BONN-BUDAPESTA

Adrian Botez – Constantin Stancu – Corvin Lupu – Cezar Pădurariu – Ioan Miclău-Gepianul

ADRIAN BOTEZ

NIMENI NU MAI ŞTIE  - PE-ACOLO - CE-I…MĂRUL !

duhul fiecăruia se-arată cu chipu-i adevărat – un nor de lumină

sau cum i-a fost voia aici – iar nu după vină :

totu-i spălat şi dereticat – Lună ! - ca-n bătătura lui Făt-Frumos

ca-n Potir de Cleştar – şi nimic şi nimeni nu mai e ticălos…

…acolo e linişte – mai ceva ca-n biserică        

pentru că « fiecare » sunt toţi – indiferent ce predică

fiecare pe fiecare nu-l vede – decât dacă-l şi crede :

e o Armonie de vis – în acel loc unic -  numit Paradis :

om la om trage – jivină la jivină – într-o nouă lume – ce-i crină…

pe-aici nu se ştie ce-i crimă divină

nu bat clopotele – doar miroase-adormitor – a răşină…

da – şi pe-acolo sunt Munţi – sunt Păduri şi sunt Stâne

dar nu de oi : stâne unde – de bunăvoie şi-n fericire – făptura luminii rămâne…

…se-ncing hore – ca pe la noi – cândva - şi fluierul sună

cum n-a mai făcut-o la noi  - de-o vecie şi-o lună…

…nu vă speriţi de ce veţi afla : va fi – în sfârşit – Adevărul :

pe-acolo nu-s chipuri – ci-nvăpăiate  duhuri şi – în sfârşit – vii  - făr'' de zăbranic ori Vălul…!

…nimeni nu mai ştie  - pe-acolo - ce-i…Mărul !

CONSTANTIN  STANCU

ISTORIA, CA PARABOLĂ - ÎN SCRIERILE LUI ADRIAN BOTEZ

Adrian Botez continuă proiectul literar propriu și ne propune o carte de proză scurtă și un eseu important, despre romanul polițist. Editura Rafet a publicat cartea Noile năluciri ale abatelui Bernardo – volumul al II-lea - și Ochiul sfinxului (eseu despre romanul polițist mondial)*. 

După cum vedem, temele sunt complexe. Ne vom referi, în textul prezent, la prima parte, Noile năluciri ale abatelui Bernardo, o continuare a primei părți, apărute la aceeași editură, în anul 2014.

Această proză scurtă merită toată atenția, pentru că este o reușită a scriitorului, unul prolific, care a făcut, din scris, o misiune  - pentru exprimarea adevărurilor complexe ale lumii în care trăim. Putem spune că acest gen i se potrivește, cărturarul se întâlnește cu naratorul, sociologul cu istoricul, profesorul cu teologul. Preocupările autorului sunt multiple, iar proza scurtă îi dă posibilitatea să prezinte valorile umane – pozitive și negative – care au făcut / fac lumea mai bună și încăpătoare, pentru toți. El nu exclude misterul, puterea cuvintelor de a modela mintea cititorului, istoria ca film bine regizat de Dumnezeu, pentru a duce la punctul final creația sa.

Abatele este un alter ego pentru Adrian Botez, el se transpune foarte bine în pielea călugărului Bernardo, preluând valorile sfințeniei reale, miturile care încheagă lumea în diferite zone ale planetei, potențând rădăcinile lumii, care ne țin, pe noi, ca participanți la istoria dinamică de azi.

Se simt nuanțele vechi, ale evului mediu, foamea după cunoaștere, lumea precreștină, în evoluție spre o formă agreabilă, bazată pe valorile creștine, validate de istorie. Autorul a preferat instituțiile teologice validate de catolicism, supunându-se unei rigori asumate. Cu toate că mediul în care acționează este majoritar ortodox, el are capacitatea de adaptare la valorile general acceptate, în creștinism și în lume.

Personajul principal, înțelept și curios, flămând după miracole și acceptând posibilitatea morții ca o poartă de trecere, este Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, un nume complicat, asemenea caracterului său. El lasă urme în timp, mesaje pertinente, având opoziția Sfântului Scaun (opoziția puterii, un joc etern) – un manuscris solid, Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi, conform obiceiului vremurilor de la mijloc de istorie.

Întâmplările ciudate au ca bază valorile divine, date omului, ca zidire în timp.

Impulsul crimei, cel care a venit din faptele lui Cain (personaj cunoscut al Bibliei), greu de explicat pentru cei apropiați - rădăcinile lumii, care s-au manifestat, implicit, în viața socială - eterna luptă a omului de a urca Muntele - spiritul precreștin al incașilor, manifestat într-o altă zonă a lumii – invizibilul, ca forță de a potența vizibilul...

Abatele (ordinul franciscan), ca slujitor religios, aparținând unui ordin catolic, apare ca un preot al vremii, atent la viața sa simplă, acționând într-o lume săracă, ignorând ispitele, curios să ducă mesajul creștin mai departe. Călătoriile sale sunt etape ale inițierii și reprezintă călătorii spirituale, în care se găsește și regăsește miracolul lumilor. Discuțiile sale cu alte personaje tragice au dinamism, provoacă la curiozitate și reflectă discuțiile scriitorului cu sinele.

În povestirea Abatele și „nălucirea” rădăcinilor lumii, descoperim societatea daco-getică veche, cu toate valorile ei, cu impactul asupra civilizației. Sunt prezentate tradițiile românilor, frumusețea acestora și simbolistica bogată, legată de începuturile lumii. Peisajul Daciei apare grandios: „…Acolo, în Nord, erau Munții falnici, atât de înalți, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORȚI ALE CERULUI… Munții semeți, cât și locuitorii lor, de prin risipitele sate… Munții ca niște patriarhi biblici, acoperiți de păduri nesfârșite, ca de niște bărbi colosale… păduri nesfârșite, cărora băștinașii le zic <<CODRI>>…” (p. 44).

Abatele folosește cuvinte vechi și mituri, pe care le-a descoperit în această zonă de lume: „…Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, niște făpturi de raze, să-și danseze fascinantul lor dans…Erau ielele <<frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele>>… ca niște ÎMPĂRĂTIȚE ale Cerului!” (p. 51).

În povestirea Abatele și sisifii ne este prezentată ciocnirea civilizațiilor - între incași și spaniolii cuceritori,  discrepanțele dintre cele două lumi, dar și panorama spirituală a celor cuceriți, universul lor special, legat de începuturile societății. Uneori, cuceritorii se dovedeau mai barbari decât cei umili, cuceriții, victimele cruzimii săvârșite în numele civilizației. Lucruri care s-au mai repetat în istorie, pe continentele planetei - și se vor mai repeta... Călătoriile sunt multiple și cititorul va avea bucuria să descopere panteonul universal al miracolelor.

Epilogul dezvăluie esența acestor narațiuni bine scrise, acela care ticluiește cartea se confundă cu ea, o „mănâncă”, adică o asimilează. Este un simbol aici, al profetului care trebuie să-și zică mesajul, preluat din Biblie. Cartea este un vehicul prin care Dumnezeu comunică omului ideile care țin cosmosul în echilibru și armonie. Întoarcerea în realitate, în activitățile cotidiene ale povestitorului, este una șocantă, mirajul s-a rupt, el părăsește oglinda în care s-a lăsat captat de imaginație, dorință, viziune.

Adrian Botez reia Mitul Artistului, cel care poartă în sine Cartea, cel care se va elibera de ea prin „nașterea” povestirii, o imitație a Genezei.

„Dintr-o dată, constatai că, mult deasupra mea, plutea o imensă CARTE…o CARTE ROȘIE…care se răsfoia singură… și, ajunsă la numele meu, CARTEA se ridică, într-o rotire amețitoare, spiralată, către ceruri…și, în timp ce străbătea, în spirale, drumul către cer (casa unde eram nu avea acoperiș…), CARTEA ROȘIE devenea tot mai orbitor ALBĂ… până ce dispăru, absorbită de Cerurile Luminii-dintre-Bezne…” (p.146).

Autorul se întoarce în mormânt, în locul abatelui - care și-a scris nălucirile, cu o pasiune demnă de un văzător rătăcit - din istorie, în istoria profundă… Abatele și-a permis o pauză din eternitatea cuvintelor și a revenit într-o realitate schimbată, cu o mare curiozitate de a pipăi, mirat, viața de familie. A ieșit din singurătatea călătoriei prin lume și timp.

Adrian Botez are darul de a aduce la lumină vechi întâmplări, de a le modela după o viziune proprie, încărcată de simboluri și mituri, de a învia o lume pierdută. El inițiază cititorul în amplele unde spirituale ale istoriei, aduce termeni noi în atenția lui, le explică atent, pentru ca manuscrisul să capete valoarea pe care o merită.

Pentru generația actuală, vechi termeni sunt actualizați, sunt potențați sub impusul creator: Sisif, deșertul Nazca, catedrala romano-catolică, eroi tragici, precum porcarul Francisco Pizzaro (devenit mare cuceritor...), apoi Atahualpa, personajul tragic al Americii. Sunt puși sub lupă Omul Primordial (Calumet-Pipă), personalități uitate, precum Garcilaso de la Vega, „incasul”, este reșapat mitul lui Nicolo Machiavelli, complexă personalitate, care a marcat / marchează cinismul în politică și pragmatismul crud.

De asemenea, el explică termenul de adevăr (aletheia), așa cum a fost fixat în gândirea oamenilor de vechii greci, sau sufletul lumii/ energia (aitheros).

În unele locuri, autorul merge până la pesimism, vede lumea în descompunere, universul abia mai poate menține vechea structură, se prăbușesc tavanele cerului peste un om copleșit de erorile sale. Se pare că specia umană se pregătește să iasă din univers, acesta este mesajul tulburător al cărturarului.

Călătoria spirituală este descrisă atent, ea face, din fiecare povestire, o realitate care bate realitatea de lângă noi: „…Mă trezii de-a binelea…și călătoriile mele, în sus și pe coclaurii platoului pământesc, scăzură…se făcură mai dulci și blânde, nu mai aveau iz de pradă, pe care o înhățam egoist și orb, și o sfârtecam…meditația, imaginarea călătoriilor, discernământul călătoriilor…crescură, crescură tot mai mult. Mergeam acolo unde slabii ochii ai spiritului meu nu aflaseră prea multe, despre rană și despre strigătul de ajutor, ascultat, cu spaima cutezătoare, în toate nopțile și zilele…” (Abatele și visul, p. 107).

Călătoria reprezenta, pentru abatele Bernardo, mai mult decât reprezentau banii și faima… Este luxul pe care și-l permite scriitorul și cel care iubește cunoașterea, deschis spre marile taine, care înfloresc generos, pentru cel care mereu caută… Cunoașterea este cea mai frumoasă și periculoasă aventură…

Acest gen de literatură i se potrivește lui Adrian Botez, el poate povesti deschis „nălucirile” sale, are cultura necesară să le susțină. El are viziunea de a da un sens întâmplărilor, poate face din imaginar o realitate coerentă și dureros de acută și actuală, în care cititorul poate recunoaște tiparele moderne.

Cărturarul se simte acasă printre vechi eroi anonimi, reînnodând povestea istoriei, acolo unde pierderea memorie a declanșat fractalii.  

*Adrian Botez, Noile năluciri ale Abatelui Bernardo – vol. al II-lea/ Ochiul Sfinxului (eseu despre romanul polițist mondial), Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Viziunea Sfântului Augustin din Hipona /detaliu/, pictură de Vitore Carpaccio, Scola di San Giorgio degli Schiavoni, Veneția și Așa am visat cu Ochiul lui Dumnezeu – pictură de Corina Chirilă). Cartea este dedicată soției, Elena, Adrian Botez scrie „cu toată dragostea și recunoștința (cvasi-martirică!) arătată, de-a lungul unei vieți întregi (petrecute alături de mult-prea-incomoda mea persoană…), muncii mele cultural-literare!” 

CORVIN LUPU

Acordul Bonn-Budapesta (19-23 august 1989) prin care Germania se angaja să spijine unirea TRANSILVANIEI cu… UNGARIA!
         În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea ţării. Franţa şi Marea Britanie au încercat să se opună acestui proiect. În cadrul întâlnirii dintre preşedintele Franţei, Francois Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de la Kiev, din 6 decembrie 1989, a cărei stenogramă a fost dată publicităţii, Mitterand a arătat pericolul refacerii puterii Germaniei şi a exercitării unui control al ei asupra întregului centru al Europei. El l-a rugat pe Gorbaciov să nu sprijine proiectul german de reunificare, promiţând în schimb accesul Moscovei la fonduri mari prin Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Franţa şi Marea Britanie invocau şi necesitatea menţinerii Germaniei divizată pentru a nu-i crea probleme lui Gorbaciov, sprijinitorul politicii Occidentului, în faţa acuzaţiilor pe care i le aduceau grupările politico-militare şi de informaţii conservatoare de la Moscova, nemulţumite de faptul că preşedintele sovietic sprijinea promovarea intereselor occidentale. Pentru a-l sprijini pe Mihail Gorbaciov, Marea Britanie şi Franţa au sprijinit regimurile politice pro-sovietice din centrul şi estul Europei, cum a fost şi cazul sprijinirii grupării Iliescu-Militaru-Brucan de la Bucureşti.

 Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist, Erich Honeker (deloc) şi unii lideri ai Stasi, ca generalii Erich Mielke și Markus Wolff (greu). Era necesară o acţiune populară de anvergură, care să îi convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest. Pentru aceasta cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta, privitor la angajamentele de sprijin al Ungariei pentru reunificarea Germaniei şi al guvernului de la Bonn pentru reunificarea Ungariei cu Transilvania.

Anterior se purtaseră discuţii intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989. Prin acordul încheiat Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria, permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest. În schimb Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania. Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar, legat de interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României, a determinat Budapesta să se implice din plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de serviciile secrete ale altor state.

 De altfel Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, din 1969, pregătirile în vederea schimbării regimului ceauşist de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide. Printr-un document al serviciului vest-german de informaţii, B.N.D., emis în anul 1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko,a afirmat într-o convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua astfel cu România”. Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială, care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu glas tare.

 De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de sudul Dobrogei. În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi de premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează împotriva României, mai ales prin agentura compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul communist - în general şi Uniunea Sovietică - în special.

În cursul revoltei populare şi al loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele).

CEZAR  PĂDURARIU

               Biserica Ortodoxă Română,   „Şi în fascism, dar şi în comunism, a fost mereu în slujba puterii“

Analiza publicată în „Neue Zürcher Zeitung“, unul dintre cele mai respectate cotidiene de limba germană din Europa, este intitulată "Şi în fascism, dar şi în comunism, Biserica Ortodoxă a României a fost mereu în slujba puterii“ şi este semnată de Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena.

Redăm, în traducere, articolul publicat în „Neue Zürcher Zeitung“:

„«Daţi Cezarului ce-i al Cezarului», a spus Iisus. Şi a mai zis: «Împărăţia mea nu este din această lume». Biserica Ortodoxă Română nu a luat niciodată aceste cuvinte în sens literal. Apropierea sa de putere şi înclinaţia spre corupţie i-au adus bogăţii fără precedent. Orice dezbatere în privinţa trecutului este străină de ea.

În 1989, când dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat de la putere, Biserica Ortodoxă Română (BOR) n-a fost de partea demonstranţilor. Spre deosebire de Bisericile Catolică şi Protestantă, a rămas loială regimului. Patriarhul de atunci, Teoctist, a trebuit să se retragă din spaţiul public după ce făcuse o declaraţie de loialitate în ultimele zile ale regimului dictatorial. Dar după 112 zile, a revenit în viaţa publică şi a colaborat cu cei care au ajuns la putere după comunism.

Episodul e simptomatic pentru ţara cu cea mai mare majoritate ortodoxă din UE. BOR caută să rămână aproape de puterea de stat şi o legitimizează în schimbul unui suport financiar masiv. Ca şi în alte ţări ortodoxe, BOR a umplut golul de identitate lăsat în urmă de comunism.

Tot ca în alte ţări ortodoxe, BOR continuă o tradiţie autoritaristă cu un puternic impact anti-occidental. În secolul XX, BOR a fost loială celor trei dictaturi care au marcat România: a regelui (1938-1940), a armatei (1940-44) şi a comuniştilor (1944-89). Între cele două războaie mondiale, mulţi clerici au susţinut cu entuziasm mişcarea legionară, adică fascismul românesc. În 1938, patriarhul Miron Cristea, în calitate de prim-ministru, a legitimizat eliminarea statului constituţional şi înfiinţarea unei dictaturi regale, care a adoptat măsuri antisemite.

Ortodoxia a profitat din plin de comunism: cu sprijinul patriarhului BOR, Biserica Greco-Catolică din Transilvania a fost distrusă şi i s-au expropriat bunurile.

După '89, BOR a fost împotriva restituirii proprietăţilor confiscate de comunişti, pentru că ea însăşi era principalul beneficiar/profitor al acestor confiscări. Bogăţia curentă a BOR provine în mare măsură din proprietăţile confiscate de la alte culte religioase. Mulţi clerici au colaborat cu Securitatea comunistă şi BOR a fost un instrument al puterii comuniştilor. Un singur cleric a mărturisit după 1989 că a colaborat cu Securitatea.

După 1989, nimic nu s-a schimbat. BOR încă nu s-a ocupat de trecutul ei. Arhivele sale sunt efectiv închise. Cercetarea critică este nedorită. Un cercetător care a dezvăluit implicarea lui Teoctist într-un pogrom înfiorător petrecut în 1941 în România şi-a pierdut locul de muncă la arhivele statului. Despre trecutul fascist al multor duhovnici cu influenţă din România putem doar să speculăm.

BOR are o reputaţie foarte bună în România. Conform sondajelor sociologice, România este printre cele mai credincioase ţări din Europa. BOR profită de acest avantaj pentru a-şi întări poziţia. Campaniile electorale nici nu pot fi imaginate fără intervenţia bisericii. În 2014, mulţi clerici s-au pronunţat împotriva preşedintelui actual, Klaus Iohannis. Şi-au justificat opiniile cu argumentul că preşedintele este luteran.

Chiar şi un guvern laic (lucru rar în România) trebuie să cedeze presiunilor BOR şi să le dea fonduri, adică să le suplimenteze bugetul. Majoritatea partidelor încearcă să ajungă în relaţii bune cu BOR, dar niciunul nu a reuşit acest lucru la fel de bine ca PSD (partidul oligarhic postcomunist), care distruge în aceste zile statul constituţional în România. PSD nu se mulţumeşte doar să primească "o ploaie de bani" de la guvern, ci emite şi taxe în folosul bisericii. BOR este unul din cei mai mari deţinători de terenuri din România şi una din cele mai importante societăţi comerciale. Puterea sa economică este foarte mare. Puţini îşi permit o critică fundamentală a bisericii. Mai ales în provincie, colaborarea dintre biserică şi stat este foarte puternică.

În ultimii ani, BOR a avut un parcurs tot mai autoritarist. În 2017, patriarhii de la Bucureşti şi Moscova s-au vizitat reciproc, nişte vizite foarte pompoase. Acest lucru a fost uimitor, deoarece românii nu prea-i iubesc pe vecinii de la est. Guvernul rus se foloseşte de ortodoxia din România ca de o pârghie pentru a influenţa cea mai importantă ţară NATO de la Marea Neagră. Campaniile BOR sunt în spiritul rus, adică pentru valori familiale şi împotriva homosexualităţii. Astfel, BOR contribuie la o atmosferă anti-occidentală, pe care şi alte ţări din Europa de Est o întreţin.

Dar BOR nu poate pretinde credibilitate în acest sens. În 2017, trei cunoscuţi clerici au trebuit să se retragă pentru că aveau relaţii homosexuale. Cazul episcopului de la Huşi a fost foarte mediatizat. Acesta a profitat în mod evident de studenţii de la seminar. De-a lungul timpului, au apărut multe scandaluri despre corupţia din BOR. Catedrala Mântuirii Neamului este o clădire imensă din Bucureşti, pentru construcţia căreia se folosesc fonduri de stat, dar BOR apelează şi la donaţii de la credincioşii din această ţară foarte săracă. Numele ales pentru catedrală (a Mântuirii Neamului) aminteşte de sloganurile mişcării legionare fascist-ortodoxe din perioada interbelică.

Critica la adresa patriarhului Daniel a devenit mai puternică atunci când, după moartea a 64 de oameni în 2015, într-un incediu dintr-o discotecă, clericii au sugerat că dezastrul a avut drept cauză comportamentul păcătos al tinerilor morţi.

Biografia lui Daniel este o oglindă a istoriei BOR. Pe vremea când nimeni nu avea voie să părăsească ţara, el a predat, din 1980 în 1988, în Elveţia, la Institutul Ecumenic din Bossey.

Mentorul patriarhului Daniel a fost teologul conservativ-naţionalist Dumitru Stăniloae, care era foarte influent. În perioada revoluţiei din 1989/90, patriarhul compromis a dispărut o scurtă vreme şi, în acea perioadă, Daniel a condus de facto BOR. Dosarul de la securitate al lui Daniel a fost distrus, sau aşa se presupune. În 1990, el aparţinea unui grup pentru reînnoirea ecleziastică, în cadrul căruia vocile critice au fost suprimate. Ascensiunea spectaculoasă a lui Daniel, iniţial la conducerea Mitropoliei Moldovei şi, ulterior, în 2007, ca lider al Bisericii Ortodoxe Române, n-ar fi fi fost posibilă fără ajutorul «statului subteran» din România.

BOR nu a contribuit cu nimic la democratizarea României de după 1989. Incapacitatea ei de autocritică a făcut-o să rămână prizoniera propriului trecut. Tradiţia anti-occidentală şi compromisurile morale ale BOR au făcut-o să fie o pradă uşoară pentru Moscova. În România, fantoma lui Ceauşescu a început să bântuie din nou. Biserica este responsabilă de acest lucru“.

IOAN  MICLĂU-GEPIANU

FENEL

(Teatru în versuri)

Persoanele

TUFĂ-Toboșar la festivaluri

DOAGĂ- Prietenul lui Pițigoi

FENEL – Fratele lui Felia

FELIA – Sora lui Fenel

CIORCHINE – Nevasta lui Butuc

BUTUC – Soțul lui Chiorchine

PIȚIGOI – Prietenul lui Doagă

Piesă de Teatru în trei Acte

(Forma definitivă)

                   ACTUL I

                   SCENA I-a

FENEL, DOAGĂ

FENEL:

Prietene,vezi, casa să nu ți-o faci pe partea de jos a unei văi,

Dar nici în vârf de deal, ci locul să-l alegi oriunde la mijloc!

Astfel, vei fi ferit de al naturii sălbaticului joc,

Dar nici prea-ndepărtare de-a lumii comerciale loc!

DOAGĂ:

Înțeleg, vrei să-mi spui de mediocritate, ferit de-orice extreme,

Înaintezi pe calea ce-ți păstrează a ta integritate, ferit de-orice opreliști;

Dar spune-mi unde astăzi oricât de înzestrat ești, mai poți ca să te miști,

Să nu te ducă spre păcate ale vieții, mărunte dar multele ispiți?

FENEL:

Nu pentru că numele-ți de vinuri amintește, dar vreau să te îndrept cu dinadins,

Spre-o culme a gândirii la care mulți nu pot ca să ajungă,

Deși se folosesc de șiretlic, de vorbă chiar mai vulgă,

Cu-o proaspătă minciună vor, s-atingă ceea ce nu e de atins,

Să treacă-a fi drept genii și veșnic trăitori eternului întins!

Tu, dragă Doagă, ascultă-mă acum...!

DOAGĂ:

Te-ascult precum cel rătăcit pe-un drum!

FENEL:

Nu-i vorba de-o rătăcire pe afară, și nici despre ce înseamnă a trăda o țară,

Ci vreau să te îndrept spre-a ta simțire ce o ai în tine, ca o ființă rară!

Sunt mulți ce una zic și alta fac, deși au minte bună, o folosesc greșit.

Adeseori mă tot întreb, de-o fac din voie sau cum s-a nimerit?

Ei te privesc din ramă aurită ce-atârnă pe  perete,

E semnul meritoriu, școlat, în timp ce fapta  le-adună multe pete!

DOAGĂ:

Poți să-mi ara-ți din ele câteva?

FENEL:

Căteva? E prea puțin a spune, când de-o viață te joci cu focul care arde,

Dar nu mi-ai făcut nici un rău, mie, ci inima ta-ți arde, ascultă bine barde:

De cânți, și văd că scrii și versuri, fii fericit căci nobilă e Arta-ntotdeauna,

Și nobilă ființa ce  primește un astfel de dar sfânt, e ca în noapte Luna,

Ce luminează calea acelui călător ce în neștire umblă pe drumuri rătăcite;

Arată dar ce-i mai frumos și bine, arată prin exemplul tău lumina unei zilei fericite!

Dar eu aud că tu, mi-a spus-o chiar Ciorchine, sub haina artei mai mult te străduiești,

Să încâlcești, ba și mai rău, cu vorbe de ocară, în orice prieten bun îți place să lovești!

La ușa celor mari te duci ca un slugarnic, dar și dublicitar, tu vinzi pe orișicine,

Minți în orișice moment, ai terfelit-o la reviste pe harnica Ciorchine!

Ai întocmit scrisori de pâră, punând pe ici pe colo și falsă semnătură!

Pe la biserici când te duci să nu privești aproapele cu ură!

 Ce altceva să-ți mai arăt? Chiar Butuc te-a găsit beat turtă, dar  pretinzi,

Că ai și aripe la umeri, și tuturor le afli vr-un cusur, deci astfel cearta o întinzi!

E bine ca să știi și cui închini eforturile tale, căci semnul vre-unei arte slab se vede,

Iar a te războii așa de dorul lelii, fără rost, nu-i vine nimănui a crede!

E greu, deși s-a încercat, a-ți coborâ  nițel nasul mai jos,

Deci semn că temperamentul te biciue pentru un os de ros!

DOAGĂ:

E limpede! Ești un dușman al meu! Tu ai crescut la oi,

Pe când eu dat-am festivaluri, să-ți spună Pițigoi!

Iar sfatul tău mai mult mă întărâtă, n-am chef să te ascult,

Și nici în cale-mi să te-ntâlnesc mai mult!

FENEL:

Viața nu-ți este un dușman, ci tu lovești în tine!

Cu bine, și să ne auzim de bine!

(Ies din scenă)

                      SCENA II-a

Ciorchine, Pițigoi

CIORCHINE:

”N-am gând ca să te supăr, nici vorbe rele ca să-ți spun,

 Vreau să nu uiți fața să ți-o speli în apa cea curată și nu din cea din drum!

Ce treabă ai să-l îndrăcești pe Doagă, tot timpul povestindu-i de Felia,

C-ar fi femeia, vezi, spălătoreasă, și că zadarnic el îi caută iubirea!

Tu ai văzut ce gingase-i la toate, la vorbe, la purtare, dece atâta pică?

Încerc să cred că însu-ți tu pândești să o alegi a fi a ta iubită!

Eu dacă am doi ochi în cap, mai am și-n minte doi ce te privesc:

În gelozia ta, eu altceva observ, ești încărcat de doruri ce tot cresc!

Și cresc, iar într-o bună zi când dorul și tristețea vor face casă bună,

Te vei trezi respins, iar viața ta se va-ndrepta pe-o cale mai nebună!

Ești liber să alegi întotdeauna cărarea pe care tu o vrei,

Dar eu te sfătui să nu batjocorești, din gelozii, viața unei tinere femei!

PIȚIGOI:

”Nu înțeleg ce zici! Adică până unde vrei vorba să o duci!

Doagă mi-e prieten și niciodată nu ne-am dovedit a fi niște năuci!

Unde-ai văzut doi prieteni să iubească aceeași fată?

Iar ea să se prostească a crede că e bine și fapta ei curată?

Te înțeleg Chiorchine, ești o femeie ideală,

Dar prea ești curioasă a știi ce fiecare are de fiert în oală!

CIORCHINE:

”Vezi cum singur tu te dai de gol? Așa este cum vorbele-ți vestesc,

Nu sunt prieteni între ei, doi, ce pentru-aceeși fată se-mbrâncesc,

Numai atâta doar că reciproc se mint, în acest caz au gândurile false,

Mai rău de-atât, în viitor și viața o vor duce certați și zile arse!

Așa vrei viața să-ți clădești? gândește-te la tinerețea ta, dar si la aceleia,

Ce-n inimă îți place să-i faci loc; eu zic să-ncerci să te apropii de Felia,

Va-ți potrivi-mpreună de minune, obrajii ei îmbujorați și păru-i auriu,

Ar îmblânzi năravul tău de pițigoi zglobiu!

PIȚIGOI:

”Văd bine cum joc de mine-ți bați, la fel cum Tufă face,

Iar cu ursita ce-mi propui înveci n-oi avea pace!

Doar știi că ea este de-apururi în preajma lui Fenel,

De-apururea Felia ascultă de tot ce zice el!

CIORCHINE:

”Este normal ca să asculte, doar îi e fratele mai mare,

Dar tu de te apropii de Fenel, ai înțelege frumosul caracter ce-l are!

Iar prietenia cu Doagă să n-o strici, io spune verde-n față:

”Amice, eu de Felia-s robit, și-am s-o iubesc viața mea întreagă!”

Iar dacă  se va enerva, nicicum vrând să-nțeleagă,

 E dreptul lui norocul să-l încerce, precum și tu la fel să faci;

Căci pân-la urmă plin e lanul de flori albastre și de roșii maci!

PIȚIGOI:

”Ușor de zis! Dar n-am nici loc de muncă, Fenel e cu pretenții,

El nu va-ngădui relații, oricât ia-și dovedi eu bunele-mi intenții!

Iar Doagă scrie versuri la reviste și încă versuri multe,

Felia-i liceeană și are gust spre arte, deci are să-l asculte!

Dar nu sunt nici eu de pripas, mă știu isteț, nu mă las dus cu vorbă,

Am să-l conving că nu este prea bine, să ia vulpește bobița dintr-o ciorbă!

Iar Tufă toboșarul cel ne-ntrecut la festivaluri strigând hora,

Îl știi, cât har lingușitor e-n el,  sofisticându-se în fața tuturora!

Dar am văzut ce ochi frumoși făcea și el Feliei,

Deci n-ar fi mare lucru să îl vedem pe Tufă murind de dragul ei!

Dar dacă nu-i chemare, iar Muza nu-l primește,

Degeaba-ar vrea să-i lunece pe palme ca un pește!

CIORCHINE:

”Fii liniștit! Fenel nici nu gândește să-l aibă chiar pe Doagă de cumnat!

El e un înțelept, în el viața-i o oglindă în care se-oglindește doar adevăr curat!

Felia e o artă, spre care toți aspiră, e frumusețea vieții, un înger prototip,

E harnica albină ce înspre flori grăbește, cu mizantropi nu are absolut nimic!

PIȚIGOI:

”Aoleo! Uite, că urcă treptele spre noi! E ea, Felia cea frumoasă!

CIORCHINE:

”E ea! Fugi iute la pian, chiar de nu cânți, pe scaun te așează!

PIȚIGOI:

”O clapă tot am să ating, așa să dau de veste!

 (Se îndreaptă repede spre pian).

CIORCHINE:

”Bine, du-te!

                                   ACTUL II

                                   

                                   SCENA I-a

Ciorchine, Felia, Pițigoi

CIORCHINE:

(Venind în întâmpinarea Feliei,

 Se îmbrățișează).

”Feliia, e o fericire să te văd! Încă de ieri te așteptam să vii!

Ești cea mai nobilă ființă, dar mai ales iubirea atâtora să fii!

E ca în vremuri de legende, când prinții pețitori de-avalma fiecare,

Umblând prin lumea mare, să dea de urma Zânelor plecau în cercetare!

Vino, vino pe balcon, e mare zi din an!

FELIA:

”Dar parcă cineva cântă la pian?”

CIORCHINE:

”E un june, picat ca din senin la noi,

Un aspirant la cântec și-l cheamă Pițigoi,

Ce-i drept, la treabă nu prea se-ndeamnă el;

E tocmai ce nu-i place fratelui tău Fenel!

FELIA:

(Cu multă bunătate aproape șoptind răspunse:)

”Fenel e precum viața, viața care nu lasă fără răsplată fapta,

Faci bine ori faci rău e treaba ta, dar numai în bine se poate naște Arta!

Sunt fericită să mă știu iubită de-o lume cât mai mare,

Dar ascultă, tu, Ciorchine, la curtea mea, oricine talent de arte are,

Cu dragoste-i primit talentul să-și arate, fie calic, bogat, sau prințul Europei,

Căci puși sunt la-ncercare, precum acei pretențioși la mâna Penelopei!

De-aceea venii azi la tine, căci înspre Poezie ești cea mai generoasă,

De vrei ca să-i inviți la un colocviu cu toții adunați? Ar fi o zi frumoasă!

CIORCHINE:

(foarte entuziasmată:)

”Felia, ești Sfânta din Icoană, eu te urmez și-ți împlinesc dorința fără șovăială!

În glasul tău găsesc temei, lumini, idei, și-o să auzim de-o bună rânduială!

Doar Arta e oglinda realei noastre vieți! Dar vezi Felia dragă, de-i viața zbuciumată,

Croită-n multe rele, corupții, crime, mincinoși, bietul artist cum o zidi o operă curată?

Scântei de bine și iubire de unde să adune? El însă are har ceresc, vrea adevăru-n Lume!

FELIA:

(o îmbrățișează)

”Ai zis chiar legea Artei, Lumina harului divin dă operele bune!

E hristică idea ce-n inima lui crește, e-o dragoste ce desperată spune:

”Vor oamenii lumină, vor codrii cântece de păsări, izvore cristaline, Mări limpezi călătoare,

O lume a dreptății, așa cum Creatorul a gândit a da lucrării sale ziditoare!”

Sufletul din noi nu are nimic a face cu minciuna,

Cu-atât mai mult artistul în harul său cel hristic, cutremurat va fi întotdeauna,

Iar relele din jur în focurile artei ar vrea să le dizolve,

El v-a crea în perle a sale scriituri, și-al lumii viitor visând ca să-l rezolve!

Poetul cel adevărat chemare dumnezeească are!

PIȚIGOI:

(intră și el în scenă)

”Sper să nu aduc deranj dar dorul meu aprins nu are alinare!”

CIORCHINE:

(la fel de bine dispusă)

”Nici un deranj, ba chiar ne face cinste prezența dumitale!”

Dar cum am putea noi stinge acele doruri sentimentale,

Atât de mari de n-au nici  alinare? Ai pe cineva la inimă căzut?

Ne spune-ndată, dar nu tot ocoli un trandafir frumos!

Ce-i drept, adeseori acesta are ramul și groaznic de spinos!

PIȚIGOI:

(cu o oarecare precauție)

”Nici să mă tai felii, nu pot a divulga ce port cu-atâta greutate,

Îmi stă peste puteri, dar sper ca într-o zi să le dezvălui toate!”

FELIA:

(cu o calmitate proverbială)

”Se pare că ziua aceasta  nu va fi prea departe!”

De-aceea te-aș ruga să-l vizitezi pe Tufă, să-i spui așa în parte:

”S-anunțe peste tot, să bată toba tare,

Despre un colocviu ce se va ține mâine, nu-i nici o amânare,

La casa lui Ciorchine să vină fiecare exact la ora șase!

Se va vorbi de arte, se va servi desigur sarmalele gustoase!”

CIORCHINE:

(intervine imediat)

”Pentru Fenel, Doagă și Butuc  s-au și făcut anunțuri,

Le duc chiar eu, fiindcă ei au diferite gusturi,

Cu invitații speciale poți numai să îi miști din casă,

Tot timpul scriu, iar arzătorul lor talent nu-i lasă!

Se adâncesc în studii ca să afle ce scrieri face celălalt;

Fenel e cel de care toți se plânge, și-l iau adesea cu asalt,

Deși le spune adevărul de care ei, nici vor ca să audă:

”Nu poate sora lui a fi-n iubire cu-n plagiator, sau c-o stridentă notă de lăută!

Felia e cea mai frumoasă fată, e vers curat, al artei prototip,

Deci mâine s-a decide dacă dintre ei va fi unul numit

A fi alesul frunzelor de laur, pe frunte să le poarte!

Deci ține minte Pițigoi, arta e o oglindă a vieții, adună dar, poema vieții tale,

Căci niciodată nu-i pierdut un om ce-n inimă-găsea izvorul cântecelor sale!

PIȚIGOI:

(foarte răvășit)

”Dar când nu ai nici un buget, tu să creezi, tu să plătești ca să-ți apară,

Minunea unei poezii la vreo editură, eu văd aci a fi o stare cam amară!

Să nu devii nici patriot de vrei să-ți iubești țara, să nu cânți nici trecutul tău,

Căci te-nvinuiesc de naționalism, ce pot să scriu e că am dor, să mă avânt spre hău?

FELIA:

(către Ciorchine)

”Pare a fi drept ceea ce spune!”

(către PIȚIGOI):

”Acum te du la Tufă și spunei ce ti-a zis Ciorchine”,

PIȚIGOI:

”Mă duc, mă duc! Cu bine!

                                   ACTUL III

                                   SCENA I

Fenel, Felia, Ciorchine, Butuc, Doagă,  Tufă, Pițigoi

FENEL:

”Eu, nu-i zic acestei întâlniri nici forum nici colocviu,

Ci-i zic moment al artei, înzestrarea ei cu-al vieții adevărat principiu!

De-i arta o oglindă a realității, iar realitatea o vitregă suflare,

Cum ar putea oglinda să reflecte senine lumi sau blândul val pe Mare?

Căci arta e oglinda din vremile primare, e clopoțelul iubirii sufletești,

Sunt visele acestei omeniri ce speră la lumina  luminilor Cerești!

Poezia aduce-n lume ideea unei zile fericite, e calea ce trebuie urmată,

Ea are duh dumnezeesc, ea trece ca un fulger prin omenirea toată!

De vrei artistul cel bun și admirat să fii,

Dă sufletului simplitate, iubește tot ce vezi în jur cu ochii tăi cei vii!

FELIA:

”Pătrunsă sunt de tot frumosul ce împrejur există, de flori, de câmp, de munte,

De tot ce a zidit cel Sfânt,  Olarul, cel ce-a rotunjit cu drag a noastră frunte!

Din duhul dragostei ne-a dat, să fim și noi iubire pe Pământ!

Eu cânt al poeziei sunt, și cu nădejde  merg pân-într-al meu mormânt!

TUFĂ:

Cu multă fală

M-am străduit să-ndemn pe fiecare a fi prezent la mândra adunare!

Felia-i o bomboană, eu o privesc cu mare admirare!

Nu-mi place adeseori de  Pițigoi, căci prea e insistent,

Uitând cum  la gimnaziu rămase repetent!

De Doagă , acest pretins la versuri eminent,

Ce-ași mai putea spune, când tocmai la citire rămase corigent!

Chiorchine-i talentată, în multele relații năzdrăvană;

Chiar tipica unei profesii de politiciană!

BUTUC:

Foarte înfuriat

”Ce merite ai tu, măi Tufă, de-așa tăioasă critică lansezi,

De când te știu umblai haihui la oameni prin livezi,

Crescu-și precum și numele îți este,  și-acum poftim,

In loc a înțelege cuvintele Feliei și Fenel, tot rele povestim?

Iar de nevasta mea, ți-o spun, să nu te-atingi,

Căci vom ajunge-n judecăți..., la astea mă împingi?

Da, viața este cu de toate, dar cearta nu e Artă!

Și mai ales când nobila simțire nu-ți sună deloc la-l minții poartă!

Apoi...,

TUFĂ:

Infuriat si el!

”Apoi, deajuns! Eu n-am nimic cu voi,

Eu nu bat toba aiurea, cum face Pițigoi,

Strigând în gura mare pe stradă sau la colțuri,

Cum Doagă de Felia s-a-ndrăgit, iar fata face mofturi!

Pesemne pițigoiul se crede prea grozav, a fi alesul Muzei,

Pretins a fi un sfetnic, un fiu al călăuzei!

DOAGĂ:

Trântindu-și scaunul de perete!

Dar oare Fenel o fi lumina zilei?

Nimic nu vrea să-și schimbe, ori noi suntem ai milei,

Ai suferinței? În seama lui suntem lăsați ca frunza-n vânt?

Viața asta-i bun ceresc, să o trăim în dans  și cânt,

Să fie arta poemele iubirii! Fenel ne bagă în mormânt!

Felia-i prea frumoasă pentru voi, și nici nu cred că vă iubește!

Degeaba-n sufletele voastre mândria se zorește!

Degeaba-n vise neîmplinite tot bateți câmpii în cer și pe pământ,

Iar lui Fenel, încerce orișicine, nu-i poți opri ce are în gând și în cuvânt!

FENEL:

Netulburat

Așezi frumos bobițele pe ață, dar cine vrei să-ți împlinească

Toate aceste vise, când iată tu prin fapte te dovedești a fi o biată iască!

Artele vin în urma noastră, ci nu noi după ele,

E zero gândul neîmplinit, căci nici lumina n-ar luci de n-ar fi-ntâi și stele!

Felia sora mea este oglinda ce așteaptă lumini din scrierile voastre,

Pe când în certuri și sudălmi, cum faceți azi, nicicum vestesc de-al artei mare oaste!

FELIA:

Cu o tristă melancolie

În ochi lumina-mi este tot mai stinsă, căci inima mi-e pradă acestor gelozii,

În care lumea voastră se-ntărîtă, voi dați poeziei veșminte mortuale, nu de-ale celor vii!

În veșnicii e viu Divinul Creator, dar nu la el vă este gândul,

Nu-l căutați în pieptul vostru gras, și-n cântece blestemelor dați rândul!

Voi nu iubiți pe cel ce greu muncind aduce mierea ce-n flori o pune sfântul!

Ce genii  aveți a fi voi dar? Ce opere nemuritoare aștept azi de la voi?

Doar câte unul din codru lui Amin* răsare ca lumina spre vremurile noi!

Fenel despre iubire și muncă vă vorbește,  desigur nu de sapa primitivă,

Ci pe măsura științelor de azi, să-nnobilăm viața și arta deopotrivă!

Natura nu urmează capriciile noastre, ci noi să îi urmăm divinile ei legi,

Atunci acea universală armonie se va restabili dând viață lumii-ntregi!

Aceasta o doresc...!

FENEL:

Cu ochi scânteietori

Spre-același viitor nădăjduind privesc!

*Eminescu(Aminul - numit de A.Botez)

Ioan Miclău-Gepianul

25 iulie, 2016

Australia