George Anca: KARMA ULTIMILOR BRÂNCOVENI

KARMA ULTIMILOR BRÂNCOVENI

Ioan Budai Deleanu – Nichia Stănescu – Gabriela Tănase – Ioan Miclău-Gepianu – Sorin Tudorică – Vasile Pop

IOAN BUDAI DELEANU

Țiganiada (final)

„Vlade! (strigă cereasca solie)

Așa zice Făptoriul a toate:

„Zădarnică-i a ta măiestrie!...

Vecinice hotărâri nemutate

Vor poporul tău încă să fie

Lungă vreme-în păgână robie!" "

Aceste zicând îngerul purceasă

Ascunzându-să-în nuor supțire;

Principul înalt, deacă-înțăleasă

Solia și sfânta hotărâre,

Căzând pre față-îndată să-închină

Cu inima-înfrântă și creștină.[32]

Voios poruncii el să supune.

Pe cei mai încrezuți ai săi cheamă

Și cum să tâmplă pe rând le spune,

Cu mângăioase vorbe-i întramă;

Și defăimând turceasca robie,

Mai bine-aleasă-a merge-în urgie.

Mergi sănătos, inimă vitează,

Căci oameni și ceriu îți fu-împrotivă!

Poate că va mai luci vo rază

Și țării tale,-însă deopotrivă

Cum au lucit supt tine, n-aștepte,

De nu vra din somn să să deștepte.

Iar' Brâncovan, pe care pusese

Vlad povață muntenelor cete

Ce era din toate mai alese,

Să să-adune-atunci poruncă dete,

Și cătră toți ce era mii zece,

Într-acest chip cuvântare fece:[33]

„O! voinici aleși! soți de-arme și frați,

A patrii de pe urmă sprijană,

Numelui turcesc nepreteni jurați!

Încă viiă gloata musulmană,

Încă pradă dragă țara noastră,

Cruzimea ei nimică nu pastră!

Pe domnul viteaz ai săi vândură,

Care fu silit a merge-în streini;

Însă mie lăsă-învățătură

Să nu vă supuiu turcilor păgâni.

Pagubă-ar fi de-a voastră viață,

Pagubă (zisă) și de vărtute,

Să răpuneți pentru-o șugubață

Boierime, suflete vândute;

Ci să cruțați-nalta bărbăție

Spre mai bune vremi, de-or fi să fie!

Vă mulțumesc dar eu, domnul, țara,

Pentru-a voastră vitează sâlință.

Mergeți dragii mei! Fugiți de-ocară

Ce-așteaptă pe cei fără credință,

Ce s-aruncară la turci în brață!

Lăsați, după vrednicii să pață."

Așa zâcând cu lacremi pe față,

Cuvânt îi închisă-amara jele,

Iar' în oastea vitează,-îndrăzneață,

Nu s-auzia făr' suspinuri grele.

Toți în adâncă era tăcere,

Nădușindu-și amara durere.

Când din șireaguri ieși cu-îndrăzneală

Romândòr înainte și stete,

Împregiur cătând fără sfială,

Și sămn că va să grăiască dete,

Romândor viteaz cu fire-isteață

Ca Mart la războiu, ca ș-Amor în față.

Însă atunci părea că-i scânteiază

Ochii grăind așa cătră cete:

„Oastea lui Vlad, adecă vitează!

Războiu a face-acum va să-încete?

Iar' turcii vor merge cu pofală

Râzându-și de-a noastră neîndrăzneală?

La-atâta-adecă țara ne-ajunsă

Să-ș' vază muieri, maice, copile

Roabe la turci în saraiu ascunse?

Iar' fii și părinții de zile

Făcuți musulmani sau puși la robie?

Ah! voinici! aceasta să nu fie!

Nu fie! păn' suntem în viață!...

Să nu să zică vreo dinioară

Că trăind noi și-într-a noastră față

Vrăjmașul ne robi dulcea țară,

Că-oastea lui Vlad întreagă ș-armată,

Patria-și lăsă la turci argată!

Ș-unde-ți merge răsipiți în lume

Făr' patrie, casă, fără hrană?

Ah' cel mai amar! ba și făr' nume

Purtând cu voi vecinică prihană!...

Nu, dragi voinici! Ori la slobozie,

Ori la moarte drumul să ne fie!...

Și deacă-i hotărât din vecie,

Patria să cază fără vină,

Aceaiaș' soarte ș-a noastră fie:

Un mormânt ne-astupe ș-o țărână!

Vrăjmașului alta nu rămână

Făr' pământul și slava română!"

Romândor fârșind, răpști mulțimea,

Ș-un gomot din șireag în șireag

Mearsă crescând, iară călărimea

Desvoalsă-îndată-alb-verdele steag:

„Du-ne (strâgând), măcar în ce parte,

Ori la slobozie sau la moarte!"

NICHITA STĂNESCU

Cântec
M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă,...
Până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă
Până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca şi când cineva
ar trebui să-şi aducă aminte de mine
şi-ntre timp, ros de aer şi nins,
mi se stinge lumina-n orice.
(Nichita Stănescu -Necuvintele-1969)

GABRIELA TĂNASE

E verde lumina care ştie gustul soarelui

Doamne,
îţi curge atâta verde din barbă
că plâng îngerii de parcă ai murit...
şi te aşteaptă să creşti din firul de iarbă
e verde lumina care ştie gustul soarelui
taina vieţii şi-a morţii, mirosul pământului
iubirea, punte între cer şi pământ
zâmbetul, în verde, şi-a îmbrăcat
şi parcă miroase a grădină
a copac înflorit şi-a păcat.

IOAN MICLĂU-GEPIANU

VÂRFUL CU DOR!

( În amintirea lui Avram Iancu)

Bună Ziua Munților,

Cu cărări din stânci și flori,

Porți deschideți zorilor,

Căci așteaptă un Neam mare

Să se-nnalțe către soare!

Iancule fecior din munți,

Acei munți vechi și cărunți,

Tu ești acel vârf cu dor

Ce din fluier chemi în noi,

Duhul bravilor eroi;

Viitorul deșteptării

E-a iubiri sfântă rază

Ce prin vremi ne luminează;

Cu-a lor vârfuri până-n ceruri

Munții noștri aur poartă,

Iancule ne-adu aminte

C-am cerșit din poartă-n poartă,

Și nu vrem să cerșim iar,

Ci pe-a noastră sfântă vatră,

Pe al Patriei Altar

Să zidim o lege dreaptă,

Cu mult suflet, cu mult har!

Dramatica poveste a Regimentului 11 Siret

În timpul războiului româno-maghiar din 1919, peste 500 de eroi români, ostași ai Regimentului 11 Siret, unul de elită, sunt uciși de către secui și maghiari pe teritoriul actual al județelor Covasna și Harghita. Ororile sunt de neimaginat: trași în țeapă ori pe roată, ca în vremea lui Horea, Cloșca și Crișan, cu ochii scoși, cu nasurile tăiate. ”Cadavrele au stat așa patru zile neînmormântate

Regimentul 11 Siret, din Galați, a participat la Războiul de Independență (1877 1878), cât și la Al Doilea Război Balcani (1913). În august 1916, prin mobilizarea unităților și subunităților existente pe timp de pace se naște Regimentul 11 Infanterie, o unitate de elită la nivel tactic, comandată de colonelul Mihai Angelescu, ce avea să participe, în timpul Primului Război Mondial, la acțiuni militare pe frontul românesc, în perioada august 1916 - noiembrie 1918.

Vreme de trei ani, între 1916-1919, ostașii regimentului sunt angrenați în lupte, în ultima perioadă aflându-se pe frontul războiului româno-maghiar. Regimentul 11 Siret face parte din Armata a III-a română, ce pătrunde în Transilvania în august 1916, pe valea Buzăului, ajungând până aprope de Agnita. Până pe 25 septembrie pierduse, deja, peste 2.000 de oameni. Se retrage până pe celebra linie Galați-Nămoloasa-Tecuci, pe care avea să o apare cu succes până la încheierea ostilităților. Urmează, apoi, o perioadă extrem de neagră, aproape necunoscută, despre care nu se discută în cărțile de istorie: conflictul româno-maghiar din 1919.

Ororile făcute de către secui și maghiari la Ciucea, în aprilie 1919

Pe scurt, datele sunt acestea: imediat după finalul primei mari conflagrații a omenirii, Rusia bolșevică preia puterea în Ungaria. Pe 21 martie 1919 instaurează, deja, un regim de opresiune, desființat de armata română eliberatoare. Pe 24, trupele ungurești încept atacuri puternice împotriva regimentelor noastre. Pe 10 aprilie, Marele Cartier General Român ordonă pregătirea trupelor și trecerea lor peste Carpații Occidentali, cu scopul clar de a ocupa teritoriul românesc fixat prin Conferința de Pace de la Paris. Pe 16 aprilie 1919, la ora 3.15, românii contraatacă. Evident, există numeroase controverse legate de aceste bătălii. Un lucru este, însă, stabilit: ostașii români capturați în lupte erau torturați sălbatic, apoi uciși fie prin tragere în țeapă, fie pe roată, exact ca-n Evul Mediu.

Atrocitățile erau comise de o celebră ”Divizie de secui”, formată din recruți ai districtelor secuiești din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc și Odorhei, respectiv zona din est, populată de aceste minorități. Se organizează misiuni de tip ”partizani” asupra trupelor noastre, prin care soldații români sunt capturați la finele a tot felul de ambuscade. Potrivit datelor istorice, peste 500 de eroi sunt răpiți de către secui și maghiari.

Pe 15 aprilie 1919, pe înălțimea numită ”Parnici", "Garda Roșie de la Budapesta” a ciuruit și a ucis 18 militari români. Declarația este semnată de doi martori oculari din Ciucea, Petru Brudașcu, și de Sabin Truția. ”Unuia i-au tăiat urechile, străpungându-l cu baioneta. la altul i-au scos ochii și l-au străpuns, apoi, prin gât...La doi le-au tăiat nasul și urechile. Pe alți patru i-au chinuit în modul următor: le-au rupt fălcile, le-au sfâșiat picioarele și mâinile...iar la alți doi le-ai sfâșiat stomacul, scoțându-le intestinele și întinzându-le peste gură”...”Cadavrele au stat așa patru zile neînmormântate”...”În ziua de Sfintele Paști, apropate tot satul a ieșit la locul unde zăceau trupurile schingiuite ale băieților noștri”.

Soldați din Regimentul 11 Siret privesc la foștii lor camarazi de arme, uciși mișelește

După 1945, comuniștii ascund ororile. ”Au considerat că ar fi o mare eroare de imagine să se scrie în cărțile de istorie despre luptele dintre români și tovarășii bulgari ori maghiari, mai ales că la mijloc existau pretenții teritoriale. Așa că s-a aruncat gunoiul sub preș”, spune istoricul Alexandru Tudor. ”Nu pot să-mi explic nici acum deunde apare această jenă în abordarea subiectului. Suntem datori să cunoaștem istoria și să o apreciem, mai ales că relațiile cu vecinii noștri nu au fost, niciodată, prea cordiale”, adaugă alt istoric, Cristian Negrea.

Sursa: ”Războiul româno-ungar de la 1919”, Cristian Negrea. Fotografii: Muzeul Național de Istorie a României

Istoria ultimilor Brancoveni nascuti in Romania

Iubire si recunostinta Sfantului martir si binecredinciosului Voievod Constantin Brancoveanu.

Autor Sorin Turturica

Constantin (71 ani) şi Mihai (66 ani), doi profesori universitari care trăiesc în Occident, sunt ultimii Brâncoveni născuţi în România. Ei au venit pe lume în anii ’40 ai secolului trecut şi au copilărit într-un Bucureşti stalinist, având tatăl în închisoare şi mama permanent supravegheată de Securitate. În 1964 au lăsat în urmă România şi au început o viaţă nouă în străinătate, cel mare, în Anglia, iar cel mic, în Franţa. Azi, ei sunt mândri de numele pe care îl poartă şi se amuză un pic amintindu-şi cum, după căderea comunismului, „originea lor nesănătoasă” a devenit în ochii multor români „foarte sănătoasă”.

La 15 februarie 1942, la fosta reşedinţă domnească de la Mogoşoaia, aflată în proprietatea Marthei Bibescu, a avut loc o nuntă care a adunat o parte din lumea bună a Capitalei României. Mirele, în vârstă de 22 de ani, se numea Constantin. El era fiul din cea de-a doua căsătorie a prinţului Mihai Constantin Bibescu-Basarab-Brâncoveanu, un personaj boem care trăise cândva la Paris şi îl cunoscuse pe Marcel Proust.

Mireasa, în vârstă de aproape 30 de ani, era o aviatoare cunoscută în epocă. Născută la Viena, la 6/19 martie 1912, era fiica cea mică a lui George Ştirbey, un politician conservator care se stinsese în timpul epidemiei de tifos din 1917, şi a soţiei sale Elisabeta (născută Băleanu). Marina a copilărit lângă munţii Ciucului, la Dărmăneşti, în judeţul Bacău, alături de mama şi de sora sa mai mare, Alexandra (Sanda, pentru apropiaţi), bucurându-se de viaţa „la moşie” şi câştigându-şi renumele de fată zvăpăiată. Când a crescut, s-a lăsat în voia firii ei independente şi îndrăzneţe. A învăţat tainele aviaţiei în 1935, la Şcoala de zbor „Mircea Cantacuzino” de la Băneasa, şi a devenit cunoscută publicului prin figurile de acrobaţie pe care le executa la spectacolele aeriene la care era invitată să participe.

Cei doi miri, Marina şi Constantin, au fost părinţii a doi băieţi, ultimii Brâncoveni născuţi în România. Primul dintre ei a venit pe lume la 28 ianuarie 1943 şi a fost botezat, aşa cum cerea tradiţia familiei, cu numele de Constantin. Botezul a avut loc la 21 mai – Ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena – la Biserica „Domniţa Bălaşa”, iar naşi au fost bunicul Constantin (care era unul dintre cei trei efori ai respectivei biserici) şi mătuşa Elisabeta (sora mai mică a tatălui).

Micul Constantin a venit pe lume într-o perioadă istorică agitată. Naşterea sa a avut loc imediat după drama trupelor germane şi române de la Stalingrad. Au urmat bombardamentele anglo-americane, ocuparea ţării de către sovietici, venirea comuniştilor la putere şi plecarea regelui din ţară.

La începutul anului 1948, în ziua de 17 februarie, a apărut şi cel de-al doilea băiat, care a fost botezat Mihai. Astăzi, el povesteşte: „Botezul meu a fost făcut în apartamentul nostru, pentru că mama a fost sfătuită să facă acest lucru acasă. Veniseră comuniştii şi putea fi periculos să mergem la biserică. Am fost botezat Mihai pentru că era imediat după plecarea regelui şi multe familii şi-au botezat atunci copiii cu numele de Mihai” (interviu cu dl. Mihai Brâncoveanu, aflat în posesia autorului).

Doi copii „duşmani de clasă”

Comunismul a adus vremuri întunecate pentru familiile înstărite, care au început să-şi piardă casele şi veniturile. Speranţa într-o viaţă decentă, lipsită de umilinţe, era dincolo de „cortina de fier”, în lumea liberă. Este motivul pentru care, în primăvara anului 1948, soţii Brâncoveanu au decis să plece din ţară. Şi-au luat cei doi copii şi au mers la malul mării, unde, împreună cu alte cinci persoane adulte (soţii Paula şi Vasile Stoica, Olimpia Zamfirescu, Radu Teodor Creţoiu şi Gheorghe Tambarlidis), au pornit în căutarea unei ambarcaţiuni care să-i ducă în Turcia. A fost un plan copilăresc, pentru că litoralul colcăia de agenţi şi informatori ai Siguranţei, aflaţi în căutarea unor astfel de fugari.

Arestarea a fost inevitabilă. Celor şapte li s-a intentat proces pentru „tentativă de trecere frauduloasă a frontierei” şi, în mod curios şi chiar neverosimil pentru ceea ce ştim astăzi că a însemnat stalinismul, doar bărbaţii au fost condamnaţi. Constantin-tatăl a luat trei ani (Arhiva CNSAS, Fond I, Dosar 262090, ff.5-7).

Ajuns la Canal, unde era mare nevoie de forţă de muncă, tatăl băieţilor a fost ţinut – prin decizie administrativă – şase ani, revenind acasă abia în 1954. În tot acest timp, întreţinerea familiei a căzut pe umerii Marinei. În 1949 i s-a confiscat şi restul averii (o parte o pierduse deja la înfăptuirea reformei agrare din 1945) şi, prin 1951, i s-a stabilit domiciliul obligatoriu la ultimul etaj al unei case de pe strada Alexandru Popov (astăzi General Henri Berthelot), unde familia Brâncoveanu a locuit până la plecarea definitivă din România.

Marina nu s-a ferit de munca fizică. Uneori era trimisă, alături de alte persoane din fosta lume bună, să lucreze la amenajarea spaţiilor dedicate unor manifestaţii muncitoreşti. Mai exact, ei erau printre cei care împodobeau pieţele cu lozinci mobilizatoare şi cu portrete ale mai-marilor ţării. „Într-o zi, una dintre sarcinile ei era să pregătească locul pentru o mare paradă – 1 Mai sau 23 August. Trebuia să atârne imensele portrete ale grangurilor comunişti, aşa cum se făcea. Ea lovea cu ciocanul cu o imensă plăcere – aşa cum ne povestea mai târziu – gândindu-se că le da în cap bestiilor! Până când un prieten a prevenit-o: «Ia-o mai încet, Marina, că se vede!»” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu, aflat în posesia autorului).

De altfel, Securitatea o ţinea sub observaţie... În dosarul deschis pe numele ei cineva o acuza că „a comentat duşmănos realizările regimului democrat-popular din ţara noastră, precum şi evenimentele interne şi internaţionale”.

Cu timpul, băieţii au crescut şi au mers la şcoală. Firesc, la istorie au învăţat despre voievodul martir Constantin Brâncoveanu, despre care aflaseră mai întâi din familie: „Se făcea legătura între domnitor şi noi, ca descendenţi. Şi mă uimea foarte mult cum el era lăudat pentru contribuţia sa la artă, iar noi, descendenţii, eram văzuţi ca având «originea nesănătoasă» şi eram consideraţi «duşmani de clasă»!” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu).

„Dacă nu bagi de seamă, te trimit unde e tac-tu!”

Revenirea de la Canal a tatălui a mai ridicat moralul familiei (şi veniturile au crescut, pentru că s-a angajat pe post de cazangiu). Sigur, în jurul lor Securitatea crease o reţea informativă alcătuită din apropiaţi, care, sub diferite pretexte, îi vizitau la domiciliu sau le ieşeau „întâmplător” în cale, deschizând discuţia despre greutăţile vieţii cotidiene sau despre ce se mai auzea la posturile străine de radio... Răspunsurile vagi date de Constantin şi de Marina arătau că soţii îşi învăţaseră, se pare, lecţia. Tatăl băieţilor nu a ţinut însă garda sus tot timpul şi, în august 1959, a fost arestat din nou, de data aceasta pentru „uneltire contra ordinei sociale”. A fost judecat de Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnat la opt ani de închisoare (Arhiva CNSAS, Fond SIE, 10367, f.3). Ce făcuse, mai exact? Participase la unele petreceri cu prietenii şi îşi spusese părerea despre cum se trăia în România. Iar cei care l-au condamnat au interpretat faptele lui Constantin Brâncoveanu astfel: „a avut întâlniri clandestine organizate cu diferite elemente şi a comentat duşmănos realizările regimului democrat-popular”. Opt ani, pentru nimic!

Şi băiatul cel mare a riscat închisoarea. Mare amator de muzică, Constantin participa des la spectacolele de la Operă sau de la Ateneu. Făcându-şi prieteni printre artişti, s-a trezit implicat în ceea ce este cunoscut drept „Procesul cântăreţilor de la Operă”. Astăzi, când îşi aminteşte, deşi vorbeşte degajat, o undă de revoltă pare că se mai simte în vocea sa: „Să fi fost prin 1960... Erau arestaţi Dinu Bădescu, cu prietena lui, Viorica Cojocaru, care era pianistă, Valentina Creţoiu, Şerban Tassian şi Cornelia Gavrilescu... Erau acuzaţi că discutau chestii de politică, nefavorabile regimului de atunci. A venit Securitatea să mă ia şi pe mine, de la Biserica «Domniţa Bălaşa», unde eram zugrav, ca să mă întrebe ce ştiam despre Dinu. Şi acolo m-au ameninţat cu multe lucruri, inclusiv că n-o să-mi mai văd mama. Şi am ajuns martor al acuzării la Tribunalul Militar, când a fost procesul. Acolo i-am văzut pe soliştii arestaţi ai Operei, arătau absolut înspăimântător. Erau slabi, palizi, îmbătrâniţi... Şocul mi-a dat curaj şi am fost de partea lor. Când am fost întrebat dacă am auzit vreodată expresia «viaţă de câine», am răspuns: «Da, sigur, cu referire la viaţa muncitorilor din America!». Atunci, preşedintele Tribunalului m-a ameninţat: «Dacă nu bagi de seamă, te trimit unde-i tac-tu!» Am avut foarte mult noroc, pentru că a venit ordin de sus să le dea drumul, adică să fie condamnaţi la doar cât aveau de când erau arestaţi. Şi aşa m-au lăsat şi pe mine în pace! Acei interpreţi nu erau bine văzuţi de comunişti, pentru că au cântat în anii războiului în Europa ocupată de nemţi. Dinu Bădescu chiar regreta că nu a rămas la Viena... De fapt, el rămăsese la Viena după război, dar a avut ghinionul să se afle la Praga în 1948, când comuniştii au pus mâna pe putere. Şi a fost trimis, obligatoriu, în România, nu a mai putut reveni în Austria...”.

Limbă rusă şi pian

Fraţii Brâncoveanu au urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava” (numit în epocă „Nicolae Bălcescu”). Profesorii i-au privit cu simpatie pe cei doi (în anii ’30 îl avuseseră ca elev şi pe tatăl băieţilor). „Am avut nişte profesori extraordinari acolo: pe Bărbătescu la română, pe Anghelescu la botanică, pe doamna Grom – o minunată basarabeancă – la rusă. Aceşti profesori, într-un fel, ne apărau, pe Mihai şi pe mine. Ne încurajau să avem note mari, ca măcar sub acest aspect să nu putem fi atacaţi”, îşi aminteşte astăzi cel mai mare dintre fraţi.

Constantin a susţinut bacalaureatul în 1960 şi a dorit să urmeze arhitectura (era influenţat în acest sens de unchiul său, arhitectul G.M. Cantacuzino, soţul Alexandrei Ştirbey). Nu a îndrăznit să se înscrie la facultate, ci şi-a depus dosarul la Şcoala tehnică de arhitectură, dar nici acolo nu a fost acceptat. Pentru a-şi câştiga pâinea, a început să lucreze ca zidar, apoi ca zugrav, la Biserica „Domniţa Bălaşa”.

În 1962 a realizat că singura şansă de a face studii superioare i-o putea oferi Institutul de limba şi literatura rusă „Maxim Gorki”. „Am decis să intru la Institut – îşi aminteşte astăzi domnia sa – pentru că aveam talent la limbi străine şi în liceu am avut note mari la limba rusă. Şi am intrat al doilea, în 1962. Nu a mai avut nimeni ce să zică... În toamna lui 1963, institutul s-a desfiinţat, de fapt, s-a transformat în Facultatea de limba şi literatura rusă, în cadrul Universităţii Bucureşti... La «Maxim Gorki» m-am acomodat foarte uşor, şi acolo am avut profesori excelenţi. O doamnă, Ita Grossman, care ţinea la mine mult... Preda limba şi fonetica rusă. Apoi, mai era Cornelia Comorovski, care a plecat la Paris, şi a venit, în anul II, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Tot în anul II, la limba română, am avut-o ca profesoară pe Mioara Avram. Ea era o superbă profesoară şi lingvistă, dar cu o reputaţie de a fi foarte zgârcită cu notele. Dar mie mi-a dat 10. Şi am aflat mult mai târziu că a fost chemată de decan – Rudenko îl chema – şi i-a spus: «Tu, care niciodată nu dai 10 nimănui, te-ai găsit tocmai ăluia să-i dai!»”.

Mihai, fratele mai mic cu cinci ani, a împărtăşit talentul pentru limbi străine al lui Constantin (amândoi vorbeau franceza foarte bine, pentru că o învăţaseră în familie), dar şi pasiunea pentru muzică: „La vârsta de şase ani am petrecut o vară la Ciucea, unde unchiul meu, arhitectul G.M. Cantacuzino, lucra la Mausoleul lui Octavian Goga. Atunci am cunoscut-o pe Veturia Goga, care era o persoană foarte drăguţă. Ea reuşise să-şi păstreze proprietatea. Avea şi livada, şi castelul... În tinereţe, ea a fost cântăreaţă de operă. Pe vremea când am vizitat-o eu, asculta muzică la radio, pentru că reîncepuse să se dea muzică bună. Noi nu aveam un astfel de aparat. O duceam foarte rău, tata era închis... Ea mi-a dat nişte bani să ne cumpărăm un radio, ceea ce am şi făcut. Apoi am început să studiez pianul, cam de la vârsta de şapte ani. Am avut o primă profesoară, bună pentru începători, care, după trei ani, mi-a spus: «Mi-am terminat misiunea, găseşte-ţi pe altcineva». Şi am continuat cu o celebră pianistă, Nadia Chebap, rusoaică de origine. Pe vremuri cunoscuse celebritatea, acum nu mai avea voie să apară pe scenă... Ea i-a fost profesoară şi lui tata”. A doua mare pasiune a lui Mihai a fost matematica. Când a venit vremea să-şi aleagă cariera, a optat pentru aceasta din urmă.

„Veste bună”

La începutul anilor ’60 viaţa a devenit un pic mai respirabilă pentru Marina Ştirbey-Brâncoveanu şi băieţii ei. Nu numai că fiul ei cel mare şi-a început studiile superioare (fie ele şi de limba rusă!), dar – la fel de important – ei i s-a ridicat interdicţia de a părăsi Bucureştiul, pe care o avea de treisprezece ani. „Până în 1963 mama nu putea ieşi din Bucureşti fără autorizaţie. Norocul nostru orb a fost că i s-a dat acest DO [domiciliu obligatoriu – n.a.] în Bucureşti şi nu în fundul Bărăganului, cum au fost multe cazuri ca, de exemplu, [aviatoarea] Nadia Russo, Pia Zamfirescu etc. Mama s-a prezentat la miliţie pentru a i se ridica acest DO. În orice caz, era hotărâtă să nu spună «Mulţumesc!» pentru ceva ce era normal. DO-ul era anormal! În acelaşi timp îşi dădea seama că ceva trebuia să spună! Soluţia ei a fost genială. Le-a spus: «Veste bună!» Am putut atunci, Mihai şi cu mine, să avem prima noastră vacanţă cu mama. Am mers cu cortul la Dâmbul Morii, pe linia Bucureşti-Braşov, după Timiş, cel de Sus si cel de Jos. Apoi peste dealuri la Câmpulung şi înapoi la Bucureşti. Una dintre cele mai bune şi reuşite vacanţe din viaţa mea...” (interviu cu dl. Constantin Brâncoveanu). Trecuseră însă două decenii de când Marina şi Constantin Brâncoveanu se căsătoriseră la Mogoşoaia. Marina simţea că nici anii care urmau nu promiteau nimic bun. A hotărât, din nou, să plece din ţară. Mai ales că de dincolo îşi putea ajuta soţul mai uşor, care era încă închis. De data aceasta a procedat altfel. Sanda, sora ei mai mare, era în Anglia, iar în Franţa se afla Matei Brâncoveanu, singurul frate al soţului care mai era în viaţă (doi fraţi muriseră în război). Cu ajutorul lor şi al Marthei Bibescu s-a pus în mişcare o întreagă operaţiune diplomatică menită să creeze presiune asupra regimului de la Bucureşti. Diferite personalităţi din lumea politico-diplomatică occidentală au cerut autorităţilor să permită familiei Brâncoveanu să plece definitiv din România. La începutul anului 1964, guvernul român a acceptat.

Vestea că li se permite plecarea a venit însoţită de o cerere care i-a revoltat, şi pe băieţi, şi pe prinţesa Brâncoveanu. Membrii familiei urmau să-şi piardă cetăţenia. Mihai Brâncoveanu îşi aminteşte: „Pe la începutul lui 1964 am primit autorizaţia de a pleca, după ce rude şi prieteni din străinătate au intervenit, pe căi diverse, pe lângă autorităţile române. Pentru a părăsi ţara, am fost obligaţi să renunţăm la cetăţenia română. Este, de altfel, singurul document pe care, deşi minor (aveam 16 ani), l-am semnat singur! Fireşte, nu aveam nicio poftă să semnez; mama mi-a şoptit la ureche, pe franţuzeşte, că în orice caz semnătura mea n-avea nicio valoare, având în vedere vârsta mea! Toate celelalte documente erau contrasemnate de mama”.

Plecarea Marinei şi a celor doi copii a avut loc la 17 aprilie 1964. Trei bilete au fost rezervate din străinătate, pe numele lor, la compania aeriană belgiană Sabena. Un prim zbor îl făceau de la Bucureşti la Bruxelles, iar din capitala Belgiei luau un alt avion pentru Londra.

Mihai Brâncoveanu: „Noaptea dinaintea plecării am petrecut-o la hotelul aeroportului Băneasa. Pâna în ultimul moment mama a sperat că tata va apărea la aeroport şi va călători cu noi. Se pare că au fost, efectiv, cazuri în care deţinuţi au fost duşi direct din închisoare în avion... Lucrurile nu s-au petrecut însă astfel. Tata a fost eliberat două luni mai târziu, cu ocazia unei importante amnistii. Şi-a revăzut părinţii, care erau amândoi în viaţă, şi a făcut cele necesare pentru a obţine autorizaţia de a pleca în Anglia, unde a sosit între Crăciun şi Anul Nou. În Anglia, locuiam într-o căsuţă amabil pusă la dispoziţia noastră de două prietene englezoaice de-ale mamei, care în anii ’30 veniseră în România. Se afla într-un mic sat din Kent (East Brabourne), la câteva zeci de metri de casa Sandei Cantacuzino şi la ceva mai mult de o oră de mers cu trenul la Londra. După circa un an, tata a fost angajat la BBC, unde se ocupa de emisiunile în limba română: buletin de ştiri, reportaje despre evenimentele culturale la care participau artişti români, de pildă soprana Ileana Cotrubaş, care cânta regulat la Covent Garden sau la celebrul festival de la Glyndebourne. Tata făcea aproape zilnic drumul dus-întors cu trenul până la Londra, iar mama rămânea la ţară să se ocupe de casă; totdeauna a detestat marile oraşe... După vreo cinci-şase ani, părinţii au cumpărat (luând un împrumut) o casă ceva mai mare, cu o grădină, la circa 10-15 minute de mers cu maşina de East Brabourne.

Au rămas acolo până când tata s-a pensionat, în 1981. În timpul călătoriilor lor în Franţa, unde doreau să se stabilească o dată ce tata va fi la pensie, au găsit o casă care le-a plăcut. Era tot într-un cătun, numit Bouloc, în departamentul Tarn-et-Garonne, la circa o sută de kilometri nord de Toulouse. Au cumpărat-o în 1981, s-au mutat în ea în primăvara lui 1982 şi au vândut proprietatea din Anglia. Din păcate, tata n-a profitat decât prea puţin de această nouă casă: în dimineaţa zilei de 18 noiembrie 1983 a murit subit de un infarct. Nimeni nu se aştepta la un sfârşit atât de timpuriu: sănătatea lui părea excelentă... Pentru mama, mai în vârstă ca el cu opt ani, a fost o lovitură cumplită. Cu mult curaj, a reuşit însă să se refacă, să-şi organizeze o viaţă relativ plăcută în sud-vestul Franţei, înconjurată de prieteni. Fratele meu şi cu mine ne duceam regulat să o vedem. (...) Până prin 1995 era capabilă să plece singură cu maşina chiar pe distanţe mai lungi: de mai multe ori a venit până în regiunea Nisei, unde socrii mei de atunci aveau o casă unde petreceam o parte din vacanţa de vară. Prin 1997, sănătatea ei a început să se deterioreze. Ultimele şase luni din viaţă le-a petrecut într-o casă pentru persoane în vârstă, la câţiva kilometri de Bouloc. A murit pe 15 iulie 2001, la vârsta de 89 de ani. Casa de la Bouloc am pastrat-o, şi sunt încântat să mă întorc acolo de câte ori am posibilitatea să o fac”.

Legătura prinţilor Brâncoveanu cu România, reluată după căderea comunismului

Ce au făcut cei doi băieţi în Europa Occidentală? Mihai, cel mic, a ales matematica şi Franţa. În 1971 a absolvit studiile superioare la Paris şi s-a angajat la Centrul de cercetare ştiinţifică în matematică. După zece ani a început să predea la Universitate şi asta face şi azi. Este specializat în teoria probabilităţilor. Nu a uitat de muzică, dar nu mai avut timp să studieze cât şi-ar fi dorit. Uneori cântă la pian în public (a făcut-o şi anul trecut la Bucureşti, la Ateneu, când a interpretat o piesă la patru mâini împreună cu Dan Grigore). În plus, din 1971 semnează cronici muzicale în „La Revue des Deux Mondes”, una dintre cele mai vechi reviste franceze.

În 1984 s-a căsătorit cu Bettina Funck-Brentano. Primul lor copil, un băiat, s-a născut în 1991 şi a primit numele de Clement-Constantin. Apoi a venit pe lume o fetiţă, Ana, care s-a stins la vârsta de patru ani şi jumătate, în urma unei tumori la creier (a trăit între 1994 şi 1999). În prezent, Mihai Brâncoveanu este recăsătorit cu Laetitia Le Guay şi au împreună două fete: Isolda (n. 2005) şi Maria (n. 2006).

Constantin Brâncoveanu a ales istoria şi Anglia: „Ajuns în Occident, am constatat că aici era cerere de oameni care cunoşteau limba rusă. Am decis să exploatez acest lucru şi aşa am făcut carieră universitară. În 1964 am susţinut un interviu la King’s College din Cambridge în ideea de a studia în continuare limbile străine. Am fost acceptat cu rusa ca limbă principală şi cu franceza ca limbă secundară. Am descoperit [însă] că mă interesau mai degrabă subiectele de istorie şi de gândire politică decât cele lingvistice. În toamna lui 1967 am plecat cu bursă în America, la Harvard, pentru master. Acolo am studiat istoria. După ce am încheiat la Harvard, m-am întors în Anglia, pentru că nu voiam să pierd perioada de calificare pentru cetăţenie, care era de cinci ani din opt. Dacă nu reveneam în 1970 pierdeam momentul şi trebuia să reiau întregul proces. Nu doream, pentru că în acel moment eram apatrid. Un an am fost la specializare, la Oxford, apoi am primit primul meu post universitar, la Colegiul Christ Church (Oxford). Am stat acolo în perioada 1971-1976, după care am plecat la Universitatea din Manchester, unde am rămas până în anul 2000, când am ieşit anticipat la pensie. După care am mai predat cinci ani free lance, dar aproape full time, la Universitatea Sheffield”. În prezent, Constantin Brâncoveanu predă cursuri de vară despre istoria Rusiei (perioada 1850-1950) în Statele Unite, la Universitatea din Missouri. Nu a fost căsătorit niciodată.

Legătura prinţilor Constantin şi Mihai Brâncoveanu cu România a fost reluată după căderea comunismului. Statul român le-a redat cetăţenia (cu scuzele de rigoare) şi îi putem întâlni uneori – în timpul deselor vizite pe care le fac în ţara în care s-au născut – în Bucureşti sau la mănăstirile ctitorite în Oltenia de voievodul martirizat în 1714. Desigur, nu ştim cine sunt, discreţia fiind una dintre trăsăturile lor...

VASILE POP

Conceptia despre fapte in Hinduism si Crestinism

De ce trebuie sa fie o persoana asa de diferita de altele? In Orient la aceasta intrebare se da un raspuns satisfacator numai prin teoria karman din hinduism. Daca un om se naste diferit de altul este numai datorita legii karman. Ganditorii europeni, in afara de pithagoreici si theosofii moderni, nu au fost atrasi de doctrina karman - doctrina despre fapte.

Karman determina campul vietii noastre. Datoria noastra este sa facem ceea ce va determina in bine viata noastra viitoare.

Intreaga lume a fenomenelor este guvernata de aceasta lege fatala si implacabila. Fapta este rezultatul moral al unei serii nemasurata de fapte anterioare si punctul de plecare al unei alte serii nemasurata de acte ale caror efecte vor fi in mod nedefinit transformate. Sistemul de fapte care constituie personalitatea temporara se transforma intr-un alt sistem care consta in formare-a unei personalitati in mod egal temporara.

Datorita faptului ca nasterea prezenta este rezultatul total al faptelor anterioare societatea a constatat si a sustinut ca e incapabila de schimbare. Si prapastia diferentei s-a adancit si mai mult inventandu-se sistemul de caste.

Omul in conditia sa actuala este un rezultat al faptelor sale dintr-o viata anterioara. Acest lucru este valabil intregii existente.

Noi avem in general obiceiul in Europa sa separam dogma dezvoltarii filosofice de cea a dezvoltarii morale a religiei, stabilind o distinctie intre ceea ce este obiectul revelatiei divine directe si opera proprie a spiritului uman. In credintele indiene o asemenea dinstinctie e imposibil de realizat. Totul este filosofie: dogma si morala.

Karman a devenit dogma centrala a religiei hinduse. Este o forma invizibila, uimitoare, extraordinara, care afecteaza sufletul si-l obliga la suferintele unei noi renasteri, intr-o conditie umana sau animala determinata de calitatea faptelor trecute. Toate actele, toate intentiile inscriu in persoana un efect care se urzeste fie in aceasta viata, fie, cel mai adesea, initr-o viata viitoare, si care constituie destinul de a fi. In sistemele teistice acesta este Domnul care declanseaza sau conduce karman. Legea karman loveste pe toti cei vii care inteleg divinitatea. Ea actioneaza intr-o maniera inevitabila: fapta il urmeaza pe om si-l gaseste fara eroare.

Se pune intrebarea: "noi suntem ceea ce am facut, noi vom fi ceea ce vom face", aceasta e o fatalitate absolua? intr-un fel da, cand karman este produsul actelor trecute; in cazul in care este un efect de viitor, depinde intr-o mare masura de efortul uman, care se opune destinului ce actioneaza orbeste.

Teoria karman, care explica cauzele destinului in acelasi timp in care impune legea, a intrat profund in mentalitatea indiana, furnizand cadrul unei psihologii. A antrenat practic la indieni dorinta de a renunta la fapte pentru a evita consecintele, de unde aparitia unei etici noi care oscileaza dupa doctrinele cu conceptii activiste si cu vointa, de a trai.

Pentru a da un suport plauzibil legii karman a trebuit sa se instaureze doctrina transmigratiei - samsara. Astfel in credintele populare, viata prezenta a unui individ este conceputa ca una din vietile care traverseaza prin existente indefinite adunate de karman, fiind un val din fluviul samsara. Mecanismul este simplu, sufletul revine pe pamant cu relicva karman, care afecteaza conditia prezenta si oare determina conditia in care vei fi. Epuizarea de karman se face eliberare - moksha sau mukti. Karman si samsara sunt o taietura in prezentul si viitorul omului. Ele descopera in individ fapte anterioare si momeala destinelor ulterioare.

Karman este un concept central al gandirii indiene. Orice activitate, fie fizica sau mentala, ce afecteaza in vreun fel ceea ce este inauntrul sau inafara limitei corporale, este fapta si genereaza alte fapte. Fiind sub actiunea faptei tot ceea ce este imprejur sufera modificare, inclusiv omul. Nu exista fapte care sa se piarda. Orice fapta lasa o intiparire si aceasta se inscrie in karmasaya - depozitul sau rezervorul faptelor. Ansamblul faptelor trecute, prezente sau viitoare, actuale sau virtuale, karman si karmasaya impreuna, constituie destinul.

In limba saskrita acelasi cuvant krm denumeste atat fapta cat si destinul. Fiecare fapta se constituie in destin, iar destinul genereaza noi fapte. La incetarea vietii prezente existand inca karmasaya, exista inca un destin, iar acesta determina samsara - ciclul existentelor succesive.

Destinul este potential si actual. Destinul potential este reprezentat de karmasaya, cel actual este karman in curs de desfasurare. Orice fapta se inscrie intr-un lant cauzal. Ea este generata de faptele trecute si genereaza fapte viitoare.

Roada dupa fapta poate aparea atat imediat, cat si la o vreme dupa ce cauza a incetat. Faptele bune, merituoase, avandu-si temeiul in virtute, "aduc" bucurie, iar faptele rele, pricinuite de viciu, aduc tristete, suferinta si nefericire.

In traditie exista patru categorii de fapte: kamya - optionale, pratisedha - interzise, nitya - permanente (de exemplu intretinerea focului sacru) si naimittika - ocazionale. Ultimele doua se refera in special la ritualuri si produc automat acumulare de merite. In cazul yoghinului desavarsit rupt de avidya - ignoranta, nu exista fapte bune sau rele sau aducatoare de roada, ci simplu fapt in sine. Pentru ceilalti faptele sunt de trei categorii: karma sukla, care pornita din virtute are ca roada bucuria, karma krsna, care provocata de viciu are ca roada tristetea, si karma sukla-krsna amestecata. Scoala Yoga cunoaste si fapta indiferenta karma asukla-krsna.

Dupa Louis de la Valee Poussin, doctrina despre Karman este foarte veche in India. Ea s-a rupt progresiv din naturalismul, misticismul si pietatea vedica. Ea a fost formulata timpuriu in termeni definitivi: ceea ce omul seamana, aceea culege; nici un om nu mosteneste binele sau raul de la alt om. Roada este de aceeasi calitate cu actiunea.

Paul Deussen sustine ca prin karman viata este o ispasire a faptelor dintr-o viata anterioara, iar moartea nu poate surveni daca exista o cat de mica ramasita de fapte. Un rol important in contopirea cu Brahman o are si cunoasterea - jnana.

Intreaga existenta a omului se roteste in jurul dogmei karman. Ceea ce-l face pe om sa sufere in viata pamanteasca nu este altceva decat rezultatul unor greseli din vietile anterioare. Iar pentru tot ce savarseste in aceasta viata va plati intr-o viata viitoare. Nici un fel de fapta nu poate fi distrusa, ci ispasita.

Karman, care in istoria gandirii religioase indiene va avea o parte atat de importanta ca si Brahman si Atman, va constitui unul din pivotii tuturor religiilor si filosofiilor indiene. Pentru prima data apare in Rig-Veda 10, 82. De aici isi incepe cariera milenara. Daca Brahman este o conceptie mistica, iar atman o conceptie naturalista, karman este o conceptie pe jumatate clericala, pe jumatate laica, care in Vede desemneaza atat sacrificiul, cat si actiunea in general. Expresia "karman face sa castigi cerul" se poate interpreta in sensul ca se castiga cerul prin sacrificiul adus zeilor. Karman cu semnificatia de sacrificiu s-a aliat natural cu Brahman si atman.

In Rig-Veda karman este folosit pentru a desemna opera sacrificiului, dar spre sfarsitul imnului al zecelea este folosit pentru desemnarea actiunii in general.

In Atharva-Veda gasim mentionat karman printre lucrurile ce au radacini in sacrificiu, dar semnificatia practicarii sacrificiului nu e atribuita lui karman, ci operei de actiune in general savarsita. Imediat apare ca actiune ce faureste destinul omului, oa actiune a conceptului samsara fara inceput, fara sfarsit. Karman devine destinul, acea forta care cere o noua incarnare. Numai cel ce a dezradacinat dorinta din inima sa scapa de karman si se identifica cu Brahman.

Vedele puneau accent mai mult pe practicile mantras si pe sacrificiu in ceea ce priveste detaliile lui rituale. Dar e probabil ca la inceput karman sa fi fost vazuta ca o virtute magica nevazuta numita adrsta (nevazuta) sau apurva (noua). Modul de actiune al lui apurva este necunoscut. Treptat a fost asociata cu conceptul rta - ordinea inviolabila a lucrurilor. Acestea sunt probabil elementele care au construit teoria karman, care va gasi dezvoltarea in Upanisad.

Deci primii germeni ai legii karman se afla in sacrificiu ce se numea si kriya, care era o datorie si o ceremonie, aparand din ordinea cosmica.

In scrierile Brahmanas karman apare in stransa legatura cu samsara. Totusi raman in continuare permise sacrificiile de animale. Dar reflectand la procesul ritual, "cauza si efect", era inevitabil sa pentru ca, dupa moarte, sacrificatorul va avea acces in lumea zeilor, se descopere ca orice actiune, prin simplul fapt ca dobandea un rezultat, se integra intr-o serie nelimitata de cauze si efecte. Insa, odata recunoscuta legea cauzalitatii universale in karman, certitudinea inte - nas karman desemneaza activitatea rituala si consecintele sale benefice, meiata pe efectele salvatoare ale sacrificiului se ruina. "Preexistenta" sufletului in cer era rezultatul activitatii rituale a sacrificatorului. Se punea intrebarea: unde se "realizau" roadele tuturor celorlalte acte ale sale savarsite in timpul vietii? Ramane un numar nelimitat de fapte savarsite in timpul vietii si acestea constituiau tot atatea "cauze" care trebuiau sa aiba "efecte". Altfel spus, trebuiau sa se realizeze intr-o noua existenta aici, pe pamant, sau intr-o alta lume. Concluzia se impunea de la sine: atman dupa ce s-ar fi bucurat de o post-existenta, fericita sau nefericita, era constrans sa se reincarneze.

Deoarece orice act, religios sau profan, amplifica si perpetueaza transmigratia, eliberarea nu poate fi castigata nici prin sacrificii, nici prin legaturi stranse cu zeii, nici prin asceza sau caritate. Dupa cautari si meditatii s-a descoperit prima cauza a lui karman, avidya. Cercul era acum complet: avidya forma sau amplifica karman care producea samsara, iar moksha devenea posibila datorita gnozei - jnana. De aceea gandirea indiana a inceput de timpuriu sa conceapa diferite cai - marga - de eliberare.

Intrucat se stie ca omul este prizonierul lui karman si in acelasi timp posesorul unui "sine" nemuritor, el descopera in Brahman doua moduri de a fi aparent incompatibile: absolut si relativ, spiritual si material, personal si impersonal.

Brahmanii insa nu au putut determina precis ce este aceasta karman. Credinta curenta in brahmanism este ca omul, dupa moarte, incepe o noua viata in raport cu faptele sale anterioare.

Deci in scrierile Brahmanas gasim o completa schimbare. Sacrificiul este unit cu karman. Fiecare actiune trebuie sa fie reglata cu privire la ea. De acum karman e o cale a salvarii care intotdeauna poarta cu ea insemnatatea sacrificiului si a ritualului.

Si in textele Aranyakas gasim aceste concepte, dar expuse vag.

In textele Puranas caile de a gasi divinitatea sunt doua - jnana - cunoasterea si karman - actiunile, faptele. Astfel karman loveste impotriva vechii credinte in sacrificiu, penitenta si pocainta ca distrugatoare a pacatului.

In legatura cu activitatea este descris si Visnu ca avand trei feluri de putere: para (putere fundamentala), apara (putere identica cu efortul individual) si vidya asociata cu karman. Toate energiile apartin lui visnu si el este prin energiile lui inceputul a toate cele ce se misca spre activitate.

Dupa Bhagavata-Purana eliberarea adevarata vine prin dreapta cunoastere, desi trupul se mentine mai departe, chiar daca n-au fost epuizate toate roadele lui karman. Aceasta idee va fi preluata de scolile kamkhya si Yoga.

Totusi, ramane sacrificiul cu o latura foarte importanta. Cei ce ofera sacrificii zeilor si stramosilor la fiecare sfarsit de timp lunar, indeplinindu-si datoriile, dar aducand sacrificii cu inima pura si detasati de toate lucrurile lumesti, aceia trec dupa moarte in sfera solara si de acolo in inceputul universal care este cauza lumii. Natura aceasta este calificata ca fiind Brahman. Aceia care totusi sunt obsedati de notiunea dualitatii trec intr-o natura din care sunt renascuti in lume conform faptelor trecute. Aceia care-si conduc viata dupa dorintele lor vor trece prin pamantul stramosilor si apoi sunt renascuti pe linia inaintasilor. Trupul este cel ce se renaste, sufletul ramane acelasi.

Dezvoltarea invataturii karman o gasim in Upanisade, dar se prezinta tot ca o taina.

Pentru prima data, in mod clar, aflam invataturile despre calatoriile sufletului si in stransa legatura cu acestea invatatura despre karman, care trebuie sa si aiba urmarile cu siguranta unei legi a naturii. Sufletul depinde de karman ce deriva din conceptul vedic rta. Totul este determinat de karman; individualitatea este datorita lui karman: "in timp ce tu traiesti nu exista cale de care karman sa nu se lege de tine".

In Upanisade sacrificiul vedic "exterior" este total devalorizat; el este karman - o fapta, si orice fapta, chiar rituala da roade de ordin negativ, caci actiunile impotmolesc fiinta umana in cicluri samsara. Doar gnoza - jnana - te elibereaza din ghemul incalcit al vietilor.

Termenul samsara apare in Upanisade, dar nu i se cunoaste originea doctrinara. S-a incercat explicarea transmigratiei sufletului prin influentele elementelor ariene, dar fara rezultat. Insa eliberarea prin jnana, descoperire facuta in timpul Upanisadelor, constituie esentialul filosofiei indiene ulterioare, desi imperfect sistematizata. De fapt adevarata cale de eliberare se realizeaza prin yoga.

In Upanisade destinul este determinat de karman. Sacrificiile si ofrandele sunt declarate goale. Fiecare act are efect asupra persoanei. Poti deveni bun nu numai prin sacrificii, ci si prin fapta: "intr-adevar devii bun prin fapta buna si rau prin cea rea". Omul "este pe potriva faptei si purtarii sale: bun este faptuitorul de bine, rau este faptuitorul de rau; curat este prin fapta curata si rau prin cea rea. Se mai spune: omul este rodul dorintei; precum ii este dorinta, astfel ii este stradania; precum ii este stradania, astfel si fapta ce faptuieste; fapta ce faptuieste este si cea din care se infrupta". De fapt aici este dezvoltarea teoriei karman expusa in fragmentul anterior.

In legatura cu asvamedha, care e sacrificiul cel mare, este prezentata teoria karman in sensul de a faptui ritul: "El a dorit... sa faptuiasca ritul". In spiritul exegezei brahmanice se stabilesc corespondente intre om si sacrificiu.

Intr-o serie de imagini se ilustreaza cautarea unitatii de dincolo de multiplicitatea, Realului, atat de caracteristica spiritului indian: "Asa cum oceanul este raspantia tuturor apelor, narile sunt raspantia tuturor mirosurilor, limba raspantia tuturor gusturilor, ochiul raspantia tuturor formelor, mainilor sunt raspantia tuturor faptelor - karman".

Ca fapta este cea care determina calitatea vietii se vede din textul urmator: "O suta de bucurii in lumea fapturilor sunt o bucurie a zeilor prin fapta - karman -, cei care ajung sa fie zei datorita faptei", si tot fapta este cea oare da curs lantului transmigrarii: "Acolo merge inlantuitul odata cu fapta - karman - unde Semnul (corpul subtil), gandul ii este tintuit. Dandu-i de capat faptei, oricare o faptuieste el aici, din acea lume se inapoiaza intru asta lume, intru fapta".

Si in Chandogya Upanisad apare mai intai karman ca ritual: "Cand cineva isi pune in gand sa invete imnurile (mantras) le si invata; sa faptuiasca riturile le si faptuieste". Apare evident legatura intre practicile mantras si karman. Apoi ritualul focului sacru are valoare maxima: "Cel ce aduce de trei ori jertfa focului lui Naciketas si cunoaste intreita sa natura, acela leapada de mai inainte lanturile mortii si fiind mai presus de mahnire se bucura de lumea cerului".

Toate faptele trebuie sa aiba o rasplatire: "Asa cum se pierde lumea de aici cucerita prin karman, la fel se pierde si lumea de dincolo cucerita prin virtute. Astfel cei care trec pe aici fara sa-si gaseasca sinele - atman - si dorintele cele adevarate, au parte, in toate lumile, de nelibertate. Iar cei care trec pe aici gasindu-si sinele si dorintele cele adevarate au parte, in toate lumile, de libertate". Nu exista nici o fapta fara rasplata, iar faptele se adreseaza ambelor siluete, superior si inferior: "Amandoua beau dreapta rasplata a faptelor", si "cel care stie ca sufletul mananca rodul faptelor sale, acela nu mai cauta sa-l ascunda".

Eliberarea de samsara se face prin yoga, constand in retragerea organelor de simt cu care se savarseste karman de la. obiectele sensibile si interiorizarea lor: "dupa ce si-a vazut de studiul Vedei si de slujirea - karman - maestrului, concentrand in sine toate simturile, nevatamand (ahimsa) toate fiintele decat dupa datina, cel care se poarta astfel cate zile are, intra negresit in lumea lui Brahman si nu se mai intoarce".

Mahaibhiarata la fel arata ca seria de vieti este determinata de karman: "Dupa cum olarul formeaza tot ce vrea dintr-un bulgare de lut, tot astfel omul are parte numai de acea soarta pe care si-a pregatit-o singur prin fapta sa. Dupa cum umbra si lumina sunt vesnic legate strans una de alta, tot asa e strans legata si fapta de faptuitor prin tot ce a savarsit el singur". Fiecare om trebuie sa culeaga roadele faptelor sale si se renaste dupa felul faptelor pe care le-a savarsit: "Numai cu doua lucruri trece omul pe lumea cealalta: cu faptele bune si cu cele rele pe care le-a savarsit". Chiar si fericirea din cer nu e vesnica. Dupa ce s-a terminat karman, omul trebuie sa coboare iarasi pe pamant si sa inceapa o noua existenta. Astfel sufletul trebuie sa treaca prin nenumarate corpuri, calatorind de-a lungul vesniciei prin forme mereu superioare sau inferioare, potrivit faptelor. Sufletul are de suportat numai urmarile propriilor sale fapte. El e purtat pe oceanul de renasteri in voia unei puteri pe care el singur a pus-o in miscare, dar impotriva careia nu mai poate lupta, fiindca actiunea acestei puteri atarna de faptele savarsite in trecut. Pe acestea sufletul nu le poate schimba.

Totusi legea karman nu e oarba in Mahabharata si nici nu se prezinta ca un determinism mecanic. Legea karman este acceptata a fi cea mai buna decat oricare alta lege.

Fapta influenteaza si modifica si destinul. Conceptia aceasta este cu totul diferita de cea greaca, dupa care destinul ramane fix si nimic nu-l poate schimba: "Care e mai presus destinul sau fapta omului? Asa l-a intrebat Vasista pe Brahma. Dupa cum ogorul nu da roade daca nu se arunca in el samanta, tot astfel si destinul nu se implineste fara fapta omeneasca. Samanta este fapta, iar ogorul e destinul. Daca fapta ar fi fara roade, totul ar fi fara urmari, iar lumea ar sta si ar privi la destin. Odata ce fapta a fost savarsita ea isi urmeaza destinul". Orice fapta atrage dupa ea consecintele: "Orice fapta buna odata savarsita isi urmeaza drumul spre izbanda, insa fapta rea nu merge pe drumul cel bun. Dupa cum e fapta, tot la fel e si rasplata. Niciodata nu dispare fapta saivarsita pe lumea aceasta datorita celor cinci simturi. Acestea sunt marturie vesnica a faptei si dupa ele al saselea, sufletul."

Doctrina karman s-a dezvoltat de-a lungul timpului si trebuie inteleasa in functie de imprejurarile istorice date. Daca in Vede si Brahmanas apare dezvoltata de filosofii brahmani, iar in brabmanismul popular este dezvoltata de Dharmasastras, doctrina apare expusa filosofic in Bhagavad-Gita, care e de altfel culmea filosofiei indiene.

Unii filosofi au sustinut ca Bhagavad-Gita se afla in situatia de a renunta ori la karman ori la jnana. Dar ea a pastrat amandoua conceptele, dand o noua interpretare lui karman. Bhagavad-Gita cere fapte in procesul eliberarii, dar trebuie sa fie dezinteresate. Apoi se intalneste si o conceptie aproape diferita. Jnana-marga nu mai e singura cale de salvare, ci apare bhakti-marga, calea devotiunii. Deja karma-marga prin metodele pe care le folosea, desi avea un intreit avantaj (era practica, usor de inteles si se bucura de sacralitatea unui obicei stravechi), devenea mult inferioara. Daca jnana-marga implica prin yoga unirea atman-Braham, bhaktijmarga implica daruirea in iubire totala si plina de speranta fata de o anumita zeitate. Renuntarea la roada faptei si oferirea faptelor Stapanului divin devin mijloace de eliberare, precizate de Bhagavad-Gita.

Doctrina despre activitatea dezinteresata se numeste karma-yoga. Fapta nu se mai prezinta cu aspect negativ si este accesibila tuturor prin tehnicile de desavarsire, cum e yoga. Accentuand fapta dezinteresata Bhagavad-Gita reduce atat fapta cat si renuntarea la ea la un punct comun: amandoua duc la desavarsire. Numai cel ce practica yoga se deprinde cu activitatea dezinteresata, caci renuntarea fara yoga e greu de indeplinit.

Karma-yoga are doua faze: distingerea tuturor datoriilor sociale si religioase, dar complet indiferent si fara atasare de rasplata, si detasarea de toate dorintele si castigarea eliberarii finale. Fapta s-o faci si s-o indeplinesti liber de orice atasament: "Savarseste fapta ce trebuie facuta, mereu desprins de ea, caci omul care savarseste desprins ajunge la culme".

Faptele sunt rezultatul celor trei parti constitutive ale materiei - prakriti - numite gunas: "Nimeni niciodata nu sta macar o clipa fara sa savarseasca fapte, caci savarseste fapte fara sa vrea prin tendintele - gunas - nascute din natura - prakriti".

Dupa exemplul celor trei gunas - gunas sattva (insusirea bunatatii), gunas raja (insusirea faptei) si gunas tama (insusirea activitatii sau intunericului) - exista trei feluri de fapte, trei roade ale faptei, trei feluri de cunoastere, etc. Eliberarea se obtine cand se trece peste cele trei gunas si se ajunge la indiferenta. Deci, pe de o parte, Bhagavad-Gita are o atitudine pozitiva fata de fapta, pe de alta, negativa din cauza ignorantei - avidya - intretinuta de gunas si de fapta interesata ce leaga sufletul de samsara: "In afara celor savarsite pentru sacrificiu restul faptelor inlantuiesc lumea; in acest scop indeplineste fapta eliberat de legaturi (fata de ea)".

Orice fapta necesita instrumente de faptuire: "ce este fapta, ce este nefaptuirea? Aici chiar inteleptii sunt incurcati. Cel care vede in fapta nefaptuirea si in nefaptuire fapta acela este un intelept intre oameni, acela este yoghin (si totusi) savarseste pe de-a intregul fapta. Despre cel ce trece la orice fapta fara dorinta si hotarare, ale carui fapte sunt arse ide focul cunoasterii, despre el cei luminati spun ca este un intelept". Disparand fapta care leaga apare libertatea, non-fapta sau fapta fara fruct: "Cel unit (in yoga) parasind fructul faptelor dobandeste pacea suprema; cel neunit legai; de fruct se inlantuie prin actiunea dorintei".

Deci Bhagavad-Gita crede in karman si ca lumea s-a dezvoltat datorita ei, dar robia ei se datoreaza atasamentului de pasiuni sau dorinte, care este un nod.

Problema faptelor rezolvata realist si pragmatic in Bhagavad-Gita impune o observatie. Faptele sunt necesare pentru ca sunt efecte ale existentei empirice, dar solutia eliberarii prin dezinteres fata de rodul fantei dezvaluie nesiguranta unei actiuni de evaluare simplista a faptei.

Desi cere fapte dezinteresate, Bhagavad-Gita nu arata mijloacele prin oare se pot rupe lanturile karman. Considera ca pacate toate faptele noastre ce izvorasc din dorinta sau atasament fata de lucrurile terestre, dar faptele implinite din sentimentul supunerii fata de poruncile cartilor sacre sau la datoriile de casta, nu le socoteste pacate, chiar daca uneori au consecinte rele.

Continuarea expunerii filosofice a doctrinei karman se face in scolile filosofice hinduse..

In general scolile hinduse se bazau pe o latura filosofica. Nyaya accepta logica, Vaisesika se baza pe pozitia fizica, Samkhya recunostea materia, Yoga denumea pe Isvara, Mimamsa se baza pe dharma si cunoastere, iar Vedanta pe metafizica.

Scoala Nyaya-Vaisesika combate oarecum karman sustinand ca, daca toate lucrurile sunt admise sa fie de scurta durata, in comparatie cu timpul, actele nu pot fi atribuite lor. Un act implica mai multe momente de executie a lui. Daca lucrurile sunt admise sa fie persistente sau eterne apoi miscarea nu poate fi explicata. Daca lucrurile sunt admise sa fie intotdeauna miscatoare, apoi ele vor fi in miscare in timp ce sunt intelese sa fie in repaus, ceea ce e imposibil. Daca lucrurile sunt in repaus in mod natural nu poate fi o miscare vibratorie in ele. Motivul principal invocat in respingerea oarecum a lui karman consta in faptul ca legea karman este privita de buddhisti ca fiind identica cu sensul particular inteles. Totodata corpul este vehicolul simturilor, obiectelor si faptelor.

Dupa doctrina scolii Samkhya-Yoga karman este implicata in insasi existenta umana. A exista inseamna a face ceva. Insusirile materiei il silesc pe fiecare sa savarseasca fapte. Inactivitatea nu e un ideal, pentru ca lumea aceasta este prinsa in lanturile actiunii. Existenta nu-i cu putinta daca nu faci ceva. Existenta e continua activitate.

Karman actioneaza si asupra destinului. Ea se opune legii cauzalitatii morale, dobandind valoare morala in Brhadaranyaka Upanisad 3, 2, 13-14. Ea apare in legatura cu samsara si e inevitabila. Samkhya o vede ca o forta materiala, ca o particula infra-atomica, care determina in mod fatal viata cuiva. Viata noastra e o suma de acte necesare determinata de impulsuri fiziologice capabila de a crea o noua karman.

Scoala Samkhya-Yoga fundamenteaza filosofic conceptia morala din Bhagavad-Gita cu privire la karman. Ca metode de eliberare cele doua sisteme se intrepatrund si prin aceasta se cauta impacarea intre conceptiile opuse despre fapta si cunoastere.

In sistemul Yoga Isvara este neatins de klesa (cauzele suferintei), nu poseda destin individual si este. nelegat de karman.

In sistemul Samkhya cele patru legaturi ale oricarui purusa aflat in conexiune cu prakrti sunt: klesa, karman, vipaka si asaya. Karman este inteles aici ca fapta prezenta sau faptuirea ce duce la atasarea fata de fruct, atasare ce-si are originea in klesa. Vipaka este "coacerea" fructului faptei, adica legatura de cauzalitate intre fapta si efectele ei. Asaya este totalitatea initiparirilor lasate de fapte in subiectul faptuitor. Ele se acumuleaza in karmasaya si determina destinul individual de-a lungul tuturor existentelor pana la eliberare.

Pe de alta parte, o activitate nu e o singura fapta, ci insusirea discreta a mai multor fapte provenite din momentele decizionale presarate de-a lungul activitatii. De aici multitudinea nelimitata a faptelor, intrepatrunderea lor, consecintele ce apar in urma fiecarei fapte.

Sistemul Yoga-Vasistha admite urmatoarea formula: Karman nu este nimic decat activitatea lui manas. Starea activa a lui ananas determina succesiv momentele. Cand o stare particulara determina o succesiune de stari poate fi considerata ca un agent-karta, dar, daca aceasta stare este determinata de activitatea starii precedente, astfel numita karman, se poate spune karman genereaza karta si karta cu activitatea lui produce din nou karman, astfel incat karman si karta se determina reciproc. Ciclul se indrepteapa de la karta spre karman si de la karman spre karta, si nici o prioritate ultima nu poate fi afirmata la una din ele. Deci, dupa Vasistha, karman nu se datoreaza lui atman, ci lui manas. In lume miscarea generata de actiuni se cheama karman, dar in realitate e vorba de manas si activitatea ei. Samanta lui karman trebuie cautata in activitatea lui manas. Acest punct de vedere pare sa fie cam unic in filosofia indiana.

Scoala Mimamsa concepe karman atotputernica si nici divinitatea nu o poate inlatura cu puterea ei. De fapt prima carte a scolii este numita Karma-Mimamsa (alias Purva-Mimamsa). In acest sistem filosofic karman are un dublu sens: actiunea sub toate formele, ca sens general, si actiunea rituala prescrisa de Veda, ca sens tehnic, pentru ca Purva-Mimamsa se limiteaza la interpretarea textelor vedice. Unii filosofi au sustinut ca, daca are loc o oprire de a performa faptele de pe urma dorintei (kamya-karma), actele care au fost deja acumulate se vor opri natural in ele insele cedand roadele si astfel datoriile obligatorii nu produc o noua karman, natural persoana fiind scapata de karman. Totusi, contrar acestui punct de vedere, Suresvara sustine ca emanciparea n-are nimic de-a face cu performanta faptelor. Insa accentul se pune pe cunoastere - jnana. Unii vad karman mai importanta, altii le vad pe amandoua de o egala importanta.

Cea care atinge punctele cheie in doctrina karman este scoala Vedanta, care nu e o religie cum au incercat s-o defineasca unii.

Credinta populara este ca filosofia Vedanta inseamna filosofia Upanisadelor, limitand scrierile sacre ale hinduismului, inclusiv Veda. Dar termenul "Veda" in cazul de fata este folosit sa semnifice nu o carte particulara, ci "cunoasterea". Vedanta implica literal (in sanskrita: vid = a cunoaste) "sfarsitul cunoasterii" si filosofia se cheama Vedanta pentru ca ea explica ce este sfarsitul si cum se poate ajunge la sfarsit. De fapt ultima realitate a universului este Brahman. Sankara spunea: "In Veda este adevarata cunoastere a lui Brahman".

Sistemul Vedanta descrie patru cai prin care omul poate fi ajutat sa ajunga la starea mukti: Karma-Yoga, Jnana-Yoga, Bhakti-Yoga si Raja-Yoga. Karma-Yoga este pentru oamenii activi, pentru cei ce vor sa munceasca si sunt gata intotdeauna sa faca ceva pentru ajutorul altora. Ea releveaza secretul muncii si deschide calea spre a completa puterea proprie. Jnana-Yoga arata criteriile cunoasterii expuse in Purva-Mimamsa si Uttara-Mimamsa de Jaimini. Bhakti-Yoga este calea devotiunii. Raja-Yoga descopera puteri psihice; campul ei de actiune e foarte vast.

Pentru a castiga implinirea trebuie admisa teoria reincarnarii. Ea admite o evolutie gradata a fiecarui suflet care e potential divin si care creste mai mult si mai mult trecand prin diferite vieti si forme de viata variate, intotdeauna culegand rezultatele faptelor proprii pana ce se castiga perfectiunea.

Legea karman include si legea cauzei, a actiunii si a reactiunii, a compensatiei sau rasplatirii. Prin aceasta lege Vedanta explica in mod rational inegalitatea naturii, neexplicata de teoria ereditatii. Ceea ce meritam avem acum, ceea ce vom face vom primi in viitor. Prezentul e determinat de trecut, viitorul e determinat de prezent.

Sankara interpretand Bhagavad-Gita afirma ca eliberarea se poate face numai prin adevarata cunoastere si nu prin cunoastere combinata cu indepliniri sau datorii.

Nigamanta Mahadesika noteaza ca legea karman poate conduce spre realizarea proprie a fiecaruia in mod indirect, prin producerea cunoasterii, sau direct prin cunoasterea insasi. Cand un om conduce karman de la un sens la o datorie dezinteresata, karman nu mai e o robie pentru el.

Scoala Bhaskara sustine: karman pura nu ne poate conduce spre cea mai inalta perceptie a adevarului Brahman. Cunoasterea - jnana - combinata cu datoriile obisnuite - jnana-samuccita-karma - ne poate conduce spre cel mai inalt bine. Cunoasterea lui Brahman e o datorie imperativa. Nu e imposibil pentru cineva sa obtina eliberarea -mukti- intr-o singura viata, dar omul trebuie sa se perfectioneze prin meditatie. Unirea cu cea mai inalta treapta este posibila prin yoga.

Scoala Yamunacarya vede lumea nu ca produsul lui karman, ci ca produsul lui Isvara. De fapt se urmeaza metoda din Yoga incercand sa se dovedeasca ca lumea este produsul unei fiinte inteligente, care a avut o cunoastere directa a lumii spirituale si materiale. Isvara poate fi si negat si poate fi imaginat ca in acord cu karman lumea s-a ridicat din combinatia originala a lui gunas.

Ramanuja considera ca asociatia inteligentei pure cu obiectele lumesti este prin intermediul lui karman. Sufletele care transmigreaza datqrita lui karman sunt necreate si trebuie privite ca permanente si vesnice. Pentru ca, daca sunt schimbabile in timpul continuarii in trup, atunci continuitatea activitatilor ar fi inexplicabila. Si, daca ele sunt, distruse odata cu moartea trupului, teoria karman, si toate teoriile responsabilitatii morale, trebuie abandonate. Acele trupuri oare sunt conditionate de karman pot fi socotite ca sufera o robie. Karman determina si simturile organelor trupului.

Dupa Meghanadari karman produce roade prin multumirea sau nemultumirea zeului. Realizarea actelor bune in trecut determina realizarea unor acte similare in viitor, producand tendinte ajutatoare, iar realizarea unor acte rele in trecut forteaza pe om sa ia o linie vicioasa in viitor. Multumirea sau nemultumirea zeului provocata de fapte determina natura bucuriei sau suferintei tot asa de bine ca si tendintele spre viciu sau virtute in momentul viitoarei creatii.

Nimbarka socoteste karman o lege mecanica. Sufletul uman este o parte din natura divina si dependent prin esenta lui de divinitate. Unirea cu divinitatea poate elimina karman colectata anterior, (kriya-mana karma), dar nu poate elimina karman care este deja in stare de a da roade (prarabdha karma). Dar totusi divinitatea creeaza lumea dupa karman si nu e responsabila de suferintele indivizilor, ci doar ei insisi sunt responsabili datorita faptelor savarsite anterior.

Vijnana Bhiksu afirma: cauza originala a lui karman este timpul. Cu toate acestea timpul opereaza in acord cu karman. Exista apoi relatia fara de inceput intre timp si karman care determina cursul tuturor evenimentelor. Karman in ea insasi este, de asemenea, un produs al timpului si chiar determina modul viitor al functionarii timpului. Timpul este un agent superior al actiunilor, iar actiunile sunt produse in timp. Madhva afirma ca actiunile sunt acelea care direct sau indirect duc spre merit sau nemerit. Chiar si faptele indiferente sunt indirect cauzele meritului sau ale nemeritului. Faptele sunt divizate in trei clase: vihi-ta - placute, nisiddha - interzise si udasina - indiferente.

Vallabha sustine ca cine vrea sa cunoasca cu adevarat pe Brahman trebuie sa elimine roadele lui karman. Cea mai mare dorinta de a sfarsi karman este negarea roadelor ei. Urmasii lui Vallabha au spus ca faptele sunt dependente de divinitate si dominate de ea, iar binele e cauzat de propria karman.

Si jainismul si buddhismul au pastrat din hinduism legea karman. Dupa invatatura jaina, sufletul produce karman care-l patrunde Karman este de mai multe feluri si determina cunoasterea, credinta, casta, familia, dreptatea si lungimea vietii. Karman e considerata a fi o materie fina si fluida care determina la renasteri pana la eliberare Respectarea celor cinci principii morale - ahimsa, satya, asteya, brah-macarya, aparigraha - pot duce la eliberarea de karman.

Invatatura despre karman are o insemnatate covarsitoare in buddhism fiind impreuna cu samsara elementele esentiale in explicarea originii omului. Multe legende si predicii atribuite lui Buddha se refera la karman si samsara. Sunt douasprezece cauze care produc karman, si implicit samsara, dintre care doua sunt cele mai importante: trsna - setea de viata si tanha - dorinta. Starea de eliberare - nirvana - se face prin cunoastere.

Actele mentale sunt acte prin excelenta intrucat nu exista act fara actiune mentala. De asemenea buddhistii considera ca intreg universul cu toate varietatile lui este opera faptelor. De aceea ei au facut diferite clasificari ale lui karman.

Karman are un aspect psihologic ca si unul cosmic. Fiecare act produce un efect natural in lume. In acelasi timp exista o tendinta care inclina spre repetarea faptelor pe care le-am mai savarsit. Asadar, toate faptele au roade in lume si efectele in minte. Nu putem scapa de ele oricat am incerca, dar in minte le putem controla. Omul poseda libertate, ca si focul vietii spirituale, pentru ca are radacina in divinitate. Cu cat sesizeaza mai mult adevarul divin, cu atat este mai liber.

Karman tratata ca miscare este privita ca elementul ireductibil al universului. In general toate actiunile se includ in conceptul universal karman care se manifesta in diverse forme si conditii. Se poate spune ca legea karman e chiar misterioasa. Adevarul e ca noi nu stim maniera in care se manifesta bunatatea divina. De fapt cauza existenta uniform in univers este Brahman.

In momentul in care se accentueaza caracterul intrinsec al lui karman, care nu actioneaza inafara, ci inauntrul omului, vedem ca judecatorul nu e inafara, ci inauntrul omului. "Astfel karman devine putere predeterminatorie, care exclude metoda unei guvernari oranduite de vointa suverana si drepta a divinitatii. Karman devine o lege care e o desfasurare a fiintei noastre, o lege inviolabila, nefiind supusa schimbarii sau intreruperii. Reintruparile cerute de karman sunt o incercare de a explica cauza vietii".

In felul in care se prezinta, karman devine un mijloc de explicare a existentei in totalitatea ei, in lipsa unui Dumnezeu Personal si totodata Creator. Fapta omului devine absolutizata complet in raport cu divinitatea. Si, daca legea karman este cauza creatiei universului apare ca persistenta a fortei si ca o lege inexorabila, ca fiind cea mai buna decat oricare alta lege si transcende orice lege. Relevata din conceptul rta (ordinea cosmica) karman este legea conservarii materiei si a energiei morale. Deci totul este empiric. Apoi datorita lui karman nu te poti elibera din starea de zeu, ci din starea de om. In acest fel karman apare cu un aspect antropocentrist absolut. Si aceasta deoarece sub forta acestei legi atman este Brahman.

Si in religia crestina exista invatatura despre fapte. Faptele sunt acelea care caracterizeaza pe adevaratul credincios. Faptele sunt si criteriul dupa care vor fi judecati oamenii la judecata universala (Matei 25, 40; 2 Cor. 5, 10; Efes. 6, 8).

Faptele sunt numai de doua categorii: bune si rele. Faptele moral-bune sunt toate actiunile libere ce se afla intr-un raport pozitiv cu binele, iar faptele moral-rele sunt actiunile libere ce se afla intr-un raport negativ cu binele.

In general pentru a savarsi fapte bune trebuie ca fiinta din care vine fapta sa fie transformata inspre bine. Valoarea faptelor se masoara dupa omul dinauntru. Faptele nu pot fi dezlipite de inima. Deci faptele au valoare ca manifestari ale inimii (Matei 15, 18-19).

Izvorand dinauntru si participand la bunatatea sau ratutatea launtrica, ele contribuie, totodata, la progresul sau regresul launtric. La fapta se adauga si intentia faptuitorului.

Criteriile dupa care sunt analizate faptele sunt in functie de obiect, imprejurari si scop.

Scopul final al fantelor este identic cu scopul ultim al vietii noastre: preamarirea lui Dumnezeu si fericirea omului. Idealul este inchinarea intregii vieti spirituale si a fiecarei actiuni lui Dumnezeu. Raportarea aceasta la Dumnezeu poate fi actuala sau virtuala.

Motivul pentru care savarsim fapte bune e iubirea: iubirea de Dumnezeu, de aproapele, de sine. Iubirea de Dumnezeu implica si iubirea fata de creatura.

Dupa invatatura crestina nu exista fapte indiferente, pentru ca si faptele indiferente primesc, dupa obiect, imprejurari si scop, calificarea de bune sau rele.

Faptele bune sunt conditie a mantuirii. Faptele bune sunt savarsite din credinta. De aici rezulta legatura intre credinta si faptele bune (Iacov 2, 17, 26). Prin credinta si fapte, cu permanenta calauzire a harului, omul progreseaza in sfintenie. Faptele se savarsesc bune sau rele in functie de vointa omului (Matei 23, 37; Luca 13, 34; 1 Cor. 6, 12).

Intre fapte si credinta este o legatura organica. Ceea ce trebuie sa pazeasca crestinul ca sa poata dobandi viata de veci sunt credinta si faptele bune (Marturisirea ortodoxa 1, 1-2).

Faptele bune sunt necesare pentru mantuire deoarece prin ele omul colaboreaza liber si deplin cu harul. Fapta buna face sa se arate roadele harului primit la botez. Prin fapta actiunea harului se impleteste si se uneste cu efortul omenesc spre bine, atat de deplin incat actiunea harului si cea a libertatii umane sa devina o singura actiune (1 Tim. 2, 4). Iar omul se cunoaste dupa fapta sa (Matei 7, 16).

Intrucat iubirea fata de Dumnezeu si de aproapele (Matei 25, 40; Mareu 9, 42) constituie esenta faptelor bune, inseamna ca fara ele nu-i cu putinta mantuirea (Rom. 2, 6-8). Caci unde sunt fapte rele nu exista iubire.

Bineinteles manifestarea iubirii prin fapte poate fi uneori impiedicata de imprejurari sau cauze independente si mai puternice decat vointa omului, dar in aceste cazuri valoarea ei morala ramane intacta.

Sfintii Parinti au accentuat rolul faptelor bune in vederea mantuirii, in legatura ou credinta si iubirea. Iata cateva exemple: "Pietatea consta din doua lucruri: din dogme pioase si fapte bune" (Sf. Chiril al Ierusalimului); "Credinta crede cu fapta" (Sf. Ioan Damaschin); "Credinta fara fapte e numai o forma fara putere. Creddnta dreapta fara fapte este ca un trup frumos si infloritor, care n-are putere, ci este asemenea trupurilor pictate" (Sf. Ioan Hrisostom); "Credinta fara fapte la nimic nu foloseste" (Sf. Simeon Noul Teolog); "Izvorul si criteriul faptelor e iubirea" (Diadoh al Foticeii).

Faptele izvorasc din iubire, iar iubirea din care izvorasc faptele, si pe care ele o sporesc, nu poate atinge niciodata un nivel de la care sa nu mai poata creste, pentru ca iubirea lui Hristos din care se alimenteaza nu are limita, iar persoana noastra lucrand in iubire nu ajunge niciodata la o limita a cresterii ei. Raspunsul nostru activ la iubirea lui Dumnezeu se arata prin fapte. Prin faptele izvorate din iubire firea noastra inainteaza de la calitatea de chip pe treptele interminabile ale asemanarii cu Dumnezeu. Iar aceasta crestere are lor in timp.

Faptele statornice imprima virtuti. Necesitatea faptelor vine si din nevoia de a raspunde in diferite situatii problemelor semenilor nostri, manifestandu-ne si noi iubirea ce-si are izvorul in Dumnezeu.

Totusi exista un paradox : faptele ce izvorasc din iubire sunt un dar, insa, pe de alta parte, ele sunt si o datorie. Si iubirea este un dar, insa trebuie primita si insusita activ si aratata prin fapte, caci dupa moarte nu se mai poate face nici o fapta.

Romano-oatolicismul considera faptele un adaos la echivalentul juridic aratat de Hristos pentru pacatele noastre, iar protestantii le resping.

O persoana este atat de diferita de altele datorita vointei cu care lucreaza fiecare spre realizarea binelui. Chiar paradoxal fericirea celor puternici si rai si nefericirea celor smeriti si virtuosi nu sunt consecinte ale destinului sau norocului, nici ale vreunei fapte savarsite inainte. Conform Scripturii totul e desertaciune si nu destin (Eccl. 1, 2) si nu se uita o clipa de existenta lui Dumnezeu (Eccl. 3, 13; 1 Cor. 10, 31). Cei nefericiti nu sunt lasati la voia intamplarii sau a destinului. Dumnezeu vegheaza asupra lor si asculta rugaciunea celor care-L cauta (Ps. 9, 9; 141, 5-6).

Asemanarile gasite de unii intre morala hindusa si cea crestina sunt adesea aparente. Totusi precepte hinduse ca: "Cine da de mancare din toata inima drumetului obosit, pe care nu l-a mai vazut inainte, rasplata aceluia pentru fapta sa cea buna este mare. Prin pomana se capata avere, prin tacere stapanire, prin asceza placeri, prin castitate viata lunga. Cine bucura pe tatal sau acela bucura pe zeu, cine bucura pe mama sa acela venereaza pe zeita pamantului. Cine il bucura pe invatatorul sau acela il venereaza pe Brahma", sunt demne de crestinism. Insa cand e vorba de scrierile Noului Testament un lucru este sigur: ele sunt de o originalitate unica si cuprind revelatia supranaturala. Nimic din literatura universala nu li se poate compara.

Oricat de inalta ar fi morala hindusa, asa cum o gasim in diferite scrieri, ea nu poate fi considerata ca ideala si neintrecuta.

Omul nu este raspunzator decat de faptele sale proprii, savarsite intr-o singura existenta. Stramosii lui nu-i pot transmite nici binecuvantarea, nici blestemul, nici pacatele lor, ca in hinduism. Si nu numai atat: chiar si consecintele faptei rele pe care a savarsit o omul singur si pentru care este raspunzator numai el, poate fi oprita prin pocainta si rugaciune. in fata razbunarii zeilor si a unui destin neinduplecat se ridica indurarea si iertarea lui Dumnezeu. Pocainta, mila si iertare sunt trei elemente care nu apar in hinduism.

Faptele bune care se cer in vederea mantuirii in crestinism, nu sunt identice cu faptele pe care le cere procesul mukti. Karma-Yoga se refera la o atitudine de indiferenta. Indiferenta este mobilul lui karman, legat si de datoria de casta. Efectul m acest caz nu e transformator. Activitatea omului sub acest aspect nu mai este de continuare a operei de desavarsire a omului si cosmosului. In crestinism omul se duce pe sine si lumea spre o desavarsire continua, colaborand cu Dumnezeu prin energiile necreate. Caci Dumnezeu nu e static, nici indiferent, ci activ si dinamic, lucrand continuu prin Duhul Sfant. Numai in Occident, obisnuit cu ascetismul protestant, karma-yoga a impresionat prin fapte detasate ce nu presupun neaparat insingurarea. In realitate si azi exista contrastul intre calea faptelor si calea cunoasterii, iar filosofii considera meditatia ca ultim pas spre eliberare.

In hinduism nu exista fapta morala buna sau rea. In crestinism ea apare sub cele doua aspecte, impletindu-se in fapta doua realitati; harul si liberul arbitru. Harul intareste firea indemnand vointa spre bine.

Faptele bune sunt rezultatul credintei si iubirii, pe cand in Bhaga-vad-Gita credinta e miai mult un atasament fata de Krsna. Hinduismul are o credinta ca "act intelectual". Numai avand temelie in credinta faptele bune sunt spre mantuire si nu spre neincetate transmigrari.

Faptele bune stau in crestinism la baza comuniunii, mantuirea castigandu-se in stari normale de vietuire, nu mortificand opera lui Dumnezeu in scopul eliberarii sufletului. Mantuirea e rasplata pentru faptele savarsite in aceasta viata.

Teoria reincarnarii formulata de scoala Vedanta respinge o singura nastere ca in crestinism, mozaism, islamism. Ea Nu se aseamana cu teoria metempsihozei acceptata de pithagoreici si platonici. In teoria platonica este indusa si ideea de progres, de evolutie crescanda si gradata a sufletului de la cele mai joase, la cele mai inalte. Viata sub imperiul lui karman apare ca inspaimantatoare, a pedepselor, ca perpetuare eterna a personalitatii false, fara a cunoaste niciodata odihna.

Doctrina karman neaga posibilitatea pedepsirii celor pacatosi si rasplatirii celor drepti. Aceasta doctrina il face pe Dumnezeu partial si injust. Si, aici nu exista nici un loc pentru initiatorul raului, diavolul.

In hinduism se vede un pasivism. Nu se da existentei actuale a omului toata importanta, socotind ca vor exista si alte vieti in care omul va face mai mult oarecum silit de treptele mai inalte pe care se va afla. Persoana umana este si mai nesocotita, caci se merge pana la anularea in lantul incarnarilor, care sfarsesc intr-o contopire a tuturor in esenta impersonala. Ce importanta pot avea faptele intr-o asemenea conceptie? Daca ele totusi se produc, se produc in baza unei necesitati naturale, asa cum se produc fenomenele naturii.

Deci, in hinduism, "eliberarea nu consta intr-un proces de devenire dupa chipul divinitatii, ci de redescoperire a faptului ca omul e una cu divinitatea (atman = Brahman), ceea ce se rezuma in ultima instanta la pierderea totala a caracterului personal si anularea totala a trairii si constiintei de fericire vesnica".