În deschiderea Colocviului din 30 august,
ambasadorul Partha Ray și George Anca, președinte RICA, au lansat cartea INDIA
etnografie subiectivă sau pseudo-ghid de călătorie de Angelica Marinescu
Chief Guest /
Oaspete de Onoare: HE / ES Partha Ray,
Ambasdor ad
Interim of India
Teatru de poezie
Puși Dinulescu, Puiu Dănilă, Gabriela
Tănase, Vali Pena, Doina Ghițescu, Liliana Popa, Ștefan Oprescu
Lansări
de carte
Angelica
Marinescu, Universitatea București: India, Tritonic, 2016
Vladimir Udrescu, îmblânzitorul de lumini, Editura
TipoMoldova
Dorin Croitor: Cina ratată cu îngerul Aznavour, Poeme
Coordonator:
Dr. George Anca
ION BARBU
Riga Crypto si Lapona Enigel
Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,
Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!
- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.
*
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.
În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
- Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.
-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.
-Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. - Aşteaptă de te coace.
-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.
- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.
Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.
La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...
Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.
- Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă...
Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.
Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;
Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,
Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:
Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.
Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,
Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!
- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.
- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.
*
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.
În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
- Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.
-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.
-Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. - Aşteaptă de te coace.
-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.
- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.
La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.
Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.
La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...
Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.
- Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă...
Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.
Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;
Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,
Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:
Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.
SINGURĂTATEA
Text de Genoveva Preda
Când am scris că singurătatea este o MINUNE...m-am gândit
la Dumnezeu.
...
Dacă mă refer la oameni, ea îmi apare ca un gol imens.
Dacă mă gândesc la marii artiști, la muzicieni, filozofi,
oameni de știință, actori, poeți, care au dăruit omenirii adevărate minuni...singutătatea
lor îmi apare ca o opțiune voluntară, încărcată de misterul jertfei pe altarul
operei lor.
Excepțiile nu fac decât sa întărească această idee.
Parfumul geniilor e ÎNSINGURAREA ! Asta e credința mea.
Parfumul geniilor e ÎNSINGURAREA ! Asta e credința mea.
Operele lor au o trenă nesfârșită de renunțări, de
sacrificii, de sfâșieri mai ales în iubiri, care mai toate s-au sfârșit
dramatic.
Din acest mister răsar sunetele ca din paradis ale lui
Mozart......notele repetate ca un izvor magic ale lui Bach.....tunetele
vagneriene....romantismul și tristețele lui Chopin......muzica răscolitoare a
lui Max Bruch....a lui Ceaikovski....și câți alții.
Să nu-i uităm pe pictori, pe Salvador Dali,
Andreescu...Luchian, pe Rembrandt, Van Gogh, pe sculptorul Brâncuși...pe
filozofii Noica, Goethe, Platon, Ovidiu....pe oamenii de știință dintre care
răsare acum în mintea mea Einstein....pe poeții lumii Dante, Eminescu, Coșbuc.
Cum aș putea să uit actorii: Greta Garbo, pe Ingrid
Bergman, Al Pacino, pe De Niro, pe Manolescu, Mihai Popescu, Finteșteanu și pe
prietenul meu Marinuș Moraru.
Nume celebre se rostogolesc în mintea mea cu viteza
vântului și a luminii, alegerea e spontană, nici nu aș putea face o selecție.
Realizez că sunt mai mulți în cer decât pe pamânt.
Glorie lor. Îi îmbrățișez cu NEUITAREA mea.
În curând voi reveni cu câteva citate din marii gânditori despre singurătate.
În curând voi reveni cu câteva citate din marii gânditori despre singurătate.
Până atunci vă dăruiesc o străfulgerare din mintea lui
Emil Cioran: ‚Teologia n-a elucidat înca. Cine e mai singur? DUMNEZEU? Sau
omul?.....și a venit poezia și am înțeles că mai singur......e OMUL.’
/ 
ROMANSA
LUNII, LUNII
Conchitei Garcia
Lorca
Într-un malacov de chiparoase,
a venit la fierărie luna.
Un băiat o priveşte
şi rămâne pierdut, privind-o…
În aerul cutremurat,
mişcându-şi braţele,
luna, lubrică şi pură,
îşi arată sânii tari, de cositor.
- Lună, lună, lună! Fugi!
Că acuma vin gitanii,
şi-ţi iau inima şi-o fac
brăţări albe şi cercei!
- Ia, lasă-mă, să dansez!
Pot să vină toţi gitanii,
te-or găsi cu ochii-nchişi,
întins pe nicovală.
- Lună! Lună! Lună! Fugi!
Le aud caii!
- Mai bine nu călca
peste albul meu scrobit!
Bătând toba câmpiei,
călăreţul se-apropia.
Băiatul, în fierărie,
cu ochii-nchişi rămăsese.
Şi prin crângul de măslini
veneau, bronz şi vis,
gitanii. Aveau gâtul drept
şi ochii-ntredeschişi…
Cum mai cântă cucuveaua!
Cum mai cântă-ntr-un copac!
Peste boltă trece luna,
c-un băiat de mână.
Plâng gitanii-n fierărie,
urlă toţi gitanii.
Vântu-nvăluie fierăria,
o tot învăluie.
PRECIOSA ŞI
VÂNTUL
lui Dámaso Alonso
Luna ei de pergament
bătând, Preciosa vine,
pe cărarea de pământ şi apă,
între lauri şi cristale.
Tăcerea fără stele
fuge din tamburină
şi cade în marea zbătând şi cântând
noaptea ei plină de peşti.
Iar în creierii de munte,
lâmgă turnurile albe,
unde locuiesc englezii,
dorm carabinierii, care îi păzesc.
Şi gitanii apei,
ca să se distreze, ridică
nişte chioşcuri din cochilii de melci
şi ramuri verzi de pin.
x
În luna ei de pergament,
Preciosa vine bătând.
S-a ridicat s-o vadă
vântul, cel mereu neadormit.
San Cristobalón, gol,
plin de limbi de foc cereşti,
se uită la fată şi fluieră
o pierdută şi dulce tânguire…
- Lasă-mă să-ţi ridic
rochia, să te văd…
Deschide-ţi în degetele mele bătrâne
trandafirul albastru al pântecului.
Preciosa-şi aruncă tamburina
şi fuge fără să se-oprească.
Vântul bărbătoi vine după ea,
cu o spadă fierbinte…
Marea-şi înghite vuietul,
măslinii se fac palizi,
cântă flautele umbrei
şi gongul de puf al zăpezii.
- Preciosa, fugi, Preciosa,
că te prinde vântul verde!
Fugi, Preciosa, fugi!
Uită-te pe unde vine
satírul de stele joase
şi cu limbi de foc, strălucitoare!
x
Moartă de frică, Preciosa
intră-n casa,
unde-s pinii-n faţă
şi-unde stă consulul englez.
Speriaţi de ţipete,
vin trei carabinieri,
în mántiile lor negre
şi cu bonetelele trase pe sprânceană.
Englezul dă gitanei
o cană de lapte cald
şi un pahar cu rachiu de ienuper,
dar ea nu-l bea.
Şi în timp ce povesteşte-acelor oameni,
plângând, aventura ei,
vântul, furios, muşcă.
din acoperişul de ardezie.
ÎNCĂIERARE
lui Rafael Méndez
În mijlocul râpei,
cuţitele de Albacete,
înzorzonate de sângele duşman,
ca peştii lucesc.
O lumină grea, de cărţi de joc,
decupează-n verdele acid
cai înfuriaţi
şi profiluri de călăreţi.
În coroana unui măslin
plâng două femei bătrâne.
Taurul încăierării
se suie pe ziduri.
Îngeri negri aduc
batiste şi apă de zăpadă.
Îngeri cu aripi mari,
de cuţite de-Albacete.
Juan Antonnio de Montilla
se rostogoleşte mort la vale,
trupul lui e plin de crini
şi-are-o rodie la tâmplă.
Cruce de foc acum urcă,
drumul morţii.
x
Judecătorul, cu garda civilă,
vine prin crângul de măslini.
Sângele vărsat se tânguie
în cântecul mut, de şarpe.
- Domnilor gardieni civili,
aici s-a-ntâmplat ca de obicei.
Au murit patru romani
şi cinci cartaginezi.
x
Nebună de smochini
şi de vaiere fierbinţi, după-amiaza
cade-n leşin pe pulpele
rănite-ale călăreţilor.
Şi îngeri negri zburau,
prin vântul de vest,
îngeri cu plete lungi
şi inimi de untdelemn.
ROMANSĂ
SOMNAMBULĂ
Gloriei Giner şi
lui Fernando de los Ríos
Verde, cât te vreau, verde.
Verde vânt. Crengi verzi.
Vasul pe mare
şi calul pe munte.
Cu o umbră-n jurul taliei,
ea visează, din balconul ei,
cu carnea ei verde, cu părul verde
şi ochii reci, de argint.
Verde, cât te vreau, verde.
La luna gitană
toată lumea priveşte,
numai ea nu poate vedea.
x
Verde, cât te vreau, verde.
Stele mari, îngheţate
vin cu peştele de umbră
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu