Ovidiu Shakespeare Lawrence

Colocviile de Marți

Marți 30 august, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VII, nr. 8 (81). 

Tema:  În Grădina Maicii Domnului 

Recital  Daniel Vorona 

Intervenții:

Puși Dinulescu: Scriitori în comunism și după

Ștefan Dimitriu: cântă, recită și lansează

Gheorghe Dănilă: Credința pe scenă și ecran

Vladimir Udrescu: Mama lui Arghezi

Mihaela Munteanu: Binoclul de operă

Dinu Dumitrescu: Tehnologia are nevoie de umanism

George Anca:  Inconoclasm și alte erezii

            Teatru de poezie

            Puși Dinulescu, Puiu Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Liliana Popa, Ștefan Oprescu

            Lansări de carte

Vladimir Udrescu, îmblânzitorul de lumini, Editura TipoMoldova, 2013

Dorin Croitor: Cina ratată cu îngerul Aznavour

 Coordonator: Dr. George Anca

 Către sfârşit de vară... 

de Felix SIMA

Către sfârşit de vară, aşadară,
Adoarme Maica Vieţii, an de an...
Se odihneşte şi-nfioară
Pe un urcuş de sălcioară,
Pe un căluş de la vioară,
Precum şi noi... din zi în zi...
Ce-o fi... o fi... Ce-om mai găsi...

Va fi trezită, cu uşor,
De un cocoş prevestitor
(Al zânelor, al nopţilor)
Ce va cânta a treia oară,
De peste pietre de hotară,
Spre-a-ndeplini un ritual...
Pe un inel... pe un caval...
Cu florile de măr... în păr...
*
Cum doarme trupul Maicii...
Tulpină veştejită...
Şi viaţa ei se cerne,
Ca şi a mea, prin sită
Şi înghiţită, mai apoi,
De-un cal cu ham,
De-un car cu boi,
Într-un sicriu
Ce nu-l mai ştiu,
La cumpăna ce-o face pasul
Şi se-ntrevede, palid, glasul
Şi se aşterne: Parastasul...
*
Sufletul meu rămâne treaz
Sărind acelaşi vechi pârleaz,
Aerian – subpământean,
Purtând de grijă, an de an,
Copiilor ce cresc la foc,
Spălaţi pe faţă la un scoc,
Stropiţi cu fir de busuioc,
Aduşi la nuntă, la soroc,
Fecundizaţi din loc în loc
Şi alăptaţi din vechea oală
Ca dintr-o ţâţă vegetală
Ce descompune şi iveşte
Sămânţa care ne hrăneşte,
Sămânţa care ne uneşte...
În chip ascuns... cu Hram de Peşte,
*
Maică Bună şi Bătrână,
Ţi-o fi brâul tot de lână
Descusută de pe Lună...
Mă-nfioară, mă-ncunună...
Maică Blândă, Brâu de scamă,
Caii, singuri, se deshamă...
Şi rămâne Trupul gol...
Oase albe... la subsol...
Iar mai sus, la Dumnezeu,
Oasele Tatălui meu...
Sfinte sunt, pe sub pământ,
Pe sub Cer...
sub Legământ...

 Capela, secol XX

de Felix SIMA

Ne întâlnim din an în an
Cu preacinstitul Anton Pann
Ce trage fesul peste noi
Ca peste turme – când vin ploi.
Când nu vom fi – nu vom zări
Nici drum de noapte şi de zi
Pe care tot mai mergem – dar
Ieşim dintr-un Abecedar
Al lui Antim cu „Didahii”
Şi georgianul dintre vii
Care pe deal se pârguiesc
Şi-n scaun tot mitropolesc...

Din an în an, din bani în bani,
Să mai trăim... contemporani...
Că nu e alta – de trăit –
Decât un fel de om cinstit
Şi-o naştere, a doua-n cer,
Peste născutul efemer...
Acolo unde-i cuib cu pui...
Să mai trăim în proza lui,
A Boului de piatră... deci...
A fost un secol XX...

Înaintând în labirint,
Unde de mult mă simt, te simt,
Să-o luăm, adesea, de la cap...
În el, mai multe ne încap:
Când am plecat, când am sosit?
Ne paşte zilnic un sfârşit...
Un scrib balcanic, secular
O lună legănată-n par,
Tăciuni aprinşi, enibahar,
Sticle de lampă, rom, pahar,
Moara lui Ghelci şi căruţaşi,
Altar, trăsuri, nuntaşi, clăcaşi,
Zapcii, zugravi, zarafi, ocnaşi,
Fierari, rudari, ţigani sadea,
Un lampadar, lulea, perdea,
Văcari, căprari, oieri şi hoţi,
Scufiţe roşii, strănepoţi
Şi boschetari şi idioţi,
Dricarul ce îi vrea pe toţi...
Şi „Macul roşu”, „Trei mustăţi”,
Un casier ce face plăţi...

Ogrăzi de meri, de pruni, de peri,
Bărbaţi în pomi... mai jos... muieri,
Sutane sfinte, lumânări,
Icoane-n ceruri, închinări,
Copii pierduţi, case de bal,
Sifonerii, pescari, spital,
Margini de sat... şi de oraş –
La mijloc: Bobul ucigaş,
Un arhivar, un pompier,
O farmacie pe sub cer,
În aer liber – aşadar –
La seminar: un calendar...
Şi ceară-n preot, în amvon
Şi domnişoare-n pension...
Fântâni cu apa ca vioara,
În ele – se scufundă Ţara
Şi-o scoatem noi, cu o găleată
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...

Fântâni cu apa ca vioara,
În ele se scufundă ţara...
Şi-o scoatem noi, cu o găleată –
Şi-o dăm, pe jgheab, la lumea toată...  

 *

Univ Oxford 1890

• In orice polemica stiintifica, sociala sau politica, discutia trebuie sa se rezume la schimbul de idei si numai la acele idei care au contingenta cu problema respectiva.

• Partile aflate in polemica folosesc drept argument fie teorii stiintifice, fie fapte concrete din realitate care sunt relevante in ceea ce priveste problema discutata.

• Partile nu au dreptul sa aduca in discutie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirma, nici nu confirma validitatea ideilor pe care le sustine.

• Partile nu au dreptul sa puna in discutie motivele care determina atitudinea ideatica a adversarului, deoarece se abate discutia de la problema in sine.

• Etichetarea adversarului prin mentionarea scolii de gandire, clasei sociale, organizatiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte constituie o incalcare a regulilor polemicii si dezvaluie slabiciunea lipsei de argumente.

• Intr-o polemica civilizata conteaza numai argumentele invocate de adversar ca persoana si nu ca membru al unei scoli sau organizatii. Nu ai dreptate pentru ca esti ganditor materialist, patron sau laburist, ci numai daca argumentele tale sunt convingatoare sau nu  (Univ Oxford 1890)

*

Linia norocului

Sau coada splendida si neagra a unei pisici
prinsa intr-un pendul stricat de aici
din peronul unei gari absurde...
cu un singur tren care merge niciunde
la lumina stelei febrile din cui
a fetei de fum lunecos si galbui
care a rasarit goala si nerusinata
dintr-o valiza uitata incuiata
cu milioane de bilete cochete
spre destinatii ultrasecrete
cu lume
admirabila si deplorabila
dezirabila si indezirabila
visatoare si disperata
adaptata si neadaptata
opresiva si depresiva
anonima si obsesiva
cu firesc si burlesc
pe care o iubesc
o iubesc si o iubesc.

*

Dezvoltarea capitalui intelectual in conditii de constrange

1. Herta Muller, nu apartine Germaniei si nici Romaniei, a devenit cetatean al tarii numita Clubul marilor creatori ai cunoasterii.
2. creatorul si fabricantul tunurilor, ardeleanul Orban Valahul, nefiind finantat de cavalerii crestinatatii a produs pe banda rulanta tunuri pentru cucerirea Bizantului si apoi tarii sale de bastina.
3. Hanri Coanda a furnizat Angliei inventii pentru construirea avionelor care au contribuit, in cursul celui de al doilea razboi mondial, la bombardarea tarii sale.
4. romanul Nikola Tesla, parintele curentului alternativ, wireles, roboticii si a altor unelte de lucru devenite uzuale in debutul societatii bazate pe cunoastere a favorizat dezvoltarea USA.
5. Generalul George Pomut, unul dintre parintii USA, declarat astfel oficial, a contribuit la extenderea teritoriului patriei adoptive cu circa un sfert.
6. exemplele pot continua cu Brancusi, Enescu, Palade.
7. creatorul nu apartine, in sens ingust poporului sau, el apartine creierului umanitatii, omului in general si se dedica, oriunde ar fi, idealului universal de scurtare a asteptarii alocata intampinarii semenilor de pe alte areale ale universului.
8. Herta Muller ar fi cucerit marele premiu neplecand din Timisoara sau mutandu-se in orice alta tara. Herta a refacut drumul stramosilor sai care, candva, pentru conditii mai bune de existenta au emigrat in Romania. Herta tot pentru conditii mai bune a reemigrat in Germania.
9. Sa fi crescut in partea comunista a Germaniei ar fi prezentata efectele laboratului comunist standardizat de Marx si Engles. Nascandu-se si traind in Romania, in partea mai putin oprimata a tarii, a descris efectele aplicatiei marilor teoriticieni germani instrumentate, prin via ruseasca,de dictatori romani.
10. Practic Herta Muller descrie, in opera sa spiritul doctrinar al comunismului marxist implantat si in Romania de sovietici. Transferul sau de pe terenul aplicatiei teoriei de factura marxista in locatia elaborarii acesteia prin sinea sa constituie o drama similara cu intoarcerea unui cetatean japonez de etnie americana, locuitor al Hirosimei, in USA.
11.s-a instapanit pacea, de 2 decenii tarile exmarxiste pot gandi, oarecum libere, desi oamenii inca se autocenzureaza.
12. in cadrul adevaratei libertati europene drumul model Herta Muller, model cetateanului japonez de etnie americana, care se intorc in patriile de origine a parintilor in care au trait elaboratorii sistemelor de distrugere a elitei, creatorilor de componente de capital intelectual nu vor mai fi posibile.
13.asteptam de la autoarea marelui premiu o opera in care sa prezinte efectele mediului in care producatorii de constrangeri a evolutiei umanitatii au uzinficat cele mai antiumane sisteme.
14. a venit timpul sa cercetam nazismul si marxismul, ambele bine teoritizate si standardizate cu rigore in Germania, patria istorica a stramasilor laureatei pentru literatura si prin dreapta judecata sa vedem ce tip de opresiune a fost mai violent si mai inuman.
15. Herta, si sute de milioane de oameni au trait zi de zi in lagarul comunist, denumit astfel de concretizatori. In redarea maiestrita a crampeilor de laborator se regasesc cobaii marxismului. Lucrarile Hertei nu apartin numai literaturii ci si istoriei, sociologiei, psihologiei si filosofiei.
16. A nu se intelege ca opinia este indreptata impotriva euroconcetatenilor germani dimpotriva Germania este una dintre cele mai democrate tari de pe planeta care a permis coexistenta sistemelor opuse. Faptul ca la un moment dat, in decursul istoriei s-au exircita extremele dovedeste ca sunt necesare, in debutul erei cunoasterii si inovarii, noi institutii de gestionare a elementelor de capital intelectual in folosul intensificarii dezvoltarii umanismului si confortului economic.

luca gherasim 07 48 59 59 14, www.manecognitiva.ro ,Manecognitiva - agentia europeana de capital intelectual si inteligenta artificiala. Romania.  ne a reemigrat in Germania.

*

Liliana Popa

Asteptind absurdul

Linistea adoarme pe luciul apei
Coboara din cer nestiuta
Sa nu tulbure sarutul
Oprit la poarta mintii.
Stelele clipesc a uimire
Si surd e valul lunii.

Fluturi de seara
Danseaza in culorile iubirii
Si numara florile de tei.
Ma cufund in noapte
Ca intr-o ie de borangic.

Ma cufund in noapte
Ma cufund in ochii tai
Sa ascult toate povestile curcubeului,
Asteptind absurdul
De teama unui nou burlesc.

*

1.      Un caricaturist care caricaturizează caricaturi caricaturistice nu poate caricaturiza caricatura sa.

2.      Duc în bac sac de dac, aud crac, o fi rac? O fi drac? Face pac, aud mac, aud oac, nu e rac, nu-i gândac, nu e cuc, nu-i brotac, îl apuc, îl hurduc. E tot drac.

3.      Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostârcăreau şi alţi cocostârci nedescocostârcăriţi, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui.

4.      Cosaşul Saşa când coseşte, cât şase saşi saşul coseşte. Şi-n sus şi-n jos de casa sa, coseşte saşul şi-n şosea. Şi şase case Saşa-şi ştie.

        - Ce şansă!... Saşa-şi spuse sieşi!

5.      Rege Paragarafaramus, când te vei desoriginaliza? Mă voi desoriginaliza când cel mai original dintre orginali se va desoriginaliza. Dar cum cel mai original dintre originali nu se va desoriginaliza, regele Paragarafaramus, nu se va desoriginaliza.

6.      Colo-n vale p-un pitroi sta o codobătură si un codobăturoi,codobăturoiu codobătureşte codobătura,codobătura nu poate codobături codobăturoiu...

7.      Un bal fără egal cu final fatal la un halal carnaval estival cu scandal epocal dintr-un opal oval, pal, real şi natural, fără rival, egal si actual.

8.      Spre sfânta sa soră Suzana se suie, Spăşită din suflet suspinu să-şi spuie, Şi-n susul sarcastic suspinu-şi şopteşte, Şi-odată pe scara sucită se opreşte

9.      Boul breaz, bârlobreaz, lesne-a zice boul breaz, dar mai lesne-a dezbârlobrezi bârlobrezitura din boii bârlobrezenilor

10.     Până când a cărămidărit cărămidarul pe cărămidăriţă, a cărămidărit cărămidăriţa pe cărămidar

11.     Sighitibum ala bim bum bam,strigatul cilipanezului în căutarea baldibuzului omorât de un cris cras, într-un stil abracadabrant pentru că nu a vrut să-l omoare pe hipocate-elefanto-camerosul, ascuns după un camilolabilolabalascop deoarece mâncase citopiperazina si se brohănise cu brohoteele în drămandău.

12.     Unilateralitatea colocviilor desolidarizează conştiinciozitatea energeticienilor care manifestă o imperturbabilitate indiscriptibilă în locul nabucodonosorienei ireproşabilităţi.

13.     Papucarul papucăreşte papucii nepapucăriţi ai papucăresei, dar papucăreasa nu poate papucării papuci nepapucăriţi ai papucarului care papucăreşte papuci nepapucăriţi.

14.     O SAPĂ LATĂ, 2 SAPE LATE, 3 SAPE LATE , 4 SAPE LATE , 5 SAPE LATE , 6 SAPE LATE 7 SAPE LATE ŞI ÎNCĂ ALTE SAPE LATE ŞI ALTE SAPE LATE ŞI ÎNCĂ ALTE 7 SAPE LATE

15.     O coropişniţă şi`un coropişniţoi se coropişniţeau la noi pe gunoi. Nu coropişniţa coropişniţea pe coropişniţoi ci coropişniţoiul coropişniţea pe coropişniţă.

16.     Ştiu că ştii că ştiuca-i ştiucă

        Dar mai ştiu că ştiuca-i peşte

        Şi că ştiuca se mănâncă

        Şi că ştiuca se prăjeşte.

17.     Nu-i greu a zice titiridva tidva, da-i greu a destitiridvi titiridvitura titiridvei tidvei.

18.     O mierliţă fuflendiţă fuflendi-fuflendăriţă nu poate să fuflendească fuflendi-fluflendăreasacă pe mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendăroiul. Dar mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendăroiul poate ca să fuflendească fuflendi-fluflendăreasacă pe mierliţa fuflendiţa fuflendi-fuflendăriţă.

19.     Ceea ce cerea celebrul Cicero gemând geniilor degenerate ,n-au acceptat-o Cezar şi ceata ingeniosilor cetăţeni certaţi cu cerinţele cercurilor centrale

20.     Cupă cu capac, capac cu cupă.

21.     Balaban Bălăbănescu bâlbâieşte bâlbâituri bâlbâite pe negândite.

22.     Şase saşi în şase saci soseau pe şosea.

23.     Stânca stă-n castan ca saşa Stan

24.     Un sas cu glas de bas cam gras şi ras pe nas sta la taifas de-un ceas la parastas despre un extras din pancreas.

25.     Unui tâmplar i s-a-ntâmplat o întâmplare. Alt tâmplar, auzind de întâmplarea tâmplarului de la tâmplărie a venit şi s-a lovit cu tâmpla de tâmplăria tâplarului cu întâmplarea.

26.     Ţânţarul soţ însoţi soaţa ţâţâind sancţionând înţepând nesăţios.

27.     O babă bălană mănâncă o banană babană.

28.     Soră Sară, n-ai sărit aseară să vezi carnea cum se sară?

29.     Creaţă isteaţă, zâmbitoare şi glumeaţă, scandează cu dicţie fără interdicţie fel de fel de poezii - azurii - cu copii şi făclii, pe hârtii, mii şi mii apoi pe-un cal merg la bal triumfal.

30.     Capra neagră calcă-n clinci. Clinciul crapă-n cinci, crape capul caprei-n cinci, precum a crăpat clinciul-n cinci.

31.     Arhiepiscopul din Constantinopol a încercat să se dezarhiepisconstantinopolizeze.

32.     Capra paşte lângă casă. Capu caprii crape-n şase! Capra noastră n-are lapte. Crăpa-i-ar coarnele-n şapte!

33.     Fofiţă fondofirliţă, forofifo - fenderliţă şi fifoi fondofirloi, forofifo - fenderloi

34.     Paradimetilaminoanzobenzensurfonic.

35.     Patrusprezece pritocitori într-o pritocitorică mică!

36.     Primprejur plimbările prin ploaie prilejuiesc plăceri proprietarilor provinciali.

37.     Când am zis c-am zis c-om zice, că tu zici c-am zis c-om zice, nici n-am zis c-am zis c-om zice , da tu zici c-am zis c-om zice.

38.     Sisoie se suie seara sus să sară scara singur scara sigur

39.     -Spune-mi cine soseşte pe şosea?

        - Pe şosea soseşte un sas cu un sac şi aici mai sunt şase saşi cu şase saci..

        - Cum? pe şosea soseşte un sas cu un sac şi aici mai sunt şase saşi cu şase saci?

        -Da, pe şosea soseşte un sas cu un sac şi aici mai sunt şase saşi cu şase saci!

        -Aha, dacă pe şosea soseşte un sas cu un sac şi aici mai sunt şase saşi cu şase saci,deci vor fi şapte saşi cu şapte saci

40.     Armura arămie a asprului atrid Agamemnon, atârnată asupra altarului atic, atrăgea, aşadar atenţia armatorilor anatolieni, amici ai anticilor armate arhaice, aşteptând atenuarea aţâţărilor anarhice ale aprigului Achille.

*

Bungalowul în care s-a născut George Orwell va fi reamenajat. Ţinta este atragerea turiştilor într-unul dintre cele mai sărace state din India, scrie The Telegraph.
Autorul cărţilor "1984" şi "Ferma animalelor" s-a născut în 1903, în Motihari, localitate din districtul Champaran. Tatăl său, Richard, era angajat al unei fabrici coloniale de opiu.

Doar un an în India

 
George Orwell a locuit un singur an pe pământ asiatic, deoarece mama sa a hotărât să îşi crească fiul în Anglia.
Autorităţile din statul Bihar doresc să construiască un muzeu dedicat lui Orwell, iar o campanie

de strângere de fonduri pentru renovarea sărăcăcioasei case este în derulare.

Monument protejat

 
Fosta locuinţă a familiei lui Eric Arthur Blair (numele adevărat al scriitorului) a fost deja declarată monument protejat. Motihari are însă parte şi de un alt eveniment marcant.
Campania de rezistenţă a lui Mahatma Gandhi a fost lansată pentru a veni în sprijinul fermierilor locali, forţaţi să planteze opiu pentru fabrica unde era angajat tatăl lui Orwell. (Dan Arsenie)

*

George Anca

Ovidiu Shakespeare Lawrence

tot mai aştept progeneraţia

daţi cu vizeta libertate  ne împărţim leşinul comparaţiei atâta interdicţie lizibilităţii mannies nannies sfântul pământului focul jurământului Catullus morţii stază deochiului te lasă vatră vadră Almodovar cu încă un nume de circar şi dreptatea perversiunii stâlpi şuetei şi să stăm să se facă loc de mai păşisem scrisul lumea şi-o zice se văzuse indisponibilitatea spunerea de ce e cu exactitate plictisul românesc în lume furie muncă şi pedeapsă biserici înfipte în colivă n-am epic nu suspans flori de aşteptare greier acufen

cuptorul vânăt focul vedic

buşteni de plută dovleci

porumbi la capăt somn sfârâind

mătasea pe cânepă zile

discreţia topirii păstoase

de subacvatic dialect

pahari nemailimbă ca avhadi

mittili bojpuri folcloric

aţi prins o neovedă să trăiţi

în Guardian text aşezat

în  versuri ce greu se merge

cu autobuzul englez pierzi bani

cunoaştem viciile ţărilor super

se vaită cu talentul imitabil

de talente incomparabile pe mizerie

apa gâldanului în cascadă imaginară

a lacului-şarpe gealăul

şi noi îl glisam pe banc

n-am mai povesti măsurarea

bărbăţiilor fără a observa

sfieli de mai târziu

casele dărâmate morţi înaintaşi

a nu-i plânge a nu-i încredinţa

de-o urâţenie pregetată

cultul morţilor respectuos

se întreţine cu desecratorii

învierea nu e o soluţie

cum am aflat numai din cărţi

întrebaţi-ne şi nu de unde

ape de uitare pe prundiş de haos

kojeviană pasmanterie

liberată şerpuire

caravana se Isaia

dănţuieşte general între patru ochi

castă culoare sociabilism

când mai treceţi prin Evatfer

apelativele ne trădau cum

s-o fi exprimat decidentul

pe îndelete sau brusc

vreo furie confuciană marţial

lingvism de dor pe

sărirea discriminării

şopârlele măcelărite ridicate căpiţă

n-ar fi încleftat nici mortarul din zidurile

tatei John Shakespeare n-am loc

tinerimea s-ar fi ramanestat

auzii şi uite-i pe creştinii

vizitând siriacii ucigând

se descrie grupul se caută voluntari

să trăiască printre ei pe faţă şi pe dos

lumina vieţii bătrânilor preamericani

stă coasa ba gresia pe cine

mai chemi învaţă de toate nu

ştii ce mai ştie nevoia

serializarea exagerării tematice

limitative în derâderea curentelor

dominante oricât de caduce

susţinerea partizană a

predicatorilor individualişti

spre totalitarism religios

datul în cap în bară în bobi

shehenai în asemănarea

sborurilor avionului corsar

şi ce mai comunicare fără

măsurarea retroversa(ti)lităţii

vă voi fi părând americobezat

atâta şi designul prescură obscură

te uiţi la covorul în drumul uşurării

expresia nu-ţi aparţine tot silă

s-au aşezat unii lângă alţii în

costume cu cravată ar fi

acultat şi până la moarte

mai trebuia sanstan

copii de crescut încotro

raci în toate părţile

neexistent înapoi înainte

vârfuri printate birocratic

scriere conscripţiei

nu mai adorm călcare

pe atragerea atenţiei

cu victime ăsta le e rostul

în vizită pe abţinere

cine vă aduse la apogeu

nu vă mai rămâne mâine

văzuşi şi româneasca

troscot pe neîmpăcate

păcate pe coate raclate

îmbrăcăminte frigului din oase

nerimată cristic pluralitatea

descriptivismului electronic

avem înţelegerea înapoiei

pe căutate oriunde a o

păstra şi treaba ei depeşa

aglomerate doze de gloată calabreză

flamenco pauză părinţii

din plictisită virginitate

mai inteligenţa crap-crăbească rac-drac

sărac de n-ai mai pledat spre juri

versificaţi vrânceneşte Soveja

Kojeve recunoaşte Coşvana

o jefuită sarajevă

safai inelar pe bancnote

hărţile chino-descoperitoare

pe ce tenacitate predatori silitori

cătarea suspinată glonţeşte

cronometrarea supunerii la masă

rotunde şi catolice Secundar

sundaram ceramică de Corund

agrafa o tandreţe cercelului puit

până-ntre-ale sufletului de cheltuială

paporniţe arătătoare de milenar

încarcă-le vegetarian până

o servi dumnezeu la masă

în contextul reneformei „sale”

nu ne-am fi permis recrudescenţa

asasinatului de fondator tăbăceam

piesele din tragismul pieselor copile

cine mai moare cine mai

trăieşte cu ocazia acestei

întrebări ce pricopseală Rick

avem scoarţe pentru câini jupuiţi

pe sub prunii ageni unul

cuptoarelor roşii în balanţă

pedepsiţi cu popă iarba de şanţ

păcatul să nu cadă adânc

o tăia să crească iertarea

paznic de-un verde viol

apei din cracii fântânii

şi ochitorii tasaţi tunel

căderea-n cer oprită de sufletele morţilor

contraste în conversaţia horă

spargem din vioară cotul domnului

pe drept neenervarea

crâmpoţirii parapanta voioşind

frigul când s-ar prea nălţa

prohod din pridvor cruci

scrise concomitenţă neaşteptată

comenzi postraţie

scapăre scăpare capsare

nu sare paisare chalisare

o regie şi prindem scena

se poate juca tracul dracul

ne convertim subconştientul

de câte ori pe secundă

separaţia părţilor în părţi

inegale pe omor uitat

retrăirii de vizigoţi

abstracţii cresteze memorialism

în onoarea lui Ogoranu

pozându-ne în bibliotecă

n-o s-o vedem din prima pe Mariza

poate niciodată şi din întâmplare

pe-o apăsată predestinare fado

într-un târziu nefătata vacă

avea să fie sacrificată c-o

împunsese pe fătătoare şi ea

mai plângi mai fugi în vârful părului

fantezie pe viaţă a picioarelor depărtate

şi aurul perelor reîntunecat

peste apă o noapte Palladi virtual

de gravură nudul pe greier

repetându-l potenţă lăuntrică

studioul districtual puţinul sânge

lumina săracă drumul mătăsii

de ne stătu zidul bătrâneţe

mai baltă ce-n Mahabharata

s-ar fi sărbătorit treacă

şi valurile lahari shakti

tu când ai zis de Urmila spune

drept Ramayana ori persoana

dintre noi ai spupus-o

lumina fereastra uşa

între şi nudul poetalei

în susul viziunii advaitine

pe-ale mele le luai mă mai

cafeleai sexualităţilor interval

numai icoane palladiene

pe frunzişul cepelor

în podul fluturilor

sub tremurul trupurilor

ţi-auzeam coapsele în Giurgiu

surâzătoare necoptului

far sub scara scorpiei Fux

ne-am sfiit şi deodată trăieşti

păturită desfăcută creastă

şi ce dacă doamne nu feri

iar altcui bombată codobatură

pe irepetabil onorariu

ba atunci canciul

rasă palisada roşu de Birmingham

răscrucea toridă sudoare

pe recunoaşterea inel

focul te profila pe

libidoul mării martore

unei uitări fiziologice

surcelele îmblânzite

în catifeaua worshipped

pe răspântia de-o viaţă

pustnica toropita nezisă

păduri din zilele zilelor

frunzele frunzelor pătrunzelor

rugul violat pe o înţelegere

de încercare aminte

şi capul cortizonului

elefantul fecundându-şi moarta pereche

tragi perdeaua maharajahului

înfigi cuţitul în caraulă

părinţi de iască amnar amar

să-i despotmolim răzoare

brazdă mama tată Rama

puşca laur spânzuraur parcă-n cearcăn

zânele izânele mândrele hâdele

ochi deschişi pe cel pântec

te uiţi nu te crede îmi rezum

puţinul multului tăvălit

într-o strânsură de trăsură

nisip arsura croncănind-o spargere

orbită la întrebare sora voastră

când şi deschise a fi fost cu un negru

de două ori din zece la 15 ani

dublu şi fantezii răpuse

cât mâţâirea postpuberelor

mortului meteor la vatră noaptea

beată mai perpetrată tartă

ligheanului deşertată corlată

fă-ţi de capul prostelei ne

bunia tratamentului cu

hormoni şi tot trece

mi te uiţi că nu fereastră

cum te ţii de îmbornată

şi napoi cu scaunul town-ul

baia pluta pe întuneric

o scufundare mormânt

conacul solar ibovniciei

cocaina pictatu-te-a pe

albăstrime shakespeariană

Guiness e bere nu vin

demenaja nu şi din fado

în întreirea ţipătului

cu îngheţată ureche

retractilă feştilă o filă

albirii lui Builă

Almorei Zambibilă

porumbul nalt crâng între

cuiburi poale-nfoiate

o mizerie de renunţare

chanson şiroite umbrare

de ascultare luminată

în târzia schizofrenie

urarea de zi foarte frumoasă

şi dumnezeu şi-o aduce

aminte păcatele oamenilor

rude nude apelor paparude

o înţelepţită despăturire

deasupra oceanelor zburate

la taina vorbei somnul bârfei

şi jaf de ochi cu mâna

revisatelor maternităţi

stazione ba Kogălniceanu te gândeai

te întinsesei cu tată şi fiu

în aceeaşi zi că de nebună

satul târgul capitalele praştie

de-o piatră cântărită penultim

pe nişte zaruri de nazuri

acum zigzagându-ne turbulenţa

dinspre aterizare o perdeluire

peste Fuji nesinuciderii încă

se prefăcea neauz cartof

crep franţuzesc de

China ne tăiarăm

verb în herb în ochi imberb

joaca pe insinuarea plasticităţii

aceluiaşi ovidianism sotto

lămurită lamură mălura

malurilor şi ce vorba

honolulueană auziţi-mi-o

zăpezile hawaiiene în floare

şi-n cleştele racului reculul

săracului fiertului pe dracului

păţaniei deposedate sedate

nu-mpărtăşesc îi desantez

creola creolină crin

n-am pran am îmi descojesc

parfumul bătrâneţii pe bete

scriituri încrustaţii taţii

patru scrise clasic

altădată nicio

de bozii amforă artă

ne şi bătătorim aerul rămas

caut candid mahakavi

Victoria Square pe nou

ihwwl valah toate limbile mor onomatopeea e metaforă râul chimist dublu standard la vioară nume zgâriate pe geamul lui Shakespeare codicologie poricologie rozmarinul nu respectă poruncile ceapa jură pe fratele usturoi nepotul ridiche şi cuscrul praz strugurele a minţit sentinţa târâş pe arac sătmărean râmnicean antimian tehnocratură medievistică la prânz şi tot va fi devreme să mă gândesc ce spun lui Strempel nemurirea distrugerii tărâţa târtiţei fervide a nu avea de ajuns la timp în târziul invitaţiei gerontice poricologos neporc devotamentul eficient numele se confundă cu opera tiraj topit  liniştea asta mare biblioteca mirosea a brad Carpaţi linoleumul dat cu ceară înghesuiala anilor norma elementară o casă un copil o carte ne-am limitat mişcările a-mi scrie cosmologia eminesciană Sanatan fiul lui Brahma ardeleni masoni bibliotecari mazil azil razil vă salut de cicncizeci de ani şi nu-mi răspundeţi trandafir

decapolit în peştera liliecilor

fete călugăre răchitei arnotene

cine crede nu e niciodată singur

 shakespearieni slujbaşi în Stratford

make the world go away

Brahma Vishnu Shiva

 Rig Veda Voluspo Luceafărul

Strigoii Memento mori

devenirea nihilistă bhava vibhava

invagination hymen pharmakon

archetypal resonance astrohaiku

încă o săptămână nechinezească

leului de aur china town

altor supravieţuiri gondolă

Perseide Perseu’s mantle

astronomical arts Magellanic cloud

tot vorbim numai de morţi

numai în braţele lor

ne-am dezmărmuri solaritatea

sidi Aissa egal Vasile Lovinescu

mare întunecată haos ou

trup tăiat în cer şi pământ

archaic Sanskrit musical Nirvana

*

VALENTINA BILCEA

Carte şi inovaţie în secolul al XVII-lea

            Se vorbeşte în literatura de specialitate despre “complexele” culturii române, între care Adrian Marino – în Prefaţa la Carnete europene – detectează “complexul Dinicu Golescu”, definit  prin “conştiinţa unei deosebiri de standard economic şi cultural” faţă de Occident, prin “permanenta comparaţie critică” şi prin “impuls reformator”, pe care-l consideră “infuz în întreaga conştiinţă română modernă” [1]. Simptomele acestui proces pot fi depistate – diagnostichează Mircea Martin – înainte de Dinicu Golescu, înaintea contactului direct cu realităţile şi mentalităţile apusene [2], adică în secolele XVII-XVIII. Evident, problema nu se reduce doar la identificarea şi tratarea “maladiilor locale”, ci, mai ales, se impune identificarea şi destrămarea clişeelor mentale aplicate nu doar culturii române, dar şi celei sud-est europene: clişeul “stagnării” din vremea Turcocraţiei şi cel al “occidentalizării” din secolul al XIX-lea [3].

            Modernizarea iese la suprafaţă abia în veacul al XIX-lea însă “impulsul reformator”, inovaţia culturală este detectabilă cu mult timp înainte, fiind legată de deschiderea spre Europa modernă, experimentată de cultura română. Cum se explică, caracterul moderat – prin raportarea critică la ce se întâmplă în afară – al acestei modernizări? Invocăm două argumente care să faciliteze înţelegerea situaţiei: pe de o parte, un sentiment ambiguu de atracţie-repulsie inspirat de Occident cărturarului român, sentiment provocat de neliniştea faţă de inconvenientele educaţiei în străinătate, motivat religios de riscul înstrăinării de Ortodoxie, sentiment pe care-l întâlnim, surprinzător, la învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, trecut el însuşi prin Universitatea padovană: “Ei în ţara frâncească se duc şi acolo ştiinţile învăţând, unii ca să folosească rodul lor ceva şi înapoi să întorc şi pre alţii învaţă, de la carii şi până astăzi pe ici şi pe colo să vede că au câte o şcolişoară de învaţă, iar alţii, acolo rămâind, să papistăşesc, şi ale împotriva ortodoxiei cestorlalţi a îmboldi şi a înghimpa să ascult şi să scriu” [4]. Aceeaşi atitudine de rezervă faţă de influenţa occidentală, dublată de o anume suficienţă, ce denotă încrederea întemeiată religios în virtuţile neamului, în înţelepciunea inspirată de “predoslovie” a conaţionalilor săi, şi din care face subiectul unei certe superiorităţi şi nu obiectul unui reproş, o întâlnim la Grigore Râmniceanu, viitorul episcop de Argeş. Opinia este  surprinsă în Prefaţa la Triodul din 1798, adecvată însă şi secolului al XVII-lea: “Ţara Românească […] se află într-o aleasă parte a Europei, trage un aer sănătos şi subţire, se vecineşte şi cu neamuri care se laudă  şi se răsfaţă în ştiinţe filosoficeşti, toate acestea mijloace lesnicioase dă a ridica şi pre fiii patriei acesteia la treptele laudelor de multe ştiinţe ale celorlalţi evropeni. Dar iar cu toate acestea, lăcuitorii rumâni ai acestei păzite de Dumnezeu ţări nu s-au abătut a se zăbovi ceva într-acelea. Ei […] s-au îndeletnicit mai mult cătră întemeierea credinţei în ţara lor …. Ei , fără a nu învăţa felurimi de ştiinţe, ca alţi evropeni, fără a nu se pedepsi de dascăli meşteşugăreşti, că numai cu cele dese luări-amintela prefacerile stărilor omeneşti şi cu supunerea lor, au aflat pricinile de care trebuie a se feri şi cu care se cade a sluji. Ei cunoscând în faptă cum că frica lui Dumnezeu luminează ochii şi înţelepţia cea din afară, de a împlini toate însuşirile ce dau gheografii la Evropa… . [5] Lacunele sunt recunoscute, dar “complexele” culturii române sunt voalate religios.

            Un al doilea fapt care poate explica şi scuza “neîmplinirile” este cel al incapacităţii mediului aulic de a asigura stabilitatea necesară continuităţii unui patronaj asupra culturii, nestatornicie care îi este caracteristică domniei veacului al XVII-lea. Ea este surprinsă de cronicar – oficial, al curţii, sau aflat în preajma curţii domneşti – în contextul mai amplu al meditaţiilor asupra întâmplărilor vieţii şi evenimentelor istorice, asupra destinului în genere, în care întâlnim cu insistenţă motivele antice ale instabilităţii şi fragilităţii vieţii omului, ale perisabilităţii realizărilor lui (fortuna labilis, ubi sunt): “nu sunt vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”, sau mai concret “nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri” (Miron Costin) [6]. El apreciază o stare de lucruri internă, starea unei ţări “mişcătoare şi neaşăzate”, iar comparaţia cu alte locuri e implicită. Ajungem, astfel, la acea “permanentă comparaţie critică” anunţată de Adrian Marino(!).

            Şi nu putem să nu recunoaştem  că inovaţiile cărturăreşti din secolul al XVII-lea sunt raportate la domniile stabile, puternice, supuse într-o mai mică măsură opresiunii puterii suzerane şi factorilor politici şi sociali din interior, unele de “monarhică autoritate”, relativ îndelungate, cu disponibilităţi financiare menite să asigure domniei asumarea patronajului inovaţiilor în domeniul culturii. Avem în vedere acele acţiuni subordonate programelor culturale ale unor domni, precum Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.

            “Complexele” culturale sunt recunoscute în epocă, scuzate sau scuzabile, modernizarea întârzie, dar noutăţile apar încă în veacul al XVII-lea; decalajul faţă de Occident se încearcă a fi compensat în cele două ţări româneşti, fiind impus autorilor – domnului şi celor de la curte, care iau iniţiativele, care animă şi dezvoltă activitatea culturală – un model exterior, căutându-se identificarea cu faza de dezvoltare din Apusul Europei, nu cu stilul de dezvoltare occidental.

            Inovaţiile culturale nu rezolvă decalajul faţă de Vest, dar fiind situate la nivel ideologic anunţă o adevărată “revoluţie”; ea cuprinde centrele de producţie culturală: curtea domnească, tipografiile, şcolile, bibliotecile. Întreaga activitate centrată pe carte, desfăşurată în mediul aulic sau având legătură cu acesta.

■

            Cartea reprezintă un depozit de idei, un produs al măiestriei meşteşugăreşti-artistice, mărturie a nivelului atins de tipar şi de artele adiacente acestuia, în ultimă instanţă, un obiect preţuit pentru toate componentele lui: cuprins, tipar, hârtie, grafică, calitatea compactării.

            Inovaţiile vizând cartea se situează la nivelul conţinutului şi formei în care ea se prezintă. Primul aspect permite o clasificare pe categorii de cărţi, pornind de la modul în care oamenii din secolele XVI-XVIII delimitau grupele de “literaturi” [7]: o literatură sapienţială care oferea pilde de viaţă şi îndrumări concise, o literatură istorică menită să refacă destinul poporului, o literatură de delectare care reconstituia lumea în sfera imaginarului, o literatură epistolară ce facilita comunicarea directă şi imediată, o literatură juridică; o literatură religioasă, populară şi istorică, pe care istoricii literari şi filologii au echivalat-o unei diviziuni moderne aplicate unei culturi scrise cu o structură deosebită de mentalitatea oamenilor de acum patru secole, pentru că ea nu a format un bloc compact, de vreme ce în compoziţia ei au intrat genuri eteroclite (literatură de ritual, de învăţături, acele damaschine sau cazanii, de edificare şi istorică didactică, acele cărţi de cult folosite în şcolile parohiale).

            În atenţia noastră stau acele categorii care suscită interesul mediului aulic şi în care noutăţile nu întârzie să apară. Avem în vedere, pentru început, literatura sapienţială sau scrierile “de înţelepciune”, formată din cărţi care au furnizat cititorilor precepte de comportare în viaţă, explicaţii ale fenomenelor majore din destinul omului şi ale colectivităţilor, sub formă concisă de maxime, proverbe, sentinţe şi pilde. Este, totodată, o “literatură etică-politică” (Al.Duţu), deşi formează, prin excelenţă, o literatură filosofică în înţeles larg, pornind de la caracterizarea pe care Paul Lemerle o dădea unui întreg domeniu de activitate intelectuală din Bizanţ: “un domeniu pe care n-aş putea să-l caracterizez decât prin cuvântul grecesc politeia: o anumită artă a vieţii sociale, presupunând totodată sensul statului, al ordinii sociale, desăvârşirea instituţiilor, a ştiinţei administrative şi o anumită imagine a omului privit în mijlocul semenilor săi. O etică politică pentru formularea căreia creştinismul s-a alăturat antichităţii, îmbogăţind-o” [8]. O literatură care-şi are locul ei în ideologia princiară, care propune o serie de precepte din care putem desprinde imaginea principelui ideal, scrieri care ofereau “sfaturi către sine însuşi”, de aceea numite “oglinzi ale principelui”. Această categorie nu poate fi identificată cu cea apărută în cultura occidentală, deoarece a accentuat valoarea etică mai mult decât cea politică, şi de aceea o parte din scrieri a fost subsumată lucrărilor religioase, iar cealaltă parte a fost asimilată de lucrările juridice.

            Dacă această literatură nu a constituit o noutate în secolul al XVII-lea – avându-şi începuturile în Învăţăturile lui Neagoe Basarab adresate fiului său -, ea dobândeşte semnificaţie majoră, conotaţii ideologice clare, acum. Întâietatea aparţine principelui muntean Neagoe Basarab, opera sa, transformată într-o “chestiune homerică” a literaturii române, fiind pusă în circulaţie, nu întâmplător, în secolul al XVII-lea. Scrisă în limba slavonă, difuzată în limba greacă, traducerea românească a fost realizată în prima jumătate a secolului al XVII-lea de cărturarii curţii lui Matei Basarab, într-o epocă în care, între programele prioritare ale cărturarilor români se afla şi acela care propunea recuperarea în româneşte a textelor elaborate în slavonă în veacurile anterioare, semn al asumării şi al “reluării în posesie” a acestor bunuri în “haină naţională”; este vremea când instituţiile statului, consolidate de aceste achiziţii cărturăreşti, îşi căutau coerenţa, când aula princiară declara nevoia de model, cum este cel lăuntric, şlefuit din sugestii bizantine şi din experienţe voievodale locale, modelul Basarabilor, codificat în vremea lui Neagoe şi propus cu insistenţă lui Matei Basarab de învăţatul său cumnat şi consilier, Udrişte Năsturel [9]. Cărturarii din preajma domnului [10] au alcătuit un codex în care au fost alăturate Învăţăturilor, Viaţa Sf.Nifon şi – în alte manuscrise- inscripţiile de la Argeş, ceea ce îndreptăţeşte aserţiunea că scopul alcătuirii lor era de a oglindi politica religioasă, literară şi artistică a unui strălucit predecesor. Opera a fost tradusă de cărturari pentru a fi oferită principilor; era cunoscută de Constantin Brâncoveanu şi – în mod cert – de cel care a încercat să-i continue “monarhia culturală”, Ştefan Cantacuzino, precum şi de principele fanariot Nicolae Mavrocordat, pentru care, cărturarul Radu Lupescu, realiza în 1727 un fel de Digest al Învăţăturilor. Astfel, citite de aceşti principi, “oglinzile” traduse în limba română confirmau autoritatea lor, care decurgea din caracterul personal al domniei, întemeiată pe e o harismă; continuitatea acestei autorităţi, pe care principii români o întemeiau şi pe genealogia reconstituită ce stabilea o descendenţă neîntreruptă a Brâncovenilor şi Cantacuzinilor din Matei Basarab, care, la rândul său, îşi găsea un străbun în Neagoe Basarab, menţinea actualitarea sfaturilor pe care ctitorul mănăstirii Argeşului le dăduse fiului său Teodosie [11]. Oferind “sfaturi către sine însuşi” urmaşului său, autorul Învăţăturilor compusese o scriere de meditaţie, mai curând, decât o lucrare cuprinzând norme sacre.

            Dimpotrivă, accentuând caracterul lor sacru şi datorită autorilor care provin din mediul ecleziastic, alte scrieri parenetice din secolul al XVII-lea se vor inspira din Învăţăturile lui Neagoe Basarab, precum şi din scrierile bizantine de gen. Se includ în seria “cărţilor de comportate”, Sfaturile către Alexandru Iliaş date de Matei al Mirelor, acel grec învăţat, ajuns egumen al mănăstirii Dealu, care a realizat o operă de caligraf, moralist, cronicar şi poet. Scrisă în versuri greceşti, lucrarea sa, considerată “a doua creaţie parenetică originală din literatura română” (George Ivaşcu), cuprinde observaţii privind starea social-politică a ţării, iar sfaturile sale sunt ceva mai mult decât un “simplu act de consiliere. Ele îndeamnă spre o necesară civilizare, între care pledoaria autorului pentru şcoală şi carte – o şcoală generos înzestrată şi întreţinută, o “carte” care să asigure bunele ei oficii pe toate nivele societăţii – urcă uşor spre metaforă: “Fă, dar, acest bine, dacă ţi-e pe voie, Doamne prea luminate, ca să trăiască numele tău. Fă să curgă apa care răcoreşte mintea fiecărui om şi luminează sufletul. Dezveleşte soarele care este întunecat, acoperit cu un nor greu. Acest nor mare şi greu al neştiinţei a acoperit învăţătura şi slava înţelepciunii […]. Litera este vie, dă viaţă şi altora, pe cei umiliţi îi înalţă, pe cei mici îi face mari …” [12]. Tot un “om al bisericii” îl consiliază pe “stăpânitorul laic” şi în Predoslovia Triodului ales, tipărit în 1631 la Kiev, text ce enumeră concis o serie de sfaturi pe care Petru Movilă, arhimandrit al Lavrei Pecerska, viitor mitropolit al Kievului, le dădea, în slavonă, fratelui său Moise Movilă, abia urcat pe tronul Moldovei; sunt îndatoriri ce revin celui care deţine “domnia asupra celor duhovniceşti împreună cu cele lumeşti”, ierarhizate strict, întâietate acordându-se datoriilor “politiceşti”, mai apoi celor “dumnezeieşti” [13]. Ambele scrieri sunt alăturate Învăţăturilor lui Neagoe, datorită asemănărilor dintre aceste compuneri, de apartenenţă la acelaşi gen şi de strădania de a contura un model monarhic.

            Tot un “manual de comportare” sunt şi Sfaturile creştine politice, pe care mitropolitul Antim Ivireanul le-a scris în greceşte pentru Ştefan Cantacuzino şi pe care le-a tipărit în 1715 la Bucureşti. Scrierea în “stihuri politice”, “pentru ca să fie mai uşor de înţeles şi cu mai înlesnire ţinute minte”, este prezentată de autor drept o “antologie”, afirmând că a adunat numai cugetările “bune” din maximele înţelepţilor, adică acelea care “curăţă sufletul, cinsteşte pe om şi înfrumuseţează pe domnitor pe veci”. Apelul la “zisa” filozofilor dă valoare sfaturilor, dar structura compoziţiei nu e străină de cea a Învăţăturilor lui Neagoe, în care capitolele sunt presărate cu rugăciuni. Opusculul lui Antim nu a avut succesiune, nefiind reeditat şi nici curând tradus în limba română, “tocmai datorită funcţiei de moment pe care tipăritura a îndeplinit-o, cea de opoziţie faţă de procesul de diversificare a preocupărilor intelectuale care nu mai putea fi stăvilit de biserică” [14].

            Evident, nu putem încheia lista scrierilor parenetice, fără a aminti de Sfătuirile fericitului principe domnului domn Alexandru Voievod Mavrocordat date fiului său domnului domn Constantin Nicolae voievod, mai înainte de a fi domn, în anul mântuirii 1725, a căror paternitate nu e discutabilă, scrise cu un ochi pe textele “clasice” – Capete de învăţătură atribuite împăratului Vasile Macedoneanul sau celor  ale lui Agapet, cunoscute în mediul curţii domneşti – şi pornind de la propriile experienţe domneşti [15].

            Scrierile de acest gen [16] au consemnat concluziile unei maturităţi culturale, întrucât  ele au contribuit la conturarea unui nou domeniu în cadrul procesului de diversificare a preocupărilor cărturăreşti ce se desfăşura acum.

            În climatul cultural deschis înnoirilor, curios de noutăţi şi în căutarea unor instrumente culturale şi politice care să întărescă o domnie autoritară, putem înţelege mai bine apariţia primelor coduri de legi din Ţara Românească şi Moldova, în vremea domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu: Pravila cea Mică, tipărită la mănăstirea Govora în 1640, de aceea cunoscută sub numele de Pravila de la Govora, Carte românească de învăţătură […] pravilele împărăteşti, tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi în 1646 şi Pravila cea Mare a lui Matei Basarab sau Îndreptarea legii, apărută la Târgovişte, în 1652.

            Prima dintre acestea şi cea mai veche, nu-şi are iniţiativa în mediul aulic muntenesc, ci în cel bisericesc, traducerea slavonă de către călugărul Mihail Moxa sau Moxalie fiind realizată la îndemnul episcopului Teofil de la Râmnicu-Vâlcea; pravila este o traducere după nomocanoane bizantine destinată preoţilor, întrucât dispoziţiile privesc mediul ecleziastic [17]. Am menţionat-o, tocmai pentru că ea constituie precedentul în alcătuirile juridice din Ţara Românească în vremea lui Matei Basarab.

            În cazul celorlalte două pravile, iniţiativa întocmirii lor a aparţinut domniei, având semnificaţii ideologice evidente – consolidarea  şi, pe această cale, a puterii centrale – dar şi utilitare, reclamate de necesitatea organizării justiţiei şi înlăturarea abuzurilor dregătorilor. Sunt primele legiuiri scrise, elaborate în mediul aulic românesc, tipărite în limba română, marcând modernizarea sectorului juridic şi, implicit, prin cuprinsul lor asemănător, ideea unităţii românilor.

            Pravila lui Vasile Lupu din 1646 sau Carte românească de învăţătură este deosebită ca deschidere culturală şi spirit de aceea contemporană din Ţara Românească, mult mai tradiţional–bisericească, fiind mai modernă, mai laică. Ea nu este o operă originală, ci o compilaţie de texte greceşti şi latineşti din jurisprudenţa romano-bizantină şi medievală – Institutele lui Iustinian, Prescurtarea legilor a împăraţilor Leon şi Constantin, Legea agrară a împăratului Iustinian II, tratatului juristului italian Prosper Farinaccius, Praxis et theoreticae criminalis – traduse şi sistematizate într-o alcătuire coerentă de “dascăli şi filosofi care au scris din cărţi elineşti şi latineşti, toate tocmele cele bune şi gânditele celor buni creştini şi sfinţi împăraţi”. Prefaţa la Pravila din 1646, din care am extras citatul de mai sus, nu dă numele celor care şi-au adus aportul la elaborarea ei, dar cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei teme – Constantin Erbiceanu, Nicolae Iorga, A.D.Xenopol, E.Longinescu, Gheorghe Cronţ – sunt de acord că din grupul de dascăli şi filosofi au făcut parte Meletie Sirigul, eruditul teolog grec, care a tălmăcit din latină în greacă pravilele împărăteşti , traduse, apoi, “din scrisoare grecească pre limba românească ca să poată înţelege toţi” de Eustraţie al 2-lea logofăt, unul dintre secretarii particulari ai lui Vasile Lupu şi chiar un dascăl de la şcoala domnească de la Trei Ierarhi.

            Pravila lui Matei Basarab din 1652 numită şi Pravila cea Mare sau Îndreptarea legii îşi datorează apariţia mitropolitului Ştefan care a lucrat “cu multă osârdie şi îndemânare”, “cu bună voie a luminatului şi blagocestivului meu domn Ion Mathei voievod Basarab şi cu tot sfatul Măriei sale”- cum aflăm din scrisoarea arhipăstorească aşezată la începutul codului de legi -, traducerea legilor “de pre limba elenească pre limba proastă românească” fiind făcută, cum mărturiseşte cu modestie în Predoslovie, de Daniil Panonianul, originar din Transilvania, “ispitit a linge pre dinafară puţintel Gramatica şi Sintaxisul … cuviosului între ieromonahi kyr Iganaţie Petriţi şi a lui Pantelimon Ligaridi, dascăli desăvârşiţi, amândoi de la Hio <Chios>, vestiţi şi foarte iscusiţi întru toată dumnezeiasca scriptură”, care predau la “scola graeca et latina” de la Târgovişte. Pentru editarea acestei culegeri de legi, mitropolitul Ştefan a căutat manuscrisele cele mai autirizate, adresându-se chiar Bibliotecii Patriarhiei de la Constantinopol şi înglobând întreaga pravilă a lui Vasile Lupu, ale cărei dispoziţii au fost intercalate cu prescrieri canonice. Rezultatul acestui efort este un cod de legi mult mai tradiţionalist-bisericesc şi – fără a ignora criticismul lui A.D.Xenopol, care îl aprecia ca “amestec fenomenal de cele mai felurite materii, înşirate fără absolut nici o ordine” -, un act care confirmă rolul intelectualilor din vremea lui Matei Basarab în consolidarea instituţiilor statului şi afirmă – fără excese de patriotism! – unitatea între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor în alcătuirea acestei culegeri [18]. 

            Domeniul literar unde inovaţiile devin veritabile instrumente folosite de forţe politice interesare în edificarea statului autoritar sau statului nobiliar, deci un domeniu cu o mare încărcătură ideologică, a fost istoriografia; este o literatură “angajată”, deoarece cărturarii se ataşează unor programe politice şi sociale, care se întemeiază pe o diversă interpretare a tradiţiei culturale şi pe o diversă  conturare a obiectivelor.

            Aceste programe reflectă, totodată, capacitatea lor de a analiza conjuncturile politice şi de a oferi soluţii care depind de orizontul lor cultural, soluţii “în trebile ţărilor şi a chivernisirilor la vremi cumplite asupra ţării” (Miron Costin) [19]. Cronicarii epocii nu se mai limitează, ca predecesorii lor, doar la simpla relatare a evenimentelor, şi acelea predominant politice, ci ei depăşesc faza pasivă a comunicării de fapte, caută să intervină în expunere pentru a lua atitudine, pentru ca scrierile lor să devină un instrument de influenţare a factorilor de decizie. Cu atât mai mult, cronicarii nu pot rămâne pasivi la evenimentele vremii lor, întrucât ei înşişi se implică prin dregătoria pe care o deţin: Grigore Ureche a fost mare spătar sub trei domnii – a lui Moise Movilă, Miron Barnovschi şi Vasile Lupu – şi apoi este ridicat la rangul de mare vornic al Ţării de Jos în vremea ultimului dintre domnii amintiţi, înaltă dregătorie care i-a permis şi l-a obligat , totodată, să participe direct la acţiuni de politică internă şi externă [20]. Miron Costin, după studii făcute la colegiul iezuit de la Bar, în Polonia, unde primeşte indigenatul alături de tatăl şi fraţii săi, se întoarce în Moldova şi îl găsim implicat în politica a numeroşi domni care s-au succedat după 1653: Gheorghe Ştefan, faţă de care are numai cuvinte de laudă – “om deplin, cap întreg, fire adâncă, încât pot zice că nasc şi în Moldova oameni” [21], Gheorghe Ghica, Ştefăniţă Lupu, Eustraţie Dabija, Gheorghe Duca, urcând treptele dregătoriilor, de la simplu staroste şi pârcălab de Hotin la cea de mare vornic al Ţării de Jos şi la cea mai înaltă, de logofăt. Astfel, prins în vâltoarea evenimentelor, Miron Costin a fost departe de a descrie faptele “fără ură şi părtinire”. Ură pe care şi-a atras-o din partea unui domn, Constantin Cantemir, ce se plănuia a fi mazilit în urma unui complot la care participa şi cronicarul; iar finalul a fost tragic: Miron Costin murea violent, decapitat în 1691 [22].

            Trecând în cealaltă ţară românească, sunt de amintit Radu logofăt Greceanu şi Radu Popescu. Primul, de origine socială modestă, cu studii necunoscute nouă, dar probabil solide, de vreme ce era recunoscut pentru cultura sa clasică, cu deosebite calităţi de elenist - fiind apreciat traducător de scrieri religioase, despre care vom mai avea prilejul să scriem -, a rămas toată viaţa un simplu logofăt în domnia lui Constantin Brâncoveanu. “Netăgăduita cultură” şi activitatea rodnică de traducător îl recomandau pe logofătul Radu să înfăptuiască opera laică închinată voievodului, şi anume, istoria acestei domnii [23]. O istorie, dar neoficială, a acestui domn muntean a aparţinut, probabil, lui Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1728). Cronica judecă stăpânirea lui Vodă Brâncoveanu din punct de vedere boieresc, nefiind neapărat defavorabilă domnului, ci, mai cu seamă, Cantacuzinilor, pe care-i numeşte “Şeităneşti”, adică fiii dracului, situaţia politică a principelui fiind dependentă de voinţa şi hotărârilor acestora. Atitudinea lui Radu Popescu are o motivaţie personală: era fiul lui Hrizea vistierul, căsătorit cu fiica marelui ban Gheorghe Băleanu, căpetenia partidei de boieri aflată în luptă cu Cantacuzinii, şi care murea în chip tragic din ordinul lui Şerban Cantacuzino. La începutul domniei lui Brâncoveanu, Radu Popescu a fost apreciat pentru cultura lui şi trimis în misiuni diplomatice. Mult timp nu a ocupat nici o dregătorie însemnată, fiind doar clucer sau “ispravnic de banii haraciului”. Poate doar neîncrederea domnului a dus la marginalizarea lui politică; rangul de mare vornic, pe care-l asociază numelui atunci când semnează scrierea-compilaţie amintită mai sus, a fost dobândit abia în domnia lui Nicolae Mavrocordat [24].

            De aceea, putem spune că, “iscusită oglindă a minţii omeneşti”, cronicile sunt subiective, de obicei “situaţia istorică astfel cum o descriu cronicarii este aceea care ar fi vrut ei să fie, nu cea real obiectivă” (E.Stănescu) [25].  

            Depăşind discuţia privind înglobarea “scriitorilor” de istorii din veacul al XVII-lea în gruparea cronicarilor sau istoricilor, pornind de la titlurile scrierilor lor – letopiseţe, hronicuri ori istorii -, punct de vedere neconcludent, întrucât delimiterea ar trebui să se întemeieze pe structura şi stilul compoziţiei – poate fi numit printre istorici Radu logofăt Greceanu cu a sa Istorie a Ţării Româneşti sau poate fi numit cronicar Dimitrie Cantemir cu al său Hronic al româno-moldo-vlahilor? [26] -, istoriografia epocii poate fi structurată pe nivele diferite, “asemeni etajelor dint-un edificiu în stil brâncovenesc”: în timp ce la suprafaţa terenului se află încăperile de lucru ale cronicarilor, care înregistreză succesiunea victoriilor şi catastrofelor, la subsol este istoria partizană, care slujeşte interesele unei facţiuni, unei “case boiereşti”, scrisă de oameni subterani, ce consemnează cursa după putere, izbucnirile patimilor, răbufnirile poftei de pasiune.Istoria de suprafaţă înregistreză şi ea mai multe nivele: parterul este rezervat hronografelor, care urmăresc translaţia puterii de la poporul ales la altul şi explică actele culturale drept cazuri miraculoase, istorisiri ce vor intra treptat în literatura de delectare; la primul etaj se află instalată istoria oficială, care înfrumuseţează întâmplările, dă faptului divers caracter festiv şi caută să pună în relief rolul curţii în viaţa socială; iar la etajul superior, lucrează gânditorii care meditează asupra trecutului şi interoghează viitorul [27]. 

            Istoria oficială scrisă la comanda domnului şi sub control domnesc, având preocuparea de a legitima, prin fapte şi evenimente din trecut, puterea, era menită să justifice acţiunile domniei în planul guvernării interne şi al orientărilor în politica externă, întărind ideea că gloria unui monarh depinde de istoricii săi. În intenţia dea legitima domnia şi de a argumenta continuitatea dinastică, unii cronicari îşi încep scrierile lor de la primul “descălecat”. În acest scop, ei recurg la surse interne şi externe din trecut, supuse spiritului critic. Grigore Ureche deschide seria acestui tip nou de cronică cu al său Letopiseţ al Ţării Moldovei de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359-1594), aşezată alături de cronica oficială din ţara vecină, Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (1290-1690), pe care însă Ureche o depăşeşte datorită orizontului său cultural. Aceste cronici par a fi – folosind un termen actual – “monitor oficial”, întrucât datele se succed în şirul cronologic al desfăşurării lor, fără “făţărie”, uneori în contextul mai larg al evenimentelor petrecute în ţările vecine. Se situează în această serie Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1594-1661) a lui Miron Costin şi, mai ales, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu (1668-1714) scrisă de Radu logofăt Greceanu, pe care Nicolae Iorga o aprecia ca fiind “cea mai oficială cronică din câte se pot închipui şi ea întrece cu mult supt acest raport cronicile oficiale moldoveneşti ale timpului” [28]. Istoria partizană se ocupă de destinul unei “case boiereşti”: o scrie în cuvinte desprinse din texte sacre Stoica Ludescu, logofătul familiei Cantacuzino, omul lor de casă, “bătrâna slugă” cum însuşi semnează în unele acte şi se numeşte în cronica sa, Letopiseţul Cantacuzinesc, inclus într-o compilaţie de texte, de letopiseţe vechi şi scrieri provenite din afară, “rescrise” cuminte de cronicar.

            O istorie partizană radactată cu o patimă ce desacralizează este scrisă de Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1728), favorabilă neamului Bălenilor; această cronică înfăţişează sub o formă succintă întreaga domnie a lui Brâncoveanu, dar adversitatea făţişă şi încercarea de a-i discredita pe Cantacuzini descumpănesc prin lipsa de obiectivitate [29].

            Inovaţiile în domeniul istoriografiei veacului al XVII-lea nu le raportăm în această lucrare la stilul cronicarilor – noutăţile sunt incontestabile şi sunt surprinse în detaliu de istoricii literaturii române vechi -, ci la conţinutul scrierilor. Toate exprimă “nevoia” de istorie, de cultivare a trecutului, întâlnită în epocă la acei domni legaţi încă, direct sau numai indirect, de marile dinastii româneşti medievale, atitudine care reflectă continuitatea dinastică şi, mai ales, la acei “oameni noi” ajunşi în scaunul voievodal, în căutare de legitimare istorică, cultivatori ai trecutului ţării lor de care nu se puteau lega în nici un fel. Este o atitudine descifrată şi în titulaturi, în steme, în unele legende cultivate în mediile princiare, desluşită în imagini fictive sau reale de strămoşi, ce împodobesc bisericile, în tablourile votive din ctitoriile domnilor secolului al XVII-lea, tradusă în grija manifestată pentru ctitoriile înaintaşilor [30].

            Semnificaţie istoristă are întocmirea în domnia lui Matei Basarab a primei cronici a Ţării Româneşti în limba vernaculară, care a compilat tot ce se mai păstra până atunci cu privire la istoria ţării, şi anume acele sumare anale traduse în limba slavonă, iar pentru completarea unor lipsuri s-a recurs la diverse scrieri: legende, inscripţii, cronici autohtone sau cronici străine, alături de cronica domniei lui Matei Basarab. Operaţia de amplificare a introducerii la cronica lui Matei Voievod – unde era evocat actul întemeierii ţării prin “descălecatul” din Transilvania a lui Negru-vodă – este atribuită de cercetători perioadei 1643-1644, când “teoria” identităţii neamului Craioveştilor, din stirpea cărora făcea parte Matei, cu vechea dinastie a Basarabilor “se fixase” sau se maturizase şi era aptă să capete consacrare prin scris [31]. Matei din Brâncoveni a fost şi primul domn din secolul al XVII-lea care şi-a adăugat numele de Basarab, iar actul cronicăresc din vremea lui conturează un adevărat cult al înaintaşilor din tradiţia dinastică a Ţării Româneşti. Nu poate fi întâmplător faptul că, exact în vremea în care avea loc extinderea la cronică, în Predoslovia la Antologhionul slavonesc, tipărit la Câmpulung în 1643, Udrişte Năsturel se referea precis la Neagoe Basarab, ca unic model la ale cărui fapte poate fi raportat princiarul său cumnat: “Căci, care din domnii de mai înainte ai ţării – afară de cel din al cărui neam şi familie preavestită, prea  luminăţia voastră pre nobilă prin urmaşi se trage, adică pre bunul Basaraba Neagoe de odinioară – s-a arătat aşa de spre binefăcător al ţării, ca prea buna domnie a voastră, care a revărsat aici atât de mari binefaceri, cum într-adevăr nu s-a pomenit niciodată mai înainte?” [32]. Cele două “mituri istorice”, al “descălecatului” şi al “noului Basarab” al începutului de secol XVI, surprise de această alcătuire cărturărească, constituie temeiuri ale ideologiei de orientare “naţională” a lui Matei Vodă din Brâncoveni [33]. Rămânând în acelaşi registru, cele două cronici oficiale ale domniei lui Constantin Brâncoveanu vin să sublinieze continuitatea dinastică pe linie basarabească a principelui pentru a legitima descendenţa din “vechii Basarabi” şi a afirma apartenenţa la familia domnitoare căreia tradiţia îi atribuia întemeierea statului. Cele două cronici coincid în acestă privinţă: Radu logofăt Greceanu elogiază – în predoslovia la cronică, scrisă la zece ani de la debutul stăpânirii lui Brâncoveanu – originea strălucită a domnului “care despre tată din Basarabi se trage, iară de către mumă din neam împărătesc, din pre fericitul Ioan Cantacuzino” [34], făcând apoi filiaţia cu Matei Basarab, spunând că “domniia au luat, apucând strămoşescul scaun de vreme ce strănepot bătrânului Matei Vodă Băsărab să trage” [35]; pentru Anonimul brâncovenesc, Brâncoveanu este îndreptăţit la tron  pentru că “este neam de al lui Matei-vodă” [36].

            Cultivator al trecutului ţării sale, al unui trecut de care însă nu se putea lega în nici un fel, spre deosebire de contemporanul său Matei Basarab – prin atâtea fire legat de trecutul medieval al Ţării Româneşti -, a fost Vasile Lupu al Moldovei, domn ridicat din “valul levantin”; reflexul acestei imagini este atenţia acordată de acest principe înnoitor în multe privinţe, simbolurilor monumentale ale trecutului muşatin, care se conjuga admirabil cu ideea începuturilor Moldovei, aşa cum răzbate din cronica marelui său vornic, Grigore Ureche, acum scrisă, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş vodă la Aron Vodă [37].

            Atitudinea “istoristă” a secolului al XVII-lea pe care o descoperim în mediul aulic românesc îşi are originile – aşa cum ne dezvăluie cronicarii – nu doar în începuturile legendare ale statelor medievale, ci şi în realităţile etnogenetice foarte îndepărtate ale “neamului”, precum cele ale Romei. Ni le dezvăluie Grigore Ureche în al său Letopiseţ – “de la Râm ne tragem” [38] -, Miron Costin în De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor, unde, în predoslovie, precizează: “Biruit-am gândul să arăt lumii din ce izvoare şi seminţie sunt locuitorii ţării noastre, adică ai Moldovei, ai Ţării Munteneşti, şi românii din ţările Ungureşti, care toţi un neam şi o dată sînt descălecaţi” [39] şi nu în ultimul rând, Constantin Cantacuzino stolnicul în opera sa de erudiţie, Istoria Ţării Româneşti, menită a sublinia originea latină a românilor şi continuitatea lor, tradiţia lor istorică, nu ca “o mare grămadă de minciuni”, ci adunând de la istorici străini, “istorisind de această ţară ce va fi mai adevărat” [40].

            Plin de semnificaţie este faptul că “istorismul” aulic românesc îşi găseşte paralelisme în mediile cultivate, ale unor civilizaţii învecinate spaţiului autohton: cazul aristocraţiei poloneze, ce-şi conturase doctrina “sarmatismului” din timpul regilor din dinastia Vesa, mai ales, şi cazul nobilimii ungare din vremea unor principi ai Transilvaniei – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczi I -, care afirma “scitismul” sau “hunisml”. Căutarea unor rădăcini istorice îndepărtate şi fictive ale nobilimii din aceste părţi de lume avea rolul unui factor de compensaţie, în conjunctura istorică determinată de sfâşieri lăuntrice şi de ameninţări străine [41].

            În această epocă a civilizaţiei româneşti, nevoia de istorie – percepută în mod diferit, pe fiecare treaptă a ierarhiei sociale, dar prin sensurile sale morale – era exprimată de Miron Costin astfel: “că letopiseţele nu suntu numai să le citească omul, să ştie ce au fostu în vremi trecute, ce mai multu să hie de învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce-I să se ferească şi ce va urma hie cine: domnul den faptele domnilor, care cum au fostu şi cu veste şi cu pomană, să ia urmă de viiaţă, boierii urmându pre boierii cei cinsteşi şi înţălepţi, slujitoriul ca slujitoriu, că cineşi după breasla sa, cine urmadză pre cel cinsteş, cinstit, cine urmeadză pre cel rău iaste şi rău să va săvârşi” [42].

---

[1]     Adrian Marino, Carnete europene, Cluj-Napoca, 1976, p.5 apud, Mircea Martin, G.Călinescu şi “complexele” literaturii române, ediţia a 2-a, Paralela 45, Bucureşti, 2002, p.20.

[2]     Ibidem.

[3]     Alexandru Duţu, Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p.227.

[4]     Andrei Pippidi, Putere şi cultură în epoca lui Brâncoveanu, în AIIA, XXV / 2, 1988, p.365.

[5]     Al.Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea (1700-1821). Studii şi teme, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p.192-193.

[6]     Mircea Martin, op.cit., p.22.

[7]     Alexandru Duţu, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.9.

[8]     Paul Lemerle, Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre, în antologia lui N. Şerban Tanaşoca, Literatura Bizanţului, Bucureşti, 1979, p.56-57.

[9]     Dan Horia Mazilu, Voievodul în sala tronului, Polirom, Iaşi, 2003, p.146.

[10]    Dan Horia Mazilu îl indică, în principal, pe Udrişte Năsturel (care a făcut din zidirea “mitului dinastic” al Basarabilor un ţel al politicii sale culturale) şi pe cărturarii din preajma lui ca traducători ai Învăţăturilor, dar şi ai Vieţii lui Nifon şi Pisaniilor de la Argeş (Ibidem, p.457); în schimb, Al.Duţu înclină să atribuie iniţiativa acestei alcătuiri mai curând cărturarilor din vechi centre de cultură, care s-au desprins mai uşor ca Udrişte Năsturel de prestigiul limbii culte, slavona, pentru a susţine mai viguros progresul limbii “vulgare”, româna (Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p.76).

[11]    Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p.77-79.

[12]    O.Cicanci, Cărturari greci în ţările române (secolul XVII – 1750), în “Studii istorice Sud-Est Europene”, vol.2, coord. de Alexandru Duţu, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p.54-55; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.37.

[13]    Alexandru Duţu, Cărţile de înţelepciune, p.67.

[14]    D.H.Mazilu, Voievodul, p.468-469.

[15]    Al.Duţu, Cărţile de înţelepciune, p.83-86; D.H.Mazilu, Voievodul, p.462-464.

[16]    Alexandru Duţu încadrează aceste scrieri în genul de largă circulaţie desemnat prin denumirea “Fürtensprigel” (Al.Duţu, Cărţile de înţelepciune).

[17]    A.D.Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.136; Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.174-175.

[18]    Despre Îndreptarea legii, vezi: A.D.Xenopol, Istoria românilor, IV, p.136-140, N.Cartojan, Istoria literaturii, p.176-177.

[19]    Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 54.

[20]    N.Cartojan, op.cit., p.267-270.

[21]    Miron Costin, op.cit., p.

[22]    N.Cartojan, op.cit., p.282-290.

[23]      N.Cartojan, op.cit., p.395-396.

[24]      Aurora Ilieş, Constantin Brâncoveanu şi cronistica epocii sale, p.207-209.

[25]    Tudor Nedelcea, Geneza ideilor social-politice şi filosofice în literatura română veche, Scrisul românesc, Craiova, 1987, p.17.

[26]    În analiza privind clasificarea literaturii istorice şi autorilor ei, Al.Duţu se raportează la literatura franceză, arătând că “în secolele XIX-XX numeroşi cercetători nu au văzut în operele istoricemedievale decât cariere de fapte. Indiferenţi la ceea ce puteau gândi sau doreau să spună autorii lor, ei au acceptat fără să-şi facă probleme, convinşi fiind că era inutil de distins genuri istorice, tradiţiile cele mai contestabile au luat cuvintele unele drept altele şi au împărţit titlurile la întâmplare.” El atrage atenţia că opere de gen deosebit şi redactate în momente diferite au fost grupate laolaltă, fără să se ţină sema de modificările profunde intervenite în expunerea istorică de-a lungul timpului şi, mai ales, din momentul în care a fost stabilită o strânsă legătură între istorie şi retorică (Al.Duţu, Umanişti români şi cultura europeană, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p.92).

[27]    Ibidem, p.97-98.

[28]    Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, Bucureşti, 1928, p.67.

[29]    Potrivit părei unor cercetători, partea de început a Istoriilor până la 1688 n-ar aparţine vornicului Radu Popescu, ci unui anonim, de aceea ea a fost numită Cronica Bălenilor, Nicolae Iorga atribuie această parte lui Constantin căpitanul Filipescu (Aurora Ilieş, op.cit., p.203).

[30]    Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor, I, p.159-160; O. Cicanci, Cărturari greci, p.60; Răzvan Theodorescu, Civilizaţiaromânilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, p.244.

[31]    Ştefan Andreescu, Istorici români: cronicari, misionari, ctitori (secolele XV-XVII), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1997, p.78-89.

[32]    BRV, p.132.

[33]    RăzvanTheodorescu, Civilizaţia românilor, II, p.13-14.

[34]    Radu logofăt Greceanu, Historia domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1970, p.52.

[35]    Ibidem, p.54.

[36]    Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, ediţia Const.Grecescu, Bucureşti, 1959, p.5.

[37]    Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor, I, p.241-242.

[38]    Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, Ediţie îngrijită de P.P.Panaitescu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955, p.61.

[39]    Istoria românilor, V, p.897.

[40]    Ibidem, p.900.

[41]    R.Theodorescu, Civilizaţia românilor, I, p.161; Ibidem, II, p.7.

[42]    Miron Costin, op.cit., p.56.