RODICA - GEORGE

RODICA - GEORGE

  Emilia Țuțuianu - Interviu cu dna. Rodica Anca 

Emilia Ţuţuianu: Intervievata mea este distinsa doamnă Rodica Anca, ,,mama” studenţilor Universităţii din Delhi. Acest apelativ, mărturisesc, mi-a plăcut foarte mult! Cum s-a ajuns la el? Face parte din ,,Peregrinările Prinţului cel Trist”?

Rodica Anca: Vă închipuiți cât am fost de fericită spunându-mi-se „mamă”, în românește, tocmai în „mata” India, mama mamelor. Foarte simplu, mă priveau și mă respectau ca pe o mamă. Peregrinările Prințului  se terminaseră, literar, cu mult înainte de India. Dar, cine știe?

E.Ţ.: În volumul ,,Peregrinările Prinţului cel Trist” v-aţi propus să sondați inconştientul uman, profunzimea personalităţii, pentru a descifra şi a încerca rezolvarea acelor stări interioare specific umane. Florin Costinescu le identifică cu un continent ,,al începutului şi al seninei ascendenţe umane”. Ca psiholog m-a uimit uşurinţa de-a reda acest cadru al psihicului uman. Arta, Literatura, dorinţa de Frumos şi experienţele trăite în mijlocul ,,fraţilor” lui Tagore, v-au dezvoltat un fel de principiu al realităţii. Acest principiu, împreună cu principiul plăcerii, guvernează scrierile dumneavoastră. Practic, bucuria, satisfacţia le obţineţi nu prin calea cea mai scurtă, ci prin acceptarea deturnării, în funcţie de condiţiile impuse de mediul exterior. Ce rol a avut realitatea românească în devenirea dumneavoastră?

R.A.: Îmi face plăcere să vă dau dreptate, eu nefiind psiholog, ci artist plastic, ceramist, poate pierzându-mă, cât conversăm, între „principiul realității” și cel al „plăcerii”. M-am simțit flatatată de interpretarea d-lui Florin Costinescu „asupra seninei ascendențe umane” așa cum o identifică în peregrinările prințului. Nu mai puțin mă onorează  „uimirea” dumneavoastră, în fapt eu lăsându-mă, când am scris, purtată de imaginația  în care m-a absorbit subconștientul. 

          Cum vă spuneam, Prințul - un dicteu al creierului - este anterior întâlnirii cu „frații” lui Tagore. Da, peregrinarea imaginară o fi anticipat, poate, pe cea reală, în univeralitatea Indiei - Bharat. Mulțumesc lui Dumnezeu  pentru prilejul de a mă apropia de Vede, de cultura și viața indiană, de oamenii trăitori acolo. Bineînțeles, prin studiu și interactivitate cu gâditori, vecini universitari și necunoacuți  întâlniți  întâmplător.

          N-am dus-o grozav, doar nici alocație pentru copil nu mai primeam acasă - ca să cumpărăm biletele de avion pentru mine și copil, ne-am vândut mașina de cusut și cea de tricotat, verighetele și câte și mai câte. Nici tropicul nu seamănă cu paralela 45, nici indienii nu sunt români - excepție, studenții noștri, „copii mei”. Dar, din punct de vedere al sufletului, una peste alta, călătoria și viața în India au fost cea mai fericită realizare a vieții mele.

          „Realitatea românească” de atunci ne-a oropsit  pe noi ca pe toți românii. Spiritual, ne-am simțit mai români ca oricând, mai ales că, în Delhi, nu exista, de exemplu, o biserică ortodoxă și nici filarmonică. Ne erau, însă, în suflet, ascultând sarong, sitar sau veena, muzica și natya de templu.

          Mult după ce ne întorsesem acasă, prietena mea Esha Beteille mi-a cerut să scriu o carte despre cum am trăit în vremea lui Ceaușescu, pentru a o publica în editura ei împreună cu Cambridge University Press (lucrasem împreună cu ea la Oxford University Press - eu am ilustrat manuale și dicționare pentru copiii din Bhutan). M-am mirat, am scris (și tradus) Donosteea, fără politică însă - toți eram nimeni - dând-o tot pe India, presărând și scrisori Delhi-București, de când mă întorsesem singură să salvez apartamentul din București, scos la licitație. De văitat, la ce să mă mai fi văitat? S-or fi dus, cu tinerețea noastră, ceaușismele, s-or fi și întors.

E.Ţ.: Amprenta destinului nostru poartă de cele mai multe ori reminiscențele copilăriei. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

R.A.: Am fost un copil orfan de mamă, de la zece ani. M-a crescut sora mamei, care mi-a fost alături toată viața ei, apucâd să se simtă fericită, scurt timp, crescându-și nepoata. M-au ținut în viață cărțile citite. După moartea mamei, la zece ani, am fost la școală în Bărboi-Mehedinți, fericită de Calea Robilor, păduri, animale, dealuri cu vii și cireși, mai ales oamenii din sat. Nimic mai frumos.

E.Ţ.: Dorinţa de-a urma Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, într-o perioadă sensibilă a societăţii româneşti, a fost uşoară? Vorbiţi-ne de acea perioadă, a anului 1965…

R.A.: Sătulă de activitatea de conțopist, am aruncat hârtiile și creioanele din mână, și am mers la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative. Absolvisem Școala populară de artă - pictură și desen, tot ca o fugă din realitate, care m-a ajutat să iau examenul de admitere. 1965? Atmosfera traiului, peste efectele dictaturilor, era combustionată de tinerețe, de un succes personal, de studenția care a urmat, și oarecare carieră ceramică.

E.Ţ.: În volumul Jurnalul de Delhi, faceţi o incursiune în viaţa poporului indian, viaţă care v-a captivat. Cum aţi trăit acele momente, departe de casă?

R.A.: Eufemistic spus, dar poporul indian mi-era universitar, povestit de profesori, studenți, multe tomuri. Chiar, multe, multe limbi, rituri, politici post-independență ne deveniseră  familiare, ne integrasem. Prieteniile, vecinătățile, empatiile pe viață ne-au dublat umanitatea. Mi-au rămas nemuritoare Leela, Urmila, Margaret, Esha. Viața era nouă, cultura era nemărginită, alți oameni, alte obiceiuri, altă mentalitate. Am învățat continuu devenirea indiană, nu fără a crește și ca româncă: nu era nimic nereciproc în relațiile noastre. Uneori mi se părea că prietenele mele se simțeau românce. Urmila Rani Trika este traducătoarea în sanscrită a Luceafărului eminescian, în prezența noastră. Alexandra-Maria, fiica noastră, elevă la Shanti Niketan School (unde au învățat și fiii Indirei Gandhi, aduși de pandit Nehru) a întrecut orice propagandă imaginabilă a românei, în felul ei de leader.

E.Ţ.: Aveţi fericirea de-a avea alături un redutabil partener: intelectualul și poetul George Anca. Cum v-aţi cunoscut?

R.A.: Eram în vacanță în Bucegi, la Pârâul Rece, ieșisem la o cafea și o țigară pe terasa cabanei. Și-a apărut domnu', care venea de la Sinaia cu un grup de scriitori studenți  să se producă în fața eventualilor spectatori. Și neavând el țigări și văzându-mă singură la o masă, cu pachetul plin, s-a așezat lângă mine și n-a mai plecat până nu le-a fumat pe toate. Ne-am prezentat, ne-am înțeles ca, în toamnă, când va veni la cursuri, să mă caute și-om mai vedea. Și de-atunci au trecut peste 50 de ani și tot mai vedem

E.Ţ.: Cum vedeți lumea azi? Cum vedeți evoluția în cultură?

R.A.: O văd cum mă vede ea pe mine, adică prin sită. Cultura? Cam lipsește în perioada asta. Puțini au rămas preocupați de ea. Pe tineri - nu toți, slavă domnului - nu-i interesează. Nici nu prea mai au, din copilărie, educația pentru cultură.  Copii needucați, adulți bădărani.

E.Ţ.: Ce hobby-uri aveți? Mai pictați?

R.A.: Poate cu nepotul de patru ani. Ce să spun, că n-am avut bani de culori? Că i-am dat pe avioane? Din copilărie, am citit feroce, acum mi-a slăbit vederea, nici pentru integrame nu mai am răbdare. Totuși, țigări, cafea, Discovery. Plus acest interviu (la ce mi-o fi trebuind?)

E.Ţ.: Cum este să trăiești ,,în dodii,,?

R.A.: Ca mai sus... Dodiile sunt ale lui Creangă, Eminescu, Brâncuși. Cu greu aș mai trăi fără ele, fără ei. Noroc cu soțul meu, că e dodios de nu se mai poate.

E.Ţ.: Ce regrete aveți, ce nereușite, neîmpliniri?

R.A.: Multe. Să nu mai vorbim de ele. Nu m-au terminat încă.

E.Ţ.: Ce bucurii vă urmăresc, în ce considerați că v-ați împlinit?

R.A.: Multe m-or fi urmărit. Împliniri - fie-mea și familia noastră, prietenii de-o viață, care rămân tot mai puțin pe zi ce trece.

E.Ţ.: Care este diferența de civilizație a femeilor indiene comparativ cu cele din țară?

R.A.: Cred că nu mai este nicio diferență, își iubesc copiii, familia, prietenii, țara și zeii lor străvechi (pe care și eu îi mai iubesc).

E.Ţ.: Două culturi, alte destine. O fascinație a celor iluminați ce au cunoscut India.

R.A.: India, odată ce-ai cunoscut-o, rămâne un subiect fascinant pentru toată viața.

E.Ţ.: Ce personalități v-au marcat drumul scrisului sau felul de a vedea viața, ce idoli ați avut în tinerețe?

R.A.: Am scris cum am vrut eu, nu ca unul sau ca altul, și n-am avut idoli în afară de clasici, fie ei români sau străini. Bineînțeles, prin cenacluri am umblat și eu împreună cu domnu'.

E.Ţ.: Ce planuri de viitor aveți?

R.A.: Ehe...La aproape optzeci... întâlnirea cu Dumnezeu.

E.Ţ.: Cum vedeți conflictul dintre generații?

R.A.: Eu n-am niciun conflict cu nimeni. Nu mă interesează că se vorbește asurzitor despre acest conflict.

E.Ţ.: Cum vedeți acum rolul femeii în societate?

R.A.: Cred că rolul ei este mare în societate, dar n-o ascultă nimeni.

E.Ţ.: Un sfat pentru femeia de azi?

R.A.: Să-și educe copiii, mai ales în primii 7 ani, în spiritul culturii, bunului simț și iubirii de oameni.

Rodica Anca – Excerpts

Shivji

Aserara am fost la restaurant. Oberoi. Au venit Leela si Sharma si ne-au luat, si ne-au dus, si ne-au ospatat cu tot felul de bunatati indiene. Cred ca au dat mii si mii de rupii. Ce sa le fac, ele au vrut, eu as fi preferat sa stam acasa, sa comandam cina jos, si sa vorbim. De vorbit, am vorbit si acolo. Sarma a fost maritata, divortase de doua luni, ca nu se intelegeau. Dar, cum am mai spus, o femeie divortata, aici e ca si stigmatizata. Leela, maica-sa e plina de viata. Micuta, mai scunda chiar decit mine, plina de energie, bucuroasa tare sa ne revada. Sharma e putin mai inalta decat ea, durdului si frumusica. Are ceva, nu stiu ce, un fel de lipici, de vino-n coace, ceeace o face foarte placuta. Am aflat si despre Neeru, sora ei mai mare, maritata in California, tot cu un indian, care are o fetita de doi ani, dupa care Leela e innebunita. Ii pare rau ca Shivji nu a apucat sa o vada si sa o tina in brate. Ca, povestea Leela, ea se juca cu copiii, ii strangea imprejurul ei, dar daca sotul ei intra in camera, fara sa vorbeasca cu vreunul, doar stand si privindu-i, incet-incet, toti copiii s-ar fi dus la el. A murit in 1999, pe 1 iulie. A fost ucis. Fusese la banca, a fost urmarit si chiar la cateva case de locuinta lui, ziua, la 11.30, a fost jefuit si lovit in cap. A murit la spital, dupa trei zile, fara sa-si mai revina. Bineinteles ca politia n-a mai descoperit nici pana azi cine l-a ucis. Si, lucru ciudat, exact aceeasi intimplare, in aceeasi zi si la aceeasi ora, s-a petrecut intr-o alta parte a orasului cu un cunoscut de al lor, care avea 2 crore (200.000) in geanta, scoase de la banca, in fata locuintei. Cineva l-a amenintat cu pistolul, el a spus sa ia banii dar sa nu-l impuste, a luat banii si l-a si impuscat. Nici asasinul lui n-a fost descoperit. Leela era trista, dar impacata cu situatia acuma, ca, viata trebuie sa mearga inainte. Norocul si taria ei sunt cele doua fete. La inceput a fost suparata pe toata lumea, dar, incet, rana s-a inchis, desi o doare, si isi vede de ale doua fete. Se duce in fiecare an in California, la Neeru, Sharma sta cu ea, asa ca se descurca cumva cu durerea ei. Si ce om deosebit era Shivji! Si mare personalitate in domeniul dreptului. Cina de aseara a fost, cred eu, si in amintirea lui, si pentru a ne dovedi ca se desurca. La venire au urcat la noi si-mi pare rau ca nu le-am tratat cu cate o tuica, fiindca am inteles de la Nana ca ele ar fi vrut sa ia si vin la masa, dar daca noi n-am vrut…

       Jurnal Dedelhi, Bibliotheca,  2005

Prințul cel trist

          Când depărtările înghițiră castelul de cleștar și negurile cuprinseră tot spațiul, Domnița își întoarse privirile spre nemărginirea din jur. Balaurul plutea în întuneric, scânteie minusculă în necuprins, fărâmă de rază, călătoare în bezna atotstăpânitoare.

          Trecu timp după timp, și în jurul lor tot Nimicul. Hăuri nesfârșite și tăcute, după hăuri de întuneric și înolburări fără formă în care pândeau fantasme nevăzute și viclene.

          Dar cei doi Călători se strecurară fără teamă printre primejdii, mai departe, tot mai departe, prin împărăția Neantului pustiu și dezolant.

          Undeva, într-o altă parte a Nesfârșitului, trăia, și cred că mai trăiește și azi, un Uriaș. Era atât de mare încât putea purta în brațele sale tot cerul cu toate stelele și cu toate hăurile lui. Era atât de mare, încât sufletul său cuprindea în iubirea sa nemărginită întreg neamul de suflete din univers.

          Era atât de mare, încât era pretutindeni și, în același timp, deoadată, știind tot ce se petrece oriunde, oricând.

          Uriașul acesta avea în grija sa toate lumile, toate sufletele, și se îngrijea ca lucrurile să meargă bine și armonios pretutindeni.

          Fiind atât de mare, nimeni nu-l putuse vedea vreodată, cu toate că se bănuia existența sa.

          Dar Uriașul cel Bun putea, dacă era voia lui, să ia diferite înfățișări și să comunice astfel cu cei aflați în nevoie, cu cei care-l căutau cu sârg de-a lungul vieții lor.

          Astfel că Uriașul știa că de undeva din depărtări, o Domniță dornică de cunoaștere pornise pe calea cea grea către alte lumi, purtând mai departe în dorința de a ști a lungului său și de strămoși înțelepți. Și avu grijă de ea și de Balaurul său pe drumurile nesfârșite, călăuzindu-i cu dragoste către el.

          Cei doi, Balaurul și Domnița, nu bănuiau nimic, crezând că ei sunt cei care își aleg calea. După multă vreme, un roi întreg de luminițe prinse a licări în depărtările întunecoase.

          Tare s-au mai bucurat cei doi, visând la cele ce le vor afla acolo, sperând că vor întâlni oameni ce se vor bucura, la rândul lor, de întâlnire.

          Dar mai aveau încă mult de mers, atât erau de îndepărtate luminile acelea firave.

          Într-o vreme, obosită și nerăbdătoare, Domnița ațipi. În vis i se arătară Prințul cel Trist și Domnița cea Bălaie, părinții ei.

          Domnița, fiica lor, tare s-a mai bucurat, că multă vreme trecuse de când lăsaseră lumea aceasta pentru o alta, în care se întâlniseră cu moșii și strămoșii lor, dar Domnița le dusese dorul de când  era copilă.

          - Mamă, tată, strigă ea, alergând în brațele lor. Cât de mult mi-am dorit să vă mai văd, să vă simt îmbrățișările voastre pline de iubire, să-mi pun capul pe umerii voștri pentru a mă alina de dorul pentru voi. Deși știu că e doar un vis, sunt tare fericită că vă vă revăd.

- Am venit, copilă iubită, să-ți dăm și noi binecuvântarea în tot ce vei face. Noi te străjim cu dragostea noastră, îți suntem mereu în preajmă și veghem calea ta.

          Peregrinarile Printului cel Trist/The Melancholy Prince, Bibliotheca,2003

Donostea

...

Fiindcă m-am străduit foarte tare să fiu o studentă silitoare şi muncitoare, după ce am terminat anul întâi, începînd cu următorul, am avut bursă până ce am terminat institutul, Şi, drept premiu pe anul I am primit un loc în tabăra studenţească de la Pârâul Rece. Era vara anului l965.

 Acolo l-am întâlnit pe viitorul meu soţ, George Anca. Era student filologie.Veniseră mai mulţi studenţi, colegi cu el, la un cenaclu, sau recital de poezie la Sinaia, şi de acolo au venit la Pârâul Rece în excursie. Au venit la masa noastră, unde noi, fetele, ieşisem la o îngheţată, cred. El şi un prieten şi coleg. Am stat de vorbă, ne-au citit din versurile lor, G. mi-a fumat ţigările, parcă am jucat şeptic, au stat până spre seară, când aveau tren spre Bucureşti. Inainte de plecare am schimbat adresele, hotărând să ne vedem în toamnă, când începeau cursurile. Peste vacanţă ne-am scris câteva scrisori, apoi  ne-am întâlnit şi am rămas prieteni. Peste un an, pe 3 iunie 1966 ne.am căsătorit şi iată, peste o lună se împlinesc 46 de ani! Ne-am împăcat  foarte bine, parcă am fi fost meniţi unul celuilalt.

În ziua aceea ploua.Se zice că dacă-ţi plouă la nuntă o să ai o viaţă îmbelşugată. În ceeace priveşte viaţa sufletului, aşa a fost. Am făcut numai căsătoria civilă. A fost taică-meu şi câţiva colegi de-ai mei şi de-ai lui. N-aveam cine ştie ce toalete, erau vechi dar onorabile, apoi am mers acasă la noi unde ne aşteptau nişte prăjituri şi vreo patru-cinci sticle de Grasă de Cotnari, la trrei sferturi, aranjate toate frumos pe masă, de Tanti Rina.

Căsătoria religioasă am reuşit s-o facem abia după vreo trei ani, când nişte prieteni care emigraseră în Statele Unite au venit în vizită şi ne-au cununat la biserică. Tot  ei ne-au dus apoi la un restaurant, pe noi şi pe Aurelia şi Petre Diaconu, sora şi cumnatul naşei Didi. Preotul care  a oficiat era Ştefan,fratele naşului Gicu Alexe. Şi asta a fost tot. Am primit cadou de la ei un frumos serviciu de masă din porţelan pe care l-am păstrat şi, cînd s-a căsătorit fata noastră, i l-am dat ei şi soţului ei ca amintire.

...

There I met my future husband, George Anca. He was studying   Philology, at  the Bucharest University.  Several fellow students, colleagues with him, had started a circle  recital of poetry in Sinaia, and from there  came to the Pârâul Rece in trip. They came to our table where we, the girls, came out to an ice cream, I think. He and a friend and colleague. We chatted, they have read from their lyrics, G. smoked my cigarettes, as we  played cards, they stayed up to about evening, when they had train to Bucharest. Before going, we have changed addresses, deciding to see us in the autumn, when we started the  courses. Over the holiday we wrote a few letters and then we met and we remained friends. Over a year later, on June 3rd, 1966 we got married and, behold, over a month, our marriage  will reach 46 years! We have reconciled  very well, we have been destined one another.

 It was raining that day. It is said that if it rains on your wedding, you will have an abundant life. As the soul is concerned, so it was. We did only civil marriage, then.  My father and a few of my colleagues and of his, were together with us, We hadn't who knows what dressings, old but reliable, then we went home  where we were expected by some cakes and about four to five bottles of wine Grasă de Cotnari, at three quarters, all arranged nicely on the table by Aunty Rina.

Religious marriage we managed to do only after about three years, when some friends who had emigrated in the United States came to visit and we had the wedding at the Church. After the ceremony, they took us to a restaurant, with Aurelia and Petre, sister and brother in law of godmother Didi.  The priest who officiated was Stephen, brother of the godfather.  And that was it. We received as gift from them a beautiful porcelain table service that we have kept and when  our daughter  married, we've given it her and her husband as a memento.

  We were students both of us, I was in III, he in IV. We lived with the two scholarships. And yet some more money which my father could give us without being caught by his wife. A scholarship was enough  for a month canteen card. We were buying one and ate both of us. The other scholarship we used for rent, transportation, tickets to the cinema, and other food for the evening and morning. Also with the money from Dad, of course, about as much as a scholarship.

In the summer holidays  I was going in practice at ceramic factories in the country. Immediately after the wedding I went to Târnăveni, for a month of practice. He also came to see me for a few days. He then left to the army for six months, I don't think we stayed together for more than two months.

We wrote every single day, months and months in a row, and we have still now the  letters.

Can't say it was easy, but we succeeded to pass over frustrations and hardships by supporting one over the other.  And now, in old age, is the same: together, we  get over any trouble.

 In the meantime he finished the faculty before me and found work at radio, he was reporter.  His salary of a beginner was not big but we have done it, especially since my dad ceased to give money. And my aunt could feed us with very few money.

But those years were beautiful.

We met daily at lunch at the canteen and then, if we had time and money we were walking into a coffee shop in Amza Market, drink some coffee and  we were playing by writing poems with given rhyme and sometime he was buying for  me also a little bunch of flowers  from a Gypsy woman, who came  always at the tables: "long live to your French lady, young man. Don't you take her a flower?   Look how beautiful are they! "

After he was employed at Radio, in the mornings we went together.  My university studio's was near his service, he was leaving me at gate and went a little further.  Our way passed through the Cismigiu park. It was a joy in each day, both in the spring and winter! I caught  little green frogs, especially in the mornings, they were jumping  on the alleys with hundreds, for a time, pet them a little and let them go .Then there were the trees, beautifully in every whether, the colorful flowers, the cheerful  birds, we  were beginning each day with the joy of life, youth and happiness.  We didn't ask for more!

          The first month of summer holidays, July, was intended for practice, so one month after we get married, I had to leave, for practice at Tarnaveni. He stayed with Aunt Rina at home,  who cared for him and him as a mother. After a month after the wedding! Too fast, too hard. We haven't known each other enough, we didn't know how much one  meant for the other and how much confidence we had one in the other. We write daily, turning the writing into  conversation. At that time there were no cell phones, even in the hotel rooms  were not phones. You  had to get off at the reception if you were called or, if you're going  to make a call.

                   Donostea – TipoMoldova, 2014

Ploaie tropicală     (pastel)

O să stau pe balcon să ascult tunetele

şi să privesc cum se rup norii

peste dumbrava maimuţelor.

Cum să stau pe balcon? E tot o baltă!

Ploaie tropicală,

horărâtă să înece  totul.

Ce-or face gilii mei,

că nu se vede nimic din cuib?

Cred că s-au făcut mici-mici

deasupra ouălor.

De maime, nici vorbă!

Ieri au dat un asalt la cuib.

A fost bătălie mare!

Cred că numai de rele ce sunt

ele, maimuţele,

le fac zile fripte gililor.

Erau peste douăzeci de maime,

laşe şi obraznice,

dar , cei doi gili bravi

şi hotărâţi să le scoată ochii!

Mamă, când îşi întindeau aripile cele mari

şi strigau la ele ameninţător,

erau magnifici!

Mari. Frumoşi. Maiestuoşi!

Ploaia s-a mai domolit.

Cred că o să stea

că se aud păsărelele ciripind.

Dar tunetul tot se mai rostogoleşte

dintr-o zare în cealaltă,

ca un tăvălug.

Las uşa deschisă

dar vine un miros de ceapă prăjită

de la cantină,

de mi-a zăpăcit ficatul.

Ca la noi pe scară!

Mai plouă, dar cu bun simţ,

nu mai năvăleşte în casă.

Totul a durat mai puţin de o oră.

Dar jos, în grădină, apa bălteşte.

Lasă, că se bucură iarba şi florile

şi pomii de ea,

Ce, trebuie să-mi placă mie?

Ce sunt eu? O floricică?

Nu cred.

Mă indispuse vremea asta!

Mă întristă cu tristeţi Jungiene

venite din adâncuri.

Nici nu ştiu care sunt ele, dar

uite că-mi vine să plâng!

Nu-mi place ploaia!

Îmi place după-ploaia!

Şi ce tunete plimbăreţe!

La noi auzi unul tare, zdravăn şi scurt.

Aici încep încet, departe şi

îl auzi cum vine, cum creşte,

cum se prăbuşeşte peste lume,

puternic, dur, înfricoşător, copleşitor;

te striveşte cu măreţia lui atotputernică.

Apoi se duce mai departe, tot mai departe,

din ce în ce mai moale, şi mai slab.

Şi nici nu se îndepărtează unul bine,

că se şi porneşte altul

să cotropească cerul şi pământul!

Îmi vine să mă bag sub pat!

Ca bietul Felix, căţelul de acasă.

Asta nu e ploaia mea! N-o cunosc!

Cea de acasă îmi e familiară.

Asta mi-e total străină.

                                Şi nici nu ştiu ce-i poate pielea!

Deşi mai plouă şi mai tună,

înspre vest,

pe deasupra copacilor

se vede un petec de cer limpede.

Norii vin încoace dar trec mai departe.

Poate se opreşte  potopul!

Dar se mai oprise odată aşa că nu e sigur.

Doar n-o ploua  toată ziua!

           Dantele pe hartie, Bibliotheca, 2015

- Interviu cu scriitorul George Anca -

Ion SOARE: Neobositule Ulysse modern al universului spiritual omenesc, ai călătorit mult, ai dat ocol Pământului în lung şi-n lat, în nici 80 de . . . primăveri, de veri sau de toamne, cum vrei să le zici! (În cazul tău, despre ierni încă nu se cuvine nici măcar să pomenim!). Ai văzut, aşadar, o bună parte (poate cea mai importantă şi mai frumoasă!) din minun(ăţi)ile lumii, ai dormit în palate regale, ai stat la masă cu împăraţi şi regi, iar la reuniuni culturale de vârf, ai discutat pe plan de egalitate cu numeroşi imperiali ai culturii. Şi totuşi, de decenii întregi, revii la „obârşii”, unde te întreţii - bucuros şi cordial - cu vâlcenii tăi îndrăgiţi şi îndrăgitori, cu demnii urmaşi ai Rudenilor din Ruda ta natală, unde, la piciorul unui plai de baladă, mai păstrezi - încă - un eşantion din ohabnica moşie a înaintaşilor!

În condiţiile în care destui semeni ai noştri au uitat de mult de unde au plecat, iar „verdea iarbă de acasă” nu mai înseamnă nimic pentru ei, cum să ne explicăm această statornică reîntoarcere a ta, la „ţărâna sfântă-a locului dintâi”? Sentimentalism sublimat şi „bine temperat”? Gesturi anteice? Sau nevoia irepresibilă, ce ne vine de departe, din străfundurile istoriei şi, intrinsec, ale fiinţei noastre, de a reveni, iarăşi şi iarăşi, la izvoarele primordiale ale devenirii proprii?

George ANCA: Tu  mă porți pe sub aura coziană a Rudei. O știi pe maică-mea Elisaveta. Nu l-am cunoscut pe fratele ei mai mare, Ion Grigorescu, pierdut în groapă comună pe Don. Primara, în Ruda, gimnaziul și liceul în Găești, facultatea și doctoratul în București. O bursă în Italia, șapte ani de profesorat universitar în Delhi, sesiuni în multe țări  - indianistică, antropologie, bibliologie, Puguash etc. Peste tot, dinainte de școală, îndemnat de mama și de unchiul Costică, am început să versific, cu ochii spre izvorul Oltului, Râmnic, până în ziua de azi. Am mai multe manuscrise decât zecile de cărți publicate – acum se află în Biblioteca Antim Ivireanu a Vâlcii. Poemul lung al Ruzii l-am compus într-o basilică italiană și tot așa, oriunde, mai ales în Bharata, tot aici mă trăgea ața. Prședintele Sharma mi-a recunoscut sanscrita. Președintelui Mukherjee i-am spus: I am a Romanian feeling Indian.  Nu uit orele cu Montale. Nici zilele cu Adrian Maniu. Parcă numai Mircea Eliade, în scrisorile de la el, a apreciat traducerea Luceafărului în sanscrită. În fine, am sădită crucea în Ruda. . . . . . . . . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

I. S. Cel mai recent volum al tău poartă un nume tulburător şi incitant, prin sensurile la care trimte titlul şi îndeosebi prin asocierile pe care, în această perioadă învolburată a recanonizărilor, un cititor interesat  le poate face: RUDA CANON. (Mă întreb, neretoric: câte sate din România se pot mândri cu performanţa de a figura chiar în titulatura unei cărţi de beletristică? Nici măcar faimosul Macondo al lui Marquez!). Volumul - ale cărui coperte şi prefaţă sunt semnate de doi maeştri ai genurilor - artistul plastic Rodica Anca şi, respectiv, nonconformistul Marian Popa - cuprinde, în prima parte, versuri ale tale în cel mai pur stil care te-a consacrat, iar în partea a II-a,  ne propui versiuni româneşti din creaţiile câtorva renumiţi slujitori ai lui Erato şi Euterpe, dintre care nu lipsesc Kalidasa, Tagore, Dante, Shakespeare, Camoens, Cervantes, Schiller, Hölderlin, Goethe, Byron, Baudelaire, Rimbaud şi alţii. De fapt, traducerile din creaţiile monştrilor sacri aparţinând Panteonului Marilor Poeţii ai Lumii, au reprezentat o componentă permanentă a preocupărilor tale, încă din anii `80. Degajat şi curajos demers, realizat fără complexe, de către un „poliglot charismatic” şi poet (în)născut! Mă întreb şi te întreb: există/ a existat vreo conotaţie polemică sau mediatizantă a alegerii acestui titlu?

G. A,: Doctoratul meu e pe literatură universală, cu doamna Bușulenga. Mai mereu am simțit obligația să translatez în română poeme naționale, religioase, clasice, moderne, post-moderne, poate și rutinier - nu Gita, Gitanjali, Gitagovinda, Corbul, Voluspo etc. Între altele, am tradus în engleză Țiganiada. Nu le-am circulat, neavând timp. De nu le-oi fi și distrus. Ruda m-a magnetizat către teatru, canon, harul matern, profesorii acordeoniști și recitatori de la primară, până la bandoneon în pampa. Oi fi împărțit dodia cu canonul și câte altele, fără umflarea conștiinței poetice, tentând, astfel, spiritualitatea oarecum spontană și la prima mână, vai. ...................................................................................................................

I. S.: Să punem punctul pe I sau măcar pe J !: după ştiinţa mea, din raţiuni nemărturisite (până acum!), ai refuzat cu consecvenţă (era să zic „cu obstinaţie”!) să-ţi teoretizezi, în vreun fel, stilul care te-a consacrat, unic în literatura noastră şi a lumii întregi. Într-un mesaj către mine, ca răspuns la o nedumerire a mea legată de acest aspect, mi-ai răspuns evaziv (dacă nu sibilinic!), că „ştii tu de ce!” Uite că nu ştiu nici acum - cu certitudine – până la capăt! Este drept că mulţi „avangardişti” (Tzara, Issou, Ionesco, Smarandache ş.a.) mai întâi şi-au expus „formula”, creaţia propriu-zisă fiind ulterioară manifestelor respective. Este la fel de adevărat că marii scriitori ai mapamondului (Khayam, Villon, Shakespeare, Puşkin, Rimbaud, Baudelaire, Eminescu, Tagore, Sadoveanu, Nichita – ca să cităm doar câteva nume!) nu au alcătuit niciun fel de program teoretic, ci . . . au creat, pur şi simplu, impunând, prin scrisul lor, opere şi stiluri care i-au făcut celebri. Eufemistic vorbind: cum comentezi existenţa celor două „orientări”?

G. A. Am avut slujbe – reporter radio, redactor de revistă, inspector ministerial, profesor universitar, director de biblioteci naționale (politehnică, pedagogică) –  tot atâtea „teorii”. Peste tot, mi-am făcut însă prioritate din vers și jurnal-roman. Funcționarea managerială s-a ciocnit de neîntrerupta compoziție sau dicteul ca în Dodona, nu nesperiat de surprinderea prinsului de sens-nonsens. Toți vom fi fost dedublați de nevoie. Ba manager, ba kavy. N-am căutat – tot frică? - vreo teorizare nici măcar în teza doctorală, excedând în comparatism, Baudelaire și poeții români, mai puțin opiu. Am dat pe un site francez de teza mea în românește. Între dodie și doctrină, m-am închis (cumva ermetic, astfel salutar) în prima. Nu-mi sunt necunoscut, dar cine și cum m-ar putea cunoaște altcineva? Spoveditorul? 

I. S. Mi s-a părut întotdeauna că, în particular, manifeşti o oarecare rezervă faţă de termenul dodism, pe care unii scriitori - inclusiv iniţiatorul acestui interviu - l-au atribuit stilului tău. Cum se explică această reţinere? Ţi se pare, cumva, prea restrictiv?

G. A. : Dodiile sunt ale lui Eminescu, Creangă, Brâncuși, ale Hobiței, ale Bârseștilor, cu eufemismele prieteniei noastre cu tot.  În toate limbile, oricum  ale Indiei, de le-au făcut eufonie cu ale noastre. Am evitat  băgarea în seamă, cât să mă îngrop în dodii sub clopotnița rudenilor. Neașteptând premii, am avut șansa să ofer premii.  Am publicat cărți în engleză, nemenționate printre ale oficianților, ei și? Inginerul Gârbea regretă că nu m-a  exlus din USR. E  de preferat anonimismul dodiilor.

I. S. O anumită dificultate în receptarea stilului tău este evidentă, ceea ce, aşa cum constata, pe drept, Ioan Mihuţ, te lipseşte de „o audienţă pe măsura eforturilor întreprinse”; acelaşi exeget găsea în ApoKALIpsa, „de toate”: „ermetism, onirismm suprarealism, dadaism, apoi ceva textualism, dicteuri, colaj, sintetism ş.a.” Din fericire, mari oameni de cultură şi critici valoroşi, precum V. G. Paleolog, Dana Dumitriu, Nicolae Balotă, Ioan St. Lazăr ş.a. au văzut mai departe de aspectul lexico-gramatical al creaţiilor tale, remarcând în stilul tău „izul folcloric”, şi acea „bolboroseală zeiască” ce vine de departe, din adâncul nu numai al dodiilor populare, ci şi al descântecelor, blestemelor şi al altora asemănătoare . . . Recent, criticul Marian Popa te includea, datorită radicalităţii textelor produse, în „seria deschisă virtual de Eminescu, dezvoltată de Urmuz, Eugen Ionescu absurdul, Cugler Apunache” ş.a. într-un anumit context, eu făceam şi o apropiere cu paradoxistul Florentin Smarandache, româno-americanul care şi-a teoretizat „mişcarea” printr-o serie întreagă de manifeste. Crezi că această comparaţie se susţine?

G. A. La Litere, ne împărțeam în secția de literatură și cea de lingvistică.  Piru te omora cu obligativitatea logicii (hai, că poetică). I-am dat niște foi asistentului Manolescu și a doua zi mi-a spus că n-a găsit îngerul – și nu m-a mai pomenit niciodată în criticile îngerilor săi. Eugen Barbu era plecat și a condus cenaclul „Labiș”  Dragoș Vrânceanu când am fost și eu „lansat”, iar el, în concluzie, a sesizat la mine o schizofrenie,  ceea ce m-a deranjat mai puțin decât logica lui Piru sau îngerul lui Manolescu.   A, licența mi-a avut titlul Mitul lui Zalmoxe la  Mihai Eminescu și Lucian Blaga. Șerban Cioculescu: nu e nicio legătură decât că sunt amândoi mari poeți. În India, am fondat cu Amrita Pritam Academia Internațională Mihai Eminescu, adusă și acasă – printre președinți, și Dimitrie Vatamaniuc. Un snobism poate ascuns rupea deschideri spre curentele  semipermise și samizdat. Clasicul în balanță, iar după 1989, răpunere. O iubesc pe Elena  Niculiță Vorona .  Pe Smarandache l-am avut oaspete la Colocviile de Marți. ..........................................................................................................................

I. S.: Prin tot ceea ce ai înfăptuit în India, în restul lumii şi în ţară, întru dezvoltarea şi promovarea culturii şi literaturii române, ai adus - indiscutabil - servicii imense României, culminând cu acele inimitabile şi neimitate (ca şi stilul tău!) Colocvii de marţi, care continuă şi în prezent. Eşti mulţumit de felul cum au fost recunoscute şi apreciate altruismul şi eforturile tale?

G. A. Colocviile le-am început acum peste zece ani, discret, dar, etichetat de dr. Zeana: terapie. Emil Giurgiuca, șeful meu, mi-a spus că dăduse revistei titlul Colocvii, pentru că Maiorescu numise Convorbiri literare. La noi, evident neparlamentare, teatru de poezie, confesiuni, cărți, pian, internaționali, familiari la Cannes etc. Se pare că productivitatea a fost renunțarea la orice orgoliu și reclamă și criminologii. Sigur, și indieni, pe lângă vâlceni, toată țara literelor +. ..........................................................................................................................

I. S. Cum vede cărturarul român George Anca, scriitor polivalent de deschidere internaţională, locul şi rolul culturii şi literaturii române, de acum şi din toate timpurile, în marele concert cultural-literar al Europei şi al lumii?

G. A. Destule impresii, cele proprii le-am debitat în scrieri (necitite?). Pe vremea lectoratului meu  jalea era birocrația (ne/anti)românească. ..........................................................................................................................

I. S. Şi o întrebare de final, poate cea mai „grea” din toate: încercând să te obiectivezi cât de mult posibil, cum l-ai vedea pe scriitorul „dodist” George Anca, după . . . George Anca”?

G. A. Nemaidodist. Canonic...........................................................................................................................

I. S. Îţi mulţumesc pentru receptivitate şi pentru sinceritatea răspunsurilor, cu speranţa  ca discuţia noastră să favorizaze o şi mai bună cunoaştere, din partea celor care te apreciază şi te iubesc, a personalităţii şi operei tale!

LA MULŢI ANI!

                                                                             A consemnat: Ion SOARE

         

George Anca – Excerpte

cadență

Războiu-i foarte animal,

mai cade unul de pe cal,

cade pământul de pe cal,

pocnesc potcoave de metal.

În noaptea munţilor cu cai

în lume te sinucideai,

în altă vreme fără cai

obsesiilor cai le dai.

Plutesc neînvăţaţii pui

acoperiţi de spumă moartă,

trai smuls din poarta nimănui

de care plânge orice poartă.

Şi focuri crapă la hazard

şi sângele se face rece,

atârnă rufele la gard

prin care trup nu se mai trece.

Femei călătoresc în tren

toate şi singure, la nunţi.

Se bat câţiva geloşi de lemn.

          Invocaţii (Editura pentru Literatură, 1968)

Parinior

Noi eram în Parinior

pe zile cu ploi şi nor,

în dodii ne veseleam,

aruncam focuri pe geam,

văgăuni zvârlisem roi

boturilor de copoi

lupi şi iepuri norocoşi

să trimitem la strămoşi.

Tatăl nostru, mama mea

răsăriră să ne ia,

ramuri când jucau la piept

să îi coacă lung şi drept

şi-ntr-un abur nevăzut

ca topiţi au dispărut.

Băteam ritmul din picior,

căci seara în Parinior...

                   poemele părinţilor (Editura Eminescu, 1970)

încep mările să fiarbă de la os până la barbă labă roşie de oarbă încep mările să fiarbă himalaia arde-n iarbă sub zăpadă de nevadă sânge apa să se vadă încep mările să fiarbă oasele fără de barbă dai de munte dai şi lepra că-ncep mările să fiarbă opărind pe milarepa şi iar mările să fiarbă cu gheţari cu pinguini pe o noapte de ruini încep mările să fiarbă benaresieni brahmini tibetani şi misogini de-ar fi mările să fiarbă până în împrejurimi niciun viu şi nicio vie printre mări ce vor să fiarbă din visata castalie nu rămâne colilie că-ncep mările să fiarbă jaganath şi muntenie sângele pe terezie cheagul mărilor să fiarbă neales fără durere înecatul mării khmere încep mările să fiarbă de întunecă himere plăgile gondolfiere de-a veneţii să ne fiarbă între seruri cu galere fiarbă mările să fiarbă puja hoiturilor arse din gange nemaiîntoarse iar încep ce mări să ardă din cremaţii meta tarse tropice banane gioarse că-ncep mările să fiarbă dinioară kali yugă cu turbanul pus pe fugă roşii mări sânge să fiarbă galbenele buturugă negrele neagră păstrugă mările încep să fiarbă jos pe strada principală cerşetorii dau năvală oarecând încep să fiarbă macedonskian de gală sardă ardere kerală de-ncep mările să fiarbă într-un cer şi o cerneală numai mările să fiarbă noaptea asta ancestrală ce tot mările să fiarbă marea prunelor uscate fost-am vii soră şi frate când şi mările să fiarbă fecioare desferecate îşi dau aurul pe spate că de ce muriră gloate inundate şi pe roate încep mările să fiarbă pe vapor nici frigidere pe uscat nici ape grele încep apele să fiarbă în desen de caravele se amestecă artere de-ncep mările să fiarbă ceva sfinţi în munţi să spele vinele aurifere că-ncep mările să fiarbă

                   mantre (calea robilor, delhi, 1982)

„Clipa trăiește veacurile mor”

cosită iarba vertical mohor

„Pe veci pierduto, vecinic adorato

iluzie dintâi și singur iat-o

„Puternic iar de-o vrea – e pururi iambul”

decasilabul în sonet preambul

„Într-o grădină din Italia”

în India și inter alia

„Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge”

ne-om gâtui-ntre noi cu mânuri ciunge

„Singură luna sfântă v-a văzut”

nostratic sufletul necunoscut

                   Decasilab (Biblioteca Pedagogică Națională, București, 1999)

de la moară 

de la moară către sat o jumătate

kilometru neîncărcat străbate

un om care se întoarce din oraş

de departe ca din Munţii Făgăraş

se uită că e noapte tace

vorbeşte ce vorbeşte are de a face

cu o femeie nevăzută dacă

l-ameninţă pentru că-n somn de năduşeală-i leoarcă

la dreapta n-o apucă biserici aşteptându-l

în stânga îl opreşte neînvârtit pământul

tot la moară îi vine să tragă

dar n-o să-şi macine oasele dragă

ceva în mână o să-i intre oare

ori aşteptăm degeaba în coş să se strecoare

se crede-ntâi desculţ iubind ţărâna

hainele-i cad rămâne căpăţâna

pe ea gândeşte vântul să-l subţie

până va spulbera făină vie

încearcă pomii de n-au dat în spic

vrea-n braţe mamă-n braţe cu un copil mic

doreşte coasta el cu coastele s-o râme

mai bine decât mort în moara lume

lumina stinsă va păstr-o-n geam

pentru atât o viaţă cere de la ram

doar că-l trimite ramul să nu stea

râşniţa singură pe vreme rea

măi sarea ţi-ai luat-o păsări sunt

ouăle gata pâinea s-o frământ

haida că te iubeşte în moară satul mort

făină-n sac pentru ce guri şi eu să port

din moară către sat priveşte Gică

prin val de roată simte că se mişcă

iar uneori chiar umblă-ntre bărbaţi

de chelios morarul depărtaţi

ei toţi cu ochii la un cal deodată

din palme bat când haia îşi deznoadă

morarul îşi întoarce capul

să ştie cine nu-i aplaudase calul

când colo Gică socotind

râdea că zgârciurile-n cal nu prea se-ntind

o ce plăcere viaţa aşa cum e

de ar putea trăi-o-n moara lume

ţigări pe malul bălţii mai demult

fumate scapără plase cu peşti pe fund

salina suflă-n ei pe sub pământ

gustul ţiparului cu cap tăiat mişcând

prăjit să-l tăvălească în dungă de mălai

 ca-n camera-ncălzită ce mai trai

                   Dodii (AIME,  București, 2002)

Ce mi-a scris Eliade 

vestită carbonizare de fulger veveriţa neagră

ţi-am tradus ce mi-a scris Eliade eşti mai mult

decât America  neprăjiţi cartofi  lost libido

intrasem în film decolorându-mă frescă postcatolică

unghiile în ochi ciocurile în scoarţa copacului

care mai transpiri luptătoarea s-o filmeze Giordana

capsomani money capse întărâtată Tărtăria imitaţia

pădurii în locul tartorilor dansându-şi răstignirea

cine omorâ copiii Medeei din America în Colhida

                   New York Ramayana ( AIME, București, 2005)

Cenușa lui Eliade

Muzica: jazz, raaga. Titlul: Cenuşa lui Eliade. Început: flutură păsări nasul lui Shakespeare Sulmona solimană. Continuă (teme): Agar fiere, fiu. Tot cu Medeea se vede din Tomis în Bălţi. Se împlinesc 2000 de ani de când Ovidiu ne-a venit în exil. Shakespeare se numi noul Ovid, iar acesta, D.H. Lawrence al antichităţii. Calambur vid m-a vidma.

Radha în Madura aurie. Din cuib în cuib nimic nimic de am îmbătrânit calic.

Sculptate-n Victoires Paris de Emmanuel Fremiet feciorii, arse, Jeanne şi Valery născute la Domremy. Ce n’est pas normal de chanter en public. Autant on emporte le vent gone with the wind  - octosyllabe vieux proverbe francais en Villon. Nu m-aş franţuzi, bătrână zi, eliadi, colibi.

O recunosc pe Maytreyi avatar sacontal.

Şi regele chiriaş tatălui. Sun-o pe Viorica Navamalika.Uzi seceta pe litere Eliade, pe scurt matineu, texte citabile anume, poezia de mâine spre maci.

Bambu iambu muzic din exil blanduzic. Poemul Eliade pe necitite, cenuşă Chicago, ediţii moldovene,alamkarika scăpătat, cititul gangetic, fadoare versus fantasmă, o maşină din altă lume purtându-l mituri. Nimic din zilele, cărţile Eliade, chiar el s-o fi opunând.

Electrocutare Rudolf, Dominic Orăştiei, noi ai lui Zalomit, raaga yaman, raaga pilu, busuioc tulsi, canon hindus, raaga de seară serenitate.Te respiri zei de sunete, întrupările liniştii, norocul epifaniilor. Fiecare cu ale lui şi raaga te împresoară atman, sitar secerătorul macilor traducător de gitanjali. Blânde sunete de prăbuşire în dharma dansantă.Tabla-n tropot pe sitar de întoarcere în valuri, staţi nedestructuraţi trăznet pe raaga Eliade. Argonauţi din raaga întorcându-ne drum cosmică rugă.

Orga mascată în sitar invitaţie avatar , nemaitristeţe amar. Nu mai confunda comunismul cu Eminescu. N-ai plâns de două zile, lumânare aprinsă. Cenuşa lui Eliade ai zis poemului. Mă întreba Mrinal Sen ce face Mircea. Orgie David, rugăciune Kahlil, devi Mircea, cenuşă George. Al câtelea revers, lumină de întors, Kalypso apokalipso, mritior ma amritam gamaya.

                   Cenușa lui Eliade (Caietele Trivium, 2007, București)

 de ziua lui

din ziua lui Arihantanam

uman sfinţie Dumnezeu

a doua-n fapt namo sidhanam

prin sufletele eteree

a treia-n jos Ayarianam

cu pe pământ chiar sfântul ce e

a patra nam Uvajhayanam

cu diaconi de-aure înalţi

namo loye sabba sahunam

într-o cincire psalte psalţi

rebreaniana Gungunam

într-o plecare mă încalţi

Crăciunului magheranam

Namo Arihantanam

Namo Sidhanam

Namo Ayarianam

Namo Uvajhayanam

                    partea nimănui  (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2010)

trupul zăpada

moartea mama mea

dacă nu murea

nu se năzărea

jumătatea sa

revoluţia

montagna su' nea

cutărică va

m-o admonesta

momo de-o mânca

şi cu dodia

ce dansa mai ba

ce ringrazia

râurile-n şa

                   Paparuda (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011)

femeia din Orissa moartă

în Rajsamand de anul nou

ca luna fie altcând poartă

nu de pământ nu la cavou

când voi fi renunţat la anii

din dramul harului ascuns

ea îmi va reproşa faci nani

când eu pe targă te vream uns

nici nu ştiam că eşti femeie

ca mine de bătrână luna

luceafăru-şi pierdu scânteie

şi ea în soare cu Arjuna

mai suntem fraţii sor' Orissa

cenuşa nu ne risipi-s-a

                   Femeia din Orissa

pateric

a domnului cerească mângâiere

n-o cere doamnă văduve inele

ciocnindu-se falange spire sfere

când n-ai muri rămase toate cele

rugămu-i-ne din apropiere

să ne mai lase pradă  jele

cu tinereţi în floare fiere

codrene haruri retezate zele

a chinului vreo duioşie breşă

cătarea ceruită stup homeric

spitalul leşului frăţie leşă

de la cutremur cancer întuneric

pădurile tăiate vană meşă

nirvana mâine seară la pateric

                   Netrecut p'afiș  (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013)

Mi.La.Ras.Pahi.mGur.hBum

Milarepa construise dărâmase construise

nu mai ştiu chiar acum capitolul al doilea

am zis munte adică nu poţi gândi la

Milarepa nici la Brâncuşi fără munte

greşisem Alpii şi Parângul după Meru

ai revenit la spirit de însculpturată dodie

ce va fi fost totuşi capitolul al doilea

în imposibil templu maya-dodie ce munte

                       MILAREPA  LA  POLITEHNICĂ

                        1985

frunzişul secetei foşnit de val

în cruce ochii alkyonilor

ne-om cantona secătuirea în aval

de traversarea faraonilor

metamorfoză ruptul nupţial

din cântecul nălţat eonilor

chiar şi de noi de ieri la mal

să văd da parcă sturionilor

însingurată aripă te-ntorni

perechii amuţite de furtună

doar valuri spumele pe corni

o muzică în ardere de rună

cu toate dorurile dorne dorni

aceeaşi muzică în foc de rună

                          Dodii pe viață, 2013, TipoMoldova     

(King Henry VIII epilog)

zece la unu piesa nu-i pe plac

oricui de-aici câţiva doar drum îşi fac

să doarmă-un act or două alţi mă tem

îi speriarăm cu trompeţi blestem

vor zice zero alţii a-njura

c-aud de urbe urlă zeflemea

ce noi nici asta n-am făcut ci sire

tot binele-aşteptat a auzire

de piesa-ne acestei toamne

e doar construcţia de bune doamne

                  

şi-or zice treacă ştiu că într-un vifor

ai noştri-or fi toţi craii nenoroc

de stau când salve cer femei la joc

                           Scene cantos, 2018, Semne

(MEDEEA)

Tristă erai Medeea nu te-am recunoscut

Ne doare mai mult pe noi moartea copiilor uciși de mamă. Ne vine s-o ucidem împreună cu tatăl Iason

          Medeea plutind deasupra casei cu leșurile copiilor într-un cer tras de doi șerpi înaripați.

 Apusese soarele și cerul era roșu când Medeea spusese să credem în el – în cine? - în Dumnezeu – de ce? - nici nu știi ce  bun e.

Oricare cuvinte ar fi fost o aluzie la mama. Aoleu, vin lupii, a zis Medeea în somn – am trezit-o – n-a vrut să meargă noaptea – n-am cum s-o găsesc dimineața devreme.

                            Gandhi la Teatrul Alexandra, 2018, Semne

și eu mă bucur

și eu mă bucur mereu

când mă vizitează Dumnezeu

și Dumnezeu se bucură mereu

și el și tu și eu

poate mai repede eu

că m-a ajutat Dumnezeu

mi-a luat-o pe mama la el

și a ajutat-o cu moarte la fel

ca pe soldații războaielor

săracii noroaielor

când era ea credincioasă

venea Dumnezeu în casă

și ne bucuram mereu

când ne vizita Dumnezeu

                    Saraswati, 2018, Semne

cifru stâng rotund hiat

potopul în Ararat

amintirii trilobat

păcăleală împărat

mici contraste retezat

munţilor dulău în lat

bicicletei din lătrat

clorului nitroglisat

găliganul Goliat

biblie cât m-am tasat

şi nici n-am mai respirat

Picu Pătruţ m-a chemat

ca şi anul celălalt

că nu m-am antonapnnat

mai a bulgăr de croat

coroiat încoronat

                   Ruda Canon, 2019, Semne

Astă-seară se joacă Noica. În premieră australiană.

Noica: Uitarea e de limbă.

Hegel: Dingheit (a fi lucru).

Noica: Unbendingheit, mai ales un lucru ultim.

Hegel: das Aufheben (suprimare-conservare). 

Noica: Vocabulă dialectică de prim-ordin, “întru tine, Doamne”.

Hegel: das Aussereinandersein  (exterioritatea reciprocă).

Hegel: Frumosul, sfântul, etrenul, religia şi iubirea sunt momeala cerută spre a deştepta pofta de a muşca; nu conceptul, ci extazul, nu necesitatea progresând rece a lucrului, ci entuziasmul care fermentează trebuie să fie ceea ce susţine şi răspândeşte progresiv bogăţia substanţei.

Noica: Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spuneai tu, când întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.

Hegel: Mugurul dispare în apariţia florii şi s-ar putea spune că el este infirmat de către aceasta. La fel, prin fruct, floarea este arătată ca fiind o falsă existenţă a plantei şi fructul trece în locul florii ca adevăr al ei. Aceste forme nu numai că se deosebesc, dar ele se elimină una pe alta ca fiind de neîmpăcat.

Noica: Fiarele au tactici şi iscusinţe omeneşti. O căprioară paşte în voie în poiană. Tigrul care o vede din desişul pădurii nu o atacă direct; dă o dată sau de două ori târcoale poienii, îşi lasă urmele, miroasele, şi apoi îşi face deodată simţită prezenţa. Căprioara vrea să fugă într-o parte, dar dă peste urmele tigrului; încearcă în alte părţi, dar e la fel. Aleargă înnebunită în cercul în care e prinsă, şi cade istovită la pământ. Atunci tigrul se duce liniştit şi o mănâncă.

Hegel: Fiecare trebuie să meargă către moartea celuilalt, după cum fiecare îşi riscă propria lui viaţă; căci celălalt nu valorează pentru el mai mult decât el însuşi.

Noica: După Heidegger, fiinţa este ceea ce se dezvăluie, după gândirea românească implicită vorbirii, fiinţa e ceea ce se ascunde.]

Hegel: Conştiinţa vieţii, a existenţei-ei-în-fapt şi a acţiunii ei, este doar suferinţa în ce priveşte această existenţă şi acţiune.

Noica: Trăim într-o lume în care universalul e pedepsit – aceasta ştim de la tine încoace.

Hegel: Spiritul absolut intră în existenţă numai pe culmea în care cunoaşterea sa pură despre el însuşi este opoziţia şi interschimbarea cu el însuşi.

Noica: Dar ce cuvinte sunt acestea de care nu ne putem desprinde?

                            BARBA   LUI   HEGEL antinovele în dodii, 2013, TipoMoldova

 

 

About George Anca

“I had gone together with poet Gheorghe Anca.” (Vasile Vaduva, 1971)

“an invitation to communion.” (Mihai Sora, 1973)

“A Giorgio Anca da Eugenio Montale 1973.”

“I thank you for 10 Indian Poems.” (Mircea Eliade, 1978)

“…correspondence, monad, regarded initially as in Baudelaire and rediscovered in Eminescu’s universe.” (Zoe Dumitrescu-Busulenga, 1973)

“…a remarkable young man, with a vigorous talent, and an impressive power of suggestion.” (Romulus Vulcanescu, 1973)

“I knew young Gheorghe Anca in hypostasis of poet and prose-writer, with pure sound and accent of originality in his generation… from today on…the third… namely the hypostasis of man of culture, of man of science, of literary critic and historian.”(Grigore Popa,1973)

“Gheorghe Anca writes beautifully, handles well information with romantic passion of an autodidactic, who discovers new worlds, has intuitions and observations of great finesse.” (Romul Munteanu, 1973)

“…the accomplishment of Mircea Eliade’s thought in youth to make Eminescu systematically known within Sanskrit world.” (Ioan Alexandru,1983)

“…restituendo, attraverso la lingua, il grande Eminescu alla cultura cui  - mediatamente o no – poeta tanto deve, sia della sua formazione spirituale, sia delle sue scelte esistenziali.” (Rosa del Conte, 1982)

“… a shanti workshop pleading for the awakening of the constructive spirit towards international peace” Ion Iuga, 1982)

“Prof. George Anca’s Gitagovinda is a remarkable transcreation of the haunting rhythm and melody of Jayadeva.” (Sisir Kumar Das, 1983)    

“Anca is a poet of thoughts’ fantesy. ”(Constantin Mateescu, 1984).

“George Anca’s rhyme to destructuring (and restructuring?) world we live in.” (Ioan St.Lazar,1994)

“…king of Dodias.” (Ioan Ladea, 1999)

“Gerge Anca is a writing machine who writes at a writing machine.” (Victor Nita, 1999) 

“…founder of a new style and, equally, of an original literary language.” (Ion Soare, 1999)

“This director Anca makes vary good things at Pedagogical Library.” (Sorana Coroama-Stanca, 2002)

“Gentlemen, George Anca is the creator of stylist snow.” (Veronica Anghelescu, 2000)

“In fact, either readers will not exist.” (Alex. Stefanescu, 2003)

“The volume of debut published by Gh.Anca proposes a poet with expressive lightenings, of sensorial source, in search of genuine state of communication with the universe: I invoke the love with a silk/until voids come to cover it/and to move it clearly, floating/shameful. The magic perception is often mimed through syncopation of communication, as if the poet would be an initiated in mysteries he can not translate them otherwise than through unusual combinations of words: Alienate yourself when know/how sleep came from down/being next day able to try/ the same breakable clay/for you didn’t lower living layers/ to the dust and it didn’t spin. From here to the throwing of word in any context according to prosodic reasons, it is but a step, which poet makes with no constraint: And they worked female cloth/and slept at evening like in alcohol/and the Girl’s body too far away naked/lost from their eyes, you elite. The verses aren’t however lackeing a candide freshness, which the author subordonate forcibly to an archaic mentality: Good at ugly with Serpent at neck/on bank unlocked by foot/the greening sweated. Sun on acorns pushed to catch you/reeds bent only in a part/a lotus in sky with underwater cloud, room owner. (Roxana Sorescu, 1980)

“1968 – Gheorghe Anca debuts with the placket of poetry of diverse inspiration, Invocations .It is retained the erotic lyric from the cycle Invocations to sweatheart and to waters, and especially poems of meditation, with naturist implications, from cycle Beyond the water of the dead.

1970 – It appears the novel Eres (Heresy), by Gheorghe Anca, prose in which oneiric-hermetic modalities, with fabulous-esoteric implications from contemporary literarure, reaches one of possible limit, beyond which it can not be continued.

1976 – It appears Poemele parintilor  (Poems of the Parents), experimental lyrics, aspiring toward meditation, on theme of profound ties, difficult to size, between parents and followers or between man an matrix space of forerunners. It resorts frequently to folkloric structures and motives.”. (Dictionar cronologic.Literatura romana, 1979)

“Sibylline, obscure is George Anca’s poetry.” (Florin Manolescu, 1968).

“Anca chooses as his departure point the magic spell.” (Tribuna, 1968)

“Gheorghe Anca seems a hermetic who ignores his own cipher.” (Nicolae Baltag, 1968)

“Gheorghe Anca has a maximum attraction toward the ambiguous.” (Laurentiu Ulici, 1968)

“Hallucinatory confession, ciphered up to the unintelligible, Eres Heresy) is a bizarre make of aphoristic sentences, oneiric evocations, fantastic and lyrical prose, an elliptical tale, an allegory complicated by total anarchy of notations. In an atmosphere of magic spell and charms, metaphorical cogitations are uttered, among oracular syntagmes and incantations with folkloric smack, there are insinuated cold existential precepts, contorsioned meditation on and condition of fulfilment of his desire to conquer the love." (Ion Butnaru, 1970).

”Gheorghe Anca proposes to combine the technique of hallucinatory retrospective of oneiric source, with that of proper autobiographical remembering, plan always perturbed also by nightmares.” (Nicolae Ciobanu, 1970).

“The Eres of poet Gheorghe Anca (Bucharest, Eminescu Publishing House, 1970) belongs neither to present nor to past. It belongs to future. It is a book in which the past is thrown over present, directly in the future, on the hallucinatory  trajectory of a Romanian tale from old, lived truly also by the author, and whose spiritual and cosmic dimensions are always projected forward, like a morganatic fairy after whom one runs, together with the poet, in a warm summer after-noon.” (George Alexe, 1971)

“Some poets adopted them (dodias) already – Marin Sorescu, Ana Blandiana and, very recently, Gheorghe Anca – and tried to surround those without borders, those which can not yet stay and, in the ultimate, those of coming times – synesthesies.” (V.G.Paleolog, 1976).

“George Anca is an investigator of unconventional poetical languages. He recuperates interstitial zones, without being necessarily a vanguardist for he lacks turbulence of terriblysm, being rather a scientist, a solitary, a modeler of labyrinths. One of the main directions of his poetics is the illogicality, the speech in dodii, which translates imperceptible both realities and words as much as to create the fringes of diffraction, that halo which constitutes the special attraction of children talk. In the verses of poet we meet all kind of anamorphoses (the world deformed after savant optic laws, perspectives from most unexpected points o view: of the inanimates, of natural forms, etc.) or permutations of words so unusual that they remember poetry created by computer.The zone of the ludic, of magic and folkloric repetitive is covered as well by poetry of Anca (Marian Popa speaks of “exceptional spontaneity of image by technique of fragment which is not less a galimatias”), twisted thaught and brut lyricism can not be dissociated, the verse engraves in memory as such, with its strange topic and all. Because Anca is also a perfect inventor of the form: his grammatical rocades, throbed but also vapory, produce the state of captatio, contribute substantially to the success of the whole. Spirit tortured by an authentic obscurity, Anca invokes and charms away things of the world just to make them to secrete their own obscurity as the snail its foam and plum trees their glue at joints: only so poet feels that he can communicate.”(Constantin Abaluta, 1998)

“In the Poems of the Parrents, recent volume by Gheorghe Anca, a simple thematic, of source strict sentimental, is submitted to some crisped formal experiments. Not my commodity as reader but the belief that poet complicates himself without anticipated results urges me to reproach his obscurity, forcing of the verse. I think an effort of clarifying lyrical waters should be salutary in what regards him. The intention, which I believe is impeded to realize just by this overbid of blurred metaphors, is to express in technique of folkloric lyrical incantations (dirges, magic spells,etc.) the belief that life of the present individual is written, determined by existence of his antecessors, that at the level of profound sensitivity unalterable communications between parents and sons take place. ‘I write everyday my book.//The forests shake villages/on earth in the autumn.//But autumn isn’t passed in the book/those pages were written before. //From mouth to mouth/under the earth/the old man/sends/the voice/of my today book/as an echo remained between ribs’ (The book)./…/

It can be deciphered in the verse of Gheorghe Anca a sort of exaltation in front of esoteric utterances, of unusual imagistic delirium, fascinatin of a play ‘in dodii’, out of which he tends to do, otherwise, a kind of personal aesthetics. His attempt of restructuration of the real in a flux of fragmentary, insinuating images end, not rarely, with a stammering simulating the reflection. (Dana Dumitriu, 1976)

“Writing a poetry of the intellect, always at the edge of popular poetic creation, Gheorghr Anca outlines a lyric territory for himself” (Petru Romosan, 1976)

“The broadcast Mioritsa of Saturday 8^th January was good, better than ‘Ode to Romanian language’ which included however an emotional moment Iorgu Iordan, better even than ‘Voices of modern art’ (a long discourse full of fine observations, of critic Dan Haulica), better… I am lying: it wasn’t a ‘better’ broadcast, but a good one – and I may explain why. It was so because it felt all the time that the author (Gheorghe Anca) is convinced that making of an emission of half hour at national posts of radio isn’t some pursuit but a work of great days. He chosen thus an important theme (Presnt time of ballad Mioritsa; but the title isn’t enough attractive), obtained the best collaborations (Dimitrie Cuclin, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Grigore Moisil, Ovidiu Papadima, Mihai Sora, Grigore Popa, Adrian Fochi) and had care to be an emission, that is a construction, and not a depot of materials” (Florin Mugur, 1976)   

“With his five years long exposure to India and its cultural heritage, he evidently feels spell-bound and fascinated by its philosophical mysticism which unlike religious mysticism is only theoretical or speculative. In Ardhanariswara, several aspects of  love – experimental or real, transitory and eternal and mystic and worldly are delineated. The influence of Eminescu, Lautreamont, Baudelaire, Montale and Gunadin is also manifestd in his poems.

In his sharp new voice, Anca is pungent, discordant, airs disillusional passion and brevity of human life./…/

‘Parinior’ coined by writer to denote a utopian place is paradoxical because there he creates real life. It has theme, character and symbol setting in India.” (V.K. Gaur, 1982)

“Prof. Anca’s writings are at best described as reactions to his study of the Indian concepts and not as a support for Indian thought.” (Harish Kumar)

“I think that G. Anca is not one from those beati possidentes, he doesn’t possess his books but lets himself possessed by them, like in a crisis never surpassed, like a travail of an endless birth. Groan and convulsion of whose cod is just the show: the jungle, Niagara, typhoon, volcano, BIRTH…”(Mircea Santimbreanu, 1996).

“Belonging, by debut, to Generation of ‘70s – the wing of resuscitated modernism, the writer George Anca seems to live acutely the ‘dialectic’ of the postmodernism, in which the autochthonized  nostalgia meets the search of some alternative sources of spirituality, being added a ‘residual’, interstitial trust in literature.”(Dan Mircea Cipariu, 2000)

“Like Ahab in search of the white whale, poet scans the memory of Boston (for him Poeston) in order to find the grave of genius of American poetry, Edgar Allan Poe, but, due to computer error, he doesn’t find him: ‘Edgar Allan Poe born no more in Boston’ exclaim this disappointed.” (Daniela Iordache, 2001)

“Why Under Bell? Author himself would answer the best. In my perception, the bell could objectualize somehow his working ‘laboratory’, ‘submerged’ somewhere in own depths, to put light on the climbing: the place where ideas are conceived, thoughts are clarified, jewels are built. At the same time, it could be the bell of king Songdok (remembered in the pages of the book, with symbol value of Korean divinities, object decorated with masterly medallions figuring lotuses, flowers, flames and heavenly fairies. A true divine art. Under the sign of bell then…”

“George Anca is a writer unique in his kind (and unrepeatable). Originality in which he conceives his writings, mobility of spirit and legerity in changing register of different literary genres and subspecies confer to him a distinct authority. Luxuriant spontaneity of his verb, even this is often in derive, is counteracted by the other Anca – the subtle, the suave – who absolves him of his ‘wanderings’, sometime, however, sublime. A verse like this has mission to have saved him:  bird so white that/didn’t shadow me anymore “ (Ioan Mihut, 1999/2003) 

“If we’d interpret term apokalipse in its strict sense, we’d go with thought to the New Testament and to the end of world, an irreversible catastrophe. But the term Kali, included in title, sends us to mother Kali, known in Indian mythology under diverse names (Durga, etc), goddess-mother, protector, and, at the same time, also goddess of destruction, burst against the wrong. If we’d dissociate the title in other parts, Apo would send us to the shine of god Apollo, and Kalipso to the spell of nymph Kalipso from well-known 

Greek epic Odyssey. And perhaps as Kalipso retained Ulysses on her island time of seven years (according to others, ten) trying to convince him to marry her, so also India retained the author of ApoKalipse for a similar period, but with no effort to convince him to remain, rather out of author’s desire to know in profundity a world full of mystery which, when you believed you discovered it, it pulls, like the shy maiden, the veil of ‘maya’ “ (Carmen Leocadia-Cotovanu, 2001)