DURGA PUJA

DURGA  PUJA

Om Gupta – Eugenio Montale – Samuel Taylor Coleridge - Dylan Thomas – Poeți născuți în octombrie – Alexandru Macedonski – Ioan Miclău-Gepianu – Doina Boriceanu – Cetate la Arad – Ion Antonescu

OM  GUPTA

Respected Dr. George Anca Ji,

This is Navaratri time- a period when believers immerse themselves in the worship of Goddess Durga, also known by numerous other names. Sanatana Dharma is perhaps the only religion where women are worshipped with the same devotion and zeal as are men.

However, in reality, atrocities against women do not seem to cease. Every day, we hear stories of gruesome incidents that are hard to believe. Recent disclosures on #MeToo are simply beyond comprehension. On one hand our sisters, mothers and daughters continue to suffer; on other we worship woman in form of Goddess Durga, Who herself is an Epitome of Shakti (the power).

Few years back a gruesome incident happened in Delhi that shook the conscious of India and the world. I had then written the following poem. It is unfortunately most of it still as relevant. I share this with you and request your thought on the same.

Wish you a very happy Navaratri and Durga Puja. May She bless all our sisters to become strong and fearless!  

Om

Omprakash Gupta, Ph.D.

Houston, USA

PS: Please feel free it to forward to others, post on Face book and other social media if you so wish. 

  

 ज्योति दुर्गा जब तू होगी

द्वापर युग की बात है, कल की जैसे बात है.

धृतराष्ट्र दरबार सजा, दुर्योधन ने ध्यूत रचा.

शकुनि ने माया फैलाई, द्रुपद सुता तब बुलबाई.

दुशासन करने निर्वस्त्र लगा, मानवता का हृदय फटा.

भीष्म पिता ने मोड़ी आँखे, द्रोण गुरु बगले झांकें.

मानवता का नाश हुआ, मानव पापों का दास हुआ.

कृष्णा ने केशव याद किये, प्रभु ने आकर चीर दिए.

द्रुपद सुता की लाज रखी, मानवता की रक्षा की.

                                  ---

द्वापर कब का बीत गया, दुर्योधन-दुशासन अब भी राजा.

नारी अब भी लज्जित होती, होता द्वापर फिर से ताजा.

अंतर अब केवल इतना है, कृष्ण नहीं अब आते हैं.

दुष्टों से मिलने में अब तो, भगवान स्वयं कतरातें हैं.

नारी, तू माता पुत्री, दुष्टों के पापों को पड़ता सहना.

पुरुष वर्ग धृतराष्ट्र हुआ, रक्षा कौन करे तेरी बहना.

अपनी रक्षा तुम स्वयं करो,  माँ दुर्गा का रूप धरो.

लो खड्ग हाथ में तुम अपने,  दुष्टों का संहार करो.

दुष्ट दृष्टि जो भी डाले, दृष्टि हीन कर दो उसको.

अपशब्द यदि कोई बोले, गिरा हीन कर दो उसको.

हाथों से पापी स्पर्श करे, भुजा हीन कर दो उसको.

नारी तू बनकर चंडी, पुरुषत्व हीन कर दो उसको.

तेरे भीतर है शक्ति अपार, आह्वान करो उसका बहना.

युग-युग से अत्याचार सहे, और नहीं तुझको सहना.

माता बहना वह दिन दूर नहीं, तेरी पूजा फिर से होगी,

खोया सम्मान मिले तुझको, 'ज्योति' दुर्गा जब तू होगी.

डॉ ओमप्रकाश गुप्ता, ह्युस्टन, नवरात्रि २०१८

प्रकाश गुप्ता, ह्युस्टन, नवरात्रि २०१८

EUGENIO MONTALE

Arsenio

Vârtejuri spulberă praful 
peste acoperișe, moriști, spații 
goale, unde cai înglugați 
adulmecă pământul, oprind întâi
la geamuri de hotel lucinde.
Pe corso, în fața mării, descinzi 
în această zi
sau poaie-piovorno, acum aprinsă, printre flashuri
tulburând orele,

în strâns egal complot, un ritornello 

di castagnette.

Și semnul unui alte orbite: tu-l urmezi.
Cobori la orizont ci, mai presus,
o trompetă de plumb, naltă peste bulboane, 
cele mai multe vagabonde: sarea nimbus
învârtejit, suflat de rebelul 
element al norilor; face ca pasul 

să scârțâie prin pietriș împiedicându-se

de ghemul algelor: acel moment
poate mult așteptat te scapă
de a-ți sfârși călătoria, zaua unui 
lanț, mers nemișcat, oh prea familiar
delir, Arsenio, de imobilitate ...

delirio, Arsenio, d'immobilità...

Ascultă printre palmieri tremurul
viorilor, stins de rotirea
tunetului cu un freamăt de lamă
bătută; furtuna e dulce atunci când
țâșnește steaua albă a Caniculei 
în depărtat cer albastru asupra serii
apropiate: dacă fulgerul o sfâșie 

ramuri cad ca un arbore prețios
în lumina ce se împurpură: și țambalul

țiganilor picurând silențios.

                             e il timpano

degli tzigani è il rombo silenzioso
 
Coboari prin întunericul ce precipită
și mută amiaza întru o noapte 
de globi aprinși, legănându-se  la țărm -
și în afară, unde o umbră singură ține 

mare și cer, din lotci risipite palpită

acetilena -
până ce o picătură trepidă
cerul, fumegă solul ce te va adăpa,
totul în jur se zbuciumă, se zbat 
perdelele moi, un foșnet imens rade  
pământul, jos se moleșesc scârțâind 
felinarele de hârtie pe străzi.

le lanterne di carta sulle strade.

Astfel pierdut printre răchite și rogojini
picurătoare, rogoz  radacinile
trăgându-și, jilave, nemai 
svelte, tremuri de viață și înaintezi
într-un gol răsunând de lamente
sufocate, capcana te înghite
în veche undă ce te caută; și încă

tot ce te reprinde, stradă verandă

perete oglinzi te împing într-o solitară

multitudine de morți,

și dacă un gest te înfioară, o vorbă

îți cade aproape, aceasta e poate, Arsenio,

în ora când se topește, semnul unei

vieți strangulate de soarta ta, și vântul

o poartă cu cenușa astrelor.

                             e il vento

la porta con la cenere degli astri.

SAMUEL TAYLOR COLERIDGE 

Kubla Khan

În Xanadu dă Kublai Khan

Decret de dom și huzurare:

Cât Alph se varsă, sacrosan,

Prin peșteri fără cot uman

În josul mării fără soare.

Cinci cu cinci mile rodnic sol 
Ziduri și turnuri dau ocol:
Grădini iluminate sinuos,
În floare arbori de tămâie;
Vechi codri dealurile cos, 
Petec solar să nu rămâie.

Dar oh! adânc romantic hău doboară 
Pe deal de-a curmezișul cedru verde! 
Un loc sălbatic! sfânt de-l fermecară 
Precum sub luna gata să dispară 
Bocelile femeii demonul de-și pierde! 
Și din acest abis, în zvâcnet clocotit,

Parcă suflând pământul greul gâfâit,  
Puternică fântână de-ndată se munci:
Prin iutea-i izbucnire sacadând 
Hălci mari boltiră ca sub grind,  
ori cereale întru treier rând:  
Și printre pietrele dansând risipă  
Sfânt râul se zvârli în pripă. 

Cinci mile șerpui prin labirint 
de văi și codri râul sacrosan  
Până la peșteri fără cot uman,  
Se scufundă tumult în mort ocean:
Și prin tumult Kubla aude noi 
Voci ancestrale profețind război!
Umbra cupolei de huzur
Pluti pe valuri împrejur;   
Unde chemară mână-n mână 
Mixate peșteri și fântână.  
Minune fu pe rară vrere,  

Gheață-caverne-dom-plăcere! 

 

O fată cu un dulcimer

În vis văzui cândva:

Era o abisiniană,

la dulcimer cânta

de Muntele Abora.

Putea-voi învia în mine

cântul și simfonia ei,

atât încânt mă cuceri

că-n aer domul aș zidi,

solarul dom, caverne, gheață!

Oricine ascultând  le va vedea

Strigând , Ia seama! Ia!

Ochi fulgerând, păr fluturând!

Țesut în cercuire nouă,

Închide ochii-n sfânt abis,

Că s-a hrănit cu miere-rouă

Și lapte a băut din Paradis.

DYLAN THOMAS

BALADA NA(IA)DEI CU PICIOARE LUNGI

Prorele-n jos, al coastei castru

Negru de păsari mai privea cum

Pleca – păr smuls, ochi albalenastru;

Oraşul tocit din pavele-i ura drum bun,

Adio-atunci filopescare

Corăbii – ancora iute la larg –

Pasăre-n carlig de mare,

Naltă-smaltă-n vârf de catarg,

Drăgăstosul nisip murmura

Şi pe orbitul chei – bastionade.

De dragu-mi du-te, nu privi-n urmă,

Zise ţărmu-n ocheade.

Pânze băură vântul, el alb lapte

Goni în bezna betivă;

Vest soarele naufragiu-n perlă

Şi luna înot peste ogivă.

Coşuri, catarte se-nvârtejiră.

Adio celui de pe puntocean

Gutei de aur cântându-i pe mosor

Na(ia)dei din sacul de golan,

Că-l vazuram zvârlind dulcii unde

O fată vie cu şpăngi prin buze;

Toţi peştii erau raze de sânge,

Ziseră nave n-auze.

Adio, coşuri si cornuri,

Matroane-n fum torcânde,

Orb fu la ochi de lumânări

Din geamuri de pe unde,

Dar îşi auzi nada trezindu-se,

Cum în nor de dorinţe geme,

Acum varga zvarliţi că marea-i

Numai coline-balene.

Dor e ea printre îngeri si cai,

De peştele curcubeu bucurată,

El pluta catedrala din plai

Clopote balizele de piatră.

Unde ancora tanga albatros

Mile lunatica barcă

Păsări ţipând pogorau jos,

Un nor de ploaie din gât vărsa leoarcă;

Văzu furtuna morţii tos

Cu arc de fum berbec de gheaţă,

Foc steaua, vătrai al lui Crist os;

Şi nimic pe-a apei faţă

Doar mir şi fir de lună

Picând şi-nţepând pe cale

Momitul peşte-n spumă

Ales c-o sărutare.

Balene-n trezire scalp Alp

Cutremurară rău hău acerb,

Buşiră nada stuf cu buze ploi în palp

Zburară solzii tonilor cu gheb

Şi-amoru-n adânc le ţesu.

Oh, Ierihonul în plămâni le căzu!

Ea ciupi, se-adânci-n al iubirii caer

Toarsă m(en)inge cu picioare lungi de aer

Pân’ orice fiară salt urla

Pân’ ce ţestoasa carapacea-şi fărama

Pân’ orice os în mormânt se ridica

Cucuriga şi se îndăra’!

Noroc la mâna de pe cange,

Tunete sub mari degete

Guta de aur fir de fulger

Mosoru-i cânta răgete,

Vârtejul bărcii-n sângele-i ars

Din plasă în plăsea guiţă

Oh barcătaiat metatars

Oh buhaii Biscayei şi-a lor viţă

Fac din neveste sub verde val pus

Frumoasă nadă cu lungi picioare

Sparg negre veşti pictează pe-o velă sus

Uriaşe nunţi din mare

Deasupra veghei a ţâşni

Deasupra grădinilor de-a largul

Se zvârli-n sus a delfinului zi

Clopot turla mi-e catargul

Neted lin pe punte doba

Cantă apa spusă prova

Caracatiţa călca amoeba

Vulturul polar cu pas de neoma’.

Din cioc sărat în pupa joasă

Cânta de foca pupându-si mortul!

Lung plumb mireasa clipe pasă

Din vechi în patu-i ortul.

Pe cimitir din mare

Nunţi galerii lahare

Hiena-privighetoare

Săltând la moartea mişcătoare

Cânt urla-n nisip anemone

Vale-sahara-n ghioc

Oh vruta carne, demone,

O aruncaşi mării cu  fata boboc

În vechi ca apa, şes c-al tiparului;

Mereu adio pâine-picioare-lungi

Franţa-n cărări de deal ale lui

Cum păsări sărate fâl-gâl în pungi

Şi sâmburi nalţi li se-nspumară-n ciocuri;

Mereu adio de pe faţă focuri,

De-a racul mort pe fundul mării ridicat

Pe ochii ei a sabordat,

Privire oarbă-n cleşti ţine

Vicleanul sub geană

Vădind adormitelor sine

Catart-luna-nudana

Călcand pe doruri cu drag doar jenă

Amuţi-n flama-i de mirese.

Suzana se-necă-n barbhienă

Şi nimeni pe Sheba n-o culese

Ci flămânzi regii mareelor;

Păcatu-n chip de femeie

Doarme pân’ liniştea sparge nor

Şi apele saltă meree.

Lucifer pasăre picând

Din părţi septentrionale

Topindu-se în gând

În bolta respiraţiei sale

Stea Venus zace la ea-n rană,

Anotimpuri ruinele senze

Peste lumea lichidă ecrană,

Primăveri albe în bezne.

Mereu adio-n ghioc strigă corul,

Adio mereu, carnea-i sloi

Şi pescaru-şi deşiră mosorul

Cu tot atât dor cât un strigoi.

Noroc mereu se ruga solzul în penet

Pasăre dup-amurg, peste rada-rada,

Velele băura grindină din tunet,

Fulger coada-lungă-aprinde prada.

Corabia în climă ani şase,

Vântu-şi îngheaţă rafala fastă.

Vezi guta d-aur ce trase

De sub munţi şi galerii la creastă!

Vezi ce-atârnă-n păr si scalp

La treacătul betei veliere!

Statuile ploii stau Alp,

Coline-s fulgii-n cădere.

Cântă şi bat, hold-aduni

Plecând barca-n nea de pară!

Punţile lui numai minuni.

Oh, minuni peşti! De mult muşcară!

Din urnă măsură de om

Din cameră greaua-i silă

Din casa cu oraş sodom

În continentul fosilă

Unul şi unu-n praf de prapur,

Ecouri seci, feţe-cărabuşi

Penele-i mâna fetei învapur

Şi mâna moartă duce la cei duşi,

Duce precum prunci şi climate

Pe vârfuri rotiţe în ceţi;

Veacurile-şi dau părul pe spate

Şi moşii cântă cu buze de noi feţi:

Timpul naşte alt fecior.

Ucide timp! Ea-i iaraşi dor!

În ghindă gorun taie,

În ou omoară şoimul gaie.

Cel ce marele foc porni

Şi muri în şuier de flame

Ori pe glie-n amurg păşi

Numărând gliei calame

O prinde de păr şi-o întinde;

Cine cânt le învăţară buzele

Plânge ca răsărit soarele

Din trib de coruri lichide.

Se-ndoaie varga, dând de ţărână,

Târand prin ape despărţite

Grădina la ea în mână

Cu pământ şi vite

Cu bărbaţi, femei, cascade,

Pomi umbroşi în al navei aval

Năuc şi lin pe verdele val cade

Nisip cu eres virginal

Şi profeţi dune aţâţă;

Văi şi insecte îi strâng pulpele

Timp, loc îi înşfacă os sub ţâţă

Anotimpuri şi nori s-o spulbere;

Brăţară-i mâna izvororb

Cu peşti iuţi şi pietre-amurge

Sus şi jos mai mare sorb

Alt râu respiră şi curge;

Bate şi cantă holda-i pe câmp,

Talaz de orz şi secară,

Cirezile pasc al spumei dâmb,

Colinele unde zvântară,

Cu iepe marine şi ude căpestre

Cu mânji săraţi şi brize-n limburi

Toţi caii prin prăzi măiestre

Galopează-n arc pe verzi câmpuri,

Trap şi galop sub pescăruşi

În coame trăznete.

Roma, Sodoma, Londra-acuşi,

Cetăţi mareei-s petice

Şi turle-nţepând nor pe umărul ei

Şi pieptănate de pescari făgaşe

Când carnea picioarelor lui era vânt pe scântei

Şi şalele flame hăitaşe

‘Ncolăciră părul ei din răscruci

Şi grozav acas’ viu îl duci

Risipa casei ei în spaima lui,

Aprig abator amorului.

Jos, jos, jos, dedesubt

Sub pluta satelor

Se-nvârte-n lanţ de lună, de-apă supt

Metropolisul peştilor,

Nimic rămas, ba-al mării son,

Vocală mare sub pământ,

Pe pat de-ogrăzi corabion,

Na(ia)dei  întru clăi mormânt,

Glii, glii, glii, nimic îndure-se

Din pas marin doar predică

Şi-n sapte morminte gureşe

Jos ancora printr-o biserică.

Adio, noroc, zic ancore si lună

Pescarului singur pe lunci

Stă-n pragul casei ţinând în mână

Inima lui cu picioare lungi.

Versiuni românești de George Anca

POEȚI  NĂSCUȚI ÎN OCTOMBRIE

Wallace Stevence, 2, 1879 – 1955; Mihail Lermontov, 3, 1814 – 1841; Eugenio Montale, 12, 1896 – 1981; Virgil, 15, 70 – 19 BC; Heinrich von Kleist, 18, 1777 – 1811; Arthur Rimbaud, 20, 1854 – 1891; Samuel Coleridge, 21, 1772 – 1834; Dosoftei, 26, 1624 – 1693; Dylan Thomas, 27, 1914 – 1953 / Sylvia Plath, 1932 – 1963; Andre Marie de Chenier, 30, 1762 - 1791 / Ezra Pound, 1885 – 1971 / Larry Woiwode, 1941; John Keats, 31, 1795 – 1821.       

           

ALEXADRU  MACEDONSKI

Noptea de octombrie

Unde oare se tot duce apa ce din matcă-afară
A ieșit de-atâta vreme sfărâmând orice zăgaz,
Întinzându-și nimicirea din o țară-n altă țară,
Și în veci fără cruțare, neavând, nici dând răgaz?
În zadar se-ncearcă unii drumul ei să-l stăvilească,
Nu mai e putere-n lume revărsarea să-i oprească.
Și e groaznică urgia, însă e dumnezeiască.
Șterge-n clipă o cetate, trece munții dintr-un salt.
Lasă-n urmă numai leșuri și târăște-ncoa și-ncolo
Dărmături muiate-n sânge cu popor după popor...
Se cutremură pământul zguduit de-un lung fior,
Iar toți zeii vechi se surpă, ș-amuțit e chiar Apollo.
Printre țipete și lacrimi lumea-ntreagă se scufundă,
Ce-a rodit de veacuri mintea este astăzi dus la fund,
Unde-au fost ogoare-odată este-o mare fără fund.  

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Portarii Europei

Neamul ăsta dur ca piatra,

Nu-L mișcară nici vulcanii,

Nici n-o să-i potoapă vatra,

Veacurile și dușmanii.

Știu românii, știu prea bine,

Din istoria cea grea,

Ce-nsemna vorba “vecine”,

“Iar nu ești din strada mea!

El, portarul Europei,

Creanga asta românească,

Dupa-nțelepciunea vorbei:

“E născuta să trăiască!”.

El, stejarul Europei,

Ce din Dunăre și Ron,

Își hrănea tulpina viței,

Și de Dac, dar și de om!”

Astfel, dragi europeni,

N-aveți cum a striga-n lume,

Că sunte-ți cumva mai demni,

Ca portarul ce își pune

A lui viață la strâmtoare,

Ca să aibă lumea mare,

Zile lungi de sărbătoare,

Nobilind cu semeție, pe cutare

                        sau cutare!”.

DOINA BORICEANU

Lasă stâna

câine, câine, lasă stânile,

treci pe lângă troițele

ce ne cheamă la-nchinare viețile.

treci nevăzut pe la biserici

și-ți închină muntele

unde țipau ierbile

de-mpietrire în bolovănire.

lasă drum muntelui, chiuit stâncii

și fugi ecoului...

vino să-i spui întregul cerului pădurii

ce câmpia o ascultă în muțenie

când păsările se pun pe ramură de încleștare.

acolo se rodește ploaia multă

și scrisuri din ierburi se scriu une peste alte,

poveste-veste de petrecute prin întâmplată...

vreau să stăm pe treapta visului,

cea mai de jos, jos

și să mai cred într-un apus-sărut ce-a fost.

vino câine, vino câine, mergi cu mine,

nu pleca la uși storcite din fire,

cheamă-ți neamu-n scotocire

să găsim loc-minune cu pâraie

care tremură pe vrăjite coarde

ce emoții spun de oglindite ape-stele,

coborâtele printre poteci cu apele.

ape tremură nebunește pe coarde,

din ape sunt scrise notele și notele,

din foc ascuns de stea privirii, versurile.

am obosit drumului, ne sare în cale piatra,

stai aici lângă mine nelipsit

să citim în ochi unul altuia

cum era când de stihii fugeam

și pădurea la piept ne ascundea...

lasă, câine, lasă bătucite stâncile,

vino lângă inima-mi ba rătăcită, ba tăcută,

acu bate, acu se stinge, acu gâlgâie de sânge,

dar tu știi că mereu în dor te-ascultă.

și toate se țin parcă de noi

și toate ne dau în traistă drum  

de apăsătoare mâncări...

mie... și câinelui scăpat de suspicioase oi....

și unde-am duce-o viața

de am pleca acum?

atârnă greu, peste poate, ceața,

un foc în cale, ne ghicim în fum

vino, câine, să ne ținem de drept drum.

să lăsăm pădurea să doruiască după noi

zi și-o zi, zăvoi de zăvoi...

Descoperire la Arad:

cetate veche de 3.400 de ani și mai mare decât Troia

O echipă de arheologi români și germani a făcut o nouă descoperire în județul Arad, unde a fost scoasă la lumină o cetate antică, de proporții gigantice.

Locul sitului arheologic este în localitatea Sântana, din județul Arad, iar cetatea despre care acum s-au aflat mai multe detalii ar avea o vechime de 3.400 de ani, deci datează din Epoca Bronzului.

Prin urmare, arheologii au numit construcția antică Cetatea Veche și se pare că se întinde pe o suprafață de aproape 90 de hectare, o caracteristică impresionantă pentru o cetate antică din acea perioadă.

Primele săpături la acest sit arheologic au început prin 2009, dar se știe de existența unei cetăți de mai multe decenii. Lucrări arheologice s-au intensificat abia în urmă cu doi ani, bineînțeles, tot sub imboldul străinilor.

O cetate veche de 3.400 de ani

Cel care conduce operațiunea de cercetare este profesorul german Rüdiger Krause, de la Universitatea Goethe din Frankfurt, și care a lucrat alături de profesorul Florin Gogâltan, de la Institutul de Arheologie și Istorie a Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca. Fiecare a întrunit câte o echipă de cercetare și împreună au ajuns la concluzia că această cetate a fost ridicată în secolul XIV î.Hr., adică în urmă cu 3.400 de ani.

„Ne-am propus să facem cercetări la Sântana pentru o perioadă de trei ani de zile. Lucrările arheologice beneficiază de finanțare din partea landului Hesse, din Germania. Cetatea de la Sântana este una dintre cele mai mari fortificații realizate în perioada menționată. Scopul nostru este să aflăm de ce a fost realizată această fortificație, de ce a fost nevoie de o asemenea construcție”, a explicat profesorul german.

Cetatea depășește chiar și dimensiunile Troiei

Una dintre cele mai interesante caracteristici comparative este că Cetatea Veche este chiar mai mare decât Cetatea Troiei, despre care s-a vorbit mult timp de-a lungul istoriei și a făcut subiectul unor opere literare legendare și a unor filme celebre.

„Troia avea o suprafață de 29 de hectare, Cetatea de la Sântana are nu mai puțin de 89 de hectare. Clădirile din Troia au fost realizate din piatră. La Sântana, construcțiile au fost realizate din lut și lemn, semn că civilizația era mai dezvoltată și se adapta la materialele de construcție de care dispunea. Cetatea de la Sântana a fost împrejmuită cu șanțuri de apărare adânci de peste patru metri, dar și cu valuri de pământ de peste 20 de metri. Ne aflăm în fața uneia dintre cele mai mari și impunătoare cetăți din Europa”, explică profesorul Gogâltan.

Cetatea va fi transformată în muzeu

Arheologii au scos la lumină doar o mică parte din imensa cetate și au avut nevoie de cele mai noi tehnologii de scanare arheologică și măsurători magnetometrice:

„Am cercetat aproximativ 55 de hectare din cele aproape 90. Și, în urma măsurătorilor, am descoperit rezultate care ne sperie: un palat uriaș, cu lungimea de 100 de metri și lățimea de 40 de metri. Vrem să continuăm săpăturile și, pe cât posibil, vrem să facem această cetate să fie măreață, la fel cum a fost în urmă cu peste 3.000 de ani. Pentru că trebuie precizat faptul că, la vremea respectivă, cetatea de la Sântana era o capitală a Europei”, a declarat profesorul român.

Cetatea ar putea avea un important potențial turistic pentru Arad și pentru localitatea Sântana: „Putem vorbi chiar de un muzeu în sit, cum sunt multe alte cazuri în Europa. Vrem să valorificăm o parte din situl arheologic. Este imposibil să punem în valoare întreaga fortificație. Dar, potrivit cercetărilor efectuate, monumentul în sine s-a păstrat foarte bine, este intact”, a explicat Constantin Inel, directorul Complexului Muzeal Arad.

Ion Antonescu, „Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)

Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba.

Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.

Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.

Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.

În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!

Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia

de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.

În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică.

Orice apărare încercaţi   şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de  îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale,

exercitată direct şi indirect, de  pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,

în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi:

Cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit  economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât  de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţiaşi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi,  nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră.

Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.

Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi  până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

Oricum ar fi însă eu nu voi  putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul   meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat  acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.

După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi  grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.

V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.

După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi  noi sfaturi.

V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice,  pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag  armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.

Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.

Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi  astăzi în caz de  părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?

Vă daţi seama ce s-ar alege de armata  noastră de disciplina noastră, de soldaţii şicaii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în  condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.

Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.

Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.

Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.

A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului,

acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura,

în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei  pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.

Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.

Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând  de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump.

Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.

Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.

Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare.

Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de  îndatoririle şi de răspunderile lui.

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele.

Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi,

pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. 

Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspundereadestrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţăr ii, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a  catastrofei graniţelor, nu mai are  calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora nşi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)