REFLEXUL TRANSCENDENT
Colocviu – Dante
Alighieri – Friederich Holderlin – Giacomo Leopardi – Rabindranath Tagore –
Dylan Thomas – Dumitru Drăghicescu – George Anca – Doina Boriceanu – Hrisostom
Filipescu – Nicolaus Matsoukas
Centrul Cultural MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39
30 octombrie 2018, 5 pm
Anul X nr. 8
(105)
Corneliu Zeana: Spectacol-Lectură: Retaurant dietetic
Intervenții:
George Anca: D. Drăghicesco
revelat
Vasile Menzel: Step în versuri
Bianca Michi Nema: Centenar filosofic românesc
Viorel Speteanu: Carei 25
octombrie 1944
Teatru de poezie:
Bianca
Michi Nema, Gabriela Tănase, Vali Pena, Doina Boriceanu, Vasile Menzel, Sorin Stratilat, Gheorghe
Dănilă, Ștefan Opreanu
Lansare de cărți:
Puși
Dinulescu: Teatru Dinulescian, Editura Semne, Prezintă: George Anca
Constanța
Popescu: Fericirea dintre gene, Bibliotheca, Prezintă Ana Dobre
POEȚI NĂSCUȚI ÎN OCTOMBRIE
Wallace Stevence, 2, 1879 – 1955; Mihail Lermontov, 3, 1814 –
1841; Eugenio Montale, 12, 1896 – 1981; Virgil, 15, 70 – 19 BC; Heinrich von
Kleist, 18, 1777 – 1811; Arthur Rimbaud, 20, 1854 – 1891; Samuel Coleridge, 21,
1772 – 1834; Dosoftei, 26, 1624 – 1693; Dylan Thomas, 27, 1914 – 1953 / Sylvia
Plath, 1932 – 1963; Andre Marie de Chenier, 30, 1762 - 1791 / Ezra Pound, 1885
– 1971 / Larry Woiwode, 1941;John Keats, 31, 1795 – 1821.
Parteneri:
Academia Internațională Mihai Eminescu, Asociația Culturală
Româno-Indiană, Asociația Culturală Aromânească, Fundația Alexandru Philippe,
Teatrul Robert Calul
Coordonator: Dr. George Anca
Dante Alighieri
Într-o zi veni
la mine Melancolia
Într-o zi veni
la mine Melancolia
și zise: „Vreau
să stăm de vorbă puțin”;
ci-mi păru că
adusese la cin
Durerea și Ura
să-i țină compania.
Și eu îi zisei:
„Pleacă, va via”;
și ea îmi
răspunse grecin:
eu, gândind
într-o doară latin,
mă uitai și
văzui Amorul che venia
în haină nouă
din pânză tare,
de pe cap o
capelă scoate;
e cert, cu
adevărată lăcrimare.
Îi spusei: „Ce
ai, răutate ?”
îmi răspunse:
„Necaz, când îmi pare
că domana
noastră muri, dulce frate”.
Friedrich
Hölderlin
Cîntec de soartă
al lui Hyperion
Sus în lumină
călcați
Pe sol blând,
genii binecuvântate!
Din
cer Dumnezeu
Vă pogoară lin,
Cu
degete de artist,
Pe
sfinte strune.
Fără soartă, ca
somnul
Cereștilor,
respiră pruncul;
Păstrându-se
curat
În fașa săracă,
Pe totdeauna cast
Spiritul său.
Și ochii binecuvântați
privesc
în liniște
eterna claritate.
Ci ne-a fost dat
neunde
a ne odihni
scăzând,
căzând
lume în
suferință
orbind de la
o oră la alta
ca apa din stâncă
în stâncă prăbușindu-se,
în lungul anului necunoscut.
Giacomo Leopardi
Infinitul
Mereu mi-a fost
drag acest deal pustiu,
gardul viu ce o
bună parte
din ultim
orizont ascunde privirii.
Dar stând în
contemplare, nesfârșite
spații de
dincolo de el, tăceri
supraomenești,
cea mai adâncă pace
îmi vin în
minte; cât pe ce
să se sperie
inima. Și cum aud
vântul foșnind
prin tulpini, infinita
liniște cu
această voce o compar:
și-mi amintesc
eternitatea
și duse
anotimpuri și prezentul
viu și sunetu-i.
Atfel în această
imensitate
gândirea-mi se îneacă:
mi-e dulce naufragiul în martea
aceasta.
Rabindranath
Tagore
Oceanul formelor
Mă scufund în
adâncul oceanului de forme,
sperând să prind
perfecta perlă a fărăformei.
Nemai navigând
din port în port în corabia-mi bătută de vânt.
S-au dus demult
zilele când mă distram aruncându-mă în valuri..
Iar acum sunt
nerăbdător să mor întru fără moarte.
În amfiteatrul
abisului fără fund
unde se umflă
muzica strunelor fără ton
Îmi voi lua
această harpă a vieții mele.
O voi acorda la
notele lui pentru totdeauna,
iar când și-a
suspinat ultima rostire,
îmi voi pune harpa tăcută la
picioarele celui tăcut.
Dylan Thomas
Iar moartea să
nu aibă dominion
Iar moartea să
nu aibă dominion.
Mortul nud să
fie unul
Cu viul prin
vânt și west-lună;
Când oasele li
se curăță și oasele curate plecară,
Ei să poarte
stele la cot și la picior;
Și de
înnebunnesc să fie sănătoși,
Și de se
scufundă-n mare să reurce;
Iubiții de se
pierd nu și iubirea;
Iar moartea să
nu aibă dominion.
Iar moartea să
nu aibă dominion.
Sub șerpuirile
marine
Ei lung zăcând
nu moară șerpuind;
Suciți în plase când îi lasă
mușchii,
Pe roată trași,
să nu se frângă,
Prin răul inorog
străpungă;
Spărgând cărări
n-au cum să piară;
Iar moartea să
nu aibă dominion.
Iar moartea să
nu aibă dominion.
Nu le mai strige pescărușii în
auz
Ori valuri să
izbească huind țărmii;
Unde țâșnea o
floare nemaifloare,
Capul sus la
răpăiala ploii;
Nebuni și morți
be mad and dead ca melcii,
Capetele
personajelor bat calea margaretelor;
Iar moartea să
nu aibă dominion.
Versiuni de George Anca
Dumitru Drăghicescu
Adevăr și Revelație
...
Există o problemă capitală care nu trebuie neglijată,
căci este poate cheia situației actuale. Această problemă este Problema lui Dumnezeu.
Anumite noțiuni, considerate perimate, ca,
de exemplu, ideea de revelație, de miracol, de supranatural, de grație,
de judecată finală și sancțiuni supra-terestre vor fi reluate.
Viața nu este urmărirea imposibilului prin
inutil.
Ideea de Dumnezeu
este ideea de om chiar dacă atributele i-ar fi amplificate la infinit. Este
suficient să crească și să se lărgească la infinit inteligența și știința umane
și de a-și duce bunătatea și justiția la perfecțiune, pentru ca, sub imaginea
de om să se dezvăluie și să se ivească ideea de Dumnezeu.
...
Natural, o fericire atinsă nu ne mai satisface
pentru că aspirațiile noastre sunt infinite. Ne regretăm trecutul pentru că ne
regretăm speranțele dezamăgite și suspinăm după viitor în speranța că el ne va
copleși. Nu probează aceasta îndeajuns că există infinitul în profunzimile
naturii noastre umane?
...
religia
este un sociomorfism
universal o sociologie
mitică sau mistică
lumea divină este
reflexul transcendent
al vieţii istorice
rar popoare care par
să nu adore nicio
divinitate
creatoare
gândirea umană este
condiţionată de
gândirea divină
conceptul de imortalitate
a subiectului generează
conceptul de Dumnezeu
creatorul a construit
creatura omul a
creat pe Dumnezeu
am scris aceste rânduri
la Paris în
Biblioteca Naţională
...
Revelația este, pentru spiritele libere, o metodă de mult timp
compromisă și rejectată, ca de altfel pentru unii religia, căreia ea i-a fost
întotdeauna metoda de predilecție. În fața inducției și a deducției raționale,
revelația a trebuit să se efațeze.
...
Ca
după războaiele civile ale Romei, când se aștepta sfârșitul acestei lumi și
începutul unei lumi noi, la sfârșitul evului mediu de asemenea omul a avut
sentimentul a ceea ce trebuia să se întâmple. La fel în zilele noastre,
profeții mai mult sau mai puțin filosofi ne anunță o mare catastrofă sau
returul la un ev mediu.
...
Sub
raportul inteligenţii,
românii au fost dăruiţi de creatorul lor, Istoria, cu o sumă de bune însuşiri
luminoase, drept recompensă pentru lipsurile şi umbrele ce a aşternut pe
suprafaţa caracterului nostru. De unde vine inferioritatea caracterului
românilor, de acolo vine superioritatea inteligenţei lor.
...
Pădurea
este în fapt ca o abstracție materializată, concretă, căzând direct sub
simțuri. Dacă se consideră arborii mai de aproape, ea dispare: nu există decât
arbori. Dar dacă se privește de un pic mai departe, arborii sunt cei care
dispar și nu se vede decât pădurea. Dar, privind bine arborii în pădure, se
observă repede și net existența acesteia, căci ea dă arborilor o menținere, o
factură, un fason pe care ei nu-l au atunci când trăiesc izolat. Viața
colectivă a arborilor în pădure le disciplinează creșterea, le mărește talia,
îi fac drepți, înalți și netezi. Pădurea împiedică puseul crengilor; ea nu
permite arborelui decât pe cele din vârf, cele care privesc cerul și soarele;
ea le dirijează creșterea spre înaltele sfere ale aerului și ale luminii. Din
contră, arborii care trăiesc izolați cresc stufoși, îndesați, cu trunchi și
crengi noduroase.
Societatea este pentru indivizi ceea
ce este pădurea pentru arbori; societate, națiune, Stat sunt, întocmai ca
pădurea, abstracții concrete. Că nimic nu este mai oribil pentru om decât
această emoţie în momentul de a se replonja prin moarte în Brahma?
Dar negând existența
efectivă a lui Dumnezeu și afirmând că el există virtual în umanitate, vom fi
noi pasibili de acuzația de a propune umanitatea adorației omului? Nu, pentru
că pentru noi umanitatea actuală nu este Dumnezeu, departe de aceasta; la fel
de bine n-o propunem ca obiect de cult sau de admirație, ci cel mult ca obiect
demn de simpatie și de iubire. Dacă totuși noi părem a merita mai mult sau mai
puțin o asemenea acuzație, vom fi în bună companie cu Parinții Bisericii, cu
toți cei pentru care Iisus Hristos este în întregime Dumnezeu și în întregime
om, toți cei care, de la Irineu, concep religia și cultul ca un mijloc pentru a
deifica omul. Ei au identificat mai întâi omul-Iisus cu Dumnezeu și au vrut
apoi să identifice, prin mijlocirea cultului, toți oamenii cu Iisus, omul divin
și, prin urmare, indirect cu Dumnezeu. Dacă noi umanizăm pe Dumnezeu, nu facem
decât să-i continuăm.
...
Ateii nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în
nimic concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii
creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea
istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în
oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea
umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei care vor avea credință într-un
ideal divin de realizat, în misiunea divină a umanității, și care își vor proba
credința forțându-se să efectueze acest ideal, sau în nimic altceva decât în
interesul lor egoist, care nu se efortează decât în vederea bună-stării lor:
toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți juisorii leneși, lipsiți de
aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă și încercând s-o obțină cu
prețul celui mai mic efort, în detrimentul intereselor apropiaților lor sau ale
comunității.
...
(Extrase din
REVELAȚIE CU DRAGHICESCO, scenometrie în 3 acte
Doina Boriceanu
Rătăcită
Wedrowny
trunchiuri secate din lumea-ne
sub
burduf de soare.
soșzi de mlaștini uscăcioase sub lună,
alintu-ți
prin senzații m-adună,
sub
apetisant vis cu vis,
intru pe poarta ce mi-ai deschis.
prag parcă-l descuidin privire,
o corabie mă ispitește
unde
locu-i din clipa ruinată dar vie,
ce nu-ți
mai stă pe buze.
degetele mele au cules-o
gurile noastre au alungat-o,
în
amestecul lor răsar cuvinte
și totu-i atât de ars și fierbinte...
în cutele de la colțul ochilor
îți număr stângace fir de fior,
brațele tale mă încercuiesc fără grabă
și luna la gât lucrurilor cade salbă!
twoje hamulce ce mowi mnie bez grab(bez fast)
i gora rzekzy chodzy.
Zakzapowany listopad
wielka i mowil w polski,
welon wstawiaja sie byl wykonany zwiatru,
wsystko wokol i powiedayal, za kocham cie
ale za to mial mowici
po
polsku...
Vrăjitul noiembrie
marea îmi vorbea în polonă,
vălul vorbelor era din vânt,
toate în jur îmi spuneau cât mă iubesc...
dar pentru asta trebuia să le vorbesc limba...
polona...
Hrisostom Filipescu
Fă Rai din ce ai
Cea mai mare minune este să iubești
toți oamenii.
Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți).
Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul
fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă
blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare
pentru câteva ore sau chiar ani.
Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule
nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de
muncă personală.
Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu
revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au
cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).
Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui
se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de
parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită.
Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși
celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci
experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în
Duh și în Adevăr.
În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune,
întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere
aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când
iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe
care îl iertăm. Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te.
Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și
iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un
mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine.
Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează
atât cât iubește. Restul e poveste.
Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie
să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne
întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când
iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de
tine.
Descoperă
sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău.
Nicolaus
Matsoukas
Evanghelia dupa Ioan
Primul veac creştin se încheie cu un diamant duhovnicesc de înaltă ţinută, adică cu Evanghelia după Ioan. Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, în Efes, după Patmos, comentează prin Evanghelia sa esenţa spiritualităţii creştine. Această Evanghelie, care are o particularitate impresionantă între cele patru Evanghelii, arată diversitatea răpitoare şi filocalică a vieţii bisericeşti. Dar nişte particularităţi, pe care intr-un fel sau altul le au şi celelalte Evanghelii, nu se pot înţelege între oameni şi lucruri fără a exista concomitent şi caracteristici comune fundamentale.
Aşa că, în raport cu caracteristicile comune ale celor patru
Evanghelii, care sunt învăţătura, viaţa, activitatea, patimile şi învierea lui
Hristos, într-un ambient al unei continuităţi istorice nezdruncinate a celor
două Testamente, a Vechiului şi a Noului Testament, se distinge această
răpitoare particularitate a Evangheliei după Ioan. De altminteri, aceste
particularităţi ale celor patru Evanghelii arată la modul evident minunata
libertate creatoare a comunităţilor bisericeşti, în cazul de faţă cele ale
Antiohiei, Efesului şi Romei, fapt valabil pentru toate celelalte comunităţi
bisericeşti din primul veac de după Hristos. Se poate înţelege uşor că în viaţa
acestor comunităţi lipseşte cu desăvârşire orice urmă de creaţie stilizată,
dominând din punct de vedere istoric şi dinamic expresia liberă şi spontană.
Pe de altă parte, caracteristicile comune dau o unitate vie şi limpede,
care, bineînţeles, nu este numai cea a textelor, ci şi cea a însăşi vieţii
produse de aceste texte. In fine, în ceea ce priveşte particularitatea
Evangheliei după Ioan, înţelegem sensul în care tradiţia bisericească a
caracterizat această Evanghelie drept duhovnicească, numindu-le trupeşti pe
cele sinoptice. Este de la sine înţeles că aceste numiri sunt convenţionale şi
s-au consacrat din ceea ce era predominant [în aceste texte], de vreme ce toate
cele patru EvangheIii sunt deopotrivă duhovniceşti şi trupeşti!
Chiar de la început Ioan adaptează - în mod obligatoriu şi nu cu
bucurie folosesc acest termen nesuferit - Evanghelia lui Hristos la atmosfera
spirituală a contextului acelei epoci. Astfel, Fiul lui Dumnezeu sau Fiul
Omului, Cel ce a coborât din cer, Mesia, despre Care a scris Moisi - am aflat
pe Mesia, care tâlcuit este Hristos... căci dacă aţi fi crezut lui Moisi, aţi
fi crezut Mie; căci despre Mine a scris acela - este descoperit de Ioan ca
Logos-Cuvânt (In. 1, 1-5; 1, 41; 3, 13; 5, 46). Aşadar, pentru întâia oară,
Mesia cel aşteptat, cu toate cele ce L-au însoţit, devine Logos. Este cunoscut
parcursul diacronic admirabil al acestui termen tehnic, Logos, de la Heraclit,
la stoici, la Filon şi după. Numai o tradiţie extrem de vie a vieţii
bisericeşti ar fi putut să realizeze o astfel de asimilare şi transmutare a
contextului spiritual. Şi acest lucru l-a reuşit Ioan, adică trupul întreg al
comunităţii căreia Ioan îi era mădular!
Orice organism viu, fie biologic, fie duhovnicesc, se adaptează
automat, fără prea multe discuţii. De multe ori mi se par comice discuţiile,
mai ales cele de la congrese, dar şi din alte cadre, despre nevoia de a adapta
învăţătura creştină sau de a o actualiza - sau de a face un aggiornamento!
Oricât de neplăcut ni s-ar părea, astfel de discuţii sunt nişte pălăvrăgeli.
Dacă trăim ceva, ne adaptăm la acel lucru, vrem - nu vrem. Evanghelistul Ioan
n-a avut nevoie, desigur, să convoace pentru aceasta nici un congres!
Părinţii Bisericii care au venit după aceea II identifică cu aceeaşi
uşurinţă pe Mesia cu Logosul, ca a doua persoană a Sfintei Treimi, Care este
prezent prin teofanii, petrece netrupeşte în patriarhi, în Moisi şi în proroci.
începutul porneşte de la Evanghelistul Ioan: acestea le-a spus Isaia că a văzut
slava Lui si a grăit despre El (In. 12, 41. Sunt foarte circumspect în ce
priveşte traducerea expresiei a văzut slava Lui prin i-a prevăzut slava! Verbul
- a vedea în nici un caz nu înseamnă - a prevedea. Prin urmare, această
traducere este nu numai o inepţie teologică, ci şi una filologică). De altfel,
pe lângă faptul că Evanghelistul Ioan semnalează apăsat această teofanie de la
prorocul Isaia, vorbeşte şi despre preînchipuirea vie a evenimentului mântuirii
săvârşite prin Hristos, de vreme ce Moisi înalţă acel şarpe de aramă, pe care
doar privindu-l israeliţii scăpau, câţi fuseseră muşcaţi de şerpi veninoşi în pustie:
şi precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul
Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3,
14).
Prologul celei de-a patra Evanghelii este deci unul revelator. La
început era Cuvântul, cu alte cuvinte, Mesia cel aşteptat, despre care au
vorbit şi scris Moisi şi Prorocii. Prin urmare Logosul este pragma –
lucru/realitate in esenţă; la început există lucrurile!realităţile! (Conform
teologiei patristice, Persoanele Sfintei Treimi, ca şi zidirea sunt numite
pragmata - lucruri/realităţi!). In continuare, Cuvântul Se sălăşluieşte întru
noi, devine trup, pentru mântuirea omului. Se distruge orice fel de dochetism
şi se împacă pământul mamă şi cerul prieten.
Concepte guvernante particulare, însă fundamentale, care străbat întreg
textul, ar putea fi subliniate următoarele:
1. Expresia Impărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia cerurilor, o menţiune
îndrăgită a Evangheliştilor sinoptici, cu foarte mare greutate (In. 3, 3) apare
în Evanghelia lui Ioan. In locul ei sunt pomeniţi termenii viaţă, viaţă
veşnică, adevăr. Adevărul sunt lucrurile/realităţile (npaygaia). Prin urmare,
una este adevărul ca lucru/realitate şi alta abordarea acestui adevăr prin
intermediul minţii, cugetului sau inimii - mai mult sau mai puţin corectă sau
greşită adică una este adevărul şi alta este cunoaşterea. (Unii, filosofând
nefilosofic, nu fac această distincţie, ci deosebesc adevărul de lucru, deşi
adevărul, adică lucrurile însele, este acea veşnică necunoscută X care apare şi
se descoperă prin cunoaştere, pe cât este posibil acest lucru. Astfel,
nefilosofii, după expresia Sfântului Grigorie Palama, care separă adevărul de
lucruri, printr-o licenţă scolastică, îl interpretează greşit chiar pe
Aristotel în acest punct). Aşadar, în Evanghelia după Ioan, Hristos Se
autodefineşte ca adevăr şi totodată confirmă că mărturiseşte acest adevăr; şi
depinde de noi să cunoaştem pe cât posibil sau să pierdem această mărturie:
veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi (In. 8, 32).
2. In Evanghelia lui Ioan domină perechi de concepte antitetice, care,
bineînţeles, se referă la relaţii reale: lumină-întuneric, Dumnezeu-lume, (= nu
în înţelesul grecesc al termenului, ci ca înclinaţie contrară, păcat,
stricăciune etc.), viaţă-moarte, duh-trup (= nu în înţelesul de om, ci de
erodare, stricăciune, păcat etc.), adevăr-minciună şi altele. In acest caz
întuneric, lume, trup, moarte, minciună înseamnă puteri nihiliste, potrivnice
lui Dumnezeu, ale zidirilor. Totuşi, aceste puteri nu au nici o autonomie, nici
nu auto-există; este vorba despre erodări sau desfigurări ale creaţiei, care
pier şi dispar în faţa Cuvântului făcător de viaţă. Prin urmare, în Evanghelia
lui Ioan nu există nici o diarhie cu caracter cosmologic sau antropologic.
3. Poate pentru întâia oară o dezvoltare sistematică de cuvântări cu
conţinut înalt - cuvântări pe care Hristos, ca un dascăl înţelept, le dezvoltă
- se întâlneşte şi se potriveşte organic cu întâmplările şi faptele minunate.
Această întâlnire şi potrivire constituie nu numai un conţinut de viaţă, ci şi
o reuşită literară. Există, de altfel, şi o altă potrivire minunată: o rară
simplitate66 este armonizată cu o învăţătură înaltă şi cu o activitate deosebit
de creatoare. Pentru aceasta este de ajuns să se studieze cu atenţie
convorbirea lui Hristos cu Nicodim, cu samarineanca şi cu surorile lui Lazăr
(In. 3,1-21; 4, 7-30; 11, 3-40). Prin urmare, cuvintele şi faptele lui Hristos
nu privesc defel o aristocraţie aleasă a spiritului, o elită, ci sunt hrana
unui trup al poporului!
4. Un alt melanj minunat este legătura vie a prezentului cu viitorul, a
pământului cu cerul, a timpului cu veşnicia, a naturalului cu supranaturalul, a
celor sensibile cu cele inteligibile, a celor ce au să vină cu cele prezente!
Vine ceasul si acum este, când adevăraţii închinători se vor închina
Tatălui în duh şi în adevăr... duh este Dumnezeu, si cei ce se închină Lui în
duh şi adevăr trebuie să l se închine (In. 4, 23-24), va zice Hristos samari-
nencei! Aici duh nu înseamnă însă o mărime inteligibilă şi îndepărtată, la care
se ajunge cu intelectul! Nu, nu şi nu! Este vorba despre faptul venirii
Cuvântului întrupat, Care deja este prezent şi îi călăuzeşte pe închinători la
o întregire, în cadrele istoriei însă şi ale comunităţii unui singur trup. Astfel,
judecata lumii deja se împlineşte, iar pe viitor se va împlini pe deplin! Vine
ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei
ce vor auzi vor fi vii (In. 5, 25), spune Hristos iudeilor după vindecarea
slăbănogului la scăldătoarea Vitezda. Este vorba despre acelaşi parcurs dinamic
pe linia prezentului şi viitorului. Cine aude cuvântul lui Hristos la judecată
nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă (In. 5, 24). Nu este vorba aici
despre o simplă trecere prin moarte la o locuinţă necunoscută de după moarte,
ci despre o experienţă istorică a venirii lui Hristos în prezentul comunităţii,
cu o mişcare către întregirea viitoare, adică este vorba despre un parcurs
dinamic între cele dintâi şi cele de pe urmă! Prin urmare, precede biruinţa
împotriva morţii, deja din prezent, şi pe un parcurs progresiv se săvârşeşte şi
se întregeşte participarea la viaţa veşnică.
5. S-a spus deja că evangheliştii îl prezintă pe Hristos învăţându -i
pe oameni prin pilde şi prin minuni. în Evanghelia lui Ioan este mai pregnantă
învăţătura prin minuni, tonul de parabolă fiind redus la maximum. Bineînţeles,
Hristos zice: Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul (In.
15, 1) - de altfel, şi în alt loc le spune ucenicilor Săi că lor le-a vorbit în
pilde, dar vine ceasul când va vorbi pe faţă despre Tatăl, adică curat şi
limpede (In. 16, 25-28) -, dar Evanghelia lui Ioan nu este îmbogăţită cu
parabole. De fapt, în ea nu este amintită nici una dintre parabolele
Evangheliilor sinoptice. Acest punct arată foarte limpede gradul libertăţii
creatoare, dăruite nouă de viaţa comunităţilor bisericeşti.
6. Puţine sunt şi minunile amintite în Evanghelia lui Ioan. De altfel,
chiar din acest motiv reprezentanţii de seamă ai teologiei naturale a
Protestantismului şi autorii de biografii ale lui Hristos, H. S. Reimarus67 şi
H. Paulus68 din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, preţuiau nespus de mult
această Evanghelie! Din minunile Evangheliilor sinoptice, Ioan aminteşte
înmulţirea pâinilor şi umblarea lui Hristos pe mare. Pune însă în legătură
subiecte de înaltă învăţătură - totdeauna într-un mod extrem de simplu - cu
cinci evenimente minunate, pe care le descrie cu deosebită emfază. Putem, în
consecinţă, să spunem că Hristos învaţă şi prin minuni. Astfel, după
transformarea apei în vin la nunta din Cana, urmează convorbirea lui Hristos cu
Nicodim despre naşterea de sus a omului, despre judecată şi despre mântuire
(In. 3, 1-21); în continuare, după ce Hristos, aflându-Se în Cana, tămăduieşte
de la depărtare, numai prin cuvântul Său, pe fiul bolnav al unui demnitar roman
din Capernaum şi apoi în Ierusalim, aproape de scăldătoarea Vitezda, după ce-l
vindecă pe slăbănogul care zăcea acolo de treizeci şi opt de ani, le vorbeşte
iudeilor despre mutarea din moarte la viaţă şi despre învierea morţilor (In.
5,19-32).
După vindecarea orbului din naştere, Hristos vorbeşte despre păstorul
cel bun al oilor şi despre viaţa pe care o dăruieşte oamenilor venirea Sa în
lume: furul nu vine decât să fure şi să junghie şi să piardă; Eu am venit ca
viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun (In. 10,10-11).
(Aici voi face o paranteză; cercetători îndeobşte străini - neîndoielnic nişte
savanţi aleşi prin raţionamente labirintice şi cu argumente peste argumente, ca
munţii peste munţi ai giganţilor din mitologie, în cele din urmă au rezolvat
sau au încercat să rezolve problema: în ce măsură şi din ce motiv, în subiectul
legat de păstorul cel bun şi oi, de pildă, Evanghelistul Ioan a depins în mare
parte de textele gnostice, şi nu atât de mult de Vechiul Testament.
Când i-am citit pe aceşti cercetătorii străini, adică aceste lucruri şi
multe altele, involuntar mi-a venit în minte profesorul de matematică
Varopoulos de la Universitatea Aristotel din Tesalonic, pe care l-am cunoscut
prin anii '50, când eram student la Teologie. Acesta a spus atunci, zâmbind
complice, că teologii caută un ac într-un car cu fân, în care n-a căzut însă
nici un ac! Acelaşi lucru, zicea, îl fac şi filologii, numai că în carul lor cu
fân mai există câte un ac căzut. Fie ca teologi, fie ca filologi, suntem datori
să înţelegem câteva lucruri. Este păcat ca ei să spună astfel de vorbe pline de
prejudecăţi, iar noi, de cealaltă parte, să vânăm şi noi astfel de ace
existente sau inexistente, câtă vreme aceste texte importante au creat, de
fapt, o civilizaţie extraordinară şi o educaţie aleasă. Astăzi, când zilele
sunt rele, nevoia ca această creaţie să fie continuată devine mai imperioasă
decât orice lucru asemănător din alte epoci). In fine, prin învierea
prietenului Său Lazăr în Betania, Hristos le spune surorilor celui înviat că El
însuşi este învierea si viaţa, şi cine crede în El nu va muri în veac (In. 11,
25-26).
7. O caracteristică fundamentală a Evangheliei după Ioan este şi
continua - neîncetata aş spune chiar - referire/raportare a lui Hristos la
Tatăl. Tatăl Lui este Cel care L-a trimis, ceea ce înseamnă că Hristos
descoperă în lume lucrarea şi voia Tatălui. Cu toate acestea, Tatăl şi Fiul
sunt una: Eu şi Tatăl una suntem (In. 10, 30). Tatăl, aşadar, îl trimite pe
Fiul, şi Fiul făgăduieşte trimiterea (nu purcederea!) Mângâietorului în lume.
Istoric, dinamic şi viu, pe parcursul liniar al comunităţii bisericeşti, prinde
chip figura treimică!
8. Despre trimiterea şi purcederea Sfântului Duh Evanghelia după Ioan,
de-a lungul mileniilor creştine, a dat principalele pasaje biblice, că până
astăzi teologii au tot turnat nenumărate spuse, ca o mană, despre aceste
subiecte (In. 14, 26; 15, 26; 16, 14). Sunt atât de multe cele spuse şi scrise,
încât, de-ar fi cineva care să le amintească şi să le judece, ba chiar să şi
adauge ale sale, socotesc că lumea însăşi n-ar încăpea cărţile scrise (Iu. 21,
25). Aşa că, personal, la rândul meu, nu îndrăznesc să adaug ceva!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu