vineri, 19 octombrie 2018

REFLEXUL TRANSCENDENT




REFLEXUL  TRANSCENDENT



Colocviu – Dante Alighieri – Friederich Holderlin – Giacomo Leopardi – Rabindranath Tagore – Dylan Thomas – Dumitru Drăghicescu – George Anca – Doina Boriceanu – Hrisostom Filipescu – Nicolaus Matsoukas


Centrul Cultural MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39


30 octombrie 2018, 5 pm
Anul X nr. 8 (105)

Tema: POEȚI  NĂSCUȚI  ÎN OCTOMBRIE



Corneliu Zeana: Spectacol-Lectură:  Retaurant dietetic


Intervenții:

George Anca: D. Drăghicesco revelat
Vasile Menzel: Step în versuri
Bianca Michi Nema: Centenar filosofic românesc

          Viorel Speteanu:  Carei 25 octombrie 1944


Teatru de poezie:

 Bianca Michi Nema, Gabriela Tănase, Vali Pena, Doina Boriceanu,   Vasile Menzel, Sorin Stratilat, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu


Lansare de cărți:

          Puși Dinulescu: Teatru Dinulescian, Editura Semne, Prezintă: George Anca
          Constanța Popescu: Fericirea dintre gene, Bibliotheca, Prezintă Ana Dobre

POEȚI  NĂSCUȚI ÎN OCTOMBRIE
Wallace Stevence, 2, 1879 – 1955; Mihail Lermontov, 3, 1814 – 1841; Eugenio Montale, 12, 1896 – 1981; Virgil, 15, 70 – 19 BC; Heinrich von Kleist, 18, 1777 – 1811; Arthur Rimbaud, 20, 1854 – 1891; Samuel Coleridge, 21, 1772 – 1834; Dosoftei, 26, 1624 – 1693; Dylan Thomas, 27, 1914 – 1953 / Sylvia Plath, 1932 – 1963; Andre Marie de Chenier, 30, 1762 - 1791 / Ezra Pound, 1885 – 1971 / Larry Woiwode, 1941;John Keats, 31, 1795 – 1821.
Parteneri:
Academia Internațională Mihai Eminescu, Asociația Culturală Româno-Indiană, Asociația Culturală Aromânească, Fundația Alexandru Philippe, Teatrul Robert Calul

Coordonator: Dr. George Anca




Dante Alighieri

Într-o zi veni la mine Melancolia

Într-o zi veni la mine Melancolia
și zise: „Vreau să stăm de vorbă puțin”;
ci-mi păru că adusese  la cin
Durerea și Ura să-i țină compania.

Și eu îi zisei: „Pleacă, va via”;
și ea îmi răspunse grecin:
eu, gândind într-o doară latin,
mă uitai și văzui Amorul che venia

în haină nouă din pânză tare,
de pe cap o capelă scoate;
e cert, cu adevărată lăcrimare.

Îi spusei: „Ce ai, răutate ?”
îmi răspunse: „Necaz, când îmi pare 
că domana noastră muri, dulce frate”.


Friedrich Hölderlin

Cîntec de soartă al lui Hyperion

Sus în lumină călcați
   Pe sol blând, genii binecuvântate!
      Din cer  Dumnezeu
            pogoară lin,
              Cu degete de artist,
                  Pe sfinte strune.

Fără soartă, ca somnul
    Cereștilor, respiră pruncul;
       Păstrându-se curat
          În fașa săracă,
             Pe totdeauna cast
                 Spiritul său.
                   Și ochii binecuvântați
                       privesc  în liniște
                           eterna claritate.

Ci ne-a fost dat
   neunde a  ne odihni 
       scăzând, căzând
         lume în suferință
          orbind de la
             o oră la alta
                 ca apa din stâncă
                     în stâncă prăbușindu-se,
                      în lungul anului necunoscut.


Giacomo Leopardi

Infinitul

Mereu mi-a fost drag acest deal pustiu,
 gardul viu ce o bună parte
din ultim orizont ascunde privirii.
Dar stând în contemplare, nesfârșite
spații de dincolo de el, tăceri
supraomenești, cea mai adâncă pace
îmi vin în minte; cât pe ce 
să se sperie inima. Și cum aud
vântul foșnind prin tulpini, infinita
liniște cu această voce o compar:
și-mi amintesc eternitatea
și duse anotimpuri și prezentul
viu și sunetu-i. Atfel în această 
imensitate gândirea-mi se îneacă:
mi-e dulce naufragiul în martea aceasta.

Rabindranath Tagore

Oceanul formelor

Mă scufund în adâncul oceanului de forme,
sperând să prind perfecta perlă a fărăformei.

Nemai navigând din port în port în corabia-mi bătută de vânt.
S-au dus demult zilele când mă distram aruncându-mă în valuri..

Iar acum sunt nerăbdător să mor întru fără moarte.
În amfiteatrul abisului fără fund

unde se umflă muzica strunelor fără ton
Îmi voi lua această harpă a vieții mele.

O voi acorda la notele lui pentru totdeauna,
iar când și-a suspinat ultima rostire,
îmi voi pune harpa tăcută la picioarele celui tăcut.

          Dylan Thomas


Iar moartea să nu aibă dominion

Iar moartea să nu aibă dominion.
Mortul nud să fie unul
Cu viul prin vânt și west-lună;
Când oasele li se curăță și oasele curate plecară,
Ei să poarte stele la cot și la picior;
Și de înnebunnesc să fie sănătoși,
Și de se scufundă-n mare să reurce;
Iubiții de se pierd nu și iubirea;
Iar moartea să nu aibă dominion.

Iar moartea să nu aibă dominion.
Sub șerpuirile marine
Ei lung zăcând nu moară șerpuind;
Suciți în plase când îi lasă mușchii,
Pe roată trași, să nu se frângă,
Prin răul inorog străpungă;
Spărgând cărări n-au cum să piară;
Iar moartea să nu aibă dominion.

Iar moartea să nu aibă dominion.
Nu le mai strige pescărușii în auz
Ori valuri să izbească huind țărmii;
Unde țâșnea o floare nemaifloare,
Capul sus la răpăiala ploii;
Nebuni și morți be mad and dead ca melcii,
Capetele personajelor bat calea margaretelor;
Iar moartea să nu aibă dominion.

                        Versiuni de George Anca




Dumitru Drăghicescu 

Adevăr și Revelație



...
Există o problemă capitală care nu trebuie neglijată, căci este poate cheia situației actuale. Această problemă este Problema lui Dumnezeu.
Anumite noțiuni, considerate perimate, ca, de exemplu, ideea de revelație, de miracol, de supranatural, de grație, de judecată finală și sancțiuni supra-terestre vor fi reluate.
Viața nu este urmărirea imposibilului prin inutil. 
Ideea de Dumnezeu este ideea de om chiar dacă atributele i-ar fi amplificate la infinit. Este suficient să crească și să se lărgească la infinit inteligența și știința umane și de a-și duce bunătatea și justiția la perfecțiune, pentru ca, sub imaginea de om să se dezvăluie și să se ivească ideea de Dumnezeu.
...
Natural, o fericire atinsă nu ne mai satisface pentru că aspirațiile noastre sunt infinite. Ne regretăm trecutul pentru că ne regretăm speranțele dezamăgite și suspinăm după viitor în speranța că el ne va copleși. Nu probează aceasta îndeajuns că există infinitul în profunzimile naturii noastre umane?
...

 
religia este un sociomorfism 
universal o sociologie 
mitică sau mistică

lumea divină  este 
reflexul transcendent
al vieţii istorice 

rar popoare care par  
să nu adore nicio
divinitate creatoare

gândirea umană este
condiţionată de
gândirea divină

conceptul de imortalitate
a subiectului generează
conceptul de Dumnezeu 

creatorul a construit
creatura omul a
creat pe Dumnezeu

am scris aceste rânduri
la Paris în
Biblioteca Naţională
...
Revelația este, pentru spiritele libere, o metodă de mult timp compromisă și rejectată, ca de altfel pentru unii religia, căreia ea i-a fost întotdeauna metoda de predilecție. În fața inducției și a deducției raționale, revelația a trebuit să se efațeze.
...
Ca după războaiele civile ale Romei, când se aștepta sfârșitul acestei lumi și începutul unei lumi noi, la sfârșitul evului mediu de asemenea omul a avut sentimentul a ceea ce trebuia să se întâmple. La fel în zilele noastre, profeții mai mult sau mai puțin filosofi ne anunță o mare catastrofă sau returul la un ev mediu.
...
...
Pădurea este în fapt ca o abstracție materializată, concretă, căzând direct sub simțuri. Dacă se consideră arborii mai de aproape, ea dispare: nu există decât arbori. Dar dacă se privește de un pic mai departe, arborii sunt cei care dispar și nu se vede decât pădurea. Dar, privind bine arborii în pădure, se observă repede și net existența acesteia, căci ea dă arborilor o menținere, o factură, un fason pe care ei nu-l au atunci când trăiesc izolat. Viața colectivă a arborilor în pădure le disciplinează creșterea, le mărește talia, îi fac drepți, înalți și netezi. Pădurea împiedică puseul crengilor; ea nu permite arborelui decât pe cele din vârf, cele care privesc cerul și soarele; ea le dirijează creșterea spre înaltele sfere ale aerului și ale luminii. Din contră, arborii care trăiesc izolați cresc stufoși, îndesați, cu trunchi și crengi noduroase.
          Societatea este pentru indivizi ceea ce este pădurea pentru arbori; societate, națiune, Stat sunt, întocmai ca pădurea, abstracții concrete. Că nimic nu este mai oribil pentru om decât această emoţie în momentul de a se replonja prin moarte în Brahma? 
Dar negând existența efectivă a lui Dumnezeu și afirmând că el există virtual în umanitate, vom fi noi pasibili de acuzația de a propune umanitatea adorației omului? Nu, pentru că pentru noi umanitatea actuală nu este Dumnezeu, departe de aceasta; la fel de bine n-o propunem ca obiect de cult sau de admirație, ci cel mult ca obiect demn de simpatie și de iubire. Dacă totuși noi părem a merita mai mult sau mai puțin o asemenea acuzație, vom fi în bună companie cu Parinții Bisericii, cu toți cei pentru care Iisus Hristos este în întregime Dumnezeu și în întregime om, toți cei care, de la Irineu, concep religia și cultul ca un mijloc pentru a deifica omul. Ei au identificat mai întâi omul-Iisus cu Dumnezeu și au vrut apoi să identifice, prin mijlocirea cultului, toți oamenii cu Iisus, omul divin și, prin urmare, indirect cu Dumnezeu. Dacă noi umanizăm pe Dumnezeu, nu facem decât să-i continuăm.
...
Ateii nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în nimic concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei care vor avea credință într-un ideal divin de realizat, în misiunea divină a umanității, și care își vor proba credința forțându-se să efectueze acest ideal, sau în nimic altceva decât în interesul lor egoist, care nu se efortează decât în vederea bună-stării lor: toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți juisorii leneși, lipsiți de aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă și încercând s-o obțină cu prețul celui mai mic efort, în detrimentul intereselor apropiaților lor sau ale comunității.    
...


(Extrase din REVELAȚIE  CU  DRAGHICESCO, scenometrie în 3 acte





Doina  Boriceanu

Rătăcită
Wedrowny 

trunchiuri secate din lumea-ne
sub burduf de soare.
soșzi de mlaștini uscăcioase sub lună,
alintu-ți prin senzații m-adună,
sub apetisant vis cu vis,
intru pe poarta ce mi-ai deschis.


prag parcă-l descuidin privire,
o corabie mă ispitește
unde locu-i din clipa ruinată dar vie,
ce nu-ți mai stă pe buze.



degetele mele au cules-o
gurile noastre au alungat-o,
în amestecul lor răsar cuvinte
și totu-i atât de ars și fierbinte...


în cutele de la colțul ochilor
îți număr stângace fir de fior,



brațele tale mă încercuiesc fără grabă
și luna la gât lucrurilor cade salbă!



twoje hamulce ce mowi mnie bez grab(bez fast)
i gora rzekzy  chodzy.


 

 Zakzapowany listopad 

wielka i mowil w polski,
welon wstawiaja sie byl wykonany zwiatru,
wsystko wokol i powiedayal, za kocham cie
ale za to mial mowici
po polsku...


Vrăjitul noiembrie 

marea îmi  vorbea în polonă,
vălul vorbelor era din vânt,
toate în jur îmi spuneau cât mă iubesc...
dar pentru asta trebuia să le vorbesc limba...
polona...



Hrisostom  Filipescu

Fă Rai din ce ai

Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii.
Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte.
Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură.
Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți).
Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani.
Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de muncă personală.
Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar  altele au cauze spirituale (egoism, invidie,  răzbunare, stres, frică etc).
Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.
În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.
Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.
Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău.


Nicolaus Matsoukas

               Evanghelia dupa Ioan

               Primul veac creştin se încheie cu un diamant duhovnicesc de înaltă ţinută, adică cu Evanghelia după Ioan. Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, în Efes, după Patmos, comentează prin Evanghelia sa esenţa spiritualităţii creştine. Această Evanghelie, care are o particularitate impresionantă între cele patru Evanghelii, arată diversitatea răpitoare şi filocalică a vieţii bisericeşti. Dar nişte particularităţi, pe care intr-un fel sau altul le au şi celelalte Evanghelii, nu se pot înţelege între oameni şi lucruri fără a exista concomitent şi caracteristici comune fundamentale.

Aşa că, în raport cu caracteristicile comune ale celor patru Evanghelii, care sunt învăţătura, viaţa, activitatea, patimile şi învierea lui Hristos, într-un ambient al unei continuităţi istorice nezdruncinate a celor două Testamente, a Vechiului şi a Noului Testament, se distinge această răpitoare particularitate a Evangheliei după Ioan. De altminteri, aceste particularităţi ale celor patru Evanghelii arată la modul evident minunata libertate creatoare a comunităţilor bisericeşti, în cazul de faţă cele ale Antiohiei, Efesului şi Romei, fapt valabil pentru toate celelalte comunităţi bisericeşti din primul veac de după Hristos. Se poate înţelege uşor că în viaţa acestor comunităţi lipseşte cu desăvârşire orice urmă de creaţie stilizată, dominând din punct de vedere istoric şi dinamic expresia liberă şi spontană.
Pe de altă parte, caracteristicile comune dau o unitate vie şi limpede, care, bineînţeles, nu este numai cea a textelor, ci şi cea a însăşi vieţii produse de aceste texte. In fine, în ceea ce priveşte particularitatea Evangheliei după Ioan, înţelegem sensul în care tradiţia bisericească a caracterizat această Evanghelie drept duhovnicească, numindu-le trupeşti pe cele sinoptice. Este de la sine înţeles că aceste numiri sunt convenţionale şi s-au consacrat din ceea ce era predominant [în aceste texte], de vreme ce toate cele patru EvangheIii sunt deopotrivă duhovniceşti şi trupeşti!
Chiar de la început Ioan adaptează - în mod obligatoriu şi nu cu bucurie folosesc acest termen nesuferit - Evanghelia lui Hristos la atmosfera spirituală a contextului acelei epoci. Astfel, Fiul lui Dumnezeu sau Fiul Omului, Cel ce a coborât din cer, Mesia, despre Care a scris Moisi - am aflat pe Mesia, care tâlcuit este Hristos... căci dacă aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut Mie; căci despre Mine a scris acela - este descoperit de Ioan ca Logos-Cuvânt (In. 1, 1-5; 1, 41; 3, 13; 5, 46). Aşadar, pentru întâia oară, Mesia cel aşteptat, cu toate cele ce L-au însoţit, devine Logos. Este cunoscut parcursul diacronic admirabil al acestui termen tehnic, Logos, de la Heraclit, la stoici, la Filon şi după. Numai o tradiţie extrem de vie a vieţii bisericeşti ar fi putut să realizeze o astfel de asimilare şi transmutare a contextului spiritual. Şi acest lucru l-a reuşit Ioan, adică trupul întreg al comunităţii căreia Ioan îi era mădular!
Orice organism viu, fie biologic, fie duhovnicesc, se adaptează automat, fără prea multe discuţii. De multe ori mi se par comice discuţiile, mai ales cele de la congrese, dar şi din alte cadre, despre nevoia de a adapta învăţătura creştină sau de a o actualiza - sau de a face un aggiornamento! Oricât de neplăcut ni s-ar părea, astfel de discuţii sunt nişte pălăvrăgeli. Dacă trăim ceva, ne adaptăm la acel lucru, vrem - nu vrem. Evanghelistul Ioan n-a avut nevoie, desigur, să convoace pentru aceasta nici un congres!
Părinţii Bisericii care au venit după aceea II identifică cu aceeaşi uşurinţă pe Mesia cu Logosul, ca a doua persoană a Sfintei Treimi, Care este prezent prin teofanii, petrece netrupeşte în patriarhi, în Moisi şi în proroci. începutul porneşte de la Evanghelistul Ioan: acestea le-a spus Isaia că a văzut slava Lui si a grăit despre El (In. 12, 41. Sunt foarte circumspect în ce priveşte traducerea expresiei a văzut slava Lui prin i-a prevăzut slava! Verbul - a vedea în nici un caz nu înseamnă - a prevedea. Prin urmare, această traducere este nu numai o inepţie teologică, ci şi una filologică). De altfel, pe lângă faptul că Evanghelistul Ioan semnalează apăsat această teofanie de la prorocul Isaia, vorbeşte şi despre preînchipuirea vie a evenimentului mântuirii săvârşite prin Hristos, de vreme ce Moisi înalţă acel şarpe de aramă, pe care doar privindu-l israeliţii scăpau, câţi fuseseră muşcaţi de şerpi veninoşi în pustie: şi precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 14).
Prologul celei de-a patra Evanghelii este deci unul revelator. La început era Cuvântul, cu alte cuvinte, Mesia cel aşteptat, despre care au vorbit şi scris Moisi şi Prorocii. Prin urmare Logosul este pragma – lucru/realitate in esenţă; la început există lucrurile!realităţile! (Conform teologiei patristice, Persoanele Sfintei Treimi, ca şi zidirea sunt numite pragmata - lucruri/realităţi!). In continuare, Cuvântul Se sălăşluieşte întru noi, devine trup, pentru mântuirea omului. Se distruge orice fel de dochetism şi se împacă pământul mamă şi cerul prieten.
Concepte guvernante particulare, însă fundamentale, care străbat întreg textul, ar putea fi subliniate următoarele:
1. Expresia Impărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia cerurilor, o menţiune îndrăgită a Evangheliştilor sinoptici, cu foarte mare greutate (In. 3, 3) apare în Evanghelia lui Ioan. In locul ei sunt pomeniţi termenii viaţă, viaţă veşnică, adevăr. Adevărul sunt lucrurile/realităţile (npaygaia). Prin urmare, una este adevărul ca lucru/realitate şi alta abordarea acestui adevăr prin intermediul minţii, cugetului sau inimii - mai mult sau mai puţin corectă sau greşită adică una este adevărul şi alta este cunoaşterea. (Unii, filosofând nefilosofic, nu fac această distincţie, ci deosebesc adevărul de lucru, deşi adevărul, adică lucrurile însele, este acea veşnică necunoscută X care apare şi se descoperă prin cunoaştere, pe cât este posibil acest lucru. Astfel, nefilosofii, după expresia Sfântului Grigorie Palama, care separă adevărul de lucruri, printr-o licenţă scolastică, îl interpretează greşit chiar pe Aristotel în acest punct). Aşadar, în Evanghelia după Ioan, Hristos Se autodefineşte ca adevăr şi totodată confirmă că mărturiseşte acest adevăr; şi depinde de noi să cunoaştem pe cât posibil sau să pierdem această mărturie: veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi (In. 8, 32).
2. In Evanghelia lui Ioan domină perechi de concepte antitetice, care, bineînţeles, se referă la relaţii reale: lumină-întuneric, Dumnezeu-lume, (= nu în înţelesul grecesc al termenului, ci ca înclinaţie contrară, păcat, stricăciune etc.), viaţă-moarte, duh-trup (= nu în înţelesul de om, ci de erodare, stricăciune, păcat etc.), adevăr-minciună şi altele. In acest caz întuneric, lume, trup, moarte, minciună înseamnă puteri nihiliste, potrivnice lui Dumnezeu, ale zidirilor. Totuşi, aceste puteri nu au nici o autonomie, nici nu auto-există; este vorba despre erodări sau desfigurări ale creaţiei, care pier şi dispar în faţa Cuvântului făcător de viaţă. Prin urmare, în Evanghelia lui Ioan nu există nici o diarhie cu caracter cosmologic sau antropologic.
3. Poate pentru întâia oară o dezvoltare sistematică de cuvântări cu conţinut înalt - cuvântări pe care Hristos, ca un dascăl înţelept, le dezvoltă - se întâlneşte şi se potriveşte organic cu întâmplările şi faptele minunate. Această întâlnire şi potrivire constituie nu numai un conţinut de viaţă, ci şi o reuşită literară. Există, de altfel, şi o altă potrivire minunată: o rară simplitate66 este armonizată cu o învăţătură înaltă şi cu o activitate deosebit de creatoare. Pentru aceasta este de ajuns să se studieze cu atenţie convorbirea lui Hristos cu Nicodim, cu samarineanca şi cu surorile lui Lazăr (In. 3,1-21; 4, 7-30; 11, 3-40). Prin urmare, cuvintele şi faptele lui Hristos nu privesc defel o aristocraţie aleasă a spiritului, o elită, ci sunt hrana unui trup al poporului!
4. Un alt melanj minunat este legătura vie a prezentului cu viitorul, a pământului cu cerul, a timpului cu veşnicia, a naturalului cu supranaturalul, a celor sensibile cu cele inteligibile, a celor ce au să vină cu cele prezente!
Vine ceasul si acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr... duh este Dumnezeu, si cei ce se închină Lui în duh şi adevăr trebuie să l se închine (In. 4, 23-24), va zice Hristos samari- nencei! Aici duh nu înseamnă însă o mărime inteligibilă şi îndepărtată, la care se ajunge cu intelectul! Nu, nu şi nu! Este vorba despre faptul venirii Cuvântului întrupat, Care deja este prezent şi îi călăuzeşte pe închinători la o întregire, în cadrele istoriei însă şi ale comunităţii unui singur trup. Astfel, judecata lumii deja se împlineşte, iar pe viitor se va împlini pe deplin! Vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor fi vii (In. 5, 25), spune Hristos iudeilor după vindecarea slăbănogului la scăldătoarea Vitezda. Este vorba despre acelaşi parcurs dinamic pe linia prezentului şi viitorului. Cine aude cuvântul lui Hristos la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă (In. 5, 24). Nu este vorba aici despre o simplă trecere prin moarte la o locuinţă necunoscută de după moarte, ci despre o experienţă istorică a venirii lui Hristos în prezentul comunităţii, cu o mişcare către întregirea viitoare, adică este vorba despre un parcurs dinamic între cele dintâi şi cele de pe urmă! Prin urmare, precede biruinţa împotriva morţii, deja din prezent, şi pe un parcurs progresiv se săvârşeşte şi se întregeşte participarea la viaţa veşnică.
5. S-a spus deja că evangheliştii îl prezintă pe Hristos învăţându -i pe oameni prin pilde şi prin minuni. în Evanghelia lui Ioan este mai pregnantă învăţătura prin minuni, tonul de parabolă fiind redus la maximum. Bineînţeles, Hristos zice: Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul (In. 15, 1) - de altfel, şi în alt loc le spune ucenicilor Săi că lor le-a vorbit în pilde, dar vine ceasul când va vorbi pe faţă despre Tatăl, adică curat şi limpede (In. 16, 25-28) -, dar Evanghelia lui Ioan nu este îmbogăţită cu parabole. De fapt, în ea nu este amintită nici una dintre parabolele Evangheliilor sinoptice. Acest punct arată foarte limpede gradul libertăţii creatoare, dăruite nouă de viaţa comunităţilor bisericeşti.
6. Puţine sunt şi minunile amintite în Evanghelia lui Ioan. De altfel, chiar din acest motiv reprezentanţii de seamă ai teologiei naturale a Protestantismului şi autorii de biografii ale lui Hristos, H. S. Reimarus67 şi H. Paulus68 din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, preţuiau nespus de mult această Evanghelie! Din minunile Evangheliilor sinoptice, Ioan aminteşte înmulţirea pâinilor şi umblarea lui Hristos pe mare. Pune însă în legătură subiecte de înaltă învăţătură - totdeauna într-un mod extrem de simplu - cu cinci evenimente minunate, pe care le descrie cu deosebită emfază. Putem, în consecinţă, să spunem că Hristos învaţă şi prin minuni. Astfel, după transformarea apei în vin la nunta din Cana, urmează convorbirea lui Hristos cu Nicodim despre naşterea de sus a omului, despre judecată şi despre mântuire (In. 3, 1-21); în continuare, după ce Hristos, aflându-Se în Cana, tămăduieşte de la depărtare, numai prin cuvântul Său, pe fiul bolnav al unui demnitar roman din Capernaum şi apoi în Ierusalim, aproape de scăldătoarea Vitezda, după ce-l vindecă pe slăbănogul care zăcea acolo de treizeci şi opt de ani, le vorbeşte iudeilor despre mutarea din moarte la viaţă şi despre învierea morţilor (In. 5,19-32).
După vindecarea orbului din naştere, Hristos vorbeşte despre păstorul cel bun al oilor şi despre viaţa pe care o dăruieşte oamenilor venirea Sa în lume: furul nu vine decât să fure şi să junghie şi să piardă; Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun (In. 10,10-11). (Aici voi face o paranteză; cercetători îndeobşte străini - neîndoielnic nişte savanţi aleşi prin raţionamente labirintice şi cu argumente peste argumente, ca munţii peste munţi ai giganţilor din mitologie, în cele din urmă au rezolvat sau au încercat să rezolve problema: în ce măsură şi din ce motiv, în subiectul legat de păstorul cel bun şi oi, de pildă, Evanghelistul Ioan a depins în mare parte de textele gnostice, şi nu atât de mult de Vechiul Testament.
Când i-am citit pe aceşti cercetătorii străini, adică aceste lucruri şi multe altele, involuntar mi-a venit în minte profesorul de matematică Varopoulos de la Universitatea Aristotel din Tesalonic, pe care l-am cunoscut prin anii '50, când eram student la Teologie. Acesta a spus atunci, zâmbind complice, că teologii caută un ac într-un car cu fân, în care n-a căzut însă nici un ac! Acelaşi lucru, zicea, îl fac şi filologii, numai că în carul lor cu fân mai există câte un ac căzut. Fie ca teologi, fie ca filologi, suntem datori să înţelegem câteva lucruri. Este păcat ca ei să spună astfel de vorbe pline de prejudecăţi, iar noi, de cealaltă parte, să vânăm şi noi astfel de ace existente sau inexistente, câtă vreme aceste texte importante au creat, de fapt, o civilizaţie extraordinară şi o educaţie aleasă. Astăzi, când zilele sunt rele, nevoia ca această creaţie să fie continuată devine mai imperioasă decât orice lucru asemănător din alte epoci). In fine, prin învierea prietenului Său Lazăr în Betania, Hristos le spune surorilor celui înviat că El însuşi este învierea si viaţa, şi cine crede în El nu va muri în veac (In. 11, 25-26).
7. O caracteristică fundamentală a Evangheliei după Ioan este şi continua - neîncetata aş spune chiar - referire/raportare a lui Hristos la Tatăl. Tatăl Lui este Cel care L-a trimis, ceea ce înseamnă că Hristos descoperă în lume lucrarea şi voia Tatălui. Cu toate acestea, Tatăl şi Fiul sunt una: Eu şi Tatăl una suntem (In. 10, 30). Tatăl, aşadar, îl trimite pe Fiul, şi Fiul făgăduieşte trimiterea (nu purcederea!) Mângâietorului în lume. Istoric, dinamic şi viu, pe parcursul liniar al comunităţii bisericeşti, prinde chip figura treimică!
8. Despre trimiterea şi purcederea Sfântului Duh Evanghelia după Ioan, de-a lungul mileniilor creştine, a dat principalele pasaje biblice, că până astăzi teologii au tot turnat nenumărate spuse, ca o mană, despre aceste subiecte (In. 14, 26; 15, 26; 16, 14). Sunt atât de multe cele spuse şi scrise, încât, de-ar fi cineva care să le amintească şi să le judece, ba chiar să şi adauge ale sale, socotesc că lumea însăşi n-ar încăpea cărţile scrise (Iu. 21, 25). Aşa că, personal, la rândul meu, nu îndrăznesc să adaug ceva!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu