MORS

MIHAI EMINESCU  - George Anca – Nicolae  Iosub  -  Radu Paraschivescu

Mihai Eminescu:

Andrei Mureșanu

(Tablou dramatic într-un act)

Persoane:

MUREȘANU, MORS, GENIUL LUMINEI

(Scena înfățișează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munți. Pe de o parte stânci crăpate ­ unele țepene, altele răsturnate­ de alta brazi acățați de vârfuri de stânci, unii frânți și răsturnați de vijelii și torente. În fund se văd ruinele încă fumegânde a unui sat de colibe ­ risipite ca cuiburi mari în dosul stâncelor. Mai în avanscenă, turnul vechi și negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiți, cu acoperământ de șindrile negre și mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a curmezișul un trunchi răsturnat, putred, pe care Mureșanu șade visător. De tot în fund, codri și munți. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopții. În vremea asta se scoală Mureșanu.)

Tresare miazănoaptea în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunei blonde. Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.
Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,
A lunei adormite pătrund razele rare
În temnița din pieptu-mi trezind gândiri amare.
Când somnul, frate-al morții, pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin țara morții trece,
Și moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece
Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,
Păcatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge ­
Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,
Ce suflet țipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?...
Sunt eu!... Privesc trecutul, și-icoana lui barbară
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.
Și gândul meu nu poate să rup-acea perdea,
Ce-ascunde viitorul teribil după ea.
Cântarea? Cea mai naltă și cea mai îndrăzneață
Nu e decât răsunet la vocea cea măreață
A undelor teribili, înalte, zgomotoase
A unui râu, ce nu-l vezi. ­ Sunt undele de timp
Ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.
Deși privesc nainte-mi noaptea bătrână suptă,
Și văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică,
Dar pârghia aceea, ce desfăcând tenebre,
Ridică viitorul ­ puterea care toarce
Al vremii fir ­ aceea îmi e necunoscută.
Vai! cele întâmplate istoria le spune
Și cele viitoare și-aruncă umbra lor
În atmosfera groasă a zilei cei de azi.
De ce se-ntâmplă toate așa cum se întâmplă,
Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,
În șirul orb al vremei și-a lucrurilor lumei?
Sau oarba întâmplare fără-nțeles și țintă
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie
Și altfel de cum este tot ceea ce esistă,
Sau e un trebui rece și neînlăturat?
Și dacă trebui toate să fie-așa cum sunt,
Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă
O ginte ca pe samă-i o alta să ridice;
E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii
Soarta fără-de-lege? Și dacă n-ai temeiuri
Decât acele spuse de cărțile bătrâne,
Și-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare ­
Cine-mi va spune mie ­ dacă a ginței mele
Viață viitoare va fi mai fericită
Decât al ei trecut?
De-ar fi fost rău adesea și bine num-o dată,
Aș crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovată
A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o știe,
Atâta neferice pe țara mea pustie. ­
Dar nu! e-atâta minte ­ atâta plan de rele
S-a grămădit puternic în viața ginții mele,
Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumei
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă și-i menită.

       De vei avea puterea,
Voința ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine,
Bravură se numește. De ești închipuit,
Nesuferind ca alții de-acea închipuire
Cu vorba să se-atingă: onoare se numește;
De vrei să-ntreci pe alții și lumei să-i impui
Persoana ta infamă: dorință-i de mărire,
La fapte mândre stimul. De ești atât de van
Să crezi că pân-și cerul ascultă a ta vorbă,
Că-i pasă dacă corpul ți-l chinuiești și mintea
Ți-o stupifici ­ îți zice că ești evlavios,
Ba chiar și sfânt. ­ Și nu sunt numai oameni
Ce îți admiră fapta, gândirea-nchipuită,
Ci te admir popoare...

       Ce proastă e mulțimea,
Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,
Și singură e dusă de-o mână de șireți.

De te-a-nzestrat natura
Cu-atâta minte numai, să poți vedea prostia
Și cruda răutate ce masa o domină,
Nedând nimic pe ele, să faci din ele scară
Spre-a te urca pe dânsa l-avere și mărire,
Prefă-te numai cum că tu prețuieși acele
Mari calități și-alese (numește-le cum vrei),
C-o frază lingușește deșertăciunea lor
Și pe-umeri te vor duce, sacrificând averea,
Viața pentru tine. Dar spune-li-adevărul,
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre
Și te vei stinge mizer de nimenea jălit.

       Se vede
Că nu puteau șireții ca să găsească-n viață
Alt preț decât acela să-și împlinească pofte
Pe seama altor... Apoi este și drept, cuminte,
Ca proști să ducă greul, astuții să domnească...
La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărțită?
La ce-ar esista proștii ­ și iar la ce șireții?
Nu merită nătângii să fie stăpâniți?
Nu vezi că stăpânindu-i le împlinești dorința?
Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume

Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume?
Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,
Să moară-ntru-mplinirea unei deșertăciuni.
Și-apoi nu vedeți voi
Că ei admiră toate ce le-aduce pieire?
Omoară fericirea unui popor întreg,
Liniștea unui secol și ești numit erou.
Beată de bucurie mulțimea te primește,
Cu lauri te-ncunună... O gintă ce se-nalță
Pe spatele altora e mare ­ și cu cât
Mai mult se ține-n locu-i prin rău și prin asprime,
Cu-atâta e mai mare. Dreptate-universală
E-aceea ce-o urăște puterea brută. Peste
Tărie nu decide nimic. La bine ne-i putea
S-aduci doi oameni; răul l-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colțul vieții. Vecinic răul
Întâiul rol îl joacă ­ e colț în orice cuget,
În oricare voință, în orice faptă mare.
Invidia de pildă e mam-egalității,
Și îngrădirea contra răutății reciproce
Dreptate se numește. Cu cât mai răi sunt civii
Cu-atât e mai perfectă dreptatea.
Fiți răi și veți străbate
La țintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiți răi! și-urmați principiul ce lumea o domină ­
Lăsați să creadă alții mai proști ca voi în bine.
De ce n-aveți voi minte? Deschideți ochii voști,
Vedeți că sfânt și bine sunt numai pentru proști?
De când sunteți în lume, a esistat dreptate
Și pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăți,
Voi v-ați hrănit dușmanii, i-ați apărat cu sânge,
În loc de-a sparge capul năpârcei sub picior,
Voi ați crescut-o mare și astăzi vă zugrumă.
Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găsește-a ei osândă și binele răsplata ­
Și mii timizi de frică și de-o speranță vană
Trec înșelați pe lângă izvoarele vieții.
Iar dacă nu, lințoliu, piroane de sicriu,

Răsplată sunt virtuții?
Răbdarea cine-o are târască-se-nsetat.
Voi soarbeți picătura de timp ce o aveți,
Aici fiți mari, puternici, aci fiți fericiți ­
Aici spirit, curagiul și pumnii au valoare.
În mână de vei prinde-a istoriei carte
Și dacă tu de frică sau poate de rușine
În faptele ei rele nu vei încifra bine,
Vedea-vei cum sub ochii-ți în plin se desfășoară
Răul și iarăși răul ­ că vremea se măsoară
După a răutății pășire. Rău și ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidios-avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă ­ o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutății numai îi datorește-avântul
Ce l-a luat pe scara ființelor naturii.
Cine-a văzut vrodată popor de oameni buni
Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,
Vrea toate pentru sine, nimica pentru alții;
Dacă trăiește bine, dar fără ca să lase
Ca și-alții să trăiască ­ e mare. Când un popol
Începe a fi nobil și generos în cuget,
Atunci a lui cădere și moarte sunt aproape,
Căci numai răul are puterea de-a trăi.
Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este
Pământ care hrănește sămânța celor rele.
Ai milă
De unul și cu mâna în care i-ai pus pâne
Mâni va ridica piatra, ca el întâi s-arunce
În tine. Dă-i unuia onoare și mărire,
Și va fi cel din urmă spre-a se uita la tine
De-i fi căzut. ­ Ce plan adânc-șiret!
Cum în sămânța dulce a răului s-a pus
Puterea de viață!
Și mai credeți în bine, în basme de copii!
O, ridicați în suflet gigantici vijelii
Și sfărâmați c-o mândră strigare triumfală

Ordinea cea nedreaptă, șireată, infernală,
Ce proștii și șireții, unii-nșelați, iar alții
Înșelători susțin că de Dumnezeu e pusă
În lume.

O, Satan! geniu al desperării!
Acum pricep eu gându-ți, căci zvârcolirea mării
Trăiește-acum în mine. Pricep gândiri rebele
Când ai smucit infernul ca să-l arunci în stele,
Dezrădăcinași marea ca s-o împroști în soare,
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. ­
Da! ai știut că-n ceruri, răul, nedreptul, tronă,
Că secole nătânge l-adoră, l-încoronă,
Știai c-așa cum este nu poate a fi bine!
Că nu poate nedreptul etern ca să domine.
O! de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalță și întinde,
Și nourii ca sloiuri de gheață aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate ­
Cerul din rădăcină nălțându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre și stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roșii, gigantice făclii,
Și-apoi se sting. ­ Nimicul, lințoliu se întinde
Pe spațiuri deșerte, pe lumile murinde!
Văzând risipa, Satan, voi crede c-ai învins!
Căci dacă ești arhanghel al morții cei bătrâne,
Atunci ești drept ­ căci numai ea este dreaptă-n lume,
Și cei ce o servesc ­ căci contra orice-n lume
Învinge răutatea ­ dar contra morții nu.
Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină
Și praf e universul întreg ­ fără de vină
Ai căzut, geniu mândru, plin de-ndărătnicie
În spații făr-de margini, în evi de vecinicie!
Vai, soarte blestemată, ce oarbă arunci bobii,
La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebui,

Te rog, soarte, mă scapă, de alții nu ­ de mine.
Atât venin în suflet, și-atât amar în gând,
Încât dac-aș putea-o ca să răsuflu-adânc
Și bine ­ aș învenina vremea-n care-s osândit
De a trăi.

       O, geniu ce pătrunzi
Nemărginirea ­ iartă c-amărăciunea mea
M-a-nvins! Tu știi să judeci și știi că nefericea
Ades scrintește șirul gândirii și o face
Să meargă tocmai contra la calea ceea care
Ar trebui s-urmeze.
Un orologiu care în loc de-a-mbla-nainte
S-ar târâi-ndărăt. O, nu esistă crime,
Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,
Unei simțiri perverse, amare...
Taci, taci, suflete mândre, nu răscoli cu-atâta
Grozavă ușurință titanica turbare
Ce-n așchii sclipitoare gândirea mi-o sfaramă
Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii
Adânc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi trăiește
Coboară-te în mine, mă fă să recunosc
C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper
Că liber, mare, mândru prin condamnarea ta
N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,
Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân ­
Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,
Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată.
Nu răscoli-n bătaie-ți ruinile sfărmate
A lumii-mi dinăuntru.
Văd cerul, lan albastru sădit cu grâu de stele,
El ni arată planul adâncei întocmele
Cu care-și mișcă sorii. ­ În sâmburul de ghindă
E un stejar. ­ Cum dânsul din proprii rădăcine,
Din planul vieții sale ascuns în colțu-obscur
Își crește trunchiul aspru ­ așa, poporul meu,
În tine e puterea-ți, nălțarea-ți și pieirea-ți.
Eu cred că tot ce este menit de a fi mare

Să-și înnăsprească trebui superba rădăcină
Prin viscole turbate, prin arșiță și-ngheț.
Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră
Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare
Ce-au cotropit românii sunt vijelii mărețe,
Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,
Dară și trecătoare ca ele. Iar stejarul
Poporului meu tare ridică ș-azi în vânturi
Întunecata-i frunte și proaspăta lui frunză.
În lume văd popoare cuminți și fericite,
Și mă întreb ce soarte să doresc la al meu?
Și-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă
Și sfărmător de lume. ­ Nu, nu! N-aș vrea ca alte
Popoare să mai fie c-al meu ­ nu merit ele
Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie
Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire
Pentru a lui viață. ­ O, nație iubită!
Vei înțelege doru-mi, vei ști să-l prețuiești?
Voi să te văd, iubito! nu fericită ­ mare!
Decât o viață moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viața ginții mele,
Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!

 

 

George Anca

MUREŞAN - EMINESCU

fictiune critică

                                      Mureşanu: Soldaţi, soldaţi,

                                                     pe cine apăraţi

                                    Eminescu: Eu îmi apăr

Vederea (Prolog)

(Regizorul, Mureşan, Eminescu)

l-ai văzut, nu era, ba era, l-ai văzut, nu-ncepe iar, dealul e ca o masă fără nimic pe ea şi el va fi alergat ca umbra unui iepure -

mă fericesc atunci cu vederea poetului, nu e rău să faci caz de poet, acolo, la câte-o ocazie -

vedea-v-ar dumnezeu, feciori şi pui de lele, pocniţi, tăiaţi şi puşi pe disc spre goluri de teori,

metamorfoze în viteză maximă

doar nu eşti tu Andrei, nici tu Mihail, nici tu, nici tu, pe disc, voi recita, recită, voi recita la fel, recită, n-ai auzit, nici tu, ceilalţi se-mbată-n amintire, nimic rotund, nici jos, nici sus -

cel cu fractalii nici atât surpriza tunsă zero, nu ştia că mai trăieşti, ştia că am înnebunit, sau era altceva, numai discul, trezirea din trezire, fără prea multe filtre de la împărat la martir

te-ai văzut martir, nu m-am văzut, mă tot trezeam fără să dorm, n-am ştiut c-o să dau peste copii ca tine, de 1-12 ani, şi ne făcură plămânii explozie, iar m-ai făcut să monologhez, mi-ai refăcut soarta, alte vremuri, alt condei, zona e brăzdată pe ceruri de lumini zmeieşti, meteorice, teor de teor se trage pe acolo, raţionalităţi de-ale vâlvelor subterane, în compania lor, de ni se va întâmpla, asta se poate, să ne vedem prin reflexii de timp intermediate de ei, la amiciţie, dacă au chef, te rogi de ei, le intri pe sub piele, îi laşi să te poarte mai toată valea lor de univers, tot universul lor de vale, în jocuri şi puteri de fractali, iar puterea nu stă-n voia şi momentul tău, cum ar fi scris în cer, o viziune, un zbor, într-o doară, pe vreo scară, cu acoperişe umflate de aer sfânt, te văd citindu-mă, te văd şi teorii, sperez să nu le displacă, noroc de vin-vinars, eu să-ţi vorbesc tu să m-auzi citindu-mă în lepturariu, literele străbune la tine, eu le lăsasem ciriliane pentru bătrâni, eşti un copil deştept, poate mai bine nu mă citeai, mai bine nu mă scriai, a fost de-ajuns nefericirea mea, ai crescut-o, din lanţ în lanţ nefericirea asta se face scară la cer şi de acolo, de n-am pica în iad, numai recitarea ta ne poate propulsiona în vreo parte, cât să ne rabde iar pământul, piatra, şi să ne mângâiem ca între prizonieri şi fraţi, împăraţi şi proletari, Kaiser în Viena, concepist în Sibiu, ai mei s-au dus din viaţă, trăsurile-mi sunt grele, tu mă vei ţine minte prin codrul de durere, o să-ţi pară plăviţă şi îngeră cântarea-mi, vei şti de mine-n nebunie, vei şti în veşnic disc rotit, tăiate stele vei reîntregi cu strălucirea minţii tale, copile, aş mai fi trăit, ci tu prea tânăr te urneai din lanţuri, sunt stele pline de surprize, meteoriţi, teori, hangii cosmici, ţin loc câte unul, când s-ar distra, s-ar odihni, s-ar deştepta în altă lume, aşa te-am şi văzut, primindu-te, de şi tu vei ajunge teor mă vei vedea cum mai m-ai văzut, schimbat, magistrul tău nu mă văzuse, orb cu orb, orbie cu orbie, mai da, ochii conaţiei adevăraţi abia ţi-i apără de ciori şi zori, teorii dintru început te stimulau şi pentru mai târziu, de bătrâneţe mă scriseseră Polux, m-am rebelat şi am venit într-o itineranţă teorică, ne vom pelerina la cascadă pe unde din când în când ţi se trezesc părinţii de prin cotloanele părăginite ale patriei, la fel şi tu, cu ei, nu trebuie a te citi oricine poate pe dumnezeu citindu-l tu,, ce ucigaşi de-ai tăi, de-ai mei nu ni s-ar tulbura şi nu şi-ar mai face meseria-măiestria, neîntregită viaţă, dreptatea pe fractali, emoţia de peste vieţi eu ţi-am întors-o pe când copil mutatu-m-ai din glie la teori, rimez la mag, nu şi teorii, mai repezi entităţi, la concurenţă cu lectura de femeie prin perii constelate, acest mister cu greu se poate reprezenta, operă din operă, deşteptare din deşteptare, înnebunire din înnebunire, când nu se şterse scrisul de pe piatră, câte-un rol – pictură – tăietură, static a la eternitate, compasiunea legatto-ul, nici vouă nu v-a mers mai bine, epigoni, noi v-am admirat din respectul tău, ceilalţi parcă ţi s-au făcut doar ţie epigoni, cu noi prin tine, tu şi-n noi şi-n ei, noi şi-n tine şi-n ei, dupre legile propăşirii literelor, noi toţi şi litere şi literă, tăceam într-un răsunet, acum deliterez vederea fractală printre teori, se simt, ca după o chemare amicală, blajică, de-o măsurasei cu pasul şi cu salve, între biserici din Târg, din Deda, un punct-două şi dominaţiunea fractalică o ai multispiralat, vezi-te-n atâţi teori ce se apropiară la sporovăiala neobişnuită anume către tine, şi buni şi nebuni, cum fiu mi-ai fi putut fi, cum m-ai putea ucide ca Oedipus, necunoscându-mă, de ne-am certa, ci n-avem cum, teorii ni se interpun de dragul panteonului din interludiurile fractale m-ai omorâ, eu mort te-aş reconcepe amorului cu muza, nu te uita la moda mea pasată, atâta şi ţicneala şi bolirea, mai că-mi pare rău de tinereţea ta, oricât se transformă în frumuseţea naţiei visate, s-au săturat teorii iar de mine, intră-le-n horă printre mari fractali codificaţi şi după-a ta poemă ce june dedicatu-mi-o-ai ca un devotament romantic: feţe cosmice ne taie moştenirea, sub Tâmpa, mai în Cosmos, la Cluj, la Cernăuţi, computere, fractali, adaose-n de noi, le putem refuza, dar discul ne-a prins bine îţi mai desţărânezi şi amintirea mai bătrână în cea mai tânără, fără perversiune, din tată-n fiu.

Cascada   

(Aceiaşi, epigoni, o nevastă, computer)

scrie piesa, da, şi s-apucase de fractali, o fi îmbătrânit Otto, necazuri; Newton-Nippon, ce-aţi făcut cu moara de argăsit stafii -

carul de argăseală îi ciocneşte tatăl şi trece mai programat galaxia -

întâi meditaţie, apoi nuvelă, neamuri creangă pe-ale cascadei, că împăratul a întrebat toată ziua de Iancu, ai auzit şi tu, Mureşanu -

înainte sau după o iritaţiune, între Vega şi Betelgeuse, la masă, nu mi se mai făcea foame, vine ea apa, feţe spălate, bisturiul, spre Betelgeuse -

voiai o piesă Tacitus, că mori, că amânasei, intergalactic în moară, intertemplu, vertical, doină-vară, scripeţi în gol, zborul-urbariu, corala, gimnazişti, teologi, filosofi, glosarul gigantelor, raze numai stele, doar culori planetele, pulberea martirilor pe neplătite ctitorii în altă lume, dai peste vreun secret şi te-ai dus -

de ce ţi-a trebuit confuzia Venus, spirala e a acoperişului, a tăieturii dumitale cranian-fractale, nesimulabilă, cortina -

iar o piesă, cascadă năduşeală-interludiu, icterul securiştilor din toate timpurile şi Vienele, viermii din mărul lui Newton, inspiratorii lui Ibsen, tubercul tuberculs, formal şi uniat sezonul urletului copilei prin mărul din New Zork -

aşa o întreabă îngerul ei şi tot aşa îi răspunde moara seara noaptea de tot fărâme de graniţe deşertice bistriţene neamuri verticalităţi genetice alternate de puţuri sufocante dacă frântă iar promise culoarea marţiană ni se lăţise de temei -

transă de lumi îşi delira umbra dintre lumi şi voi scandaţi scandal, ăştia ne-or luat şi piesa, direct din sunetul apei din cap, din computer -

din orice palmă de Sion joacă pe degete vastităţi ermetizate mantric, revoluţia de catifea de la 1848, scrie, un răsunet altfel, mai târziu şi devotamentul, hărţile, computerul, bazele de rachete din Rodnei, Apuseni, Bistriţa, scurgerile de la Rişculiţa, victimele tardive generalizate, scăparea de sud, spre Betelgeuse, nu, Vega, schimbarea lunetelor, binocularele terestre, tot se apropie trupe, chirurgi morbizi, chiar morţi, infirmiere văduve, cu mutilările din sapere pneuma afumată, evenimente contrasferice -

sufixări etnice, chirurgii estetice, păcate de meditaţie, anti-nuvelă, pantofii negri ai preşedintelui indian erau la fel de proaspăt lustruiţi ca ai umbrei lui Andrei Mureşanu, pe răchită împletită, brazii ca-n Almora, surorile mai multe, care n-au fost ucise -

un răsunet mai rar, scuipat de Titus şi de Paul, primul, măcar, mai poate fi un pic operă a lui Eminescu, de după Mureşanu, sub domă, lumină şi nor, o noapte lipsă, du-te până la Bremen -

morţii devreme nu sunt cei mai departe, părinţii călcaţi de cai, poeţii ucişi de elefanţi în rut, botezătoarele copiilor în aure convulsionate, şi-aşa discuţia mi se duce între, nu între Cipru şi Malta, nu între Calaea Laptelui şi Andromeda -

temele de la urmă nu mă mai fac curios, zisesei eseu, am răspuns nuvelă şi meditaţie, în glumă piesă, genurile astea se studiază la Blaj, după Bistriţa, înainte de Braşov şi Sibiu, aşa că n-ai venit nici să mă vezi, nici să-ţi spun cum şi-a omorât Aurangzeb fiii spre a nu-l omorâ ei, ci să-mi înredinţezi, în replică, non-stagiul de la Cluj, de vă credeţi eminescologi, iar mureşanologul n-are frate, intens am celebrat surorile, ne-au apărat, şi mame tinere muriră -

eu am venit fără nicio idee că aş fi de pe aici sau că aş fi teor deodată vreo apă detoarsă în cascadă-cnută-limbă -

vreun eseu adică lipseşte şi teorilor

te reîncarnezi în cine ţi se comandă -

cum îţi e norocul -

îţi pare c-ai ales -

că eşti ales -

oricum, tot un drac, domnule, mă ocup de Mureşan ca eminescolog, poemul lui, motivarea, şi pentru că am făcut un lepturariu românesc în India, întru Eminescu, teoric Aron Pumnul, fără Mureşanu, teorsis -

amprentele a zeci de teori şi de fractali din toate computerele astronomice -

prea des mă crezi adormit aş vrea să-ţi scriu din noaptea când te-am convins că sunt teor, adâncă tinereţe, te-ai şi speriat, dar mai curioasă ai fost, te-ai făcut că uiţi şi ai stat aproape, fractal de fractal, noroc că am fost de aceeaşi religie, tu cam frigidă, a la teora, pe după autorii cascadei -

cascade cosmice pe computer, la o întâlnire de teori chiori, din medii adverse, autoregenerându-se şi autoanihilându-se, ca tine, bărbate, orice teor mort îşi duplică semenii vii, câţi de tine crezi că mi-au torturat frigiditatea -

subiectul ţi-a fost ucis, oricum pe încetul, pe cascade, computerul şi înregistra pulsaţiunile voastre -

Pe disc

(Fractali & teori)

te doare, frăţioare, spuma persoanei adormite, stejar banj, brazi almorici, te-ai trezit şi tu, ca dintr-o comă, trezindu-vă, dacă la o trezire ţi-e aşa frică, la o înviere mori dinainte, unul singur a trecut-o -

a fost la Iaşi prizonier la ruşi, ce-i mai trebuia să predea participii -

valuri coca discului de excepţii -

rărimi -

vin-vinars -

scandări lucreţiene -

răul de disc -

sfera cuţit fractalilor speciei tale -

a câta lepădare a discului de cine aruncat -

discul se leapădă de aruncător -

eu cred că se leapădă de Christos -

se trezeşte lepădare -

creştin din trei din zdrenţele verticale de circular ale discului pământean-lunar-solar -

ozonul rupt în nirvana, în gândul lui Buddha -

adormire-trezire-disc-teor-fractal -

ucişii mamelor liberi, ai pruncucigaşelor, ai relelor de muscă -

discul ca aura domnului -

păcătoşii mei, ce râvnit-aţi ubicuităţi carnale -

când m-ai vedea, părinte -

fiindul disc în unul din grup -

teorul cu memorie, cnut-cnută, limb-limbă -

dracul discului se şlefuie proporţional în toţi, sunet-răsunet, visceraţiuni luminofage, fosfor decerebrat, mama cancer -

te-au deşteptat străbunii pe disc, discul morţii-învierii de cu noi, bistriţeni -

disc fractal computerizat, roata vieţii-morţii-teorilor, o sinucidere poate rezulta în reconcepţie de sine mântuitoare, o sinucidere a discului prin fiecare înviere a întâlniţilor în secret tot în altă parte, tot altă dată, la tinereţe nu-ţi dai seama, la bătrâneţe nu mai ai cu cine, nici cu ce, neică -

discul a trecut de civilizaţia vederii-orbirii, de unde fii în toată amnesia -

profundul gol doar discul străbătându-l golindu-se din ce în ce în ce de altă şi altă trezie aglomerate naşteri de teori pe amintiri de orhidee -

mi-e dor de când eram nebun de când eram beat de când eram tânăr, cine-oi fi fost cum mă chema, tot tu mă oglindeai mă achitai -

noroc de disc noi ştim foarte puţin din câte ni se întâmplă, din câte s-ar putea să ni se întâmple, discul ne-a smuls şi dus, merge când ne trezeşte aruncat cu nesaţul durerii de a nu mai dormi -

mănunchiul de buburuze de pe piatră discuie nunţi catolicei aeroelasticităţi -

uită unde te-am adus, regresia antidisc teoric la antipod pe-o irespirabilă nemurire -

alTeori (Epilog)

(Autor, Eminescu, Mureşanu)

n-aş dori decât de cel ce te-a ucis, ca luminarea prin ameninţări, drumuri serpentinate, şocul de computer, dragostea şi ura deocamdată maxime, apoi nimic, tot altă lume, altoeri, Teori, alTeori, Teorii lui Mureşanu, păi şi Eminescu, un ce misterios, oraşul în oglinzi, ne lăsarăm toţi părinţii să moară, nu ne muriră şi-i lăsarăm să ne lase să-i lăsăm să moară -

teorul acesta ne-a ascultat şi se apropie, nu suntem pregătiţi, ori ne înnebuneşte ori îl înnebunim, Mureşanu de ne-ar reprezenta, de n-ar fi scârbit, de n-aş fi-n Iaşi, locul e pe disc, ne-om comunica până-n părinţi bună-voia, tot n-a mai rămas decât astă-seară, şi nicio speranţă, arcă pe apă, disc în aer -

venise un tânăr în soţietatea noastră, mi s-a părut potrivit şi pentru pendada teorilor, cu un devotament pentru mine, nu şi pentru voi, are oasele de mai diamantini fractali şi vocea de cu-a îngerilor viersuire, ne auzim şi noi, nume, dicţii, tragedie, o plimbare de grădină şi poate nu schimbăm o vorbă în de toţi cum ne răsună cinstea a-i căuta pe-un tânăr şi teorii tuturor universurilor fractalizate-n vreme să-le semnalizăm o invitaţie şi ei să reînvârtă bolta-sămânţa-haosul, ne mai aerisim, sacrăm fiind sacraţi de sus în jos, aristocratic, în nume andreian -

 

                        NICOLAE  IOSUB

 

 MIHAI EMINESCU ŞI CARMEN SYLVA

Printre marile personalităţi cunoscute de Mihai Eminescu la Bucureşti a fost şi Regina României, Elisabeta, cu pseudonimul literar de Carmen Sylva.
Acest lucru s-a întâmplat în anul 1882, când, Titu Maiorescu se gândi să-l prezinte pe Eminescu Reginei Elisabeta, interesată de poet şi scrierile sale. Poetul a opus rezistenţă la această propunere, dar, în cele din urmă a acceptat, aşa cum precizează Livia Dymza, fiica lui Maiorescu, într-o scrisoare către I.E. Torouţiu din 3 ianuarie 1940:,,Pe Eminescu d. Maiorescu l-a prezentat odată Carmen Sylviei, nu voia cu nici un preţ, precum (de) toată publicitatea îi era groază, ţinea numai la judecata unor oameni”.
Mihai Eminescu, însoţit de Maiorescu, a fost primit în audienţă de Regină la 30 octombrie 1882, îmbrăcat într-un frac de împrumut, fiind tot timpul taciturn şi indispus, lăsând conversaţia pe seama lui Maiorescu şi nereuşind să atragă prea mult atenţia reginei asupra lui. Mai mult, el l-a acuzat pe Maiorescu că l-a dat ,,în spectacol”. Această întâlnire a avut loc la Palatul Cotroceni.

Excelentă amfitrioană, Regina Elisabeta l-a servit pe Eminescu cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul a băut-o cu sete ,,ce i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”, spune Regina.

În însemnările sale, Regina a consemnat această întâlnire cu genialul poet astfel:,,Eminescu ne părea neliniştit şi răvăşit, ca venind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici…Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrui, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile…Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală.
În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a celui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri:- Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci- a suspinat el readus o clipă la realitate.
Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare”.
În timpul audienţei, Regina i-a dat o poezie compusă de ea ca s-o citească şi să-şi spună părerea. Eminescu a citit poezia şi cu obişnuita lui sinceritate i-a spus Reginei:,,Maiestate! În forma actuală cred că ar fi mai bine să nu fie publicată”. Regina obişnuită cu laudele şi linguşirile celor apropiaţi a fost, probabil, mirată de îndrăzneala poetului şi din această cauză i-a purtat o permanentă reticenţă.
Mult timp s-a vehiculat o versiune care spune că Regina, făcând uz de autoritatea ei regală, i-ar fi zis lui Eminescu: ,,Uiţi că vorbeşti cu regina României?” La care poetul ar fi răspuns: ,,Da, dar nu cu regina poeziei”.
Barbu Ştefănescu Delavrancea, într-un articol scris în 1892, cu titlul ,,Carmen Sylva şi românii” afirmă următoarele:,,Numai doi oameni au îndrăznit să-i prezinte Carmen-Sylvei observaţiile lor, bătrânul om de stat M. Kogălniceanu şi poetul Eminescu care, după ce a tradus suveranei o nuvelă, i-a spus cu sinceritatea lui originală că n-ar fi bine s-o publice”. Cred că Delavrancea se referea la balada ,,Vârful cu dor”, tradusă de Mihai Eminescu.
Rezultatul vizitei lui Mihai Eminescu la Regină este consemnat şi de Nicolae Petraşcu, în monografia sa ,,Mihai Eminescu”: ,,Această atenţie îl nemulţumi peste măsură, gândindu-se la urmările ei. Încercă să se eschiveze, dar nu putu. Când ieşi din Palat, era amărât şi zicea că ,,Maiorescu l-a dat în spectacol”. Tot aşa de contrariat a fost când i s-a propus medalia ,,Bene Merenti”, pe care nu numai că o refuză de la început, dar se rugă chiar să nu se facă încercarea care ar trebui să dea naştere la zgomotul refuzului său”.
De la Maiorescu a rămas o laconică informaţie care spune:,,L-am văzut pe Eminescu la palat păstrând aceeaşi încântătoare simplitate ca-n viaţa de toate zilele”.
Mihai Eminescu a arătat, cu acest prilej, că nu se poate obişnui cu atmosfera artificială şi protocolară existentă la curte, cât şi la ,,Junimea” şi nu poate deveni un ,,poet oficial” cum erau alţii precum Vasile Alecsandri, deşi Maiorescu ar fi vrut acest lucru. Regina, la rândul ei, nu putea să înţeleagă creaţia lui Eminescu şi mizeria vieţii lui, iar Eminescu îşi exprimă mirarea pentru incapacitatea literară a Reginei.
Mite Kremnitz a încercat de mai multe ori să-l convingă pe Eminescu să mai vină în audienţă la regină dar poetul a refuzat cu hotărâre, fiind ostil unor asemenea formalităţi, cu care el nu se putea obişnui.
Mite Kremnitz, scriitoare şi traducătoare, împreună cu Regina, traduce 21 din poeziile lui Mihai Eminescu, în antologia ,,Rumanische Dichtungen”, editată la Leipzig în anul 1881. Printre poeziile traduse se pot enumera: Scrisoarea III, Crăiasa din poveşti, Scrisoarea IV, Strigoii, Lacul, Freamăt de codru, Singurătate, Melancolie, Revedere, Dorinţa, Ce te legeni codrule şi altele. Cu toate acestea, atât Regina cât şi Mite Kremnitz nu reuşesc să înţeleagă pe deplin poezia lui Eminescu. Livia Maiorescu ,,domnişoară de onoare” la palat, scrie indignată lui Iacob Negruzzi, la 8/20 ianuarie 1883:,, Regina găseşte Luceafărul o proastă imitaţie din Alecsandri, limba şi versurile rele (creer regal)”. Astfel, înţelesese Carmen Sylva valoarea capodoperei lui Eminescu, cu toate că şi ea scria poezie şi ar fi trebuit să vadă valoarea deosebită a acestei creaţii. Dar, Regina care scria şi ea literatură şi prelucra material folcloric, fără mare valoare, era obişnuită cu laudele criticilor curteni, în timp ce scriitorii de valoare şi cu demnitate profesională au negat valoarea creaţiilor reginei.
Totuşi, Carmen Sylva şi Mite Kremnitz au meritul de a fi tradus, pentru prima dată, în limba germană, o parte din poeziile lui Eminescu, făcându-l astfel cunoscut în întreaga Europă. În 1883, Mite Kremnitz traduce şi poemul Luceafărul în limba germană, după ce acesta este publicat în Almanahul României June din Viena.
În anul 1879, Titu Maiorescu îl îndeamnă pe Eminescu să traducă în limba română o baladă de Carmen Sylva, intitulată ,,Vârful cu dor”, sub semnătura: M. E-scu ,,Vârful cu dor- baladă românească pentru soli, cor şi orchestră, textul de F. de Laroc, traducere de Eminescu”, care s-a jucat la Sibiu, pentru prima dată, în sala Reuniunii germane de cântări, în ziua de 18/30 noiembrie 1879.
(Partitura ,,Ca floarea de cireş”- versuri M. Eminescu;Ilustrată cu Familia Regală, se vor publica în formatul tiparit)
Pseudonimul de F.de Laroc, luat de regină, este o anagramă a lui ,,Carol”, iar iniţiala F vine de la cuvântul Foret, în latineşte Sylva, acesta fiind al II-lea pseudonim a reginei poete. Această traducere a lui Mihai Eminescu se află în secţia de manuscripte de la Academia Română, sub denumirea:,,Verful cu dor- Baladă Română în trei părţi. Textul de F. de Laroc. Muzica de Ladislaw Lubicz. Traducere română de M. E-scu”. Balada a apărut pentru prima dată în anul 1905, în ,,Poezii postume”, ediţie de Ilarie Chendi şi este consemnată ca text pentru operetă.
Mihai Eminescu a tradus balada în metrul original, dar făcând modificări de rime, astfel ca, traducerea românească să redea cât mai bine înţelesul textului. Acest lucru a făcut ca, în ianuarie 1879, când opera s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, Frederic Dame să scrie:,,Dacă traducătorul, d. E-scu a ţinut a fi original, poate să fie sigur că a reuşit. Dar este originalitate şi originalitate: acea a traducătorului Vârful cu dor a constat în a nimici, prin forme neuzitate şi printr-o versificare nemai pomenită, toate graţiile naive ale textului german”. Dame nu putea înţelege acele forme neuzitate şi versificaţia deosebită căreia poetul i-a dat valoare.
Totuşi, traducerea lui Eminescu a fost preluată în limba italiană de Luis F. Paganini, variantă care s-a jucat în continuare, cu aprecieri din partea presei, deşi era acelaşi text. Paganini era însă un om cu multe titluri printre care şi ex-Dragoman al Agenţiei şi Consulatului Italian şi intendent al Universităţii din Bucureşti, pe când Eminescu era un simplu redactor la ,,Timpul”. Versiunea italiană a ,,Vârfului cu dor” este o copie după traducerea românească, astfel în cât, îl putem numi pe L.F. Paganini ca primul traducător a lui Eminescu într-o limbă străină.
Mihai Eminescu mai traduce alte două poezii, scrise de Carmen Sylva, pentru a fi publicate în Almanahul României June din Viena, pe care le citeşte lui Titu Maiorescu pe 3 noiembrie 1882.
Într-o scrisoare din martie 1882, Titu Maiorescu roagă pe Eminescu să traducă o poezie a reginei: ,,Regina pleacă joi la Sinaia şi ar dori să-şi aibă traducerea poeziei ce ţi-am dat-o. O poţi face astăzi şi mâine? Atunci fă bine ad-o mâine seară la dna Kremnitz, dacă se poate”. Aceasta ar fi a treia poezie tradusă de Eminescu, care primeşte rugămintea prin Titu Maiorescu şi nu în mod direct, deşi suverana ştia că poetul îi va traduce poezia.
După ce Mihai Eminescu se întoarce din călătoria în Italia, în 1884, făcută în compania lui Chibici Râvneanu, Mite Kremnitz îl va duce pe poet la regină. Probabil regina dorea să-l vadă după tragedia prin care trecuse şi să-l încurajeze. Într-o scrisoare din 14 aprilie 1884 către I. Slavici, Mite afirmă că:,,D-l Eminescu a plecat în Vinerea Mare la Iaşi, joi după amiază avusese audienţă la Regină. Ea a fost deosebit de fermecătoare şi i-a dat atâta curaj încât şi el zâmbea cu totul fericit”.
Totuşi, aceeaşi Mite Kremnitz, în cartea sa ,,Amintiri fugare despre M. Eminescu”, spune:,,…l-am dus (pe Eminescu) la Regina, care-l îmbărbătă din toată inima; el însă era foarte liniştit cu ea, ca şi cu mine, însă speranţa că bucuria noastră caldă din cauza restabilirii sale l-ar însenina nu se îndeplini”.
Credem că, ultima afirmaţie a Mitei Kremnitz este cea adevărată, Eminescu neavând de ce să se bucure de vizita lui la regină şi pe care, totuşi, o face la insistenţele ei.
Peste câţiva ani, familia regală i-a aprobat cu greu lui Eminescu o pensie de 250 lei, pe când Mitei Kremnitz i s-a dat o pensie de 12.000 lei.
Familia regală nu l-a apreciat şi ajutat pe Eminescu, atunci când poetul, grav bolnav, avea nevoie de un serviciu ca să-şi poată câştiga cele necesare traiului. Carol- Îngăduitorul, cum l-a numit poetul, când scria la Timpul, nu a pus rezoluţia ,,Se aprobă” pe cererea ministrului de resort, pentru ca Eminescu să poată lucra ca subbibliotecar la Iaşi, în octombrie 1884.
Mite Kremnitz a vorbit de mai multe ori despre disponibilitatea Reginei de a-l ajuta pe Eminescu, dar acest lucru nu s-a materializat niciodată, cu toate că Harieta face o petiţie la Regină în anul 1887:,, Tot numai d-nul Frank a sfătuit, ca şi data trecută la Mai, numai cu deosebire că m-a pus să dau din parte-mi două petiţii: una la Ministru şi una către Regina” (Scrisoare către Cornelia Emilian din 18 octombrie 1887).
De altfel, şi pensia solicitată cu insistenţă de poet şi prietenii săi, a venit cu mare întârziere, când poetul era deja internat în spital.
Familia regală nu l-a ajutat pe Eminescu, cât timp acesta era în viaţă şi cu multe lipsuri materiale, şi nici nu i-a promovat opera, după ce acesta s-a stins din viaţă. Nu putea să uite articolele critice ale lui Eminescu, atunci când acesta era redactor la Timpul, şi nici distanţarea poetului faţă de familia regală, cum n-au făcut-o alţi scriitori ai vremii.
Carmen Sylva a devenit în 1890, membră de onoare a Academiei Române pe când Mihai Eminescu a fost primit ca membru post-mortem al Academiei Române de abia în anul 1950, nefiind apreciat la adevărata lui valoare decât după moartea sa.
BIBLIOGRAFIE:
1. Augustin Z.N. Pop- Pe urmele lui Mihai Eminescu- Ed. Sport- Turism, Bucureşti, 1978
2. Barbu Lăzăreanu- Cu privire la Eminescu IV- Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1926
3. Gheorghe Eminescu- Eminescu şi Carmen Sylva
4. Călin Cernăianu- Conjuraţia anti- Eminescu- Ed. Semnele timpului, Bucureşti, 2001
5. Cristina Zarifopol- Ilias- Dulcea mea Doamnă- Eminul meu iubit- Ed. Polirom, Bucureşti, 2000

RADU PARASCHIVESCU

Pastile de limbă

–„Cum gândesc politicienii"  sau
 "Cum? Gândesc politicienii?” –a fost publicat la Editura Humanitas.
  Selectie din culegerea lui Radu Paraschivescu a o parte din perle.


  1.“În prezent, sumele alocate transportului în comun sunt infirme.”
  // Marian Vanghelie

  2.„Eu am înțeles că vorbim de afaceriștii adevărați. Acest Cocoș e
un papagal.”
  // Gigi Becali

  3. “A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra
proprietății lui.”
  // Ion Iliescu

  4. “Nu vom face privatizare de dragul privatizării, ci din contră.”
  // NicolaeVăcăroiu

  5. “Monopolul privat e mai al dracului decât monopolul de stat.“
  // Ion Iliescu

  6. “Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru
     deszăpezire. Dar a nins de zece miliarde.“
  // Marian Oprișan

  7.“Statul nu cheltuie bani pe gratis.“
  // Vasile Blaga

  8. “Sper ca cele șapte firme românești să avem succes.“
  // Maria Grapini

  9. “Eu sunt pensionar, nu mai sunt nici măcar oligarh.“
  // Dan Voiculescu

  10. “Este vorba aici de o spălare de bani fără bani.“
  // Viorel Hrebenciuc

  11. “Tot ceea ce costă bani e costisitor.“
  // Gheorghe Nichita

  12. “La finanțe trebuie să punem un finanțist Altfel, riscăm să
punem pe altcineva.“
  // Codrin Ștefănescu

  13.“Când faci o fraudă economică,când furi ceva, când faci
evaziune,ai greșit, sunt păcatele tinereții.“
  //Gigi Becali

  14. “În economie, totul conține apă.“
  // Eugen Teodorovici

  15. “Dacă Becali are bani, eu sunt prost?“
  // Gigi Becali

  16. “Nu iau niciun salariu, nicio indemnizație,niciun ban – a fost
dorința mea și a celor
      care mă plătesc.“
  // Dumitru Dragomir

  17. “La noi, șefii de partide sunt ca vacile în India.“
  // Antonie Iorgovan

  18. “Avem nevoie de lideri adevărați, nu de maimuțoi implementați.“
  // Marian Vanghelie

  19. “Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât
mai mic de decedați.“
  // Mioara Mantale

  20. “A-l exclude pe Ion Iliescu e ca și cum ai da afară partidul din partid.“
  // Șerban Nicolae

  21. “Eu și când respir, totul este electoral.“
  // Marian Vanghelie

  22. “Din câte guverne am făcut parte, pe mine nu mă mai doare capul deloc.“
  // Radu Berceanu

  23.“Există o viziune foarte clară a acestui guvern Și viziunea spune
așa:România este în impas."
  //Sebastian Vlădescu

  24. “Nu vreau să fiu președintele unui partid care, ca să zic
așa,are un sex incert pe scena politică.“
  //Crin Antonescu

  25. “Suntem un partid militarizat, în sensul bun al cuvântului.“
  // Gabriel Oprea

  26. “Domnul Iorgovan e un fel de electron sărit de pe orbită.“
  // Adrian Năstase

  27. “Eu sunt președintele președințior președinților.“
  // Gigi Becali

  28. “Ouăle lui Adrian Năstase sunt de găină.“
  // Ion Iliescu

  29. “Orice ministru e pe făraș tot timpul.“
  // Sebastian Vlădescu

  30.“Gabriel Oprea este un cuc și conduce un partid de cuci.“
  // Aura Vasile

  31. “Nu sunt un Traian Băsescu cu fustă, sunt un Traian Băsescu cu păr.“
  // Elena Udrea

  32. “Un partid politic este un organism unde se delirează împreună.“
  // Theodor Paleologu

  33. “Eu am fost rea de muscă. Dar rea, rea. Dacă intram într-o
încăpere, mă culcam cu cine nimeream.“
  // Monica Tatoiu

  34. “Miron  Mitrea este un cetățean ieșit de sub camion.“
  // Theodor Stolojan

  35. “PSD e un partid atât de mare încât au loc și cei care vor mici.“
  // Mircea Geoană

  36.“Românii nu au voie să ierte viitorul acestei țări.“
  // Mircea Geoană

  37. “Nu poți să conduci organizația PSD București dacă ești
pămpălău, că te ejaculează.“
  // Marian Vanghelie

  38. “Victor Ponta va merge în tandem, după părerea mea, cu poporul român.“
  // Liviu Dragnea

  39.“Mă bucur că ne-am adunat aici atâția politruci.“
  // Klaus Iohannis

  40. “M-am simțit încărcat pozitiv când am fost cu Ponta în
comunitățile sinistrate.“
  // Liviu Dragnea

  41. “Chiar vreau să începem să demarăm.“
  //Adriean Videanu

  42. “E important să știm cu cine vorbim și dacă mă uit la tine să
știu că tu ești tu.“
  // Liviu Dragnea

  43. “Onestitatea fără logică este o chestiune foarte gravă.“
  // Eugen Nicolicea

  44. “Sunt foarte bun prieten cu domnul Tăriceanu, dar nici nu vreau
să-i mai aud numele."
  // Mircea Ionescu-Quintus

  45. “Ne vom intensifica eforturile în străinătate, unde avem
diaspora dezvoltată.“
  // Alina Gorghiu

  46. “Bucureștenii au de ales între o certitudine, și acea
certitudine sunt eu.“
  // Gabriela Vrânceanu-Firea

  47. “Orice poate să fie obiect din China.“
  // Adrian Năstase

  48. “Să nu te pui cu omul primitiv, Că-ți crapă capul fără de motiv.“
  // Corneliu Vadim Tudor – Distihuri

  49. “Ne-au lăsat în pielea goală
     Hoardele de stârpituri,
     Ne-au luat apa minerală,
     Petrol, apă și păduri.“
  // Corneliu Vadim Tudor

  50. “E frig afară, e frig în celulă,
     Port haine groase, dar șicăciulă.
     Mâna e rece pe pixul înghețat,
     Scriu greu, nu mă pot opri din tremurat.“
  // Monica Iacob-Ridzi

  51. “Știu de ce au murit atâtea rude de-ale mele până acum: ca să nu mor eu!“
  // Corneliu Vadim Tudor

  52.“Unii își fac operații de mărirea penisului. Păi eu nu știu cum
să mi-l micșorez.
     Mi-ar trebui un bomfaier.“
  // Corneliu Vadim Tudor

  53. “Eu am fost de când mă știu.“
  // Antonie Iorgovan

  54. “Diavolul e puternic în lume la ora asta.“
  // Gigi Becali

  55. “E greu să zbori prin parcuri, oricât ai iubi natura.“
  // Robert Negoiță

  56. “Pentru mine,un partid creștin? Ei, pe dracu’!“
  // Ion Iliescu

  57. “Noroc cu Dumnezeu că am avut zăpadă.“
  // George Copos

  58. “Frumusețea ține de șansa de a te fi născut așa.“
  // Elena Udrea

  59.“Deocamdată suntem unde ne aflăm.“
  // Emil Boc

  60.“Învățăm de la viață,dar constatăm că tot proști murim.“
  // Marian Vanghelie

  61. “Dumnezeu și-a dat seama cu cine are de-a face.“
  // Marian Vanghelie