precum un alt normal n-ar fi făcut

Să dai mereu răspunsuri la fiecare ce-ar fi vrut...

    Un ,,tupărat” mereu ai fost trecând printre nevoi

Acum ducându-te la Domnul  roagă-te pentru noi

Să ne izbăvească din neclintire şi încurcatele  cărări

Să ne-ntâlnim acolo  şi să zburăm înspre albastre  zări

........................................................................................

Într-un final ai auzit sunând clopotul Domnului  din cer 

Plecând  precum ai fost în viaţă: trist, în linişte deplină  şi stingher...

aprilie 2018