PLOAIE ÎN LUNA LUI MARTE

PLOAIE  ÎN  LUNA  LUI  MARTE

Nichita Stănescu – Moș Neluțu G – Daniel Vorona – Elena Liliana Popescu – Nicolae Grigore Mărășanu – George Anca - Simone Boué -

Nona Șerbănescu – Puterile Paranormale

NICHITA  STĂNESCU

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

MOȘ  NELUȚU G

1-31 martie 2019
LUNA NICHITA STĂNESCU 86
Azi, două gimbuşlucuri din tinereţe

Strada berzelor

...

Străduța noroioasă,
Înșiră cășile bondoace
cu varul burdușit ce se desface
și-n poartă cîte-o salcie pletoasă.
Sînt pline de mîncare
prăjinile avînd în vîrf grătare
pe care porumbeii se scoboară,
de o înghit și-apoi se duc.
Mioara trage după ea cu sfoară
un cuc de cauciuc.
Bătrînele la geamuri stau de pază
E sîmbătă de dup’amiază
și e senin de tot. Nici pic de vînt.
Puternică la văz, lumina
întinde umbre clare pe pămînt
și ies la porți privind cu jind
nevestele, boscorodind.
și iese în combinezon Gherghina.
Se duce iarna de pe-acuma,
cum s-a mai dus și-n alte rînduri ;
în colț, o pompă învelită-n scînduri
se scurge-ntruna.
Stau rufe gălbejite pe frînghie
și prin noroaie cîinii se miros ;
cu păcura de la rafinărie,
se scurge Dîmbul unsuros
la capul străzii sub podeț ;
Și ziua-n sălcii dă să fie,
cu ochiul stins și mălăeț.
(Argotice - Cântece la drumul mare - publicat de Doina Ciurea fără acordul poetului, în 1992, la Editura Românul, editor scriitorul Ştefan Dimitriu, atunci redactor şef al ziarului Românul - Strada Berzei se află în Piaţa Sârbească; pleacă din str. Transilvaniei, în apropierea casei familiei Stănescu, intersectează str. Calomfirescu şi trece peste pârâul Dâmbu…)

Bilet

Anico
știi că-n urbea mea
se află-n margini o grădină
cu bănci și cu poteci de tină
Cu pomi, cum sunt în urbea mea.

Aici, tot fel și fel de țînci
lovesc o minge întocmită
din cîrpe și din dinamită,
că prea bușește țîncii-n brînci.

Și tot aici e, în boschet,
așezătoarea, știi tu care,
aceea unde fieșcare
tăcut, tăcut de tot, și-ncet

ne-am iscălit cu un cuțit.
Anico, știi că Gheorghe-n vreme
o a zărit, dar nu te teme
că n-are numai el cuțit !

Auzit tu, nu știu încotro
s-or fi găsindă niște cuie.
că am căutat de tot și nu ie
de fel în urbe… Apropos :

Nu trebuie să spui la nimeni de treaba asta

(Argotice - Cântece la drumul mare- publicat de Doina Ciurea fără acordul poetului, în 1992, la Editura Românul,editor scriitorul Ştefan Dimitriu, atunci redactor şef al ziarului Românul ; "Grădina" se află la ieşirea spre Mizil a Ploieştilor, aşa-numitul “Parcul Străjerilor”, unde noi, copii din cartier băteam mingia)

DANIEL  VERONA

a venit la mine cu capul în mâini uite un fel de ministru care sparge gheața
mi--am zis a căpătat dintr--odată formă de scorțișoară plumb rafinat și față

(cinci sute de locuitori din troia pășteau iarbă împreună cu trei sultani
cinci sute de vrăbii ...
cu tălpile crăpate ca procurorii vechi
care țineau dopuri de ceară în urechi
și alte cinci sute de
martori ai sf iacob purtau rochii de hârtie ca niște țigănci din altedăți)

calul era verde de la
coadă
până la sprânceană

adusese bani scumpi și grei de acasă în timp ce îi făceam praf ochelarii
ea s--a dezbrăcat s--a așezat ca un câine la picioarele mele după aceea

*

:unii au sărit din pat ca din mormânt --- unii au ieșit pe prispă alții au ieșit la
poartă ne-am spălat cu Dumnezeu pe față. în noaptea mare eram propriile
noastre succesiuni -- cosmos
interior tată
mamă frate soră -- eram copii ...
și părinți în același timp îmi auzeam urletul bilinguu inundând fântânile unii
au zis cine e acesta --- am luat vioara de sub pat și m-am călcat în picioare

ELENA  LILIANA  POPESCU

În clipa regăsirii

În libertatea mării constrângerea e malul.
Deplinul întuneric lumina o conţine.
Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul ...
şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine.

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea.
În muta disperare tăcerea e cuvântul.
Nefericirea însăşi cuprinde fericirea
când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul.

Iluzia, supusă, ascunde adevărul
doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii
acela care astăzi înseamnă trecătorul
şi care este veşnic în clipa regăsirii...

ELP

*

When you are found

The shore reigns in the ocean’s freedom
Full darkness contains the light
Upon the still land, fear is the wave
that leaves in its wake the world to come.

Everything is nothing in seeking immortality
In this mute despair silence is the word,
Even unhappiness contains the happiness
when, humbled, you will leave this world.

Subdued illusion hides the truth revealed
only when you depart-
Today the merely transitory
becomes eternal when you’re found.

English version: Adrian G. Adrian G Sahlean

*

No instante do reencontro

Na liberdade do mar o que o comprime é a praia.
A total escuridão a luz contém.
No terreno da imobilidade a agitação é a onda
e do que foi ela deixa apenas o mundo que vem.

O nada te parece tudo quando buscas a imortalidade.
No mudo desespero o silêncio é a palavra.
A infelicidade em si envolve a felicidade quando,
pleno de humildade, abandonas este chão.

A ilusão, vencida, esconde a verdade
só para a conhecer no instante da despedida
o que hoje significa o passageiro
e que está eternamente no instante da reencontro.

Tradução do romeno por Luciano Maia

*

El instante del encuentro

La libertad del océano reina en la orilla.
Toda la oscuridad aún contiene la luz.
En la ribera de la quietud la inquietud es la ola
y de lo que fue deja sólo el mundo que vendrá.

Y todo parece nada cuando buscas inmortalidad,
y en la muda desesperación el silencio es la palabra.
La infelicidad en sí misma contiene felicidad
cuando, humilde, dejas este mundo.

Una tenue ilusión esconde la verdad,
sólo para esclarecerla cuando se marcha
lo que es ahora transitorio
y que se vuelve eterno en el instante del encuentro.

Versión española: Joaquín Garrigós

NICOLAE  GRIGORE  MĂRĂȘANU

 Baladele Printului

de Pana Corbului                    

                                                    Lui Ioan Marian Corjos,

                                                            cântăreţ din chitară

            

Biruitor în moarte biruitoare    

 

      Plângi,

Dolorosa Miraria,

că iată unic fiu îngropi

în cripta pregătită pentru tine!

Plângi,

că nebiruită se răstoarnă logica morţii -

cel tânăr e ales în locul celui bătrân!

Coroniţe îmbracă fruntea de Prinţ

de Pana Corbului,

fruntea suptă de racul morţii.

Crinii,

aromizând la picioare,

transpun catafalcul în insulă înflorită.

Zadarnic sfâşii cernitele vestminte!

Durerea biruie

şi înfloreşte dincolo de durere.

Morţii te-ai dărui din moarte să-l ridici!

Dar trupul e al ţărânii şi sufletul,

hieroglif zburător pe zare se-arată.

Inima ţi-ai smulge să-l redai vieţii!

Dar inima e a neritmului şi a sincopei,

şi nu mai are puls.

Singură,

şi în totul se-abandonează sieşi.

Ci moartea

nu muşcă din pradă bătrână.

Cel tânăr e ales să plece sol la Zamolxe,

Prinţul de Pana Corbului,

mortul frumos,

biruitor în moartea-i biruitoare!

În pântec porţi mormântul ca pe o crisalidă

 

     S-au topit bocitoarele!

Ceară s-au fost topit,

ciorchine bocesc tocmitele

în gura căscată a mormântului.

Cernită maramă aşterni peste privire -

lume să nu mai vezi

decât pe cel ce este mire Nefastei,

Prinţul de Pana Corbului,

cel de nepreţuit în memoria morţii.

Restul vieţii trăi-vei în ţinutul durerii,

printre trufaşe obeliscuri,

cavouri rococo,

pietrificate Madone şi sfinţi.

Dar nimic nu va înlocui lipsa.

Că mormânt e pântecul ce-l născu

şi-n pântec îi vei purta mormântul

ca pe o crisalidă.

Crinul se scutură de cenuşi

şi flutură mitosemnul:

că-n loc de fiu,

de Prinţ de Pana Corbului,

mormânt vei naşte.

Dar bătrân,

pântecul nu mai zămisleşte,

deşi biruitorii abia după moarte se nasc.

                           *

O adiere schimbă săgeata rozei vânturilor

şi tresari.

Semn că se spulberă eresul!

O, îngere,

tu ce mergi acum spre memoria Domnului;

răcoreşte cu o lacrimă supliciul celei ce,

imagine a inteligibilei nimicnicii,

ne arată ce suntem!

Libaţiile

 

     Plânge  Dalb-Cernita,

şi povesteşte în amănunt moartea

de Prinţ de Pana Corbului.

Plânge, ceartă în stânga,

că nu i-au pus bănuţ pe pleoapă, să treacă Acheronul.

În dreapta ceartă, că nu-i sunt închinate colivele.

Râde, plânge, iar râde şi iar plânge,

şi vezi cum durerea îndoaie şi strâmbă mintea omului. 

             

                       *

Iar ei cântă şi dansează pe cenuşi!

Deşi pe locul cenuşilor

nu va mai înflori hiacintul, nici ţintaura.

Ei însă beau din sticlă

şi petrec pe propriul dezastru.

Şi cu hohote de râs

sfidează zeii ce i-au încercat cu moarte.

Şi dacă tatăl cade-n derâdere,

fiul îl ridică-n lumină

şi-i redă locul din dreapta Domnului.

Şi nu mai e durere,

nici întristare, nici suspin.

Ci viaţă fără de sfârşit!    

Prin pâcla lacrimii

 

       De sus,

din cer,

un ochi temut priveşte

în cripta unde văduva îngroapă,

în purpur moale, tânărul ei soţ.

În racla unde, cu un an în urmă,

Prinţul de Pana Corbului intrase,

unicul fiu răpus –

un crin în floare!   

Priveşte şi refuză a-nţelege

ilogica hiperbolă a morţii -

de-a aşeza,

mort, tatăl peste fiul.

Acum, când jeluirea-i pe sfârşite,

vlaga-i s-a stins,

nu-i mai aprinde faţa.

Rămâne-n urma sinelui,

Nimicul,

ultim priveghi tăcut al Fărămilei.

Deşi priveghiul în colinda morţii

e numai a femeilor menire.

Că ele spre fiinţă ne clădesc

şi ele ne petrec în nefiinţă,

spre-a săvârşi ce soarta le-a prezis.

Cimpanzeea

şi Supraomul domnului Nietzsche

 

       Nu plângem de moarte.

De tinereţea acestei tinere morţi,

de Prinţ de Pana Corbului, plângem.

Plângem

şi ne ferim de Ochiul Domnului.

Că-n durere ispita poate-ntreba

despre îndelunga-i tăcere.

Şi din îndoială răsare-n memorie

supraomul domnului Nietzsche,

dedulcit la neantică.

Argumentul în contra Milei

e însă vorbă pe dos,

ditirambică,

zicere frivolă

şi necumpătare a rostirii.

Cum supraom să te numeşti,

când cel ce numeşte

n-a găsit nume pentru Sine?

Când nu mai eşti,

nici chiar când crezi că eşti?

Ştiu, striveşte nimicnicia, 

dar iată cimpanzeea

ne-arată fundul gol-obscen

de parcă ne-ar răspunde:

Iată-vă Supraomul!

Apoi sare

şi din vârful baobabului

ne dă cu sâc!

Şapte izvoare curg

şi apă nu-i de ajuns să ne spele lacrima

 

     Scornit-a omul fastuos ritual

pentru moarte,

să înfrumuseţeze chipul cel fără-de-chip.

Jerbe,

şerpare,

fotografii,

mare-mică publicitate,

sarcofage căptuşite cu purpură,

cu mânere aurite,

dricuri cu şase cai negri,

autodricuri prelungi,

cripte în etaje,

cavouri rococo,

obeliscuri negre,

pompe şi marşuri funebre,

tromboane,

lucitoare alămuri,

sacerdoţi îngreunaţi în odăjdii,

isonari mieunând ultranazal,

dade,

tocmite bocitoare gâlgâind vocale,

melozi sfinţind în isoane blide şi daruri,

industrie,

mare industrie a morţii!

Apoi parastase, pomeni,

sardanapalice chefuri,

sărmani cerşind pe la uşi,

lăutari,

snoave şi cimilituri,

bancuri despre sex, servite de târfe bătrâne

şi longobardici -

transformă mitul morţii în gregară,

prelung zaiafet,

lovind ca bumerangul.

În timp ce tot fastul morţii Tale

fost-au spinii,

cuiele,

crucea,

paharul cu oţet şi fiere,

giulgiul de neprihană albit

şi grota din pântecul muntelui.

              

Iar eu le tot spun:

în timp ce voi faceţi din moarte fast şi fală,

vieţii îi creşte cocoaşă.

Ci nu pe cei morţi să-i plângem,

ci pe cei vii întreit să-i jelim!

Că iată şapte izvoare curg

şi apă nu-i de ajuns să ne spele lacrima!

GEORGE  ANCA

AM  PORNIT  ODINIOARĂ

am pornit odinioară

pe un drum lăsat în seară

nu tu bani nu tu vioară

doar un dor și într-o doară

aveam dodii ca o minte

fie-mi țărâna cuminte

în templu fumegă durere sfântă

un cântăreț își uită viața

în trecutul sunetelor

sosite la cină

picurând aisberguri de

junglă cerească

mie îmi cântă inima fumului

ție timpul tras în corzi aurii

pe două vieți murind în ascultări

de aceea ți-ai părăsit zeii

pe sine se audiază sunetele

acestei lumi născute în auz

se ceartă  diavolii învinși

de a mai suferi în viitor

fiți fericiți sosit-am din infern

mai înainte de toți vecii

creștinii nu ne mai cunosc

nici noi seducători de râpi

de unde o fiică

a aceluiași tată al nostru

cu gene lungi

s-o iubească împărații

tot altă coastă

plânși stropi

de inimă în cer

ființa în artă

pururi sfârtecând

mintea de pe urmă

a eroilor dintre sunete

muzicianul nu seamănă sculptorului

nici eu mie nici sunetului

nimeni nu seamănă cu voi

lasă-mi timpul nu-l bate să ritmeze

știm o limbă de mamă moartă

iubim sfânt și-n tăcere

o știm de-acum mai apoi

semănându-și cu noi o leacă

în locul fericirii adăpostite de vânt

din zori alegem căderi muzicale

neliniștile și tragice adesea

romantic pătrunzându-se de sentimente

ne privim parcă parcă

vântul dimineților peste vie

demult ne-am dezlipit de aerul tare

ne rărim de moarte respirații(le)

cu exaltări în loc și fericire

neverosimilă ca lutul

din unul doi pentru (nimic) niciunul

ierte-ne sărbătoarea copii

întru nonrafinamentul dumnezeirii

suntem și noi aici

să ne auziți în muzici

ofurile reținute

de la rădăcina tulpinii

admirativi și mai mult

suprapământești de-o fi

ne-om fi înecat de plâns

pentru nevedere

de acum într-o viață

cu inimă bună

de scris sânge

pe unul de lume

în joc de mai

ascunsă în multele sfere clipa

maestră se așteaptă cu sonuri

învinse între ele de vreme

ne pomenim în altă muzică

înviați după trei zile

fără acest cânt

unde ne ascultăm în zadar

de ne-ar trăi părinții aproape

îndurerându-ne cu lună

la ei cântând ca la nebune instrumente

în sitari și table

aiurea să ne ierte

în lucii sori înlăcrimați

cu gândul încep continuitatea

din ea mă întorc sitari

să delirez pe tăcerea mea

de nu m-aș visa sunet

înconjurat de muți judecători

sau ahuri veștede-n durere

mistificată de părere

să fiu drac să mă cunosc

și lucrul bun doar visul dăruit

o suprarațiune mă doboară

în copilăria aurului

zdruncinată de neasemănare

pe sorții corzilor mânuite

de inima Indore

cântecul cine se continuă în vis

răsturnat vasul ființei în vieți

fără vedere la mări auzite

râu de râu zaruri pleznite

de cozile peștilor pe raze

cu norocul din tăierea pierdută

cu pluta odată viața durează

o durere de mii dimii cusute cu sute

de muzică sau copilărie

de două ori copilărie

de niciodată sau târzie

nu-i liber duhul în vecie

topită-ne aurărie

fiu vrednic inimii din lume

și noi ne vom iubi mai iute

pricepuți în vreme rost

cât am înțeles o jale

și ne-am prefăcut în ea

zboară-ne vulcanii altfel

ca la pasărea măiastră

în cărarea paradisă nu

ne îndrăgim de floare

într-o lavă adormită

că bătrână ne mai plânge

lasă orele în sine timpul serii

preumblat în templu os crescut

păduri să ne împletească

vino raaga neadăpostită

de a ei întruchipare-n fulger

doar visat ca de zăpadă

peste morții fără vină

întru gânduri de durere

suferite în părere

fie a doua zi sitari

acum de ieri iubesc un arc

rugăciune ca acasă

de moarte să intre-n traistă

e viu să asculți

săgeată cântecul

din zbor de aur pasăre

nemaimințindu-l cu sabia

știam că voi înțelege plânsul și am plâns

ascultam cântecul și am plâns

am plâns și am plâns până într-o melodie

adusă de inimă pe nevăzute

cu o poveste adeverită străină

și încă o dată Indore

pasărea de aur odihnei

între mările fumului meu

o ador pe maica domnului

în mintea clară pe maica mea

la adormire mi-e frică și plâng

de bocetul neamului mamei

ascultați o femeie cântând

aceasta va naște pe lume

cu plânsul vocii lăsat

pe lângă artă să aștepți o viață

uitată în tânguitorul melos

dintre ocean și munții munților

zilnic e noapte veacul se sfârșește

în casa pietrei steaua săgetează

întru nașterea lui Mesia

ce fericiri de iarnă zvântate în soare

din nou întrupându-ne pe pământ

spune mori mai așteaptă așa

o zi pentru viață să fi visat

în altfel aveai scăpare atunci

acum niciodată nimic

doar gândurile nebune

de la ascultări

așa se ruga ne păruse tragic

pe încetul așa neștiutori

nu mai eram niciunul

plângându-ne-n absență

și fără lacrimi de jale

vara viței de decembre

sufletul femeilor nevinovate

în timpul rugăciunii

spre o filosofie salvată

în nașterea pruncului veșnic

mai în Indore

 Simone Boué 

Viaţa mea cu Cioran

  

A fost partenera de viaţă a marelui nostru gân­ditor, cu care a împărţit aceeaşi man­sardă mai bine de 50 de ani. O relaţie ti­midă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de la dispariţia lui Emil Cioran. Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-şi facă un titlu de glorie din aso­cierea numelui său cu al lui Emil Cioran. A oferit ex­trem de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind "smuls" la ru­gă­minţile şi presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dra­maturgului Eugen Iones­cu. Autorul interviului, pro­fesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la Bucureşti.. Simone Boué s-a stins din viaţă un an mai târziu.

- Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi pe Cioran? Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.

- Mi-am început stu­diile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.

- Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?

- Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebân­du-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.

- Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?

- Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împre­ună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună.. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.

 

„Frumos ca un rus”

- Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­când ordine, caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?

- Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria "à detruire" ("de distrus"). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris "noapte atroce" sau "dureri îngrozitoare". Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.

- La ce vă referiţi?

- Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: "Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap".

- Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?

- Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.

- Cioran era foarte discret cu viaţa lui pri­vată...

- N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram pro­fesoară. Când mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.

 

La masa de scris

- Şi totuşi, îi eraţi in­dispensabilă.

- Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi fără mine.

- Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?

- Nu, doar mă uluieşte.

- Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?

- Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii '50 Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.

- De ce?

- Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l'Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.

- Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!

- Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.

- Era un om dificil?

Emil şi Simone

- Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. "Cum îl puteţi suporta pe Cioran?". Şi i-am zis: "Dar şi el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cum­părături.

- Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?

- Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.

- Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?

- Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săp­tămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţe­les că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.

- Plecaţi în vacanţe?

- Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.

- Ieşeaţi şi peste graniţe?

- Am fost în Spania (pentru care avea o mare pa­siune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.

- Cu trenul mergea totuşi, nu?

- Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.

- În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?

- Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi po­vesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu "Exerciţii de admiraţie", în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.

- Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?

- Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: "Sunteţi Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost!".

NONA  ȘERBĂNESCU

Sunt neliniștită. A fost o săptămână cu muncă susținută așa fără oprire și urmează alta la fel. Ar trebui să dorm pentru că îmi e foarte somn. Dar nu îmi vine. Am început să simt o stranie anxietate.

Toate aceste morți ale unor artiști mai apropiați sau mai puțin apropiați dar pe care îi știam sau a căror muncă am apreciat-o, îmi crează o stare de angoasă.

Nu, nu e frica de moarte, sau nu în forma ei primară. Când am auzit de George Mircea am fost devastată. Îmi fusese prie...ten. Nu am putut să identific ce altceva mai răvășea în mine moartea lui. Apoi a fost moartea Alinei Popa cu care mă știam razant așa, ne-am intersectat într-un proiect și mi s-a rupt inima. Acum, la moartea Ecaterinei Vrana pe care nu am cunoscut-o personal dar a cărei artă o iubeam, sentimentul a devenit mult mai clar. Am putut să-l radiografiez.

De fapt, îmi e teamă că e posibil să nu apuc în această viață să fac ceea ce am de făcut. Artistic vorbind am irosit cei aproape 37 de ani. Am acumulat foarte mult, am inițiat câteva direcții, dar nu am avut ca artist o muncă susținută fără oprire. Pierd mult timp cu managementul cultural - enorm dacă e să fac o balanță între cât aloc artei mele și cât aloc artei altora. Și totul părea oarecum sub control până la valul acesta de morți ale unor colegi de generație sau doar cu puțin mai în vârstă decât mine. Brusc timpul nu mai pare suficient.

Simt că ar trebui să las niște oameni de încredere să se ocupe de proiecte și să mă apuc doar de pictat și doar de proiectele mele. Ale mele personale. Am atâtea. Ar trebui să pictez fără oprire cam 8 ani ca să recuperez ultimii 8 în care am lucrat de fapt, cumulat, maximum 2 luni pe an și încă cel puțin 30 ca să spun tot ce am de spus prin artă.

Și poate cel mai trist este că nu sunt singura în această situație. Știu artiste deosebit de valoroase care în loc să lucreze fac costume la filme, ard porțelan sau predau artă unor copii - lucruri tot atât de frumoase, bune, de utile, de necesare societății precum e și managementul cultural. Doar că uite, timpul artei e finit. Misiunea e clară, soluția însă este blurată. Nu reușesc să o conturez. Acea rețetă care mi-ar da ecuația timp/energie/bani/proiecte din care să rămână timp și pentru artă.

Și parcă scriind acest text m-am ușurat, ca o piatră pe care mi-am luat-o de pe suflet. Sper că mâine minunata mea muză nu va uita că o aștept la atelier și va veni să îi fac portretul - prima lucrare din proiectul Androgin (titlu de lucru) și prima compoziție pe care o inițiez după aproape un an. Și mă duc să mă culc cu gândul că totuși o să îmi primesc timpul de care am nevoie... deși l-am irosit pe cel de până acum.  duc să mă culc cu gândul că totuși o să îmi primesc timpul de care am nevoie... deși l-am irosit pe cel de până acum.

Puterile Paranormale –

asul din maneca Serviciilor Secrete

Cititul gândurilor, mutatul obiectelor de la distanţă, prezicerea evenimentelor din viitor. Multă vreme au fost privite cu superioritate de cei care se cred cât de cât intelectuali. Motivul? Insuficienţa dovezilor ştiinţifice. Adevărul? Dacă te uiţi în trecut, vezi că asemenea capacităţi paranormale au fost constant folosite în scopuri militare şi politice, iar guvernele au alocat fonduri uriaşe pentru cercetări secrete. Dar ce modalitate mai bună de a ţine publicul la distanţă decât discreditarea adevărului?

 

 Cel mai dotat paranormal din secolul XX

Noiembrie 1939. Polonezul evreu Wolf Messing se refugiază în URSS, sătul de teroarea nazistă. Condiţiile au devenit dificile chiar şi pentru el, deşi e înzestrat cu puteri extrasenzoriale. Cu ajutorul lor devine celebru în Uniunea Sovietică. „Înarmat” cu ele, se duce direct la Stalin. 

Pentru a-l convinge, fură întâi 100.000 de ruble de la Gosbank, din Moscova.
Ajuns în faţa ghişeului de la bancă, Messing scoate dintr-un carnet o foaie albă de hârtie pe care o întinde casierului. Casierul priveşte hârtia, deschide fişetul şi îi aşază frumos în geantă cele 100.000 de ruble. Wolf Messing îi mulţumeşte şi se prezintă cu geanta burduşită chiar la cabinetul omului desemnat de Stalin să supravegheze experimentul. Cum a reuşit totul? Îi transmisese mental casierului să-i aducă uriaşa sumă.
Messing pune la cale un alt experiment celebru. Promite că va pătrunde în biroul lui Stalin, trecând de gărzile de la intrare, care primesc ordin să nu-i permită accesul. Stăpân pe el, se apropie de birou, trece pe lângă păzitorii care se retrag respectuoşi, iar persoana care era de serviciu îi deschide larg uşa.
Stalin, stupefiat, se trezeşte cu Messing în încăpere. „Am sugerat mental gărzilor că sunt Beria, şeful Poliţiei secrete sovietice” – persoană care intra de obicei nestingherită la Stalin. Aceasta este explicaţia temerarului.
În 1940, înaltul oficial sovietic Nikolai Bulganin îl solicită pe Messing să-i găsească o servietă pierdută în care avea documente ultrasecrete. 

Aflat în biroul lui Bulganin, Messing vizualizează un pod peste micul râu din apropierea unei biserici. Şi vede clar – servieta se află sub pod.
Messing a prezis că în cazul în care atacă Uniunea Sovietică, Hitler va fi înfrânt în ziua de 4-5 mai. Nu-i de mirare că liderul nazist pusese un premiu de 200.000 de mărci pe capul său. Tot Messing i-a prezis în 1940 lui Stalin că, în pofida tratatului de neagresiune semnat cu Hitler, Germania va ataca URSS. Celebrul clarvăzător polonez a dorit să se supună experimentelor ştiinţifice, dar cercetătorii ruşi erau îngroziţi de ameninţările partidului comunist aflat la putere şi nu au ajuns la nicio concluzie.

 Criminali la distanţă

Michael Echanis, soldatul american antrenat în proiectul de experimente paranormale Jedis, era cel mai bun dintre toţi colegii lui. 

Putea să omoare o capră în mai puţin de un minut. O privea câteva secunde în ochi şi animalului începea să-i curgă sânge din nări, îi ieşeau spume la gură până când, cutremurat de spasme, se prăbuşea la pământ. Dar gloria lui Echanis, binecunoscut pentru experienţa în lupta corp la corp şi calităţile sale psihice, a durat până când acesta s-a îmbolnăvit de inimă şi s-a retras din proiect. Proiectul Jedis a fost întrerupt în anii ’70, din cauza neliniştilor pe care le-a provocat.

Unii au renunţat din considerente religioase, alţii au spus că este total iraţional şi n-are nimic de-a face cu războiul – scop pe care acesta îl invocase iniţial – ci mai curând cu Evul Mediu. Totul a pornit în anii ’60, când savanţii americani au descoperit că focalizarea gândurilor negative sau răzbunătoare asupra drojdiei de bere îi inhibă dezvoltarea. Din 194 de mostre testate, 151 s-au oprit din creştere, chiar dacă cei care gândeau negativ asupra lor se aflau la kilometri distanţă! Cum să lase să le scape o asemenea armă – s-au gândit reprezentanţii spiona-jului american? Un asasin care să nici nu se afle la locul crimei era varianta perfectă pe care şi-o puteau imagina.

L-au contactat chiar şi pe binecunoscutul ocultist Uri Geller, pe atunci foarte tânăr, căruia i-au cerut, ca experiment, să omoare un porc. 

Acesta i-a refuzat indignat: „Mi-au cerut să omor un porc, folosind doar puterea gândului. Am fost şocat. Iubesc animalele şi, în altă ordine de idei, nu-mi voi folosi niciodată calităţile psi pentru a face rău. M-am ridicat imediat de la discuţii şi am părăsit biroul, n-am mai vrut să ştiu nimic de ei. Dar, repet, solicitarea a existat” – a declarat el.

„Remote viewing” vede clar

ri Geller n-a vrut să omoare un porc, în schimb a participat la alte experimente paranormale realizate de americani. În anii ’70 – ’80, se derulează un proiect secret condus de mai multe agenţii americane civile şi militare, care urmăresc testarea capacităţilor paranormale ale diverşilor mediumi mai mult sau mai puţin celebri la acea vreme. Se numeşte Star Gate şi are drept scop folosirea „armelor paranormale“. Sediul proiectului este Institutul de Cercetare Stanford, din Menlo Park, California.
Uri Geller, Ingo Swann, Pat Price, Joseph McMoneagle şi alţi mediumi au fost implicaţi în experimentele din 1974, când tehnica numită „remote viewing” i-a ajutat să deseneze schiţa unei baze militare sovietice aflate la mii de kilometri distanţă.
Fostul poliţist Pat Price a descris detaliat o locaţie militară situată în nordul munţilor Urali. Pus să spioneze cu ochii minţii baza din Semipalatinsk, Price a descris sferele de 20 de metri diametru şi macaralele uriaşe construite cu ajutorul unor tehnici speciale pentru a sigila containerele cu bombe nucleare. Fotografiile din satelit au arătat ulterior că informaţiile furnizate de Price erau cât se poate de corecte.

Price a murit în 1975, în circumstanţe misterioase. Colegii lui sunt convinşi că servicile secrete ruse au fost implicate în acest deces. 

Cu atât mai mult cu cât ruşii, împreună cu aliaţii lor din Est, în special cehii, au fost primii care au început să studieze „vederea la distanţă” în scopuri militare.

Spionii ruşi fură documente fără să le atingă

Într-o scrisoare din 1973 către psihologul Gene Kearney de la Harvard, cercetătorul Igor Vladsky divulgă existenţa unei baze de cercetare psihică strict secretă din nord-estul Leningradului, cu numele de cod Cutia Neagră. La vremea respectivă, sovieticii deja erau capabili să fure documente aflate la mare distanţă sau să defecteze anumite echipamente.

Raportul din 1975 care prezintă ultimele descoperiri ale cercetării parapsihologice cehe şi sovietice discută pe larg despre PK (psihokinezie). 

Textul menţionează numele celor mai cunoscuţi parapsihologi: Kulaghina, Vinogradova şi Ermolaev. Despre Kulaghina afirmă că are capacitatea de a afecta ţesuturile vii şi e posibil să şi-o exercite şi asupra ţintelor umane.

Puterea Vinogradovei de a muta obiecte şi capacităţile levitaţionale ale lui Ermolaev puteau fi folosite pentru a activa sau dezactiva sursele de curent, pentru a fura documente militare ori software. Din punct de vedere psihokinetic, nu-ţi trebuie prea multă forţă pentru a distruge un circuit din sistemul de ghidare al rachetelor sau pentru a distruge un capilar în creier. Comandanţii unităţilor de rachete americane au fost înspăimântaţi, deoarece posibilitatea ca ruşii să facă nefuncţionale rachetele balistice SUA fie în silozurile lor, fie în zborul spre ţintă, ar distruge capacitatea de intimidare nucleară americană. Din acest motiv, au fost investite fonduri uriaşe în crearea de baze secrete de antrenament parapsihologic.

Americanii revin în forţă

În 1978 e înfiinţat Grill Flame, Programul Ministerului Apărării american pentru CRV (Controll Remote Vie-wing), condus de DIA (Defense Intelligence Agency), la care participă şi alte agenţii de informaţii ale statului. Iniţial, ştiu de el doar 12 persoane din Pentagon şi oficialităţile Serviciilor Secrete. Aceştia sunt însărcinaţi să spioneze un consul american din zona Mării Mediterane, de unde se ştie că ruşii extrăgeau informaţii. 

Au descoperit un post de ascultare rus vizavi de consulat, precum şi o echipă americană care îi supraveghea deja pe ruşi prin mijloace electronice.

În 1979, Joe McMoneagle, un renumit spion psihic care făcea parte din acest program, a văzut pe malul Mării Mediterane o lumină verde, pe care el o asocia cu radiaţiile nucleare. S-a auzit apoi că în acea regiune un bombardier american pierduse o bombă atomică. Grupul a mai primit misiunea de a prevedea locul de impact al căderii staţiei spaţiale Skylab, şi a reuşit să îl localizeze corect, în vestul Australiei. Tot aceştia au mai descoperit prin clarviziune şi locul în care s-a prăbuşit un elicopter american, într-o regiune îndepărtată din Peru, şi trupurile arse ale pilotului şi copilotului.

Manipularea politică este ceva la ordinea zilei

Chiar dacă, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, informaţiile legate de acest subiect nu mai sunt la fel de numeroase, unele mai ajung până la noi. Nu mai departe de luna februarie din acest an, revista Rolling Stone a publicat un articol care dezvăluie faptul că armata americană a ordonat soldaţilor antrenaţi pentru „operaţiuni psihologice” să manipuleze politicienii care vizitau ţara, pentru a obţine mai multe trupe şi bani pentru război.
„Rolul meu în manipularea psihologică” – îi spune locotenentul-colonel Michael Holmes, şeful echipei, reporterului Rolling Stone, „este să mă joc cu minţile oamenilor, să fac duşmanii să se comporte cum vrem noi”. Atunci când a primit ordin să facă asta şi faţă de oameni politici americani, Holmes a refuzat, pe motiv că este ilegal – şi a trebuit să suporte consecinţele. A fost sancţionat! Acesta este doar un exemplu care arată că tehnicile paranormale sunt încă foarte activ folosite în scopuri militare şi politice, chiar dacă opinia publică e în continuare educată să le ia în derâdere.

Cum te afectează pe tine

În pofida superiorităţii suficiente în legătură cu tot ce ţine de paranormal, pe care o afişează şefii marilor trusturi media, ei sunt perfect conştienţi de ea şi chiar o folosesc din plin. Doar nu eşti atât de naiv să mai crezi că jurnalismul are drept scop doar informarea! Cu ceva timp în urmă, când situaţia de la reactoarele nucleare japoneze de la Fukushima era critică, Masaru Emoto, renumitul om de ştiinţă care a studiat proprietăţile apei, a propus un experiment inedit: rugăciune la unison asupra apei de la reactor. Cu toţi oamenii de pe planetă la unison. O ştire de excepţie, care dacă ar fi fost preluată de media internaţională, ar fi putut avea efecte miraculoase. Dar omenirea, cu toate că dispunea de acest instrument, nu l-a putut folosi. 

Pe pagina principală a site-ului CNN, de exemplu,  continuau să rămână, în legătură cu Japonia, speculaţii sterile. De ce? Pentru că media are alt scop. Acela de a transmite oamenilor stări de neputinţă, deprimare, violenţă, răutate, egoism. Ştirile sunt toate despre nenorociri. Emisiunile scot la iveală toată mizeria umană. Filmele evocă, în mare măsură, teroarea şi violenţa. Telenovelele educă oamenii către relaţii sociale lipsite de orice orizont spiritual. Nici nu mai ai timp să te temi de eventualii terorişti paranormali, deoarece manipularea subconştientului tău se petrece în fiecare secundă. 

Cineva naiv spunea că nu vrea să lucreze cu sugestii, pentru că nu ştie cât de puternice pot fi. Dar el nu-şi dădea seama că este bombardat cu sugestii la fiecare pas făcut pe stradă, printre panourile publicitare. De altfel, nici nu trebuie să te ridici din fotoliu, când butonezi telecomanda la televizor, ca să „lucrezi” cu sugestii. Negative, din păcate. Aşa că, dacă vrei să te ţii la adăpost de manipulare, nu ai altă soluţie decât să creezi un câmp puternic opus, în fiinţa ta. Renunţă la vizionarea emisiunilor inutile. Cultivă gânduri cât mai luminoase. Transformă-ţi rezonanţa întregii tale fiinţe atât de mult în bine, încât orice sugestie negativă care trece pe lângă tine să nu te poată atinge. Aminteşte-ţi că în univers totul este rezonanţă. 

Acolo unde nu găsesc „teren fertil”, sugestiile negative nu pot fi plantate.