BIBLIOTECA VIE

BIBLIOTECA  VIE

Colocviu – Bartolomeu Anania – Nichita Stănescu – Moș Nelutzu G – Puși Dinulescu – George Anca - Liliana Popa – Gabriela Tănase – Elena Popescu – Dragoș Vișan – Cristian Gabriel Moraru – Alexandru Ciocioiu – Florin Anghel Vedeanu – Leonida Ivel – ALECU RUSSO

Centrul Cultural MIHAI EMINESCU

Str. Jean Louis Calderon nr. 39

  Colocviile de Marți

26 martie 2019, 5 pm

Anul XI nr. 3 (109)

Tema:         BIBLIOTECA  VIE

Recital muzical : Baba Novac

Intervenții

Aura Ciotan: Epitete eminesciene

Ionela Ghiță Stanciu: Biblioteca vie

Mircea Coloșenco: Alecu Russo 200

Corneliu Zeana: Aromâni în Râmnicu Vâlcea

Dragoș Vișan: Mircea Eliade – Autenticitate și experimentalism

Cristian Gabrial Moraru: Generația 27

Anca Fanea: Cuvinte româno-albaneze

Viorel Speteanu: România se proclamă regat, 14 martie 1881  

Teatru de poezie: Liliana Popa, Gabriela Tănase,  Bianca Michi Nema, Elena Armenescu, Doina Boriceanu, Puși Dinulescu, Vasile Menzel, Corneliu Zeana, Sorin Stratilat, Leonida Ivel, Alexandru Ciocioi, Florin Anghel Vedeanu, Mihai Starcea

Lansare de carte

Constantin Mateescu: Râmnicul uitat, Almaron, 2019

George Anca:  Ruda canon, Semne, 2019

Alexandru Ciocioi: Pietre de drum lung, Amanda, 2018

Coordonator: Dr. George Anca

BARTOLOMEU  ANANIA

Buna Vestire

Buna Vestire este praznuita pe 25 martie. Praznicul Bunei Vestiri este cunoscut in popor sub denumirea de Blagovestenia. In aceasta zi, Arhanghelul Gavriil ii vesteste Maicii Domnului ca Il va naste pe Fiul lui Dumnezeu. De Buna Vestire avem dezlegare la peste. Aceasta dezlegare este acordata pentru orice zi a saptamanii, chiar si atunci cand Buna Vestire ar fi praznuita intr-o zi de miercuri sau vineri.
Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.

Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te! Si i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ. El s’a obisnuit cu intamplarile comune si accepta cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pilda, ca ti a murit cineva drag e intampinata, mai intotdeauna, cu exclamatia: nu se poate, asa ceva nu pot sa cred! Asa va exclama o mama care afla ca i-a murit fiul pe front, desi de mult s’a obisnuit cu razboiul si cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot asa va exclama si peste cativa ani, afland ca, de fapt, prima veste exprimase o eroare, ca fiul ei a fost doar prizonier si ca s’a intors acum acasa. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredinta, cu care ucenicii Domnului au intampinat vestea invierii Lui; de aceea nu le venea sa creada, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca sa fie si adevarat!

Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia? Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? E prea frumos ca sa fie si adevarat! Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca o femeie pamanteana spre a I naste Lui un Fiu? Intelegerea in sine sovaie si se poticneste. Maria sta in cumpana, dar ingerul nu i da ragaz si i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate. Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.

Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?... Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?...

Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat! E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.

- Fie! Sa mi fie mie dupa cuvantul tau!

In acea clipa s’a petrecut Intruparea.

Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.

Buna Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si si restaureaza propria i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita. Printr’un singur cuvant, Maria e purtatoarea de cuvant a tuturor risipitilor ce aspira la un destin comun, obstea mantuitilor Domnului.

Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei este de a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.

Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un "vifor de ganduri necredincioase", care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.

Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea "il poarta in inima ei", ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece. Salutarea ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!

NICHITA STĂNESCU
 

Cotropirea frunzelor

...

Smulgem frunzele şi facem
pat din osul pomilor
paştem iarba şi o toarcem
prin burta flămânzilor.
Ne uităm în sus, la stele,
neştiind că-s mai departe
frunzele din pom, acele
scuturând în toamnă moarte.
Nu-ntre oameni e cuţitul
duşmănia, sfântă milă
ci-ntre sânge, vai, şi verdea
neânvinsa clorofilă.
(Necuvintele- 1969)

Morţile iubite 

Sunt gata să mor înecat
în aceste sunete de privigetoare
asupra cărora m-am întâmplat
în dimineaţa răsărind fără soare.
Mă agăţ de orele vechi
dar fug toate-napoi,
totdeauna nesigure şi perechi,
asemenea cailor înhămaţi câte doi.
Ridic mâna prin frunze spre cer,
ridic din ea însăşi vocala strigând,
dar tace privighetoarea şi pier
morţile mele iubite, din gând.
(Un pămând numit România-1969)

Estompare

...

Din ce în ce te stingi, te ştergi
de peste sternul meu, făptura,
dîra lucindă şi, de melci,
tandra arsură.

Abia te ţin într-un cuvânt,
ori în albastrul meu iris,
iarba-ncolţind dintr-un pământ
de somn, de vis.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer.

Ah, vine norul şi mă şterge
cu un burete foarte rece.
Rămân ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult...
(În dulcele stil classic-1970) 

De dragoste

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, -
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.

Eu mă înec în lumine
şi scrîşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.
(În dulcele stil classic-1970)

MOȘ  NELUTZU G 

Luna Nichita 86

S-a născut la Ploieşti, în casa de pe strada General Cernat din Piaţa Sârbească, azi, Nichita Stănescu, pe 31 martie 1933.Tatăl, Nicolae Stănescu, mama, Tatiana Cereaciukin, fiica generalului NichitaCereaciukin, refugiat cu familia în România.
A început şcoala în clădirea de pe strada Romană, a continuat-o la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, liceu care s-a mutat în Palatul Şcoalelor Comerciale, unde, în 1952, promoţia lui a propus să poarte nulele de Liceul “I.L.Caragiale”, nume pe care îl poartă şi azi, când este Colegiu. În 1957, a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
Îndrăgostit de Magdalena Petrescu, sora colegului şi prietenului Mircea Petrescu, azi academician, s-au înscris amândoi la aceeaşi facultate şi a luat-o de soţie în 1952, în primul an de facultate. Apariţia la facultatea lor a Doinei Ciurea, eliminată de la Şcoala de scriitori, unde a avut o aventură cu Nicolae Labiş, a făcut să se îndrăgostească de aceasta şi după un lung şi stresant process de divorţ, să se despartă de Magdalena, care a suferit toată viaţa din această cauză, plecâd, imediat după absolvire, în Noua Zeelandă, apoi în Australia, cât mai departe de iubirea vieţii ei. După un an însă a părăsit-o şi pe Doina Ciurea, divorţând de ea abia în 1982, numai ca să se însoare cu Tudoriţa Tărâţă. Între Doina Ciurea şi Tudoriţa Tărâţă a trăit mai mult de un deceniu o iubire incandescentă alături de colega mea de facultate Gabriela Melineascu. Aceasta a fost singura femeie care l-a iubit şi singura care l-a părăsit ea…
În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii

Şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, fără să le publice. Au rămas la doina Ciurea, care le-a publicat în anul 1992, într-un volum numit Argotice
1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează mai întâi în revista Tribuna din Cluj, apoi și înGazeta literară
1957-1958 - Este corector apoi redactor la secția de poezie a Gazetei literare
1960 - debutează cu volumul “Sensul iubirii”.
1964 – “O viziune a sentimentelor”, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitirilor.
1965 - Apare “Dreptul la timp”.
1966 – “11 Elegii”.
1967 – “Roşu vertical”, antologia “Alfa” și “Oul şi sfera”.
1969 – “Necuvintele”. primește al doile Premiul al USR. “Un pământ numit România”. El şi Adrian Păunescu sunt numiţi redactori şefi adjuncţi la revista “Luceafărul”
1970-1973 - Este redactor-șef adjunct la “România literară”
1970 – “În dulcele stil classic” și antologia “Poezii”
1971 - Apar în Iugoslavia “Belgadul în cinci prieteni”, ediție bilingvă de poezii inedite și Nereci (Necuvintele).
1972 - “Belgadul în cinci prieteni” și “Măreţia frigului”. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obține pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
1973 - Antologia de poezii de dragoste “Clar de inimă”.
1975 - Obține pentru a patra oară Premiul Uniunii Scriitorilor. Primeşte Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”. A patra antologie, “Starea poeziei” în colecție Biblioteca pentru toți.
1977 – După ce Gabriela Melinescu şi editorul cu care se căsătorise îi scot mai multe volume îb suedeză, scriitorul suedez Arthur Lundkvist, deţinător al Premiului Nobel, îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel.
1978 – “Epica Magna”. Primește Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române
1979 – “Opere imperfecte”. În Bulgaria apare volumul “Bazorelief cu îndrăgostiți”, traducător Ognean Stamboliev.
1980 - Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crișan în colaborare cu Augustin Frățilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord. Vizitează Satu Mare, fiind acompaniat de scriitorii Gheorghe Pituț, Petre Got, Ion Iuga, Mihai Olos, George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Alexandru Pintescu.
1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă și poetul se internează la spitalul Fundeni.
1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri și semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariție editorială.
În iulie se căsătorește cu ultima sa soție, Todorița Tărâță (Dora). Călătorește prin Macedonia și Iugoslavia, înainte să-și fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de șase luni.
1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu.
1983 - La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională.
Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această țară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor.
1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (inițial Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).

PUȘI  DINULESCU 

Pescăruşul lui Andrei Şerban
I
Spre deosebire de scriitor, regizorul nu are liniştea creaţiei singuratice, a contactului direct cu inspiraţia divină.
Regizorul trăieşte şi lucrează în mult zgomot, printre tot felul de oameni, chiar dacă ei sunt uneori fiinţe ale graţiei, cum sunt actorii şi mai ales actriţele...
Şi e tot timpul o luptă acolo, pe scenă, vrând-nevrând, între un om viu şi alţi oameni vii, care sunt actorii şi care au fiecare viaţa lui, dispoziţiile şi indispoziţiile lor, personalităţi de cele mai multe ori complexe şi char contradictorii.
Dacă marele scriitor e îndreptat senin cu faţa mai mult spre Dumnezeu, regizorul, care l-a luat în spate pe scriitor, atât cât a putut sau numai cât a vrut, până să ajungă şi el pe căile empireului, trebuie să suporte infernul drumului, pe care-şi duce oamenii, pândit mereu de nisipuri mişcătoare sau de ambuscade neaşteptate.
Mă duceam alaltăieri să văd la „ Unteatru“„ Pescăruşul“ lui Cehov, după ce mai văzusem şi altă montare a lui Andrei Şerban cu această piesă, pe cea adunând sub oblăduirea Teatrului „Radu Stanca“, din Sibiu, mai mulţi actori din ţară şi având în fruntea distribuţiei pe Maia Morgenstern, în rolul Arkadinei. Iar în rolul lui Treplev, fiul ei, fiind chiar fiul ei din viaţă, Tudor Aaron Istodor. Dar actorul care mă fascinase într-adevăr fusese un necunoscut pentru mine şi care l-a jucat pe Trigorin. Numele lui este Adrian Matioc. Spectacolul a fost foarte plăcut, dar aveam şi reproşuri, pe care la timpul potrivit le-am şi împărtăşit cititorilor mei. Am crezut că asemenea piesă merită un spectacol nu numai frumos, dar şi impresionant.
Eram curios acum de mai multe lucruri. În primul rând, cum de a acceptat un regizor de talia lui Andrei Şerban să lucreze într-un pârlit de teatru particular, dar totodată m-am şi adormit cu ideea că poate Andrei m-a citit şi cine ştie, chiar o fi ţinut cont de observaţiile mele şi tocmai de aceea o fi montat iarăşi mirifica asta de piesă, poate cea mai frumoasă şi mai impresionantă din lume.
Sigur, însă, că speranţa mea a fost deşartă, Andrei nu m-a citit, spectacolul a fost, iarăşi, foarte frumos, demonstrând a nu ştiu câta oară, ce meserie formidabilă ştie acest artist şi ce ochi de profesionist are, ce curaj de a descoperi oameni noi, cărora să le încredinţeze roluri decisive.
Dar spectacolul nu a fost impresionant şi acel indicibil, acel inefabil, de care scria George Călinescu, nu a apărut. N-am plecat de la acest spectacol cu acel „ dor fără saţiu “, de care scria Emil Botta, n-am plecat cu sentimentul de a fi părtaş, cel puţin pentru moment, al contemplării absolutului. Nu, am plecat doar cu o admiraţie rece pentru profesionalismul extraordinar al regizorului, dar şi cu bucuria descoperirii pentru mine a unor noi actori sau cu confirmarea superlativă a unora deja bine cunoscuţi.
Din păcate, însă, povestea scrisă de Cehov am cam pierdut-o printre ei, ca şi drămuirea savantă şi de o precizie medicală a conflictului.
Toarte acestea s-au ascuns, speriate de egotismul regizorului şi a actorilor săi, îndrumaţi uneori chiar la excese, dincolo de realiatea pesonajelor.
Dar aşa e acum, în acest secol dezmăţat, în care autorul e servit la masa interpreţilor săi şi devorat cu mare poftă, însă nu cu mari scrupule întotdeauna.

II
Dar Andrei Şerban, precaut, chiar precizează, încă de pe afişul spectacolului, că e vorba de o adaptare liberă după această piesă.
Mă rog, dar de ce trebuie „adaptată“? O adaptare, oricum, mie mi se pare o chestier dubioasă!
Eu înţeleg să adaptezi un roman pentru scenă, ori chiar o nuvelă, ba şi o piesă prăfuită!

Dar o fi „ Pescăruşul “ ăsta chiar aşa prăfuit sau chiar aşa de pus el exact cum l-a scris Cehov, încât ne-om fi plictisit de el?

Opinia mea este că nu. Doar că piesa nu este citită cu atenţie.

La începutul ultimului act, după doi ani de la dramaticele evenimente din cele trei acte anterioare, suntem încredinţaţi că eroul nostru, Konstantin Treplev, s-a echilibrat, s-a liniştit, vorbeşte despre marea lui iubire, care l-a părăsit, cu detaşare, plus că a început să scrie literatură şi el, ba chiar să publice.

Pare, mai mult, că, într-un fel, chiar s-a împăcat cu amantul mamei sale, care-i mai luase şi iubita şi pe care dorise, cu doi ani în urmă, să-l provoace la duel.

Însă totul e o aparenţă, pentru că e deajuns ca fosta iubită să mai treacă pe la el, doar pentru câteva minute, ca tot acest presupus echilibru să se prăbuşească la modul cel mai violent posibil. Prin moarte. Prin sinucidere!

De ce? E bine întotdeauna să ne întrebăm „de ce?“, când montăm o piesă de teatru sau când jucăm un anume personaj, ca să ştim ce-avem de făcut şi nu să rătăcim prin gol…

Ia , să revedem textul. Vom observa că în finalul scenei decisive,
dintre Nina şi Treplev, ea evocă din versurile acelea stupide ale spectacolului în spectacol, versuri scrise de Treplev şi recitate de ea şi atunci.

Păi, aici mi se pare mie a fi cheia deznodământului tragic al acestei piese, în felul cum ea ar trebui să le spună. Dacă le spune ca la spectacolul acela de unde a început drama, n-am făcut nimic! Nu! Acum ea trebuie să le spună cu detaşare, ba chiar luându-le în râs, poate şi prăpădindu-se de râs, dar în orice caz cu subtextul că „lasă că ştim noi ce copilărie a fost, dar sper că ţi-a trecut, te-ai lămurit şi tu între timp şi te-ai lăsat de balivernele alea, nu? “.

Dar Konstantin nu are niciun chef de râs şi Nina odată plecată „Timp de două minute rupe, în tăcere, toate manuscrisele şi le aruncă sub masă, apoi deschide uşa din dreapta şi iese.“

Deşi aceste două minute de tăcere, dar două minute, efective, sunt, pe scenă, ceva enorm… şi mai ales că suntem atât de aproape de finalul, pe care toată lumea îl aşteaptă, dar e de jucat aici, pentru un mare actor şi pentru un mare regizor, care să ştie să drămuie suspense-ul şi să facă o ieşire din scenă, pe care să scrie „Moarte! “.

Dar pentru ca scena ruperii manuscriselor să prindă, ea trebuie neapărat anticipată de subtextul acela de care am vorbit mai sus şi de râsul zeflemitor–protector al Zarecinaiei!

Şi fără săruturi pe gură! Pe obraz, cel mult şi foarte rapid şi din trecere!

Iar săruturile pe gură, pe care Treplev, în spectacolul ăsta , le aplică mamei sale, în ciuda protestelor ei, sunt nelalocul lor, nu numai pentru că sunt indecente, ci pentru că ele ar trebui să vină mai degrabă de la mamă către fiu şi el să fie cam deranjat! Totul din cauza prostului obicei al uner mame de a-şi săruta copilul pe gură, cu consecinţe care
au devenit imprevizibile şi mergând, poate, până, chiar, la obsesia incestuală, dar, atenţie! Reprimată, totuşi!
De aici, mai degrabă, văd iniţiativa mamei şi protestul năzuros al fiului. Iar gelozia lui trebuie să fie mult mai subtilă şi să fie mai mult revoltă în faţa amantului de azi al mamei, care a luat locul legitim din aşternut al tatălui! Şi care nu e mort de mult, poate, ca şi tatăl lui Hamlet…
Cu alt prilej, am mai demonstrat rolul emulativ pentru Cehov al marii piese Hamlet a lui Shakespeare la crearea „ Pescăruşului “, înăuntrul căruia avem chiar citate de-acolo, nu?

GEORGE ANCA

Ierusalim

         De ce trebuia să ajung a doua oară în ţara lui Israel? Jidanule, zice Liviu, şi, repede, o săptămână în Zarand. Cioara-n tei. Perechea ta de stăncuţe, în plop? Plaja Tela Aviv-ului cum aş mai uita-o? Spre neuitare şi dublajul esoteric. Scrisul frumos nu m-a găsit, dacă m-o fi căutat. De la contele Nelidov la Vâşinski.

         Cheia însoţirilor spre Ierusalim ţi-am povestit-o abia acum, cât că şi acum trei ani o văzusem: icoana naşterii, cu stea, în iesle, cu Maira şi Iosif, el şi cu baston, cu aure, cu pruncul cel mai de lumină, înfăşăţel. Era la urcarea din locul cu candelă al naşterii, prin altar, mare, rară. Eu n-o mai ştiu decât din casa părintească, de i-am spus zilnicele rugăciuni ale copilăriei. Ce premii, ce habotnicie, ce scrisuri din Mu să mă mai comute la relele tulburări rituale?

         Oi fi spus de zeci de ori Tatăl Nostru în Bethleem şi pe Golgota. Data trecută eram schilod şi m-am deznodat, acum ajunsesem întreg şi mi-era să nu mă frâng. L-am comparat pe Iov cu Arjuna. Icoana ne aduce Ierusalimului. M-am născut în lumina naşterii din icoană. Am trăit cum a dat icoana. Frică ne-a fost până la gândul lui Dumnezeu.

         Ia-mi abulia. Pierde-mă în pierderea frunzelor. Piesele cele scrise n-au cum te împinge în scenă. Nemişcarea ta, şi la mine. Dezbară muzica în muţenie.

         Gyr. Blestem Vitleem Ierusalim Heruvim Troii strigoii. Piatra mă înfulecă. Ne aşteaptă-n luceafăr Iisus. Vedenii gardienii.

         Necomutat nadir. Ştampilă fără tuş. Blestem convertibil în naştere-moarte. Noduri atârnând de nadir nativ. Stând de vorbă mormânt la mormânt. Hanuman zboară cu un munte în apărarea lui Rama. În peşterile de la Marea Moartă, păstorul îşi face aripi de pergamente scrise mare vie. Masca deşertului, meditaţia la nimic, meditaţia măştii, nimicul deşertului.

LILIANA  POPA

Euridice se uită şi azi înapoi

Euridice se uită şi azi înapoi,

nu doar după iubirea pierdută,

după mine sau după tine,

după tot ce pierduse.

Din cerul fără cer

cădeau lacrimile ei,

păreri de rău.

Noi suntem contemporani cu Euridice.

Iubirea îi înduioşează şi pe zei

căci ei au învăţat de mii de ani

risipa dragostei nerisipită

de la Orpheus, fiul lui Apollo.

Uite, suntem contemporani cu Orfeu!

GABRIELA  TĂNASE

Poem indecis

Uite-un nor cu scobitori
înțepat de două ori
și-un hamac plimbat de fluturi...
poate-ar trebui să-l scuturi
mai bine, nu
să nu plouă
uite-o prăjitură nouă
pentru nu stiu ce făptură
căreia îi plouă-n gură
uite și părerea mea
despre ce te-ar inspira
un hamac din curcubeu
un dinte de scarabeu
un cireș pe gânduri dus
flori de tei zburând
pe sus multe trec
câte rămân
uite ce voiam să-ți spun
că poemul indecis
îl citești
fiindcă asa-i scris.

ELENA POPESCU

Ca prin minune... 
 

Fiilor mei:
Mihai-Gabriel, Dan-Cristian și Nicolae-Armin

Viaţa, nesupusă legilor omeneşti,
imperfecţiuni adăpostite-n cuvinte,
incapabile să trăiască fantasticul
joc al anotimpului necunoscut...

O, fiule, nu ţi-am spus niciodată
că timpul este vrăjitorul temut,
doar pentru cel care-şi uită obârşia,
ţara de taină, inima, viaţa, fiinţa,

pentru cel ce se zbate în plasa întinsă
cu măiestrie şi farmec oriunde în jur
şi priveşte cu ochi tulburaţi peisajul
îmbietor al grădinilor plăsmuite de el,

vede ceea ce vremelnicul stăpânitor
i-aduce cu bună ştiinţă înaintea ochilor,
şi-ascultă ceea ce poate auzi urechea
aflată sub vraja sunetelor modelate

cu dibăcia celui ce ştie să mânuiască
secundele, orele, anii şi erele,
putere umbrită doar de neputinţa
păstrării unui singur şi tainic moment,

în care poţi trăi pe deplin libertatea,
când puterea îl părăseşte dintr-odată
pe mai marele vrăjitorilor lumii de vis
şi ai putea să te trezeşti, ca prin minune...

DRAGOȘ  VIȘAN

ornitolog alungat la malul spart

.
dar a noua zi
mă trezește ea
miazănoaptea
Iubita_Una
cu un fin sărutat
și mă strânge lin
după regăsire
întrebând ”de ce
n-ai stat acolo”
”de ce de ce de ce
ți-aș fi dat și ție
laptele ca
moștenire
de familie”
”așa suntem
și noi printre cei morți
dansăm tot mai dansăm
annie lennox `dracula`
și din guns n’ roses”

CRISTIAN  GABRIEL  MORARU

Balada îngerului de piatră 

I

Într-o mănăstire veche, dintr-un colț de rai,
Unde se vorbește încă primordialul grai,
Se înduhovnicea un cuvios călugăr,
Bogat în zile și-n rugăciuni fără de număr...

Nebănuite sunt planurile Domnului.
Cândva, într-o sâmbătă, cam pe la vecernie,
Cum gustase, făr’ să vrea, din mierea somnului,
Călugărul avuse-n vis o epifanie.

Un înger de lumină a coborât din ceruri
(Chipu-i desăvârșit era sfințit prin Adevăr,
Iar ochii, flăcări izvorâtoare de haruri.)
Și astfel a grăit spre credinciosul călugăr:

„Eu sunt Mihail, conducătorul oștilor
De îngeri slujitori Sfântului fără de moarte.
Suntem aproape de sfârșitul vremurilor,
Precum sună profeția din această carte.”

Și-i întinse călugărului celui pios
O carte mică, pe coperta căreia era
Gravat simbolul Mântuitorului Hristos...
„Ia-o și mănânc-o! Ea odrăslește litera

Despre misiunea încredințată ție.”
„Preaslăvit fie Dumnezeu! Facă-se voia Lui!”
Murmură bătrânul, scăpând de cărunție,
Și-nghiți cartea dinaintea arhanghelului

ALEXANDRU  CIOCIOU

Rugă

Un copil cu mâna stângă
uitată într-un blestem
trage după el o stâncă,
un picior, galben, de lemn.
Strada încă e udă
dar mai plânge în privire
ploaia vremurilor bune
când fugea la prins de vrăbii
ori la colindat prin lume.
Doamne,
dacă treci pe lângă el
fă-l să creadă că e soare
şi, că pe-nserat, acasă,
va primi alte picioare,
alte mâini şi o credinţă:
că va fi din nou fiinţă!
cum nu e, din întâmplare.

Numai visul lui străbate
veacul spart în şapte sate!

FLORIN  ANGHEL  VEDEANU

Între oaze

Traversam deşertul
doar eu şi umbra-rai;
Eu bându-mi lacrimile,
umbra amuşinând nisipul… cu încetul…

Şi s-au terminat lacrimile
Şi m-am prăbuşit peste umbră
Implorând-o:
Ajută-mă!… Adună-mi în tine patimile…

Nu m-a refuzat.
A chemat vulturii.
Am acceptat c-o resemnare vecină cu
regretul…
În zborul lor planat m-am strămutat
Redesenându-le baletul…
Şi am pornit înspre o oază
Un loc, cu mamă şi o casă
Pe care-n gândurile mele le-am cărat…

Sunt călător. Proprietar de umbră
nisipoasă!..

LEONIDA  IVEL

Mov

Aveam camera în mov,
Şi podeaua, totu-i mov,
Chiar tavanul, clanţa-s mov
Ochii îi aveam tot mov,
În ei sufletu-i, fireşte, mov,
Şi ca pielea, păru-i mov.
Când priveam la norii mov,
Prin fereastra din zid mov,
Şi ea mov, ca cerul mov,
Aerul l-am spart, că-i mov,
Dar, mi-am zis să scap de mov,
Şi am dat cu mov pe mov.

ALECU  RUSU

Cântarea României

Dacă dușmanul vostru va cere legăminte rușinoase de la voi, atuncea mai bine muriți prin sabia lui, decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării voastre. Domnul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va ridica dintre voi pe cineva, care va așeza iarăși pe urmașii voștri în volnicia și puterea de mai înainte.

(Cronică moldovenească)

1

Domnul Dumnezeul părinților noștri înduratu-s-a de lacrimile tale, norod nemângâiat, înduratu-s-a de durerea plămâilor tale, țara mea?.. Nu ești îndestul de smerită, îndestul de sfâșiată? Văduvă de feciorii cei viteji, plângi fără încetare pe mormintele lor, precum plâng și jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soților!

2

Neamurile auziră țipătul chinuirii tale; pământul se mișcă. Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?.. Răzbunătorul prevestit nu s-a născut oare?

3

Care e mai mândră decât tine între toate țările semănate de Domnul pe pământ? care alta se împodobește în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?

4

Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul... Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?...

5

Pe câmpiile Tenechiei răsărit-au florile?... Nu au răsărit florile, sunt turmele multe și frumoase ce pasc văile tale; soarele înrodește brazda; mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete și cu flori, cu avuție și cu frumusețe... Pentru ce gemi și țipi, țară bogată?...

6

Dunărea bătrână, biruită de părinții tăi, îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare și de unde soarele apune; vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naștere; râurile cele frumoase și spumegoase, pâraiele cele repezi și sălbatice caută neîncetat lauda ta... O, țară falnică ca niciuna, pentru ce fața ți-e îmbrobodită?

7

Nu ești frumoasă, nu ești înavuțită?.. N-ai feciori mulți care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului și viitorul înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale?..

8

Pentru ce tresari? trupul ți se topește de slăbiciune, și inima ți se frământă cu iuțeală... citit-ai oare în cartea ursitei?.. Aerul mișcă tulburat... vântul dogorăște... Îngerul pieirii arătatu-ți-s-a? Nopțile tale sunt reci, visurile tulburate ca valurile mării bătute de furtună... ce-ți prevestesc?

9

Privește, de la miazăzi la miazănoapte, popoarele își ridică capul... gândirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... Gândirea, duhul dumnezeiesc ce zidește, și credința ce dă viață... lumea veche se prăvălește, și pe ale ei dărâmături slobozenia se înalță... Deșteaptă-te!

10

Mucenicii sângelui tău n-au zis oare: "și Domnul va scula pe unul dintre voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în volnicia și puterea lor?.." Uitat-ai sângele ce curge prin vinele feciorilor tăi?.. Mult erai mândră odinioară, când strigai "ura" în bătăi?.. pieptul tău era tare ca de oțel, paloșul se tocea pe dânsul... soarele se întuneca de norii de pulbere ce ridicau războinicii tăi.

11

Poporul tău era îndrăzneț ca vulturul, războinic și trufaș ca taurul neînjugat... Rămasu-ți-a oare numai umbra puterii și aducerea-aminte a vitejiei tale?..

12

Cum a slăbit pieptul tău de oțel?.. mâna ta cea tare cade de oboseală... și moleșirea a intrat în lăcașul voinicilor!.

13

În vremea veche... de demult, demult... cerul era limpede... soarele strălucea ca un fecior tânăr... câmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decât putea prinde ochiul... păduri tinere umbreau dealurile... turmele s-auzeau mugind de departe... și armăsarii nechezau, jucându-se prin rariște... pe o pajiște verde slobozenia, copilă bălăioară cu cosițe lungi și aurite, se juca cu un arc destins. Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!.. Era vremea atuncea, când tot omul trăia fără stăpân și umbla mândru, fără să-și plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul și aerul cerului erau deschiși tuturora; iar viața se trecea lină ca un vis; și când ajungeau pe om nevoile bătrâneților și moartea, el se ducea, zicând: "mi-am trăit zilele", și era sigur că viața lui se va prelungi în copiii și moștenirea lui...

Dar iată aerul se tulbură... cerul cel limpede se îmbrobodește cu nori întunecoși... un nor de praf învăluie câmpia și ascunde munții... se aud vaiete... dobitoacele se învârtesc, cum se învârtesc în nopțile vijelioase, când lupii urlă în păduri... caii nechează jalnic... mulțime de glasuri se aud strigând... vădesc când primejdie, când nădejde, izbândă, când pierdere, turbare, deznădăjduire; vântul suflă și norul se împrăștie puțin... Doamne, fă-ți milă!.. Se vede amestecul unei bătălii!.. Cei ce au năvălit sunt îmbrăcați în fier... săgeata alunecă pe pavăză, și paloșul cu două ascuțite taie în carne vie... dar piepturile goale stau împotrivă... se luptă cu furie... se plec sabiei... inimile slăbesc... fug... țara slobodă a pierit!.. stați... izbânda-i în mâna Domnului... arcul se întinde din nou... luptătorii se amestecă și se izbesc... piepturile goale de pavezele... capetele descoperite de coifurile...

Departe pe câmpie se văd arcuri zdrobite, fășii de steaguri, apoi un coșciug focul jertfei se înalță în văzduh... învinși și învingători cad în genunchi, și la lumina flăcării își dau dreapta și se iau în brațe... fii cu inimă bună... țară binecuvântată... Tu fuseși altarul rudirii crivățului cu pustia, a bărbăției cu mintea, a slobozeniei cu puterea. Din această rudire frământată cu sânge și sfințită prin foc se naște un popor nou.

Astfel povestesc bătrânii.

14

Orașele se întemeiază și se înfrumusețează din nou... oamenii cresc în îndestulare și se înmulțesc ca nisipul mării... pământul se acoperă cu holde aurite... volnicia domnește ca mai înainte, dar nu acea volnicie pruncă, floare plăpândă a pustietății, ci slobozenia cea bărbată și luminoasă, sau puternică și cu rădăcina țeapănă și adânc înfiptă în pământ... sabia, acum nefolositoare, a războinicului stă în coliba sa spânzurată... femeile zâmbesc dulce la pruncii lor... chipul zbârcit al bătrânilor se întinde de bucurie... pacea aduce legea care chizășuiește, iar nu asuprește... legea, rod al slobozeniei... legea care apără pe cel slobod de nedreptate și nu apasă pe sărmanul în folosul bogatului... și multă vreme erau numai oameni fericiți, deși se aflau bogați și mai săraci... căci nelegiuirea nu era cunoscută; și cei bogați, și cei mai tari nu făceau ei singuri legea, după cum le venea lor mai bine, și nu puteau călca dreptul altuia, și junii ziceau, închinându-se către bătrâni: "cinste fie părinților noștri, care s-au luptat vitejește și ne-au lăsat de moștenire moșie și slobozenie".

15

Cel ce nu cunoaște nevoia legii nu cunoaște ce e slobozenia, căci nu poate fi slobozenie fără lege... și acel ce nu se ține de duhul legii se leapădă de slobozenie.

16

Pământ chinuit, te-a iubit legea... când te va ierta Domnul? Da.

17

Slobozenia e îndoită: cea dinlăuntru și cea dinafară... ele sunt surori, una fără alta nu pot trăi... slobozenia dinafară este neatârnarea moșiei, în care naștem și care ne hrănește, moșia de la care tragem numele nostru și dreptul de om, de sub biruirea oricărei alte țări și împărății. Pentru sângele ce ne dă, suntem datori cu sângele nostru. Pentru aceasta au fost bătăliile neamului nostru și a neamurilor, bătăliile cele vestite, scrise cu movile și mănăstiri pe șesuri și pe dealuri. Slobozenia dinlăuntru este legea, icoana dreptății dumnezeiești, legea așezată prin învoirea tuturor și la care toți deopotrivă se supun. Acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, și acolo unde legea e numai pentru unii și ceilalți sunt scutiți de sub ascultarea ei, slobozenia a pierit... și fericirea e stinsă... căci atuncea asuprirea, nevoile, necazurile și sărăcia izvorăsc în lume: atuncea lumea se împarte în săraci și bogați, în stăpâni și robi, flămânzi și îmbuibați... atuncea lumea stă în cumpănă de pieire... căci dreptatea dumnezeiască e vecinică; ea urăște și blestemă pe omul și pe neamul ce alunecă în calea nedreptății... Străbunii noștri au fost blestemați de Domnul pentru strâmbătățile lor, și blestemul a trecut din neam în neam până în zilele noastre... privegheați asupră-vă ca la candela ce arde, ca nu copiii voștri și copiii copiilor voștri să zică de voi: blestem asupra părinților noștri, care au făcut strâmbătate!.. strâmbătatea izvorăște din siluire, din pizmă, din jefuire și din neștiință... legea dreptății e frăția, și ce frăție poate fi între uliu și prada lui, între răpitul și răpitor, între dreptul și nedreptul?.. până când mai puteți, voi, cei ce ați călcat dreptatea, grăbiți a intra în calea Domnului, căci va sosi ziua izbândirii, ziua când vrabia se va lupta cu uliul și-l va birui... și într-adevăr, zic vouă, acea zi s-a apropiat.

18

Tot lucrul lasă sămânța sa prin care din nou se naște: din tulpina bătrână și putredă a fagului încolțesc vlăstare tinere și vioae; așa (și) din robie se naște slobozenia, din neorânduială (iese rânduială) ... jugul aduce mântuirea, precum furtuna liniștea... Ridică capul, țară bântuită de vijeliile lumii, țară legată de jugul durerii!..

19

Furtuna mântuirii strașnică are să fie... aveți grijă de ziua aceea, și grăbiți-vă a vă îndrepta din vreme. Târziu va fi atunci a plânge și a se căi; căci suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila și o smulge dintr-însa... Cei mari și puternici au toate zilele spre a se îngrășa din asupririle creștinilor... Norodul are un ceas numai, un ceas în care își izbândește, și cu acest ceas răscumpără veacuri de chinuri... Deșteptați-vă... că vine groaza... n-ați auzit prin somn țipetele și vaietele megieșilor?.. blestemele văduvelor sărace, sudoarea oamenilor aruncată ca pleava, hrana sărmanilor mistuită, moștenirea copiilor răpită, adunate la un loc cresc furtuna omenească și iuțesc răsplata cumplită a dreptății Domnului. Cei ce prin siluire fac nelegiuiri, prin siluire pier... și sabia Domnului e în mâna norodului... și sabia atunci mănâncă carne și nu cruță pe nimene, de la sugătorul până la cel desăvârșit bătrân. Și sângele curge ca un izvor, căci sângele îmbată mintea, ca spirtul și ca vinul... și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de când lumea... și sângele vărsat va cădea peste capul celor ce fac strâmbătate și își spală mâinile, peste capul celor ce zic acum: nu este dreptate dumnezeiască... care precupesc dreptul văduvei și vând cugetul lor și sângele fraților lor.

20

Lumea întreagă are tot o poveste…strîmbătatea care se lăcomește la bunul altuia, și sărmanul care sfarmă funia ce – l strînge; grea e strîmbătatea… și răsplata ei cumplită este!...

21

Și era viața dulce și pacinică... sub aripile slobozeniei legea înflorea... toți fiii țării trăiau în bine, căci unirea și dragostea domneau cu ei... bogatul ajuta pe sărman; sărmanul nu pizmuia pe bogat... fiecare om avea dreptul său și era moștean în țara sa... legea era dreaptă și tare; ea nimicea înlăuntru pe cei cu inima vicleană, și era un zid de apărare de către dușmanul dinafară... fruntea ta, o țară mult dragă, nu se pleca atunci rușinoasă înaintea străinilor, și, când grăiai, glasul tău se auzea de departe... numele străinilor nu te îngrozea și, deși ziceau între ei: "hai să punem în fiare pe feciorii vulturilor și să domnim asupra lor... căci noi suntem tari și mai mulți la număr... și turmele lor vor fi ale noastre... vom necinsti femeile și fetele lor... și vom batjocori perii cărunți ai bătrânilor lor". Dar tu râdeai de laudele sălbaticilor... că vulturii aveau aripi și căngi tari... când cătai la dânșii, ei piereau precum piere un nor de grauri, când vulturul se leagănă prin văzduh... greu era de a răpune feciorii tăi. Fiecare om era slobod și plătea cât o sută de oameni, căci se lupta pentru dânsul... slobozenia însutește puterea... numai cei mișei și cei răi țin cu străinii și cu apăsătorii...

22

Vântul de la miazănoapte bate cu furie... cerul se întunecă... pământul se cutremură... În patru unghiuri ale lumii se văd înălțându-se stâlpi de flacără învăluită în nouri de fum... se aud armăsarii nechezând, turmele mugind, zgomote de care și o larmă îngrozitoare de glasuri de tot felul; limbile se amestecă și oamenii nu se mai pot înțelege... popoarele se grămădesc și se îndeasă unele peste altele... de-abia urma unora de pe pământ s-a șters, altele au năvălit în locul lor... pare că ziua de-apoi a lumii ar fi sosit... scârșniri de dinți, gemete și țipete de moarte se mai aud... Noroadele dau năvală peste noroade și oamenii peste oameni... pustiirea pășăște înainte și în urma lor... dreptatea stă în jaf... legea în sabie, noaptea cu beznele sale a cotropit omenirea... sângele curge pâraie... focul mistuiește ce scapă din sabie... și moartea seceră pământul... întunericimea se îndeasă și mai mult... tot neamul omenesc se frământă și se struncinează... urgia Domnului... dreptatea dumnezeiască trece pe pământ pustiind!..

23

Viscolul siluirii se întinde și mai mult, și jaful se întocmește... cei mai voinici dintre voinici vor să supuie și pe soții lor, și pe cei mai slabi... sângele curge mereu... sabia domnește în acea vreme... Setea de a stăpâni cuprinde pe oameni... Domnii și boierii neamurilor se ridică ca niște uriași și caută a zdrumica popoarele... o luptă mare și îndelungată se începe între om și om, popor și popor, și între popoare cu căpeteniile lor cele răpitoare... oamenii de război se unesc toți din toate părțile între sine... slobozenia se învinge... pustiirea se întinde peste tot locul.

24

Din această frământare a popoarelor se naște o fiară... Robia.

25

Inima și tăria sufletelor bărbate... temelia dreptului și a slobozeniei nu pier în veci!.. în orice inimă rămâne un gând ascuns, un loc unde sămânța bună încolțește... popoarele își pierd sfaturile și rătăcesc din calea dreaptă, sau adorm în durere, dar nu pier.

Lumea răvășită se întocmește iarăși, dar cu încetul și cu durere mare; neamurile trec prin ispite și cercări, până ce intră priceperea într-însele și se înțeleg; așa și fierul numai prin foc se înmlădie, se netezește și se face strălucitor.

26[modifică]

Se zice în carte, că Domnul pe cei fără de lege, când voiește a-i prăpădi, îi orbește și le insuflă cugete nebune și neînțelepte de mândrie... Domnii și boierii neamurilor ziseră între dânșii: să nu lăsăm popoarele noastre în odihnă, căci odihna deșteaptă gândirea; și gândirea mână la faptă... să ridicăm stavile, să semănăm zavistia și ura, și să insuflăm lăcomia cuprinselor și a prăzilor, și să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră... și neamurile se dușmăniră și se pizmuiră între dânsele, luptându-se mereu ca să slăbească pe cele mai tari, ca să înghită pe cele mai slabe, nu spre folosul lor, ci spre folosul asupritorilor pământului... astfel popoarele se făcură părtașe la nelegiuirile și nedumnezeirea căpeteniilor lor, sleiră sângele și topiră carnea după oasele lor în luptă, până când rănite și sângerate, și dându-și sufletul, cunoscură în sfârșit rătăcirea lor și cum toate limbile pământului sunt surori și fiice iubite ale Domnului... și vremea neînțelegerii trecu!..

27

Neamurile toate s-au cunoscut între sine... limbile toate s-au îmbrățișat... Numai pe tine, țară de jertfă, pământ de sânge și de durere, nu te cunosc... mare ți-a fost fala... dar amară îți este răstignirea... Doamne, depărtează paharul!..

28

În mijlocul viscolului, ce făceai tu, pământ dezmoștenit?.. Pământul ce acoperă cenușa strămoșilor era frământat de lavă... vârtejul furtunos învăluia câmpia... talazurile acelui ocean fără margini de neamuri, prăvălindu-se din toate părțile lumii, spinteca cu durere coastele tale... Mumă fără copii, feciorii tăi, rătăciți în vijelia omenească, pribegeau în toate laturile, ducând cu dânșii numai limba și dorul tău... moșia e cel mai dintâi și cel mai de apoi cuvânt al omului; într-însa se cuprind toate bucuriile... simțirea ei se naște odată cu noi și e nemărginită și vecinică, ca și Dumnezeu. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copacul cel mare din pragul ușii, dragostea mamei... plăsmuirile (nevinovate) ale inimii noastre... locul unde am iubit și am fost iubiți.. câinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vestește zilele frumoase de sărbătoare... zbieratul turmelor, când se întorceau în amurgul serii de la pășune... fumul vetrei ce ne-a încălzit în leagăn, înălțându-se în aer... barza de pe streașină, ce caută duios pe câmpie... și aerul, care nicăierea nu este mai dulce!..

Și sub cortul pribegiei bătrânii ziceau copiilor: ... colo... în vale... colo... departe... unde soarele se vede așa de frumos... unde câmpiile sunt strălucite și pâraiele răcoroase... unde cerul e dulce, unde pământul e roditor și juncile sunt albe... copii, acolo e țara!.. și la aceste cuvinte voinicii prindeau armele... pruncii tresăreau în leagăne... femeile cântau patria depărtată și durerea pribegiei... cei slabi se îmbărbătau. Și tu erai mândră atunci, o, țară nemângâiată... feciorii tăi erau un neam bărbat... numele tău era vestit noroadelor... războinicii tăi erau vitejii vitejilor... dragostea moșiei întărea ca o za de oțel latele lor piepturi și brațele lor erau tari... câți căutau la tine te pizmuiau, și dușmanii tăi înșiși îți dau laudă... când din nări sforăind și din ochi scânteind, taurul clătina coarnele, groaza se răspândea în toate laturile...

29

Lupta întărește pe cel slab, și primejdia mărește pe cel tare... tot bunul are nevoile sale. Ghimpul se ascunde sub floare... așa și slobozenia mulți vrăjmași are... pentru că este partea cea mai frumoasă, cea mai roditoare din moștenirea părinească. Nu aurul este bogăția neamurilor, nu neavutul este sărăcia oamenilor. Avuțiile de aur sunt pieritoare, sărăcia harnică e o bogăție ce nu se răpește; munca e bogăție vecinică.

30

Noi, săracii de legi, ca să păstrăm moștenirea aceasta, sau ca să o luăm înapoi, când ni s-a răpit, trebuie: o mare stăruință și priveghere, jertfe necurmate și o unire strânsă între oamenii din același sânge... astfel ca toți să stea pentru unul, și unul pentru toți.

31

Mai odihnește-te, pământ al luptelor!.. precum muncitoriul stă de se răsuflă. Fruntea ta e plină de sudoare și de pulberea bătăliei... mai răsuflă puțin, căci ai dușmani mulți la număr... și soarta ta e o luptă necurmată.

Fost-ai multe veacuri volnică, ca pasărea văzduhului, până când o seminție iubitoare de cuprinderi râvni după patria fecioară a slobozeniei. Vulturul legioanelor zdrobise lumea în ghearele sale... ca să te poată cuprinde în brațe, fu silit a te lua de soție!.. seminția pustiei cu seminția ce năvălise peste dânsa s-a amestecat... acum slobozenia mai bărbată are arc și sabie spre apărare... Ascute-ți sabia ca fulgerul și încoardă-ți arcul, o, țara mea!.. dușmanul se gătește și tu ești straja lumii... lumea te-a părăsit și s-a sculat asupră-ți: noroadele s-au legat între ele, pentru a te batjocori și a stinge dintre noroade pomenirea ta... o, patria mea, jertfește-te!

32

Grăbește a mai prinde putere... iată, se mai apropie o furtună... De-abia vijelia omenească se mai potoli și o întunericime cât un grăunte se zărește dinspre răsărit... De ce merge mai crește... și ca un nour se îndeasă și se întinde... Cerul se întunecă, viscolul izbucnește... norul se varsă pe pământ ca un râu întărâtat și, ca o mare fără margine, înghite și îneacă tot ce-i iese înainte... Spaima a cuprins toate neamurile... slobozenia și legea popoarelor se zdrumică... potop de sânge este... pământul se umple de dărâmături... războinicii o iau la fugă... voinicii sunt cuprinși de frică... semiluna strălucește.

33

Pentru ce salți, Dunăre bătrână?.. un biruitor îndrăzneț venit-a oare, ca în zilele strămoșilor, să calce cu amândouă picioarele pe amândouă malurile tale?.. Legioanele înviat-au și mai vin să întemeieze de a doua oară patria?.. apele tale se umplu, sar în sus și vâjâie îngrozite... nu... un turban se vede pe mal... armăsarii Anadolului nechează, sărind în două picioare de nerăbdare... pala pustiește țărmul din a dreapta... popoarele de la miazăzi la miazănoapte, de la răsărit la apus plec capul lor sabiei și se leapădă de legea părinților lor, ca să-și scăpe viața, și cred Coranului... Mahomet ia locul lui Hristos... Sabia și Coranul duc robia după dânsele...

34

Pe râuri plutesc dărâmăturile palatelor și ale bisericilor... cu sângele se scurge rămășița neatârnării a douăzeci de popoare... Valurile izbesc spumegând valurile, și spuma lor e sângerată. Pe luciul Dunării merge și se întoarce, se afundă și se ridică un iatagan scânteietor... și valul înfiorat azvârle pe țărmurile înspăimântate pe feciorii prorocului... "Allah! — strigă ei... — aicea e pământul făgăduit celor credincioși!.."

35

Dacă dușmanul vostru va cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți prin sabia lui decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării voastre... Domnul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va ridica dintre voi pe cineva, care va așeza iarăși pe urmașii voștri în volnicia și puterea de mai înainte.

36

Pustiirea se întinde pe câmpii... codrii clocotesc de o fâșâire duioasă... pe coastele dealurilor se văd numai sate arse și turme de femei rătăcind cu pruncii la țâță... o, țara mea! unde sunt acum voinicii tăi cu inima vitează și cu brațul tare?.. N-aud ei răcnetul tău... vaietele femeilor... plânsorile copiilor... rugile fecioarelor?.. leii făcutu-s-au miei?.. Paloșele crunte ruginitu-s-au în mâinile războinicilor tăi?.. și femeile ziceau: "vai nouă... vai!.. bărbații ș-au prăpădit inima... moștenirea copiilor noștri o să cadă în prada vrăjmașilor... și copiii vor ajunge robii lor... și ei se vor purta cu dânșii, sărmăneii, ca stăpânul cel rău cu câinele său... și vom rămâne de râsul și de batjocura neamurilor..." și mumele ziceau la feciorii lor: "cel ce fuge dinaintea dușmanului este mișel... și mișeii nu sunt din sângele nostru... duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie și ocară".

37

Vâjâie crivățul... se clatină pământul... răsună buciumele... oamenii se izbesc cu oameni... zalele cu fierul... piepturile cu oțelul... vitejii cad morți în țărână... sângele desfundă pământul... leșuri plutesc pe râuri... pârjolul se învârtește în toate părțile. Strigările luptătorilor și clăncăirea paloșelor, încrucișându-se, răsună cu huiet... ce te-ai făcut, mare vizir?.. Unde-ți sunt voinicii, pașă cu trei tuiuri? Vântul împotrivirii sfărâmă zăbalele armăsarilor tăi... năvala se trase înapoi, spăimântată de piepturile goale ale vitejilor!..

Cine fuge colo în vale cu brâul descins... cu turbanul desfăcut... cu pala zdrobită?.. Sultanul cel fălos... Sultanul groaznicul ... Fugi... și erai împăratul împăraților... numele tău îngrozea mai mult decât o oștire... Pașii tremurau când te vedeau trecând... Unde sunt cetele cele numeroase, ca și țările tale, ostașii tăi, mai mulți la număr decât stelele cerului? Trăsnetul pică din mâinile tale... numele tău de nebiruit pieri... Fugi... și, în goana fugii, căpitanii tăi nu mai cunosc pe voinicul înfricoșător ce încura armăsarul înaintea bătăliei. Caută în urmă, vezi-ți comorile prădate... haremul pângărit... caii nechezând în câmpie fără călăreți... câte mume te vor blestema, o, sultane Fulgere... credincioșii prorocului zac neîngropați pe câmpuri... Dumnezeu s-a fost îndurat de lacrimile slugilor sale și a ridicat pe acela ce le-a așezat iarăși în volnicia și puterea de mai înainte.

38

Ești frumoasă, ești avuțită... o, țara mea draga... ai copii mulți, care te iubesc... ai cartea de vitejie a trecutului și viitoriul preafrumos înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale?..

39

Tresari, pare că trece pe zare năluca văilor... inima ți se frământă cu iuțeală... citit-ai în cartea ursitei, ori că îngerul pieirii ți s-a năzărit?..

40

Pentru ce stai înmărmurită, o, țară română?.. nu-ți mai aduci aminte de zilele cele vechi?.. trăsnetul se zdrobea în mâinile celor nebiruiți... turbanul se rostogolea în țărână... străinul fugea ca de moarte, când vedea amenințătorul tău steag, un semn de dreptate, putere și slobozenie... Turcul, cuprins de spaimă, alerga să se ascundă între cadâne în harem... și tătarul, în fuga calului, lua îndărăt drumul pustiei!

41

Sub poalele unui munte se întindea o câmpie mare, și un soare strălucitor lumina acea câmpie... Doi inși se preumblau printr-însa... stau ades în loc... și apoi porneau mai departe... Precum spicurile, în vremea secerii, zac unele peste altele, așa și oase peste oase de morți acopereau pământul... petice sfâșiate și acățate de prăjina lor plecată de-abia se mai mișcau de vântul ce dogorea... un nour de corbi fâlfâia pe deasupra croncăind, vulturi mari se învârtejeau în văzduh, ș-apoi deodată se azvârleau cu iuțeală peste oasele înălbite... nici o locuință nu se zărea în acea vale a morții... ici-colea movile semănate fără rând încrețeau ca niște valuri luciul câmpiei... și pe fiecare din acele movile era câte un semn deosebit... pe una o cruce roșie plecată... pe alta un turban sângerat cu semiluna înfiptă pe dânsul... mai departe, o suliță tătărească sfărâmată... și acolo stau mormane grămădite, după seminții și lege, oasele neamurilor care se întâmpinară pe acest câmp de bătălie... fiecare la un loc, ca un semn de izbândă pomenitoare...

La marginea câmpiei era o pădure, iar din fundul pădurii se auzea o fâșâire neînțeleasă... o plângere ce semăna cu vaietele sufletelor chinuite... Copacii erau împestrițați de frunze felurite, pline de o rouă roșie... și în vârful unui stejar bătrân, un vultur alb fâlfâia și scutura din aripi... și la fiecare din acele mormane, cei doi oameni îngenuncheau și ziceau împreună: "...Fală de mărire ție, țara noastră, binecuvântată și cuvântătoare de Dumnezeu... feciorii hunilor s-au încumetat să te supuie... și tu ai fost peștera ciolanelor lor... potopul Asiei a vrut să înghită lumea... și tu ai fost stavila lumii... un neam de viteji a râvnit la turmele tale și la grânele aurite ale holdelor tale... și tu ai legat pe viteji doi câte doi... și ai arat cu dânșii țărâna... și ai semănat cu sângele și cu sudoarea lor Dumbrava Roșie, pădurea sângelui!"

42

Cum de te-ai veștezit, floare a falei și a slobozeniei?.. Într-o zi vruseși să te odihnești, ca omul obosit de muncă... și feciorii tăi cei vicleni făcură sfat între dânșii... Cugetul nedreptății și al domniei intra în sufletul lor... și râvniră la armele și avuția fraților lor. Zavistia semăna sămânța gâlcevilor și a împerecherilor... feciorii tăi te mușcară la inimă, o, țara mea, și îți făcură rană mare... Străinul puse piciorul pe pieptul tău, ca să te înădușe... și dete în mâinile voinicilor tăi furca în locul paloșului de odinioară... și tu, mușcată, te lăsași de bunăvoie în mâna celor ce nu putuse a te birui!...

43

În șesurile tale dușmanii corturile și-au întins... mândria numelui tău a căzut, precum cade de pe deal stejarul cel îmbătrânit, și nu-ți lăsară de a răsufla fără numai atâta aer, precât se îndurară ei... Domniile și boieriile tale îngenuncheară înaintea lor.

44

Erai un trup cu viață și ai ajuns umbra morții... războinicii tăi s-au făcut muieri, boierii tăi, robi ai dușmanilor, și steagul tău pieri dintre steagurile neamurilor!..

Pentru ce te frămânți oare? îți este dor de vremea veche... vreo rază din fala trecută venit-a să lumineze fruntea ta?.. Nu, ci frământarea e de durere!..

45

Mândră și vitează erai în bătălie, o, țară română... Cu greu și cu anevoie era a te birui... Ca să-ți sugă sângele, feciorii tăi cei blestemați te deteră în prada dușmanului. Neamurile ce pizmuiau puterea ta și numele tău cel falnic se legară între ele și ziseră: "Hai să zdrobim acest cuib de volnicie..." Ele te orbiră de ură și de zavistie, puterea ta se toci pilită de trupul tău însuși... uriașii se aruncară asupra trupului tău, și îl tăieră în bucăți și împărțiră între sine, ca pe niște turme, pe feciorii tăi: "și aruncat-au la sorți hainele lui Hristos", zice Psaltirea.

46

Mult mai înainte păgânul zisese: "Ca să zdrobesc acest trup, ce mă îngrozește și când nu se mișcă, să dau drumul asupră-i nemernicilor mei..."; și venetici, lepădați de Domnul, ca un nor de lăcuste, trecură mările și se azvârliră peste tine, o, pământ al grelelor dureri, și supseră sângele măduvei tale! Ei aruncară pe copiii tăi în beznele întunericului... și numele lor pieri cu tine... Erai slobodă... și te puseră în obezi... erai avută... și se îmbuibară de carnea ta, ca niște lupi flămânzi... erai vitează, și înfipseră mișelia în inima ta... erai vrednică și lăudată... și ajunseși defăimată... erai curată... și te pângăriră cu tâlhăria și nelegiuirea!

47

Sângele feciorilor tăi s-a stricat, și inima lor a putrezit... când erai tare, erau și ei mândri de tine... dar de când s-au amestecat cu cei mișei și cu cei vicleni, s-au făcut și ei vicleni și mișei!..

48

Tu ești ca corabia fără cârmă bătută de furtună... și vâslașii cei răi care și-au însușit (dreptul) de a fi cârmaci te duc dintr-o nevoie într-alta și mai mare, din fărădelege în fărădelege, din păcătuire în păcătuire... că sunt orbi de strâmbătate... Iarba se usucă pe unde călcăm... înțelepciunea noastră e minciuna... isteciunea noastră -- jefuirea... faptele nostre — faptele iadului... și am supus robiei pe frații noștri, am robit clăcii sângele nostru, și am ofilit fruntea ta... stins-am candela cu suflarea noastră de fărădelege... ce vei zice, o, țară de necazuri, Rahilă nemângâiată... când îi grăi?... Ce vei face când va veni ziua dreptății și a curățirii?

49

Jalnic e cântecul tău, româncă copiliță!.. Ce zici? Ienicerii trecut-au Dunărea?.. Tătarul pustiitor împrăștie oare spaima de-a lungul țării?.. Leahul călăreț venit-a să-și izbândească de războaiele pierdute, și ungurul să-și adune oasele risipite ale ostașilor săi?.. Logodnicul cins-a paloșul strămoșesc?.. Cântă-ți cântecul...

50

Doina și iar doina!.. cântecul meu e versul de moarte al poporului la șezătoarea priveghiului... pământul îi e de lipsă... și aerul îl îneacă... Văzut-am flăcăii scuturându-și pletele... și fruntea lor a se încreți fără de vreme... florile de pe capul copilelor a se veștezi... și poporul căutând în beție uitarea necazurilor... Trist e cântecul în sărbătorile satului: "Birul îi greu, podvoada e grea!.." Bătrânii își ascund ochii plini de lacrimi, bărbații stau obidiți... cântecele se sfârșesc în blestemuri... și copiii căinează nașterea lor. Poporul e stâlpul țării... fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui... și într-o zi ni s-a zis: "Muncește, române, de dimineață până în seară... și rodul muncii nu va fi al tău!... tatăl tău ți-a lăsat moștenire o țarină și arme... și nu te vei bucura de dânsele... și tu vei trăi vecinic robind... trupul și sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine... vei plăti aerul ce răsufli... vei plăti soarele ce te încălzește, și locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să crești vaca ce hrănește pe copiii tăi, și boul ce-ți ajută la muncă... trupul tău se va gârbovi sub bătaie, și partea ta în lume va fi ocara!" Veneticii zisu-ne-au în limba lor: "Al nostru e pământul și acei ce locuiesc pe dânsul... ale noastre câmpurile... ale noastre dealurile... ale noastre cotunele, satele și târgurile, colibele și curțile, toată mișcarea și toată suflarea... Tu ai fost puternic și viteaz în luptă... dar puterile tale s-au tocit de sărăcie și de stricăciune... și noi am cules rodul vitejiei tale... Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ți-or povesti că ești și tu un popor... Noi suntem păstorii... Tu ești turma chinurilor..." Toți își bat joc de viața, munca și sărăcia ta, și slugile slugilor calcă peste trupul tău... cei ce zic că sunt aleșii tăi cresc în măriri și avuții, și ție-ți este frig, și copiilor tăi le este foame!.. Ei fac legi, dar nu pentru dânșii, ci pentru împovărarea ta!.. Doina și iar doina!.. Suntem pribegi în coliba părintească... și străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!.. Dar în câmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite... Nădejdea!

51

Era odinioară un neam de frați născuți dintr-o mumă și dintr-un tată... și veni acel neam într-o țară lată și mănoasă pe căile cerului de se pomenește și astăzi... Și frații se iubeau între sine și creșteau în avuție și fericire... turme nenumărate, ca stelele, pășteau în câmpii întinse... vecinii și hoții pizmuiau unirea, puterea și bogăția lor, dar le era teamă de dânșii, căci bărbăția lor îi îngrozea... și astfel acești frați trăiau fericiți, și copiii lor în moștenirea cea mare rămasă de la părinții lor... Când vreo nevoie venea dintr-o parte, ei alergau cu toții într-acolo... cădeau cu toții împreună, când vijelia mare îi dobora, dar se ridicau iarăși cu toții împreună și izbândeau... astfel se pleacă și se ridică în timp de viscol vârfurile codrilor.

După ce trăiră într-acest chip vreme multă, nepoții ziseră într-o zi între dânșii: "Pentru ce să mai trăim amestecați unii cu alții, mai bine să împărțim moștenirea părintească, și fiecare să ia partea sa..." Atuncea traseră cu funia și-și împărțiră moșia în mai multe părți: una la miazăzi, alta la apus și alta la miazănoapte... Săpară șanțuri și puseră râurile și munții hotare între dânșii... și de atuncea frații nu se mai puteau vedea între ei... și vecinii se umplură de bucurie... Nu trecu mult, și fiecare, șezând închis în moșia sa, ajunse că copiii din aceiași părinți uitară de tot unii de alții, și de vorbeau tot o limbă... dar nu se mai înțelegeau... și când unele din ramurile acelui neam se stingeau de pe fața pământului, înecate de vecini, ceilalți frați nu simțeau nici o durere... căci acum erau străini și dușmani între dânșii, și se ridicau cu dușmanii împotriva sângelui lor!..

Și aceste neamuri, care încă se numesc între sine români, în ochii celorlalte popoare sunt numai seminții rătăcite, al cărora izvor s-a stins din ținerea (de) minte a oamenilor!..

52

Domnul Dumnezeul părinților noștri înduratu-s-a de lacrimile tale, țară română?.. Nu ești îndestul de smerită, îndestul de chinuită, îndestul de sfâșiată?.. Văduvă de feciorii cei viteji plângi fără încetare pe mormintele lor, precum plâng și jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soților.

53

Neamurile auziră țipătul chinuirii tale... pământul se mișcă... Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?.. Răzbunătorul preursit nu s-a născut, oare?

54

Care e mai mândră decât tine între toate țările semănate de Domnul pe pământ? Care alta se împodobește în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?

55

Deșteaptă-te, pământ român! Biruește-ți durerea... E vreme să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumii! Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte?.. Într-adevăr ei s-au sculat, și tu nu i-ai văzut... ei au grăit, și tu nu i-ai auzit... Cinge-ți coapsa ta, caută și ascultă... ziua dreptății se apropie... toate popoarele s-au mișcat... căci furtuna mântuirii a început... Vezi! cu cât mai mult pleci capul, cu atâta cei nelegiuiți își bat joc de tine și sug sângele tău... Din a dreapta și din a stânga piticii și uriașii râvnesc la tine, oricât de slabă și zdrumicată ești.

56

Sfârșitul ispitelor s-a apropiat... căci vremea trece iute... și semne s-au arătat pe cer... Și blestemul a covârșit măsura... oamenii sângiurilor ți-au mistuit inima și plămâiele. Ei înălțară trufia lor pe tâlhărie, avuția lor pe foametea ta... mărirea lor pe zdrențele tale... puterea și strălucirea lor pe sângele ce ai vărsat într-o sută de bătălii, unde părinții lor nu se aflară!.. ține minte numele lor, o, țară a grelelor dureri, și numele străinului!

57

Aurică copiliță, cântă frunza verde, cântă floarea câmpului, cântă floarea muntelui, cântă nădejdea... nădejdea e glasul Domnului! Norodul trebuie să se ispășească și să se curețe de păcatele sale, și prin ispitele suferinței numai se curăță noroadele... cele ce am făcut în vremea trecută nu sunt ispite... căci, dacă ne-am luptat și am fost viteji, rodul luptei și al vitejiei ne-au fost volnicia și numele nostru... Ispitele sunt strâmbătatea judecătorilor... despoierea și mișelia, minciuna și lăcomia, zgârcenia și împilarea domnilor și a boierilor... cumpăna nepotrivită a dreptății... uciderea proslăvită... robirea pentru unii și desfrâul pentru alții... toate acele fapte grozave, pentru care s-au cotropit Sodoma și Gomora, orașe și țări urgisite de Domnul Dumnezeu pentru blestemăția lor!.. și toate aceste ispite le-ai cercat, pământ român... paharul fărădelegii s-a umplut peste margine și palaturile de strâmbătate se prăvălesc surpate de blestemul norodului! Făptuitorii de tâlhării se spăimântează înșiși de faptele lor!.. Domnul și-a întors cu scârbă fața de la dânșii, și îngerii s-au depărtat cu groază de ei... Ești searbădă și slăbănogită... ai suferit toate... o, țară de chinuri!.. Ridică-ți capul strivit și caută de vezi... semne s-au arătat pe cer... furtuna mântuirii a început!..

58

Să nu ne scârbim de vremea trecută, când bătrânii povestesc bătăliile cele uriașe și ne arată dărâmăturile cetăților; când ne spune lupta, zgomotul, sângele vărsat și câmpiile acoperite de morți, ciuma și văpaia focului, foametea și războiul; și pe câmpiile pârjolite cetele tătărești târând în fuga mare, legați de cozile cailor, pe femei, copii și bătrâni!.. Era acea vreme a luptei... era viață, bărbăție și putere, vitejie și jertfe... cei ce făceau faptele mari aveau o moșie... și erau umărul drept al moșiei, și ridicau stâlpi de biruințe, și țara era o țară de fală și zidul cel tare al credinței!..

59

Orașele s-au întemeiat din nou, dărâmăturile turnurilor și ale curților nu se mai văd... alte curți și alte turnuri s-au înălțat în locul lor... copiii robiți întorsu-s-au iarăși... dar oamenii sângiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pământ al grelelor dureri!.. și copiilor tăi le-a rămas robia... Pe câmpul de bătaie se văd oameni cu brațele goale, cu piepturile dezvelite, zvârlindu-se peste ascuțitul paloșelor... și în locul oricărui om ce cade, în locul oricărui pept ce se despică, alt piept și alt om se pune în rând... carnea tocește fierul... bătrânii robiți cântă... femeile blestemă pe cei mișei... Dar în orașele cele nouă ale tale, o, țară română, nu se mai aude de vitejie... ci de lăcomie și nedreptate!.. Pe câmpiile tale și pe drumuri trec fețe serbede și veștede, fluierând doine dureroase!

60

Viscolul pustiirii a suflat pe acest pământ... sângele părinților în vinele strâmte ale strănepoților a secat!

61

Viforoase erau vremile cele vechi... dar oamenii se nășteau tari!.. Pământul era acoperit de dărâmături și de trupuri moarte... dar din acele câmpii ce fumegau de pârjol și de măcel se înălțau strigări de biruințe și de slobozenie... Ticăloșia și moartea sunt și acum... dar unde sunt slobozenia și biruința... și strigările ce se înalță sunt numai ale durerii!.. Ce ar fi ajuns pământul acesta dacă strămoșii noștri ar fi dormitat și ei!..

62

Deșteaptă-te, pământ român! biruie-ți durerea; e vremea să ieși din amorțire, seminție a domnitorilor lumii!.. Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte?.. Într-adevăr, într-adevăr ei s-au sculat, și tu nu i-ai văzut... Ei au grăit, și tu nu i-ai auzit... Cinge-ți coapsa ta, caută și ascultă... Ziua dreptății se apropie... toate popoarele s-au mișcat... căci furtuna mântuirii a început!..

63

Nu ți s-a zis oare prin gura mucenicilor tăi: "Și Domnul părinților voștri se va îndura de lacrimile slugilor sale și va scula pe unul dintre voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în volnicia și puterea lor de mai înainte?"

64

Deci, timpul sosit-a... Semne s-au ivit pe cer... pământul s-a clătinat de bucurie... blestemul înfricoșat s-a auzit dinspre apus... și toate popoarele s-au deșteptat.

65

Cinge-ți coapsa, țară română... și-ți întărește inima... miazănoapte și miazăzi, apusul și răsăritul, lumina și întunericul, cugetul dezbrăcător și dreptatea s-au luat la luptă... Urlă vijelia de pe urmă... Duhul Domnului trece pe pământ!...