ISTORIE ASCUNSĂ

ISTORIE  ASCUNSĂ

Emil Botta – Nichita Stănescu – Dimitrie Grama – George Anca – Silviu Ghering – Istorie ascunsă

EMIL  BOTTA

 

Un Dor Fără Saţiu

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

NICHITA  STĂNESCU

Labirint în Flăcări

Deci ceea ce nu se-nţelege
suie în ceruri, palid fum,
dă Lycurg o nouă lege
poimâine, mâine, acum, -

Cum că potrivit se-arată
la distrugerea de sens
litera neînarmată
în cuvântul cel mai dens.

Ba muiere, ba bărbat e,
semn şi semne la un loc
o, cuvântule, cetate

pururea în fum şi foc.

DIMITRIE  GRAMA

De vorba cu Cioran

Imi amintesc vag ca ne dadusem intalnire la Bois de Boulogne. Nu pentru vreun motiv anume si nici pentru vreo amintire comuna am ales acel loc. Acum cand ma gandesc mai bine, am impresia ca nu noi am ales locul, ci soarta care, cu obisnuita ei nonsalanta, ne-a plasat acolo, doi straini, mai mult sau mai putin indiferenti si aproape inconstienti de existenta celuilalt.

Poate ca tocmai o astfel de relatie indiferenta, ne obliga cateodata sa ne oprim din goana, sa ne privim in ochi si sa ne destainuim cu adevarata usurare si sinceritate. O astfel de destainuire nu este posibila decat intre doi straini, care nu au absolut nimic nici de castigat si nici de pierdut unul fata de celalalt.

Da, noi eram doi straini perfecti, unul cu sinuciderea lui intr-o lume absurda, iar celalalt cu un cotidian mistic intr-o lume de ne-inteles.

Si iata-ne, brusc, fata-in-fata, fiecare inarmat pina-n dinti cu realitatea lui si cu restul realitatilor posibile, pe care fiecare are impresia ca le intelege mai bine si mai profund decat celalalt.

Mi-am dat seama ca e un om care nu face risipa de cuvinte, deoarece fara nici un fel de introducere mi-a spus: - Dar tu nu crezi in "aceasta realitate", deci ar trebui, de la sine, sa intelegi risipa aceasta absurda de energie pe care o numim "viata"!

Vezi, eu am incercat sa iubesc "viata", dar.....

A tacut privind frunzele galbejite si uscate pe care vantul le rasucea de pe o parte pe alta.

-Asa suntem si noi, niste frunze manate de colo-colo de niste forte necunoscute, si vrem-nu-vrem ne alaturam altor frunze, nimai ca sa putrezim impreuna. Nu ti se pare ca acest lucru-i de o tristete fara de margini?

-Depinde, i-am raspuns. In universul meu, atunci cand sunt Om, frunza din mine e poate asa cum o vezi tu, mai uscata si uitata undeva la o margine de suflet, iar atunci cand sunt Frunza, omul din mine e mic si umbla cu gura cascata prin labirinte verzi, iar atunci cand...

-Nonsens, nonsens! A strigat el intrerupandu-ma.

-Evadarea ta in frunza, evadarea in acel "cotidian mistic" cu care te tot lauzi, nu este nimic altceva decat o sinucidere din aceasta lume umana, a carei existenta este de prisos!

-Schimbandu-ti natura umana, tu de fapt te sinucizi. Te sinucizi cu speranta ca te vei readuna, ca te vei renaste intr-o alta lume. Speranta care, cu fiecare sinucidere si cu fiecare reintoarcere din acel cotidian mistic, devine tot mai disperata.

Si eu am incercat sa evadez intr-o alta lume, mai simpla, lasandu-ma carat la intamplare de motoreta mea in doi tacti si nu de putine ori am avut impresia ca m-am descarcat de mine insumi, ca m-am debarasat de umanitate, pierzandu-ma in maracinile si gardurile de la marginea drumului. Si eu am sperat ca motoreta ma va transporta, fara nici un fel de effort din partea mea, in nefiinta.

In zadar am sperat si incercarile mele ca om au esauat, una dupa alta. Oricum, eu mi-am pastrat mereu luciditatea de om! De aici poate mi se trage patima disperarii si mizeria neputintei existentiale.

Tu, insa pari fericit in cursa ta de maraton in care parcurgi distante egale de constient si de inconstient, ca sa ajungi din nou la punctul de plecare, unde , de fapt nu s-a intamplat absolut nimic de cand ai plecat si pina cand te-ai intors.

Dar esti inca tanar, ai timp sa te trezesti.  Ai inca timp destul sa te sinucizi cu adevarat!....

S-a ridicat sa plece, dar l-am oprit tragandu-l usor de maneca de la fulgarin.

-Tu de ce nu te-ai sinucis?! L-am intrebat aproape rastindu-ma la el.

S-a intors mirat inspre mine si ridicandu-si sprancenele stufoase pina la mijlocul fruntii, mi-a raspuns:

-Vad ca nu intelegi nimic! Esti mai prost decat credeam, dar asa era si Eliade, tot un prostanac. Eu, m-am sinucis demult, inca din copilarie, dar trebuie sa marturisesc ca nici sinuciderea aia nu mi-a adus vreo bucurie.

-Bine, bine, i-am raspuns. Oi fi eu prostanac, dar daca, asa cum spui, sinuciderea nu ti-a adus nici o bucurie, atunci de ce ai continuat sa o promovezi?

Prostanaci ca mine, ca Eliade sau tineri inca nevinovati, pot fi usor corupti de nemarginita ta "inocenta", de nemarginita ta lipsa de raspundere existentiala si calare pe motoreta vietii fara de ideal, sa se sinucida prematur si asta nu din convingere proprie.

Sinucidere inutila, deoarece, asa cum spui, ea nu aduce nici o usurare, nici o bucurie, sau vreun alt sentiment anume, demn de sacrificiu.

Deci, sinuciderea de care vorbesti, este la fel de absurda ca si viata pe care o renegi.

-Bine, recunosc ca ai putea avea dreptate in contextul "banalitatilor tale cotidiene", mi-a raspuns el de data asta fara sa ma priveasca, dar eu nu scriu pentru omul de rand, eu scriu pentru "artist", eu scriu pentru omul nebun care deja e mort pentru ca a tanjit la Nemurire!

Pe mine nu ma intereseaza lupta meschina pentru supravietuire, nu ma intereseaza copilul care ajunge om matur si mai apoi batran, ci ma intereseaza cel care vede dincolo de "viata". Dincolo de moarte!

Nu vorbesc cu acei indivizi, sau mai bine zis, nu le vorbesc celor care accepta viata asa cum viata le este vanduta lor de unii si de altii, nu le vorbesc celor care sunt "programati" intr-o existenta sau alta.

Eu vorbesc sau le vorbesc doar celor care sunt "inprogramabili". Vorbesc despre acele animale rare care mor cu fiecare cuvant spus, mor cu fiecare rasuflare.

Eu vorbesc despre "sinucigasul total si etern!"

Cand a terminat de vorbit, peste Bois de Boulogne s-a asternut o liniste de mormant. Intr-un tarziu, din spatele unor platani s-a desprins  o umbra care, la inceput sovaitor, dar apoi din ce in ce mai hotarat s-a apropiat de noi.

Era o femeie tanara, frumoasa si imbracata foarte simplu. 

S-a oprit in fata noastra si dintr-o mapa neagra, mare, a scos un tablou pe care l-a asezat cu grija in asa fel incat sa nu putem vedea desenul.

-Eu sunt Livia, a spus femeia aia tanara. Sunt pictorita si, fara sa vreau am asistat la discutia voastra. Ca artist, ca om nebun, va dau dreptate la amandoi si nici unuia din voi. Pentru ca nu cred in "dialog", nu cred in cuvantul scris!

Artistii cuvantului sunt un fel de sportivi alesi sa participe intr-o competitie in care cel care umple cele mai multe spatii goale cu alte spatii goale, castiga.

-Uite ce inteleg eu prin arta, a spus Livia, dezvaluind tabloul.

Si batranul si eu l-am privit mult timp in tacere. In acel tablou, in doar cateva linii si culori eram fara indoiala expusi atat eu cat si batranul si fiecare cuvant din conversatia noastra. Frunzele uscate, stalpii de lumina si oamenii de prin parc, intrau si iesieau din tablou, ca printr-o usa larg deschisa.

Fara sa spuna ceva, fara sa-si ia ramas bun, batranul s-a ridicat si a disparut. M-am gandit atunci ca poate iar a plecat sa se sinucida sau cel putin sa-si controleze motoreta. Cine stie, poate era deja mort, si eu, insensibilul, nici nu am observat.

In schimb am rugat-o pe Livia sa se aseze pe banca langa mine. Pentru intotdeauna.

  8 Aprilie, 2011. La 100 de ani de la nasterea lui Cioran.  

GEORGE  ANCA

Katha Apucata

                   Lui Paul Goma

Vedeți mătasea fumurie dezgolind un gât transmigrat în piept și înapoi după cum Apucata, în ușă, își mișcă mâna cu mătasea în degete, printre cele patru cozi, trei la câte trei grupuri de limbi, a patra la plata taxelor. Discuția are loc. S-a încheiat. Mătasea se depărtează. În ușa a cincea. Vin alte uși de încăperi goale în care ne vedem un timp de întrebări și răspunsuri. Afară toarnă.

         Avansații definitiv schimbă saluturi bine regizate, și totuși sincere, de temperament și bune amintiri. Asta să se tot tragă, de ani de zile, de la exceptarea celibatarilor, necăsătoriților într-o băltoacă pură, de perechi de neîmplinit, prea sunt mai mulți băieți, și cuplurile de homosexuali au scăzut, aparent, de câteva termene, cu îmbătrânirea maeștrilor.

         De aceea, Apucata aduce o vedere de mitologie pe viu. Cu ea, în climax, atrăgând, în maniere, o renaștere de bun gust. Dincolo de toate ambiguitățile și inscrupolozitatea seducției. Împotriva, dacă nu a oricui și a cui trebuie, măcar și în sine. Pe ploaie. Între a te întâlni nu să dai și să iei, acolo în ușă.

         Dezumbrit, când o întindere a unui punct fix, în spate, sub omoplatul stâng, mărturisit întâi șefului, atât de popular, ca un maharaja, printre toți, schimbă soarta ușilor. Ca de ploaie, cozile se unesc a doua oară și tineretul, în grabă, masează cu degetele punctul fix al Apucatei. Uneori împingându-se nerăbdători între ei, să ajungă mai repede.

         Alții dând semne de plictis, dar neîndrăznind să se retragă. Fetele reclamând și ele câte-o întindere, în diferite puncte. Vorbim de punctul polonez în franțuzește, dar înțelegem cu greu de ce, căzute pe ciment, trupurile palide ale unor înaintașe s-au acoperit de cămăși, pantaloni, turbane, spre a-și limpezi drumul. Curând, în perfectă ordine, indecși și polici masând punctul de pe spinarea Apucatei. Care, într-o zi două, va reveni la mătasea de peste gât-piept, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O cunoaștem.

         Poate să-și mute și punctul fix, dedublându-l întru doi fluturi ieșind din nimfă, împerechindu-se și murind în mătasea ei, altfel, vesperală, cum s-a văzut. Cu tot flamenco și bharatnatyam, Puca nu se bucurase de niciun petic din sariul Apucatei. Că te miri cum se mai știa, mutându-se de la o coadă la alta.

         În căutarea ei, spre a masa punctul fix al Apucatei, împreună. Lasă evidența contagioasă ca așteptarea optimistă a unui poștaș de către sine însuși. După ce totul se va fi terminat, anunțat, ștampilat. Intimat, tenorat, achitat.

         Șase frânghii se desfac într-un con cu gura în jos, de o parte. Alt con, în față, purtat pe umăr de bâta care unește vârfurile conurilor. Cam la punctul unde se sprijină lemnul pe umăr, se poate imagina punctul fix al Apucatei.

         Puc încă o iubește pe Puca. Știe că nu e voie. Că el nu e frumos. Că ea n-are zestre. Că părinții lor nu s-au cunoscut, acolo, în pântec. Fie, a ieșit, dragă, soarele. Ne aflăm la începutul cultului gol, mai gol. Umiditate-aer, primordialitate-spate, împletitură-țesut, punct fix. Apucata are migrenă. Migrenă-rut. Care s-au perindat pe la ghișeu. Vai, și Puc. Dar era, voia să fie, cu Puca. Reporturi contradictorii. Politizare. Seceriș. Fertilitate de aur, parcă. Stanțe. Imperiu-coadă. Desperechere.

         Între corpul Apucatei și corpul Apucatei, între mătase și punctul fix, pe cablul electric, ia uită-te, ce pasăre verde, uite, uite. Roz prin verde, fluturi albi, verzi în urmă, nedevorați, ar fi prea mulți. Muște - nădușeală – din ușă – nu vii înăuntru – ce cald e – ah, ce cald e -  nu pot să mișc  mâna ailaltă

         ... și a luat apa musonului pe o floare, profitând că șeful se retrăsese la toaletă, unde avea simultan reprezentarea ziaristică – antireligioasă – antitoți – a magnificenței extratușate, exprovinciale – dacă e cazul cu întoarcerea la natură prin nord, nu prin dreptul ușii ascunse – un principiu – un zmeu – zmeul zmeilor cu-a lui, nu cu Apucata, ea tocmai și-a unduit mătasea, întrebând, să se afle în treabă, doar numai chestiile astea nu mai sunt pe viață și pe moarte.

         E drept, anumite gemete neatribuibile, dinspre Himalaia, se servesc în scris – inland – a zăcea pe sub stinghii – situația hormonilor nu e aceeași de la expediere, iar destinația întârzie să devină conștientă pentru timp mai îndelung decât îi trebuie misionarului – atins cu piciorul pe picior – spre a categorisi – dar parcă scrii – n-am deschis, că nu și l-a mutat de sub stinghii, i-o fi plăcut și lui, capucinul.

         Documentele s-au risipit vărsate în neorânduiala musonului. Nume. Cuvinte. Când se întoarce șeful, le trece în jurnal, un caiet format foarte mare. Episodul de dimineață se va uita neobservat. Aici e secretul – să ne fi petrecut dimineața în neeveniment. Ca nefluturii. Omul e ființă lungă.

         Apucata pare chiar înaltă bine, cum stă în picioare, la ușa a cincea. N-o vede nimeni stând în cap, și ținta ar fi tot mijlocie – dacă excludem punctul fix, fără aprobarea ei. Trebuie admis, la urma urmei, că punctul fix de-l masam cu toții – mii și milioane, Puc și Puca – era toată Apucata, ea era fixă. Credeam, unii, că, într-adevăr, nu mai putea aproape nici să respire.

         Lordul Zidar o prevăzuse de la început în ritualul, altfel contrar, al copacilor netulburați cea mai mare a timpului. Cu toate că ei nu pot fi numiți ficși. Durează de prea demult și până prea târziu peste valul cozilor noastre s-o masăm pe Apucata.

         Am început să ne scoatem cămășile, care aveam. „Era mai bine ca acum douăzeci de ani”, zice cadavrul de pe umărul lui Puc. Numai Apucata știe să râdă, adică să ofere, cu unda mătăsii, și un surâs de pudră sub umbrelă. Unii îl preiau, se încaieră pe el și-l vâră-n cur și-l bubuie în parașute salvatoare. Concursul se câștigă cu ajutorul microfoanelor. Unii se retrag, pentru că le-a sosit rândul să maseze.

         Procesiunea la ușa toaletei Unicului – nu a lor ori a lor – dar și ei și ele încalcă semnătura gestetner-ului și intră în politică - „nu mai ești tu, sunt eu, noi l-am pus, pe tine te-am încuiat cu lacătul în căcat”. Sloganele decad în intern. O răpăială de bășini. Nu interesează ce e înăuntru. Lăcătușii personali n-au loc și se cacă pe ei.

         Mai toți au intrat în mrejele Apucatei și s-au integrat, din conștiință, rândurilor-rândurilor ce văluresc spre punctul ei fix, îndeletnicindu-se cu pile și clești, cu nivelarea cucuielor și gâlmelor înnăscute din cefele și creștetele fraților devoți.

         Nu ne mai mișcăm și asta ne doare. Nodurile, ciupercile, foamea, iadul. Puc știm că nu se lasă. Iubește. Ce măgar. Dar și Puca. N-are de gând să i-o reteze odată pentru totdeauna. S-au dus vremurile alea. Nu cred.

         O naștere petrecută dimineața asta la coada cozilor de la ușa a cincea, cu speranța de a ajunge, cândva, tot în epoca noastră, Kali Yuga, să atingem punctul fix al Apucatei – această naștere, parțial soldată cu amor...

         Cafea plus ceai – plus apă – plus cafea – plus ceai, sare, cold drink – Apucata n-are când și cum să-le soarbă – piper, ardei, boia – un lac de sulf – o carieră de amintire de când am masat punctul fix al Apucatei.

         Se plângea, totuși, că am lăsat-o să moară singură. Toți murim singuri, îndrugam în gând. La trei sferturi ni se făcuse rău. Greșeam cu soarele de pe umbrelă. Nu mai era potop. Ce ne trebuia? Ea ne trebuia. Cât că n-o știusem răscolindu-ne toate visele, fără milă. Și de-aia aveam să ne naștem gata aruncați, gata morți.

         Și păsările? Taxiul – Pălăria. Palmierul refuză să mai crească în oala x. Mai presus de ce, de cine? Fixă coada șopârlei mâncate de scorpionii la care ea mănâncă. Ce se spune când termini de cusut? Învață-mă papagaleasca, maimuțeasca. Ce ne-ai adus aici, nenicule? Îmi pare rău. Vino-ți în furnică.

         Apucatei, tot una. Timpul nu-i trece. L-a apucat pe șef pântecăraia. S-au organizat, în timpul procesiunii, pichete de ajutor. S-au ivit sisteme. Cum să vomiți când n-ai ce. Liniște. Sus. O culme. Cum aș putea-o descrie pe Apucata? Niciodată alt neam. Tot un avatar. Tras pe sfoară de săbii și de foc.

         Claxoane. Ciritpit. Abstinență de nevoie. Ce-aș putea spăla cu amețeala indusă? Aveam un chef și nu realizam că aveam un chef. Dar mă îngrozeam că s-ar afla că n-am chef – nu absolutul, nu relativul – porunca Apucatei.

         De-a lungul vremurilor și acestei dimineți, adevărul este că mai nimeni n-o băga în seamă cu adevărat pe Apucata, și e păcat. Poate doar lume ca Puc și Puca, din când în când, cum s-ar spune, de disperare personală, mai mult de inimă albastră. Se curtau în felul lor nedemocratic la coadă la Apucata.

         Spatele acesteia-neted-lotus nu se concavizase. Căra mângâierea ultimă a toatei suflări. Muzică – astmă – orgă – viață de instrumente. Mereu excitată de voalul smuls de Apucata  de pe gât-pieptul ei, de cochetărie, din perioada encounter-ului ei cu șeful în ușa a cincea. Iar asta n-a fost Apucata. Numai Puc și Puca.

SILVIU  GHERING

Motivul pentru care Ion Luca Caragiale a părăsit România și a ales să moară în Germania

 

Se împlinesc pe 1 februarie 167 de ani de la nașterea celui „mai mare dramaturg român”, după cum îl numea George Călinescu pe Ion Luca Caragiale. Știai că „nenea Iancu” a părăsit România și a ales să moară în Germania, la Berlin? A preferat străinătatea, tocmai el, care a surprins atât de bine în personajele sale spiritul carpato-danubiano-pontic (VIDEO aici!), a satirizat atât de ascuțit în scrierile sale tarele dintr-o „soțietate fără prințipuri, care vasăzică că nu le are” (Zaharia Trahanache, actul I, scena III, „O scrisoare pierdută”).

Totul a început cu ultima piesă (din 9) scrisă de Caragiale, singura dramă printre comedii, „Năpasta”, publicată în „Convorbiri literare” în anul 1890 și jucată pe scena Teatrului Național din Bucrești în același an. Jurnalistul Constantin Alexandru Ionescu, autor de „eseuri, povești scurte și proză în versuri, notabile pentru cultură populară, dar cu un impact mic asupra literaturii române” (George Călinescu), cunoscut sub pseudonimul Caion, l-a acuzat de plagiat după piesa „Nenorocul” a scriitorului maghiar Istvan Kemeny.

Motivul pentru care Ion Luca Caragiale a părăsit România și a ales să moară în Germania

Acuzația de plagiat a fost publicată de Caion în aceeași revistă „Convorbiri literare” (1867-1886 la Iași, 1886-1944 la București), pe 30 noiembrie 1901, într-un articol denumit „Domnul Caragiale”. Mai mult, a plusat în următorul număr al revistei cu alt articol, mai dur, intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, în care venea cu noi acuzaţii, alături de un rezumat al dramei „Nenorocul” a lui Kemeny. Deosebit de afectat, Caragiale a cautat piesa respectivă și a descoperit că totul era o invenție a lui Caion, scriitorul ungur nici măcar nu exista, așa că l-a dat în judecată pe amatorul de senzațional și publicitate pe spinarea sa.

Ion Luca Caragiale a luat foarte personal atacul lui Caion, așa că și-a angajat un avocat cunoscut în procesul intentat acestuia, nimeni altul decât confratele întru scris Barbu Ştefănescu Delavrancea. În fața instanței Caion a recunoscut „făcătura” și că toate acuzațiile pe care i le adusese lui Caragiale erau nefondate. Caragiale, normal, a câștigat procesul, iar Caion a fost amendat în martie 1902 cu 500 de lei (salariul mediu era de 120 de lei), condamnat la 3 luni de închisoare corecţională şi obligat la plata a 10.000 de lei cu titlu de despăgubiri civile. A făcut recurs și a fost achitat în iunie 1902, în urma unui nou proces, la care, atenție!, s-au vândut bilete ca la teatru!

„Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea! M-am săturat să văd aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică”

Ion Luca Caragiale fusese concediat din motive politice, în 1901, din postul de registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. Era de orientare conservatoare, critica liberalii, iar aceștia, ajunși la putere în 1901 (guvernul D.A. Sturdza), l-au pus pe liber. Recunoașteți vremurile de azi? Decizia instanței de a-l achita pe Caion în ciuda tuturor evidențelor a venit ca bomboana pe colivă și „Cel mai mare dramaturg român”  (George Călinescu), revoltat și scârbit, se hotărăște să părăsească țara definitiv. „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, le spune prietenilor și, după ce primește o moștenire substanțială de la o mătușă, pleacă din România în 1904 și se stabilește la Berlin, în cartierul Willmersdorf.

De unde îi scria, câțiva ani mai târziu, amicului Alexandru Vlahuță, care îl tot ruga să se întoarcă acasă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”.

A murit „rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”

A scris în continuare și în Germania, dar pentru că nu dorea să se mai expună, a făcut-o sub pseudonim. A fost nevoit să munceasca din greu pentru a-și putea întreține familia. Scria până noaptea târziu și călătorea mult. Din călătorii s-a ales cu o răceală care s-a cronicizat și care, combinată cu fumatul în exces, îi provoca dese accese de tuse în ultima perioadă a vieții. În seara datei de 8 iunie 1912, i-a spus soției, Alexandrina Burelly, fiică de actor, cu care era căsătorit din 8 ianuarie 1889, că are de gând să lucreze până noaptea târziu în dormitorul lui. Numai că…

„Dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o «fugă» de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea. Dintr-o dată un țipăt a sfâșiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică și am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui îl privea năucă. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la ușă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a țipat. Cum să faci loc durerii, așa, pe neașteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu povești, proiecte și voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendințele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastișuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”, avea să scrie Cella Delavrancea, fiica cea mare a bunului prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea, în cartea sa „Dintr-un secol de viață” (1987).

Sicriul cu rămășițele lui Ion Luca Caragiale s-a… „rătăcit” două săptămâni în Austria!

Pe 14 iunie, corpul lui Caragiale a fost depuse în cavoul familiei din cimitirul protestant din cartierul Schönenberg al Berlinului. Au fost de față, în afara familiei, și bunii săi prieteni Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță. Abia în toamna aceluiași an 1912, rămășițele sale au ajuns în țară, după un drum infernal, vagonul mortuar „rătăcindu-se” nu mai puțin de două săptămâni prin Austria.

Pe 23 noiembrie 1912, Ion Luca Caragiale era, în sfârșit, înmormântat la București. Cortegiul funerar, format la biserica „Sfântul Gheorghe”, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional, unde sicriul marelui dramaturg a fost îngropat în flori aruncate de miile de bucureşteni care l-au însoțit pe ultimul drum, încheiat la cimitirul „Şerban Vodă” (acum „Bellu”). La aniversarea centenarului naşterii sale, în 1952, trupul lui Ion Luca Caragiale a fost exhumat şi mutat lângă mormântul lui Eminescu, pe „Aleea Scriitorilor”.

·         „Astăzi a devenit de multă vreme un loc comun faptul că odată cu teatrul lui Caragiale, povestirile lui Creangă şi poeziile lui Eminescu, literatura română a intrat pentru prima dată în circuitul larg al valorilor culturii universale” – Romul Munteanu

·          

·         „Printr-un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive” – Tudor Vianu

·          

·         „Suntem ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta lui Brâncuşi la bătrâneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali, şi nu doar să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor ce ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete” – Andrei Pleșu  

O ALTĂ ISTORIE ASCUNSĂ DE MARII ISTORICI

AI INSTITUTULUI DE ISTORIE NAŢIONALĂ

Între Ardeal si Banat pe de o parte si Moldova este o diferenta vizibila de

bogatie.

Taranii din Banat sint mult mai asezati, au case mai mari si mai frumoase si gospodarii bine inchegate.

Aceasta situatie nu poate fi contestata.

Dar ce a facut sa apara aceasta diferenta ??

Eu ma abtin in a da explicatii.

Va rog sa cititi urmatoarele si sa judecati singuri.

Din rapoartele consulilor si agentilor francezi:
Rusia cere Moldovei să predea 24.000 cetverturi de făină, 58.500 de ovăz, 2450 de crupe, 560.000 oca de carne şi 4.000 vedre de rachiu.

"Numărul trupelor care în acest moment este evaluat la 90.000 oameni. Dacă se ţine seama de faptul că o armată atât de numeroasă n-a fost până astăzi urmată de nici o casă de bani, de nici o subzistenţă, nici măcar de o singură cutie de medicamente, şi că toate trebuinţile ei, până chiar şi solda trupelor, sunt îndestulate pe cale de rechiziţie militară, îşi poate face cineva o idee de împovărarea locuitorilor acestei nenorocite ţări? " (Hugot către Laferronnays, 30 mai 1828)

Pe lîngă rechiziţiile de hrană, ţăranii au fost şi ei rechiziţionaţi pentru transporturi şi săpatul tranşeelor, chiar în perioada lucrărilor de pe câmp, aşa încât recolta a fost compromisă.

Ruşii au mai cerut, în plus, şi 5.500.000 puduri de fân, confecţionarea a 80.000 potcoave, pentru a potcovi 40.000 boi rechiziţionaţi tot de la ţăranii români în scopul transportării prin Balcani, a artileriei ruseşti, după care, boii înşişi trebuie să servească drept hrană soldaţilor ruşi.

" toate aceste lucruri nu costă Rusia nimica. Sunt rechiziţionate şi alcătuiesc numai o mică parte din ceea ce românii sunt îndatoraţi să furnizeze..

Dacă Ţara Românească n-ar fi închisă din toate părţile, n-ar mai rămâne într-însa după 24 ceasuri nici un locuitor altul decât boierii şi grecii "(Hugot către Laferronnays, 23 iunie 1828)

Satele aflate în calea armatei ruse încep a fi pustiite, ţăranii - cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii - fugind în Transilvania.. . Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria.

" Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani" (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829)

Moldovei i se mai cer 24 - 25.000 de care pentru transportul a 100.000 cetverturi de făină de pe malarile Prutului pe acelea ale Dunării.. toate carele din ţară vor fi rechiziţionate.. pentru acest transport. Lipsa oricăror produse va duce la scumpiri excesie "o căruţă de lemne de foc va ajunge, de la 3 lei la 24.

"Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, sughiunea, maltrata pe toti cei care nu erau ruşi" (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829)

Exodul Moldovenilor in 1812 dupa anexarea Basarabiei la Rusia.
,,Fenomenul migraţiei masive a populaţiei româneşti din Basarabia avea la bază mai multe motive.

Unul dintre ele a fost teama ţăranului modovean de eventuala introducere a şerbiei în provincia ocupată.

Din această cauză au fost cazuri în care sate întregi, în frunte cu preoţii lor, ,,au fugit piste Prut".

Abandonarea Basarabiei de către miile de români era dictată şi de maltratările şi umilirea la care erau supuşi românii basarabeni din partea autorităţilor ţariste.

Vexaţiunile cazacilor şi soldaţilor ruşi, încartiruiţi pe la casele băştinaşilor, comporta-mentul discrimatoriu al poliţiei ruseşti faţă de populaţia românească din tîrgurile şi satele basarabene, a constituit o altă cauză a acestui exod.

Cu istoria nu-i de glumit de Barbu Cioculescu
În biblioteca părintească, în mare parte alcătuită din cărţi franţuzeşti, se sufoca, strânsă în raft între tomuri voluminoase, o broşură care, adolescent fiind, îmi astrăsese atenţia prin titlul ei redundant: Ni paix, ni sécurité en Europe avec la Russie telle qu'elle est, scrisă de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte - din cea mai mediatizată aventură amoroasă a acestuia - şi, la acea vreme, ministru de Externe al Franţei.

În textul cărţuliei se mai afla şi o caricatură, pe care parcă o am în faţa ochilor: un cazac călare, trăgând cămeşoiul de pe un ţăran pe cale de a rămâne despuiat.

Textul suna: "Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m'en vais."
Se referea la acea ocupaţie rusească a Ţărilor Române de pe urma căreia acestea încetaseră a mai fi mari producătoare/exportatoare de vite, o dată ce generalul rus cutare raporta superiorului său că nu mai dispune de nici atâta "provision" cât să-i pună la fript un biftek.

Timpul anume când ilustrul strateg Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge.

Probabil, unde era de aceeaşi pravoslavnică religie!
Într-o carte de anul acesta, datorată istoricului român din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată 1944-1958, Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane - (două volume, 1.100 de pagini, edit. "Vremea"), amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie.

Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane.

În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului. Dar prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti.

În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând "înmărmuriţi de beţi."
Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-'74, 1787-'92, 1806-1812 - citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire.

Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie.

Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate.

Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol - şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

Fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse.
Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez:

"Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci."

Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-49 ("Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor. În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamen-tale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor."). Prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova. 
La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române "pentru chestiuni de onoare".

Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne "exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani". Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful.

Anii 1877-78 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista.

Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului:

"În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor."
Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă.
Ultimei cotropiri - cea sovietică - i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză.

Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante.

De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive.

În aceeaşi lună s-au capturat ca "trofee de război" 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere.

Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular.

Scrie în carte: "Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei. "Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi, iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa.
În secul limbaj al cifrelor: "în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani."

În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că ruşii iau şapte piei de pe noi.

Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane.

Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii...
Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente - numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii!

 Încât "România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa."

Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor.

Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: "Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)". În schimb, din înaltă umanitate se specifica: "oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe." 
În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări.

O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întreprideri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27".

Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva.
Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar?

Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează.

Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii.

Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi.

Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit.

"Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!"

(23 August 1944 - din Cotidianul)
Jaful sovietic
Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat
ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o
infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad.

Perfect adevarat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului, parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680 soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829 ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in prizonierat sovietic.

Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1iunie - 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative.

Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent.

Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble.
Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.
Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.
Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi:

"Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!", si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii.

La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii '70 si '80.

A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946.

In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din Rusia.

Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati!

In retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit.

Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale, privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe campul de lupta, apartinand Armatei sovietice.

Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi, din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte.
Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de
Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a
oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie
una din cele mai bogate tari ale Europei.

Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economi-ce determinate de izbucnirea celui de-al doilea
razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei
mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur.

Si asta in conditiile in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente infloritoare fata de cea a intregului continent.

Cu alte cuvinte, aici, in Romania, intr-adevar, se putea jefui din gros.

Si primele ordonante emise de comandamentele ruse au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica.
Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul
lumii civilizate.

La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.
Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu, niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani,
deseori frizand nebunia.

Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului - au furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de Interne - si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul obstacol din cale.

In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf.

Furau sub amenintarea armei cai din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din coloane si-i lasau de izbeliste.

In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite.

Sa nu fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de o furca de fan, si de un pumn de graunte?
Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei
Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei.

Incepand cu 1 septembrie 1944, in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal.

Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea.

Au calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau.

Daca salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza.

Nimeni nu putea intelege de unde venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici oraseni.

Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii.
Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat.

Iata ce s-a intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi.

La ora 21.30, in holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi.

La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei.

In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate "eliberatoare" se instalau intre timp in alte locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi proprietarilor rachiu si femei.

Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie.

Nu intamplator, autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre soldati rusi, ci despre "indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice furate".
Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de
razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor.

In repetate randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comporta-mentul abject al militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi.

De regula, mai de frica, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa, dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid.

Urma deposedarea tuturor de verighete si ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat la hotii de o stranietate marcata.

Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor.
Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor
comisari politici.

Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace.
Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu.

Din Teatrul Alhambra, rusii au furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de... Mos Craciun!

Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu
toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea.

Era greu de stiut la ce puteau sa le foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone.

In sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la amiaza zilei.
Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic,
nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza
neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg
de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante.
Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei
jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de
fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul.

Bineinteles, accidentul a fost imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar, oferindu-le si o gustare pe langa vin.
De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le
imprime o conduita de oameni civilizati.

Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor.

"Nu exista nici un fel de disciplina in Armata rusa - consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva sa le faca vreo observatie."

La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: "Modul de comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde se cantoneaza sau pe unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc.

Autoritatile romane nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat de o coloana in trecere prin acel oras.

Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca.
Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice
si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se
dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si
neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate
jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament.

In majoritatea satelor pe unde trec, iau cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in mana."

De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei.

Colac peste pupaza, padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur.
In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas
nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2
ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale
chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre
armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau
prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: "Nu recunosc
culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a
constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani
sau germani travestiti in uniforme sovietice." Conform logicii sale, la data aceea,
Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene,
carora "dezertorii romani sau germani" le furasera vestoanele si pantalonii.

Cat privea armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia.

Mult mai dureros era faptul ca asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale noilor autoritati romane.

"Armata sovietica - clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 - a fost primita in Romania in spiritul cel mai amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat."
Asa "episodice si fara importanta" cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de
romani si pe multi i-au costat viata.

Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic.

De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief.

Din astfel de documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe.

Insa, despre tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru.

Ceea ce le permite unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august 1944 drept "o victorie fenomenala impotriva nazismului", cand ea ramane, in realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani.

Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate armatele desfasurate in Moldova si Basarabia.

De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la Cotroceni.

Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la capat nu au pierdut niciodata.
In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic
banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda.

Din vorba in vorba, rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu,
foarte calm: "Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e
treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati pierdut razboiul, nu nemtii."

In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: "Asa este! Si eu am fost in Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!"
Si asa a ramas, pana in zilele noastre.

(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si
din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare)