Oaspete de
onoare/Chief Guest: E.S. / H.E Partha
Ray,
Ambassador ad interim of India
Teatru de poezie
Puși Dinulescu, Puiu Dănilă,
Gabriela Tănase, Vali Pena, Doina Ghițescu, Liliana Popa, Ștefan Oprescu
Lansări de carte
Angelica
Marinescu, Universitatea București: India, Editura Tritonic, 2016
Vladimir
Udrescu, îmblânzitorul de lumini, Editura TipoMoldova, 2013
Dorin
Croitor: Cina
ratată cu îngerul Aznavour
Coordonator: Dr. George Anca
SANDU TUDOR
ANALOGIA ÎNTÂLNIRILOR
Cel
ce se vede pre sine
are
o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger”
(
Grigore Sinaitul )
Umblam
pe drum,departe, departe,
pe
ţara durerii înserate,
Rotundă,
azurie, zarea
avea
culoarea profundă
a
blândeţii năvălită din vis.
Umblam
cu sandala pe drumul deschis,
fără
praf, fără fum, fără fund.
Slobod
de mine, mă însăilam
parcă
de umbră cusut
pe
biza de glod a şleahului bătut.
Ca
un înşirat, şăgalnic şuhav,
pasul
fostului pribeag tăcut
mă
purta atât de supus şi de blând,
înfăşurat
în zarpola străvezie
a
unui gând.
Mergeam
tihnit, domol, în nehabar,
aşteptând
parcă să vie,
ca
la o întâlnire străină,
cineva
sau ceva din ştearsa stihie,
cineva
ca o molcomeală de lumină,
dar
voinic ca o namilă senină
a
unui străbun;
cineva
biruit bine de viaţă
dar
atât de bun;
cineva
cu înserare smeadă pe faţă,
suflet
mai mult decât curat,
suflet
de om, de domn, de bărbat.
Eu
singur însă eram în singurătate,
pe
drumul acela de-nserare, departe,
drum
pe care nu ajungi undeva,
drum
ce duce în nicăieri
şi
pe care nimeni nu se întoarce şi vine,
drumul
scrumit al ceasurilor de ieri.
Şi
cum veneam singur, însingurat de cadâncime,
iată-mă
alături de mine
cu
străinul pe care doream
să-l
întâlnesc
şi
pe a cărui umbră umblam,
dar
parcă fără să-l mai rănesc,
Bună
seara, prieten bun şi domnesc,
intră
la lăuntru, cum se cuvine,
ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.
ROATA
ÎNTRARIPATĂ
La-nceput
din dor nespus
zvârli
un fir de gând în sus.
Sui
în scări firul subţire
arcuit
spre stihuire.
De
ai râvnă, nu rămâi
lângă
gândul căpătâi.
Zbori
cu-aripi de-argint la gleznă
peste
apa-ntâi de beznă,
prin
hotare-ntunecoase,
moatea
simţurilor joase.
Treci
departe, albastra valmă,
cu
luceferi albi în palmă.
Adevărul
nopate dreaptă,
îţi
adie tâlcu-n şoaptă.
Intri-n
auria Mare
cu
dungi roşii cerc de zare.
Pe
văzduh zare se-arată
în
icoană ne-nserată
Cc-şi
ascunde-n strălucire
purpura
cea peste fire.
În
clipita când te-nclini
Chipului
sfintei Lumini
inima
vrăjii acele
îţi
va tremura-n inele
ritmic
cânt de aur vechi.
Un
bob de-ai prins în urechi
ai
să pici din nou în humă.
Aci,
cu zâmbet de glumă
baţi
o stea în vârf de munte.
Înţintând
steiul în frunte
cu
scântei din focul rece,
scrii
în slova care trece
cu
un deget de ninsoare
stihul
geamăn care-ţi moare.
Şi-ai
rămas sărac şi mut
fiindcă
eşti făcut din lut.
Iar
de vrei să mergi nainte,
urci
iar roata – peste – minte,
prin
albastrul de smerire
şi
prin aur de uimire,
ca
să prinzi împurpurat
viaţa versului curat.
ZAR
Ce
vrei să fii, suflete hoinar+
Alege
din piatra zarului clar.
Dă-o
de-a dura să sune pe podea
Ursita,
vrerea şi inima ta.
Ce
vrei să fii: viteaz sau mişel,
calea
de-a dreptul sau drumul inel,
apa
revărsată fără hotar
sau
cremene tare de amnar,
steaua
cea mare – oglindă pe ţară
sau
mică firidă sub lumina de ceară,
coardă
de arc sau moliciune de lână,
fructul
de foc sau hârb de ţărână?
Alege
şi drumuieşte-ţi zarul din mână.
Nichifor Crainic -
Crestinismul din poezia lui Eminescu
S-au studiat cu de-amănuntul
izvoarele filosofice şi religioase, germane sau brahmanice, din care Eminescu
şi-a tras seva amară a unor versuri caracteristice pentru atitudinea lui faţă
de lume şi viaţă. Din punctul nostru de vedere, care e desprinderea cât de cât
a feţei spirituale din personalitatea marelui poet, aceste izvoare interesează
mai puţin. Originale sau însuşite din lecturi, ideile sale ne preocupă în
măsura în care ele au devenit convingeri, determinând o fizionomie spirituală.
Şi trebuie să mărturisim din capul locului că întreprinderea nu e tocmai
uşoară, de vreme ce, mai ales în latura numită filosofică a inspiraţiei sale,
întâlnim nepotriviri ce sfărâmă unitatea unei ţinute spirituale. A fost
Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate
pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui am găsi numai urmele lui
Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea
spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă
ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie
că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească. Gândul cercetătorului se
află în faţa unui echivoc, care îl opreşte confuz între negaţie şi afirmaţie.
În orice casă nu trebuie reeditată aserţiunea simplificatoare a unora, care vor
să facă din poet un budist pur şi simplu, adică un om care nu vede dincolo de
această lume altceva decât neantul amorţit al Nirvanei. Lăsând la o parte vâna
lui cum e superba pagină cosmogonică din Scrisoarea I, care e versificarea unui
imn din Vedele brahmanice teiste, altceva, deci, decât budismul ateist.
De altfel,
viziunea cosmogonică a lui Eminescu nu e filosofică, ci religioasă sau
mitologică. Nici un muritor nu poate spune nimic despre începutul lumii,
fiindcă n-a fost de faţă nici un filosof şi nici un savant. Ştiinţa şi
filosofia, mai ales aceea care ţine să se întemeieze pe ştiinţă, n-au cuvânt să
vorbească despre actul primordial, sustras pentru vecii vecilor cunoaşterii
omeneşti. De aceea, când un savant oricât de celebru ori un filosof oricât de
adânc tratează despre originea vieţii şi a lumii, ei fac figură de farsori,
fiindcă vorbesc despre ceea ce nu ştiu şi nu vor şti nici odată. Despre început
nu poate vorbi decât revelaţia divină a Cerului care singur exista înainte de a
exista ceva în afară de Dânsul, revelaţie pe care omul e liber s-o accepte sau
nu. Dintre oameni, singure geniile artistice pot vorbi, în virtutea unei cât de
vagi similitudini dintre procesul plăsmuirii lor şi actul creaţiei divine. Dar
când poeţii fantazează despre începutul lumii, ei amplifică datele revelaţiei
sau plăsmuiesc mituri; în orice caz nu-şi asumă orgoliul ridicol de a ne
sluji o explicaţie ştiinţifică sau filosofică. Viziunea cosmogonică a lui
Eminescu e a unui poet care foloseşte un mit brahmanic. Ceea ce trebuie să
reţinem e caracterul religios al acestei preocupări. El reiese din însuşi
faptul cum poetul vede lumea născându-se din haos. Ce era înainte de a exista
lumea? Era neant, adică nu exista nimic. Ideea aceasta Eminescu o versifică
astfel:
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă…
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă…
Acest neant anterior lumii scapă cu desăvârşire
cunoaşterii omeneşti, care n-a putut fi de faţă înainte de a exista:
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
În acest întuneric haotic, în acest neant, care nu era
nici fiinţă, nici nefiinţă
– expresii care toate arată incognoscibilitatea unui moment acosmic – era totuşi Cineva fără nume, dar viu şi conştient de sine, despre care poetul spune:
– expresii care toate arată incognoscibilitatea unui moment acosmic – era totuşi Cineva fără nume, dar viu şi conştient de sine, despre care poetul spune:
pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Dumnezeu în sine, conştient de sine, dar nepătruns de minte
omenească.
Momentul trecerii de la eterna pace a necreaţiei la lucrarea de facere a lumii e descris ca mişcare creatoare:
Momentul trecerii de la eterna pace a necreaţiei la lucrarea de facere a lumii e descris ca mişcare creatoare:
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
Viziunea, trebuie s-o recunoaştem, a urnirii universului
din neant n-are măreţie. E ceva sec şi mecanic, parcă ar fi vorba de primum
movens al lui Aristotel. Ea creşte însă în măreţie când poetul ne arată
spectacolul lucrurilor create:
De atunci şi până astăzi, colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Tabloul acesta cosmogonic nu se
suprapune întru totul celui revelat în Biblie, dar incontestabil că un aer
religios adie peste el. Orice mit cosmogonic are un suflu religios. Şi un poet,
care participă în imaginaţie la crearea lumii, nu se poate să nu fie cutremurat
de sublimitatea momentului închipuit. Indiferent de sursa materială a
inspiraţiei, fiorul cosmogonic al geniului eminescian a îmbogăţit poezia
noastră cu acest mit superb al actului primordial, chiar dacă punctul-acela de
mişcare mult mai slab ca boaba spumii stinghereşte smerita noastră admiraţie
pentru infinitatea puterii divine.
În comparaţie cu acest mit de origine brahmanică, ideea de divinitate anterioară cosmosului, creatoare a lumii şi mântuitoare a omenirii, apare mult mai precis conturată în Rugăciunea unui Dac, unde Eminescu îi închină un adevărat psalm de glorificare:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers…
Afară de emistihul El zeilor dă suflet, notă prin care Eminescu a voit să coloreze oarecum „dacic” această rugăciune, toate celelalte elemente ale pasajului, idei şi cuvinte, sunt creştine. În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers e vers de psalm; iar El este moartea morţii şi învierea vieţii e un fragment imnic din slujba Paştilor. Când geniul lui Eminescu se desface cu totul de seducţia lecturilor exotice, concepţia sa despre ordinea cerească îmbracă haina pură a spiritualismului creştin, aşa cum apare în Luceafărul, culminaţia plăsmuirilor eminesciene şi a însăşi poeziei româneşti, e un grandios poem creştin. Acţiunea lui se desfăşoară pe două planuri suprapuse, unul pământesc, celălalt ceresc. E vremelnicia omenească în faţa eternităţii divine. Una cu alta comunică şi se întretaie în focul pasiunii dragostei, căci pasiunea, scurtă prin natura ei, dar de durată aparent veşnică prin intensitatea ei, pare că stă la intersecţia cerului cu pământul. Luceafărul sau Hyperion, cum îl numeşte Domnul, e un înger, creatură nemuritoare, îndrăgostit de o pământeană, de Cătălina. El nu trebuie confundat cu Lucifer, fiindcă nu iese din voia lui Dumnezeu şi nu cade în păcat. Înger îndrăgostit de o muritoare poate fi o idee din basme, dare ea e tot aşa de bine o idee biblică. În Geneză se vorbeşte de îngerii lui Dumnezeu împreunaţi cu fiicele omului, idee destul de obscură, dar pasajul acesta i-a slujit ca motto lui Alfred de Vigny la poemul Eloah, a cărui acţiune se petrece în lumea îngerilor şi a demonilor, şi încă mai potrivit i-ar putea sluji Luceafărului. Dragostea Cătălinei pentru el are puritatea idealului îndepărtat şi inaccesibil; el o farmecă sub chipul astrului de seară. Şi când Hyperion pentru „o sărutare” a ei se întrupează o dată din mare şi a doua oară din soare, fata îi respinge această dragoste, simţind că firea lui nemuritoare nu poate răspunde unei iubiri pământeşti. Fii muritor ca mine, dacă vrei să te îndrăgesc, îi răspunde Cătălina care, în ordinea iubirii pământeşti, se va simţii fericită în braţele lui Cătălin, viclean copil de casă. Cu toate acestea dragostea ei pentru Luceafăr nu se modifică întru nimic. Ea îl cheamă şi la sfârşit ca şi la începutul poemului cu aceeaşi dorinţă de a-i lumina viaţa şi norocul. De fapt, sunt două iubiri simultane în sufletul Cătălinei, una după trup şi cealaltă după spirit. Ele nu se contrazic, ci se îngână şi se întregesc. E sufletul omenesc care, din scurta desfătare a acestei vieţi, însetează necontenit după idealul din altă nume. Există în fiecare muritor un glas de Cătălină, care din adâncul celei mai fermecate fericiri pământeşti, se ridică spre cer ca un suspin:
În comparaţie cu acest mit de origine brahmanică, ideea de divinitate anterioară cosmosului, creatoare a lumii şi mântuitoare a omenirii, apare mult mai precis conturată în Rugăciunea unui Dac, unde Eminescu îi închină un adevărat psalm de glorificare:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers…
Afară de emistihul El zeilor dă suflet, notă prin care Eminescu a voit să coloreze oarecum „dacic” această rugăciune, toate celelalte elemente ale pasajului, idei şi cuvinte, sunt creştine. În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers e vers de psalm; iar El este moartea morţii şi învierea vieţii e un fragment imnic din slujba Paştilor. Când geniul lui Eminescu se desface cu totul de seducţia lecturilor exotice, concepţia sa despre ordinea cerească îmbracă haina pură a spiritualismului creştin, aşa cum apare în Luceafărul, culminaţia plăsmuirilor eminesciene şi a însăşi poeziei româneşti, e un grandios poem creştin. Acţiunea lui se desfăşoară pe două planuri suprapuse, unul pământesc, celălalt ceresc. E vremelnicia omenească în faţa eternităţii divine. Una cu alta comunică şi se întretaie în focul pasiunii dragostei, căci pasiunea, scurtă prin natura ei, dar de durată aparent veşnică prin intensitatea ei, pare că stă la intersecţia cerului cu pământul. Luceafărul sau Hyperion, cum îl numeşte Domnul, e un înger, creatură nemuritoare, îndrăgostit de o pământeană, de Cătălina. El nu trebuie confundat cu Lucifer, fiindcă nu iese din voia lui Dumnezeu şi nu cade în păcat. Înger îndrăgostit de o muritoare poate fi o idee din basme, dare ea e tot aşa de bine o idee biblică. În Geneză se vorbeşte de îngerii lui Dumnezeu împreunaţi cu fiicele omului, idee destul de obscură, dar pasajul acesta i-a slujit ca motto lui Alfred de Vigny la poemul Eloah, a cărui acţiune se petrece în lumea îngerilor şi a demonilor, şi încă mai potrivit i-ar putea sluji Luceafărului. Dragostea Cătălinei pentru el are puritatea idealului îndepărtat şi inaccesibil; el o farmecă sub chipul astrului de seară. Şi când Hyperion pentru „o sărutare” a ei se întrupează o dată din mare şi a doua oară din soare, fata îi respinge această dragoste, simţind că firea lui nemuritoare nu poate răspunde unei iubiri pământeşti. Fii muritor ca mine, dacă vrei să te îndrăgesc, îi răspunde Cătălina care, în ordinea iubirii pământeşti, se va simţii fericită în braţele lui Cătălin, viclean copil de casă. Cu toate acestea dragostea ei pentru Luceafăr nu se modifică întru nimic. Ea îl cheamă şi la sfârşit ca şi la începutul poemului cu aceeaşi dorinţă de a-i lumina viaţa şi norocul. De fapt, sunt două iubiri simultane în sufletul Cătălinei, una după trup şi cealaltă după spirit. Ele nu se contrazic, ci se îngână şi se întregesc. E sufletul omenesc care, din scurta desfătare a acestei vieţi, însetează necontenit după idealul din altă nume. Există în fiecare muritor un glas de Cătălină, care din adâncul celei mai fermecate fericiri pământeşti, se ridică spre cer ca un suspin:
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
Am spune oare prea mult dacă în această nevoie de luminare
am vedea însăşi aspiraţia spre transfigurare, spre convertirea scurtei noastre
vieţi în dimensiunile unei existenţe cereşti, fără sfârşit?
Luceafărul îndrăgostit de Cătălina a înţeles fericirea tocmai dimpotrivă: să-şi dea nemurirea pentru o sărutare pământească. Între atâtea chipuri de a preamării amorul, poetul fără pereche al lui Cupidon a găsit în acesta pe cel mai înalt. A mărturisit odată că o seară de dragoste sub salcâm face cât viaţa toată; iar altă dată o oră de amor e gata s-o plătească cu moartea. Acum o făptură cerească e în stare să-şi dea nemurirea pentru o sărutare. Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi. E acel moment din poem când Luceafărul, hotărât să iasă din neutralitatea androgină a cerului şi să se nască din păcat, merge să-i ceară Domnului să-l dezlege de nemurire. Iată-l în zbor fantastic spre creştetul universului. Incomensurabilitatea lumii e marcată prin versurile:
Luceafărul îndrăgostit de Cătălina a înţeles fericirea tocmai dimpotrivă: să-şi dea nemurirea pentru o sărutare pământească. Între atâtea chipuri de a preamării amorul, poetul fără pereche al lui Cupidon a găsit în acesta pe cel mai înalt. A mărturisit odată că o seară de dragoste sub salcâm face cât viaţa toată; iar altă dată o oră de amor e gata s-o plătească cu moartea. Acum o făptură cerească e în stare să-şi dea nemurirea pentru o sărutare. Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi. E acel moment din poem când Luceafărul, hotărât să iasă din neutralitatea androgină a cerului şi să se nască din păcat, merge să-i ceară Domnului să-l dezlege de nemurire. Iată-l în zbor fantastic spre creştetul universului. Incomensurabilitatea lumii e marcată prin versurile:
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe,
În tot atâtea clipe,
versuri ce amintesc pe cele din La steaua:
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Luminii să ne-ajungă.
Spectacolul sublim al cosmosului străbătut în zor încape
totuşi în această strofă fără pereche:
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra cer de stele –
Părea un fulger ne-ntrerupt,
Rătăcitor prin ele.
Deasupra cer de stele –
Părea un fulger ne-ntrerupt,
Rătăcitor prin ele.
Acum zborul fulgerător al Luceafărului a trecut dincolo de
regiunile siderale şi intră într-un ocean de lumină, de altă natură decât cea
materială a stelelor:
Şi din a haosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintâi
Cum izvorau lumine;
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintâi
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân-piere totul, totul.
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân-piere totul, totul.
Universul cu văpăile lui astrale a dispărut deci, a rămas
departe în jos. Lumina care-l scaldă acum, deosebită de cea creată în sori şi-n
stele, izvorăşte ca-n prima zi; e prin urmare o lumină anterioară lumii create
şi e de natură veşnică şi spirituală. Geneza însăşi vorbeşte despre ea; e o
iradiaţie a fiinţei divine. Un mare mistic răsăritean, Sfântul Simion Noul
Teolog, ne spune că această lumină „merge înaintea lui Dumnezeu”, ca o strălucire
orbitoare a slavei sale. Apostolul Pavel ne învaţă că „Dumnezeu locuieşte
într-o lumină inaccesibilă” muritorilor iar Evanghelistul Ioan că Dumnezeu e
lumină. Luceafărul, intrând în maiestatea ei a trecut graniţa timpului creat,
în veşnicia divină. Eminescu se întrece pe sine când ne sugerează imperiul
eternităţii.
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Lumina fiinţei divine e nemărginită şi ochiul muritor n-o
poate vedea fiindcă e de natură pur spirituală. Ultimele două versuri din
această strofă, care ne sugerează veşnicia divină însăşi numai un geniu de
mărimea întâia le-a putut scrie. Ce se ascunde în această nemărginire luminoasă
ne spune în strofa următoare în care culminează zborul Luceafărului:
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Strofa descrie însăşi infinita şi nevăzuta prezenţă
dumnezeiască, a cărei strălucire orbeşte şi a cărei atotputernicie nimiceşte în
creatură orice posibilitate de a o cunoaşte. Vecinătatea ei e sensibilă numai
ca o forţă de atracţie irezistibilă: o sete care-l soarbe! Căci Dumnezeu e
iubire, zice acelaşi Evanghelist Ioan. În aceste patru versuri ale lui Eminescu
e vorba deci de o trăire mistică în sânul lui Dumnezeu. Fără o tălmăcire
mistică, ele n-ar avea nici un sens. După marii contemplativi ai
creştinismului, cunoaşterea nemijlocită, directă, a luminii dumnezeieşti e
posibilă în minunea extazului. Dar în extaz, care e o moarte aparentă a omului,
întreaga lume dispare odată cu facultăţile superioare ale sufletului. Viu în el
rămâne numai ceea ce am putea numi instinctul divin, miezul sufletului sau
antena lui spirituală, care vibrează încă în atingerea luminii divine. Puterea
nemărginită a strălucirii dumnezeieşti eclipsează, orbeşte sufletul cufundat în
abisul ei:
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Uitării celei oarbe.
Nu e nimic, zice Eminescu pentru a arăta eclipsa totală a
minţii cunoscătoare. În extaz, natura divină în sine nu ni se dezvăluie.
Dumnezeu e ascuns în propria-I lumină, afirmă profundul filosof al
misticismului creştin, Dionisie Areopagitul. Negaţia din versul eminescian
marchează neputinţa inteligenţei noastre logice în faţa lui Dumnezeu, care
rămâne dincolo de marginile ei. Însuşi Dionisie Areopagitul pune acest nimic la
hotarul suprem al cunoaşterii omeneşti, şi tot astfel marele mistic german
Meister Eckart. Negaţia aceasta n-are nimic impios în ea. E o recunoaştere
smerită a neputinţei noastre de a cunoaşte pe Dumnezeu şi un omagiu adus
fiinţei sale supraraţionale. Dumnezeu rămâne în natura Sa iraţional fiindcă e
inaccesibil înţelegerii noastre. Dar dacă El nu e nimic pentru raţiunea
amorţită în extaz, este totuşi o sete absorbantă, care atrage în negrăitele
desfătări ale iubirii divine instinctul corespunzător al sufletului. Dumnezeu e
iubire şi lumină – iată ce putem şti după ce l-am trăit sau l-am experimentat
în extaz.
Să observăm că nicăieri în strofele citate Eminescu nu-L numeşte cu nici un nume. Căci experimentat în abisul orbitor al slavei Sale, Dumnezeu n-are nume; e indefinibil fiindcă e nemărginit. Numai după descrierea momentului extatic, Luceafărul, adresându-şi rugăciunea acestui nimic, acestei sete care îl soarbe, acestui adânc ca uitarea cea oarbă, îi spune: Părinte! şi Doamne! Odată revenit în sine din extaz, contemplativul are conştiinţa definitivă a existenţei lui Dumnezeu.
Sub frumuseţea fără asemănare a versurilor în care poetul descrie întâlnirea unei creaturi îngereşti cu Ziditorul lumii, se ascund, după cum s-a putut vedea, o sumă de elemente dogmatice şi mistice, proprii doctrinei creştine. Nimic eterogen nu intervine în acest episod al poemului, care dă puterea maximă a inspiraţiei eminesciene, să-i tulbure puritatea creştină. Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.
Cu toate acestea, echivocul de care vorbeam la început rămâne. Luceafărului i se opune Mortua est, poezia ce se termină cu faimoasele versuri:
Să observăm că nicăieri în strofele citate Eminescu nu-L numeşte cu nici un nume. Căci experimentat în abisul orbitor al slavei Sale, Dumnezeu n-are nume; e indefinibil fiindcă e nemărginit. Numai după descrierea momentului extatic, Luceafărul, adresându-şi rugăciunea acestui nimic, acestei sete care îl soarbe, acestui adânc ca uitarea cea oarbă, îi spune: Părinte! şi Doamne! Odată revenit în sine din extaz, contemplativul are conştiinţa definitivă a existenţei lui Dumnezeu.
Sub frumuseţea fără asemănare a versurilor în care poetul descrie întâlnirea unei creaturi îngereşti cu Ziditorul lumii, se ascund, după cum s-a putut vedea, o sumă de elemente dogmatice şi mistice, proprii doctrinei creştine. Nimic eterogen nu intervine în acest episod al poemului, care dă puterea maximă a inspiraţiei eminesciene, să-i tulbure puritatea creştină. Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.
Cu toate acestea, echivocul de care vorbeam la început rămâne. Luceafărului i se opune Mortua est, poezia ce se termină cu faimoasele versuri:
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Să nu ne grăbim însă a face din Mortua est antiteza
Luceafărului şi din negaţia ei opusul măreţei afirmaţii subliniate până acum.
Mortua est înfăţişează o stare sufletească incidentală, pricinuită de moartea
prea timpurie a unei tinere frumoase. Poetul însuşi tânăr. Tinereţea e mai
grabnică la revoltă şi mai puţin zăbavnică la răbdare şi la stăpânire de sine.
A murit o dată în floarea vârstei şi a frumuseţii. Durerea e cu atât mai mare
pe urma unei astfel de stingeri fără vreme. Poetul îi vede sufletul candid, ca o
umbră de argint, ridicându-se la cer prin spaţii stelare şi-l urmăreşte în
slăvi paradisiace, cum se străluminează în haina albastră, stropită cu aur, şi
pe frunte o cunună de laur. Moartea i se pare frumoasă ca o mare de stele, ca
un secol cu sori înfloriţi, în comparaţie cu basmul pustiu şi urât, care e
viaţa în mizeria pământească. Dar aruncându-şi ochii spre lutul alb şi rece,
rămas în sicriu, sufletul i se tulbură, rănit de îndoială – precizează
Eminescu. Dar dacă moartea nu e o cale aeriană spre strălucirile paradisului?
Dar dacă e o eternitate de nefiinţă totală? Atunci nu există suflet
supravieţuitor. Atunci suflarea acestui înger de fata în veci n-o să mai învie.
Atunci ea n-a fost decât lutul mort ce se vede în sicriu! Îndoiala chinuitoare
şi grea generalizează această sinistră presupunere şi evoluează în revoltă
negativistă. Dacă într-adevăr nu există suflet supravieţuitor lutului, atunci
existenţa pământeasca, încărcată de multe dureri şi de puţine plăceri, n-are
nici un sens. E o nebunie să trăieşti dacă la capătul acestei vieţi pândeşte
moartea eternă:
Decât un vis sarbăd mai bine nimic.
În cazul acesta lumea întreagă e goală de sens. Şi dacă
totuşi are unul, el este
întors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Versurile finale sunt condiţionate astfel de presupunerea
sinistră a îndoielii şi de revolta în faţa eventualităţii unei existenţe
lipsite de sens metafizic. Ele nu sunt deci nici o negaţie ateistă absolută, ci
una condiţionată de posibilitatea non-sensului. Că negativismul nu pusese
stăpânire pe spiritul lui Eminescu cel tânăr avem dovada în poezia Amicului F.
I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est:
Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:
Voiu, când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte
Şi să-mi pui lira la căpătâi!
Din aceste două strofe răsare clară credinţa în supravieţuirea sufletului şi deci în sensul drept, iar nu întors al lumii şi al sorţii, care sunt în mâna lui Dumnezeu. Raportându-la la o linie spirituală, trebuie să recunoaştem că gândurile lui Eminescu evoluează, cum vom vedea din propriile-i mărturisiri. Şi chiar dacă, în răspărul unei juste interpretări, am admite că Mortua est conţine o negaţie ateistă indicativă, ea ar rămâne o pată trecătoare anulată de spiritualitatea pură a Luceafărului, poemul de maturitate, ce reprezintă ultimul popas în viaţa zbuciumată a poetului.
Cu toate acestea, din afirmarea unui Dumnezeu viu şi personal, care a creat universul , Eminescu nu-şi clădeşte o concepţie despre lume conformă. Dimpotrivă, concepţia lui despre lume n-are filiaţie cu ideea Dumnezeului afirmat. În Scrisoarea I , după ce ne suie în mitul creării lumii, afirmând un Tată, care a scos-o din haos, ne coboară în această lume ca în vârtejul de praf ce joacă în imperiul unei raze sau ca într-un vălmăşag fără sens, bântuit de soarta oarbă. Lumea e o clipă suspendată, îndărătul şi înaintea căreia se întinde întunericul, sau noaptea pururea adâncă a veşniciei. Întrupările vieţii sunt fantome halucinante, proiectate în lumină de magia anonimă a nimicului:
Căci e vis al nefiinţei universal cel himeric.
Versul acesta contrastează violent cu ideea unui Tată, care a creat lumea. Acelaşi contrast îl găsim în Rugăciunea unui Dac, unde, după ce proslăveşte imnic pe Părintele creator al lumii şi mântuitor al omenirii, fiindcă el e moartea morţii şi învierea vieţii, îi cere:
Să simt că din suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n strângerea eternă dispar fără de urmă.
Această stingere eternă contrastează tot aşa de violent cu ideea unui Dumnezeu, care ucide moartea şi învie viaţa. În Împărat şi proletar, gândul obsedant nu e mai puţin categoric:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
Crăiasa dulcii dimineţi,
Chiar moarte însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:
Voiu, când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte
Şi să-mi pui lira la căpătâi!
Din aceste două strofe răsare clară credinţa în supravieţuirea sufletului şi deci în sensul drept, iar nu întors al lumii şi al sorţii, care sunt în mâna lui Dumnezeu. Raportându-la la o linie spirituală, trebuie să recunoaştem că gândurile lui Eminescu evoluează, cum vom vedea din propriile-i mărturisiri. Şi chiar dacă, în răspărul unei juste interpretări, am admite că Mortua est conţine o negaţie ateistă indicativă, ea ar rămâne o pată trecătoare anulată de spiritualitatea pură a Luceafărului, poemul de maturitate, ce reprezintă ultimul popas în viaţa zbuciumată a poetului.
Cu toate acestea, din afirmarea unui Dumnezeu viu şi personal, care a creat universul , Eminescu nu-şi clădeşte o concepţie despre lume conformă. Dimpotrivă, concepţia lui despre lume n-are filiaţie cu ideea Dumnezeului afirmat. În Scrisoarea I , după ce ne suie în mitul creării lumii, afirmând un Tată, care a scos-o din haos, ne coboară în această lume ca în vârtejul de praf ce joacă în imperiul unei raze sau ca într-un vălmăşag fără sens, bântuit de soarta oarbă. Lumea e o clipă suspendată, îndărătul şi înaintea căreia se întinde întunericul, sau noaptea pururea adâncă a veşniciei. Întrupările vieţii sunt fantome halucinante, proiectate în lumină de magia anonimă a nimicului:
Căci e vis al nefiinţei universal cel himeric.
Versul acesta contrastează violent cu ideea unui Tată, care a creat lumea. Acelaşi contrast îl găsim în Rugăciunea unui Dac, unde, după ce proslăveşte imnic pe Părintele creator al lumii şi mântuitor al omenirii, fiindcă el e moartea morţii şi învierea vieţii, îi cere:
Să simt că din suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n strângerea eternă dispar fără de urmă.
Această stingere eternă contrastează tot aşa de violent cu ideea unui Dumnezeu, care ucide moartea şi învie viaţa. În Împărat şi proletar, gândul obsedant nu e mai puţin categoric:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
În fundul lumii, ca prin transparenţa unui vis fragil, poetul nu întrezăreşte
decât neagra atotputernicie a nefiinţei, a morţii eterne, a întunericului
haotic. Înaintea şi îndărătul ei o înfăşoară acelaşi neant, care dă existenţei
pământeşti un gust amar şi fără leac de nimicnicie. Pesimist e şi Eclesiastul
Vechiului Testament, care descoperă în toate formele vieţii deşertăciunea
deşertăciunilor, dar el se salvează din deznădejde prin încrederea în Dumnezeu.
Pesimist e în poeziile lui şi Sfântul Grigore de Nazianz; dar marele teolog al
Sfintei Treimi se mântuie de răul acesta prin credinţa în făgăduielile divine
de dincolo de moarte. Eminescu însă nu deschide nici o fereastră spre zarea de
azur a unei existenţe viitoare. Lumea lui e o insulă iluzorie în oceanul negru
al morţii, ce stă gata s-o înghită. Dacă Dumnezeu a zidit această lume, în
zadar cauţi o legătură între El şi ea, în zadar vrei să lămureşti o destinaţie,
pe care i-ar fi dat-o aşa cum i-o găseşti, rostită profund creştineşte, la
Grigore Alexandrescu. Grigore Alexandrescu a avut tăria să înfrunte spiritual
Voltaire şi să rămână în ordinea ireproşabilă a credinţei strămoşeşti. Eminescu
s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu, dar în ce
priveşte esenţa lumii şi destinul ei, nu s-a putut sustrage influenţei lui
Schopenhauer, demonicul apostol al pesimismului. Şi astfel, în cele mai
fermecătoare versuri ale graiului românesc, el face figură de profet al morţii
eterne. De altfel, poetul însuşi are grijă să pună capăt unei asemenea triste
solii, când vesteşte în poezia Cu mâne zilele-ţi adaogi:
Naintea nopţii noastre umblăCrăiasa dulcii dimineţi,
Chiar moarte însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.
Nu ştim cu siguranţă cine e crăiasa dulcii dimineţi. E poate speranţa? E destul
însă că în lumina ei renăscătoare moartea însăşi, care fusese mereu esenţa
eternă a lumii, devine o simplă părere şi mai mult decât atât: un vistiernic de
vieţi sau un fel de poartă prin care vieţile trec spre altă ordine de
existenţă. Accentul cade acum pe o încredere optimistă tot aşa de puternică
precum a fost dezolarea pesimistă. Cu o faţă înseninată, Eminescu declară de
astă dată:
Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.
Nu e fără interes să ne oprim asupra încheierii acestei
poezii, care cântă statornicia în ceea ce e trecător, unitatea în ceea ce
e fragmentar şi ordinea în ceea ce pare întâmplător. El sună astfel – ca o
concluzie logică a unei meditaţii filosoficã:
Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.
Ce-n repezi şiruri se diştern
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.
Strofa constă din 2 părţi contrare, prima în care se
afirmă desfăşurarea în goană a fenomenelor vieţii şi a doua în care se afirmă,
dimpotrivă, fixitatea lor într-un centru superior, care e gândul etern. Ce
poate fi acest gând etern? Sau ideea platonică, la care lucrurile din lume
participă ca umbre ale ei sau ca proiecţii ale ei; sau înţelepciunea
Dumnezeului creştin, care conţine în sine, anticipat, arhetipurile tuturor
făpturilor din lumea creată. Căci Dumnezeu cunoaşte lumea din sine, din
preştiinţa sau înţelepciunea Lui, înainte de a o fi creat. În mod ideal, noi,
creature trecătoare, existăm etern în Dumnezeu, ca gând divin, ca arhetip a
ceea ce suntem real în lumea creată. Trecute sau viitoare în ordinea
vremelniciei, lucrurile sunt mereu prezente în faţa lui Dumnezeu, căci Dumnezeu
e “Veşnicul Acum”, eternitatea Lui necunoscând momente diferite ca timpul
creat. Leit-motivul acestei poezii:
Având cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi,
De-a pururi ziua cea de azi,
mă determină să cred că interpretarea adevărată a gândului
etern e cea creştină, adică gândul etern, în care sunt pururi prezente
lucrurile din lume, e Dumnezeu. Căci numai în cazul acesta, adică în lumina
concepţiei creştine, moartea însăşi îşi pierde eternitatea şi calitatea ce-I
atribuia poetul, de esenţă a lumii, şi devine o părere şi o funcţiune de
vistiernic al lui Dumnezeu, care strânge vieţile pentru altă ordine de
existenţă. Între poeziile filozofice ale lui Eminescu, Cu mâne zilele-ţi adaogi
are o tonalitate majoră şi respiră un aer de încredere:
Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi…
Crăiasa dulcii dimineţi…
Văzută prin această prismă, lumea încetează să mai fie un
vis al nefiinţei sau un joc fantasmagoric al soartei oarbe. Din moment ce
arhetipul ei există în înţelepciunea lui Dumnezeu, legătura dintre ea şi El,
dintre creatură şi Creator, care lipseşte cu desăvârşire din celelalte bucăţi
pomenite ale poetului, devine o filiaţie a iubirii divine, iar universal capătă
un sens întrucât e icoana materială a înţelepciunii dumnezeieşti. Bineînţeles,
aceste idei care însoţesc de minune convingerile teiste ale lui Eminescu şi
aruncă o punte de lumină peste oceanul negrei nefiinţe, pus tot pe el între
Dumnezeu şi lume, nu se bucură în opera lui de proporţiile pe care le au
contrarele lor. Pe când formulările lapidare ale celorlalte sunt subliniate în
texte de însuşi poetul, acesta din urmă decurg mai mult cu ajutorul
interpretării. Oricum ar fi însă, un lucru e limpede: nefiinţă sau moartea eternă
admisă ca esenţă a lumii întunecă penibil ideea de Dumnezeu Creator, atât de
superb şi repetat exprimată de poet; şi tot astfel, admiterea unui gând etern,
care prezidează lumea şi în care lucrurile vremelnice îşi regăsesc fixitatea
ideală, se ciocneşte violent cu afirmaţia că lumea e o victimă a soartei oarbe
şi o iluzie a morţii. Între unele şi altele din aceste idei există adevărate
prăpăstii, ce rămân de-a pururea căscate, în pofida oricărei admiraţii pentru
„filosofia”.
Dacă poeziile lui Eminescu sunt în acelaşi timp şi documente sufleteşti – se poate crede altfel când e vorba de un om ca el, care şi-a migălit arta cu o seriozitate atât de adâncă? – atunci ele ne pot lămuri în bună măsură asupra transformărilor lăuntrice şi intime, care, la rândul lor, au pricinuit aceste spărturi profunde în unitatea concepţiei lui despre lucrurile supreme. Mă gândesc mai ales la poezia Melancolie deplânge în cuvinte sfâşietoare ca un prohod pierderea credinţei religioase. Poetul s-a înstrăinat de sine, de sufletul său de altă dată. Dacă odinioară acest suflet strălucea, zugrăvit de frumuseţile credinţei, ca un altar luminat de flacăra liturghiei, acum arată ca o biserică în ruine, cu uşile şi ferestrele sparte, prin care ţiuie vântul înrâuririlor din afară; în care, drept preot, greierul tomnatic vrăjeşte ideile negre ale vestejirii, iar cariul, drept dascăl, roade-n inimă cu deznădejdea morţii.
Dacă poeziile lui Eminescu sunt în acelaşi timp şi documente sufleteşti – se poate crede altfel când e vorba de un om ca el, care şi-a migălit arta cu o seriozitate atât de adâncă? – atunci ele ne pot lămuri în bună măsură asupra transformărilor lăuntrice şi intime, care, la rândul lor, au pricinuit aceste spărturi profunde în unitatea concepţiei lui despre lucrurile supreme. Mă gândesc mai ales la poezia Melancolie deplânge în cuvinte sfâşietoare ca un prohod pierderea credinţei religioase. Poetul s-a înstrăinat de sine, de sufletul său de altă dată. Dacă odinioară acest suflet strălucea, zugrăvit de frumuseţile credinţei, ca un altar luminat de flacăra liturghiei, acum arată ca o biserică în ruine, cu uşile şi ferestrele sparte, prin care ţiuie vântul înrâuririlor din afară; în care, drept preot, greierul tomnatic vrăjeşte ideile negre ale vestejirii, iar cariul, drept dascăl, roade-n inimă cu deznădejdea morţii.
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici,
constată Eminescu, pătruns de tragicul regret, al celui
care a pierdut-o, văzând acum feeria ei stinsă, pentru a rămâne în urmă ruină
şi pustiu de moarte. Un lucru scump îl preţuim cu atât mai mult cu cât l-am
pierdut; de aceea această poezie are inflexiuni grele, de bocet. Sufletul
despodobit acum nu se mai recunoaşte în cel care a fost. Parc-am murit de mult,
apasă poetul pe ultimele cuvinte, reliefând astfel distanţa dureroasă a
înstrăinării.
Melancolie e un document care impune, al sincerităţii marelui poet, ce ne
dezvăluie una din cele mai intime cute ale sufletului, drama pierderii
credinţei. Spunem dramă şi nu tragedie, fiindcă, totuşi, nu e vorba de o
pierdere ireparabilă. În această privinţă însuşi Eminescu ne previne. Precum
din pictura de altădată a bisericii ruinate.
Abia conture triste şi umbre au rămas,
tot aşa din credinţa pierdută a mai rămas în suflet ceva,
pe care poetul îl determină prin repetarea aceluiaşi vers. S-a uscat tulpina
înflorită a credinţei, dar a rămas în afunzimile sufletului rădăcina ei.
Sentimentul religios, după convingerea noastră, e o putere instinctivă a
sufletului omenesc. Sunt gânditori creştini care afirmă, ca Toma de Aquino, că
putere credinţei ar fi dobândită, şi sunt alţii, ca Ioan Damaschin, care o
socotesc înnăscută. Dintre marii mistici nu cunosc niciunul, care să fie de
părerea lui Toma de Aquino. Dimpotrivă, psihologia mistică se întemeiază pe
instinctul religios, considerat ca partea cea mai adâncă şi mai ascunsă a
sufletului omenesc. După un principiu fundamental al antropologiei creştine,
omul e chipul lui Dumnezeu, şi când afirmăm acest principiu, includem totodată
o afinitate nativă a omului faţă de Dumnezeu. Şi dracii cred şi se cutremură,
spune cartea sfântă, confirmând încă o dată adevărul ineităţii credinţei. De
aceea, Dostoievski, preocupat ca niciun alt scriitor de problemele spirituale,
socoteşte că nu există atei în mod absolut. Ceea ce numim ateism e o răsturnare
în sens invers a raporturilor credinţei. Ateismul e o revoltă împotriva lui
Dumnezeu, dar această revoltă n-ar exista fără obiectul ei. Negarea lui
Dumnezeu e un act de voinţă demonizată, un act de suprafaţă sufletească iar nu
de adâncime instinctuală. Îl tăgăduiesc fiindcă nu vreau să-L afirm sau să-l
recunosc. Ateii au astfel psihologia demonică a dracilor, care ştiu că Dumnezeu
există, dar nu vor să-I recunoască supremaţia. Despre Eminescu însă nu putem
vorbi în acest fel. Ne opreşte însăşi mărturisirea lui că din credinţa pierdută
i-au mai rămas conture şi umbre. E vorba, poate, de frângerea elanului ei, iar
nu de uscarea rădăcinii ei instinctuale. Însăşi melancolia în care el învăluie
această dramă spirituală, însuşi regretul dureros cu care ne vorbeşte despre
această pierdere ne arată că el nu deplânge moartea credinţei, ci închircirea
ei.
Forma cea mai acută a necredinţei e revolta negativă în faţa lui Dumnezeu. Este Eminescu un asemenea revoltat? Nu, ci dimpotrivă. Paginile lui de inspiraţie cosmogonică vorbesc totdeauna, fie în sens mitologic, fie în sens creştin, de fiinţa divină anterioară lumii create. Aceasta chiar acolo unde imediat atribuie lumii esenţa morţii eterne sau a nefiinţei. Ceea ce dovedeşte că rădăcina credinţei, că acel „chip” al lui Dumnezeu în omul care e poetul continuă să fie viu. Cum însă între Creator şi creatură Eminescu nu vede continuitatea unui raport spiritual, teismul lui e mai degrabă un deism, doctrină care afirmă că Dumnezeu a creat lumea, dar a părăsit-o să se conducă după bunul ei plac. Unei asemenea doctrine credinţa nu-i lipseşte. Dar ceea ce îi lipseşte e speranţa şi dragostea.
S-ar putea vorbi la Eminescu de o credinţă fără speranţă, deşi poetul nu e categoric în această privinţă, fiindcă e contradictoriu. În prima tinereţe, când îşi simţea sufletul zugrăvit de frumuseţea credinţei şi scria poezia – postumă – despre noaptea Învierii, el apoteoza speranţa ca pe o mângâiere dulce a tuturor muritorilor, în toate împrejurările vieţii. Ea îţi dă puteri să înfrunţi însăşi moartea:
Forma cea mai acută a necredinţei e revolta negativă în faţa lui Dumnezeu. Este Eminescu un asemenea revoltat? Nu, ci dimpotrivă. Paginile lui de inspiraţie cosmogonică vorbesc totdeauna, fie în sens mitologic, fie în sens creştin, de fiinţa divină anterioară lumii create. Aceasta chiar acolo unde imediat atribuie lumii esenţa morţii eterne sau a nefiinţei. Ceea ce dovedeşte că rădăcina credinţei, că acel „chip” al lui Dumnezeu în omul care e poetul continuă să fie viu. Cum însă între Creator şi creatură Eminescu nu vede continuitatea unui raport spiritual, teismul lui e mai degrabă un deism, doctrină care afirmă că Dumnezeu a creat lumea, dar a părăsit-o să se conducă după bunul ei plac. Unei asemenea doctrine credinţa nu-i lipseşte. Dar ceea ce îi lipseşte e speranţa şi dragostea.
S-ar putea vorbi la Eminescu de o credinţă fără speranţă, deşi poetul nu e categoric în această privinţă, fiindcă e contradictoriu. În prima tinereţe, când îşi simţea sufletul zugrăvit de frumuseţea credinţei şi scria poezia – postumă – despre noaptea Învierii, el apoteoza speranţa ca pe o mângâiere dulce a tuturor muritorilor, în toate împrejurările vieţii. Ea îţi dă puteri să înfrunţi însăşi moartea:
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.
Înger şi demon, scrisă în aceeaşi vreme a primei tinereţi,
conţine, într-o formă mai complicată, aceeaşi preocupare de problemele vieţii
religioase. Într-un contrast acut sunt puse în faţa altarului credinţa şi
speranţa Ei cu ateismul şi disperarea Lui. Credinţa şi speranţa Ei,
înflăcărările în rugăciune, îi dau aripi fantastice ca de înger, pe când El e
un demon atras în biserică numai de amorul pentru Ea. Transfigurarea îngerească
a fetei adorate însă îl zguduie din adânc, îi încovoaie genunchii şi îi moaie
buzele spre rugăciune. E convertirea unui ateu prin dragoste. A fost de ajuns
evlavia iubitei ca să reînverzească în tânărul demonizat rădăcina credinţei.
Dar El trebuie să moară. În agonia-i singuratică vede toată deşertăciunea
vieţii lui de rebel demonic. În faţa morţii, fără credinţă şi fără speranţă,
simţi că nimica nu eşti. Sublinierea e a lui Eminescu, care pune pe seama
tânărului muribund această exclamaţie celebră:
A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe?
Ce-i ascunsă-n aste vorbe?
Se repetă şi de data aceasta aceeaşi mişcare sufletească
de regret amar, pe care am cunoscut-o la pierderea credinţei. Cele două virtuţi
ale vieţii creştine sunt glorificate de poet prin negativul lor. Numai cine
pierde ştie cu adâncă durere ce-ar fi câştigat dacă n-ar fi pierdut.
Credinţa fără speranţă reapare în Rugăciunea unui Dac, unde poetul proslăveşte pe Dumnezeul creştin, dar îi cerşeşte moartea deznădăjduită a stingerii eterne, a dispariţiei fără de urmă. Şi mai departe, spre mâhnita noastră mirare, deznădejdea e practicată ca un principiu moral în Glossă, a cărei etică egocentrică e o înţelepciune uscată şi încremenită în gheaţa indiferenţei:
Credinţa fără speranţă reapare în Rugăciunea unui Dac, unde poetul proslăveşte pe Dumnezeul creştin, dar îi cerşeşte moartea deznădăjduită a stingerii eterne, a dispariţiei fără de urmă. Şi mai departe, spre mâhnita noastră mirare, deznădejdea e practicată ca un principiu moral în Glossă, a cărei etică egocentrică e o înţelepciune uscată şi încremenită în gheaţa indiferenţei:
Nu spera şi nu ai teamă.
E drept că aici aceste virtuţi negative privesc numai
raporturile insului cu oameni, nu şi raporturile lui cu ceea ce este dincolo de
această lume. Dar oricum, poetul care, în prima tinereţe, a apoteozat speranţa
nu numai ca o virtute teologică, dar şi ca o virtute civică, se dezminte la
maturitate, propunând contrariul ei. Şi totuşi, sfatul dezolant dat în Glossă
nu e ultimul cuvânt al lui Eminescu relativ la speranţă. El continuă s-o
regrete şi să dorească dulcea ei mângâiere pe care a cântat-o în primăvara
vieţii.
E cu totul caracteristic pentru faţa spirituală a personalităţii lui Eminescu acest regret, expresie a unui gol spiritual, dureros trăit, regret însoţit de respectul lucrurilor sfinte oricând vine prilejul. Cuvântul sfânt îl atribuie nu numai lucrurilor cel ce-l poartă prin natura lor sau prin calitatea lor morală, dar şi celor care ies din sfera acestei valori, cum e teiul, care-i sfânt, cum e marea, care e sfântă. S-ar putea vorbii chiar de o evlavie eminesciană pentru anumite lucruri profane ce stârnesc admiraţia poetului, dar aceasta e o chestiune oarecum periferică preocupării noastre de acum. Acest regret după virtuţile supreme ale creştinismului ne comunică o infinită simpatie pentru drama spirituală intimă a acestui geniu. Din ce pricină le-a pierdut nu ne spune; căci ale vieţii valuri şi al furtunii pas, pe care le dă în Melancolie, sunt lămuriri prea nebuloase. Influenţa filosofiei devastatoare a lui Schopenhauer poate fi o explicaţie, dar Eminescu e un spirit prea complex ca ea să fie unica determinantă. Schopenhauer l-a determinat să vadă negru în fundul lumii, dar nu l-a putut împiedica să zboare cu Luceafărul până în creştetul de lumină divină al cerului. Ar fi foarte interesant să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e tot una cu dorinţa de a-l avea. Cine tânjeşte după credinţa şi după speranţa pierdută e în situaţia de a spune ca în Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu.
E curios că pe un geniu ca el nu-l preocupă Iisus Hristos, dar e semnificativ că-l preocupă adesea Maica Domnului. Mântuitorul în chip de răstignit îi serveşte o dată ca termen de comparaţie în poezia Răsari să dai lumină, unde e vorba de o Golgotă a dragostei erotice:
E cu totul caracteristic pentru faţa spirituală a personalităţii lui Eminescu acest regret, expresie a unui gol spiritual, dureros trăit, regret însoţit de respectul lucrurilor sfinte oricând vine prilejul. Cuvântul sfânt îl atribuie nu numai lucrurilor cel ce-l poartă prin natura lor sau prin calitatea lor morală, dar şi celor care ies din sfera acestei valori, cum e teiul, care-i sfânt, cum e marea, care e sfântă. S-ar putea vorbii chiar de o evlavie eminesciană pentru anumite lucruri profane ce stârnesc admiraţia poetului, dar aceasta e o chestiune oarecum periferică preocupării noastre de acum. Acest regret după virtuţile supreme ale creştinismului ne comunică o infinită simpatie pentru drama spirituală intimă a acestui geniu. Din ce pricină le-a pierdut nu ne spune; căci ale vieţii valuri şi al furtunii pas, pe care le dă în Melancolie, sunt lămuriri prea nebuloase. Influenţa filosofiei devastatoare a lui Schopenhauer poate fi o explicaţie, dar Eminescu e un spirit prea complex ca ea să fie unica determinantă. Schopenhauer l-a determinat să vadă negru în fundul lumii, dar nu l-a putut împiedica să zboare cu Luceafărul până în creştetul de lumină divină al cerului. Ar fi foarte interesant să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e tot una cu dorinţa de a-l avea. Cine tânjeşte după credinţa şi după speranţa pierdută e în situaţia de a spune ca în Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu.
E curios că pe un geniu ca el nu-l preocupă Iisus Hristos, dar e semnificativ că-l preocupă adesea Maica Domnului. Mântuitorul în chip de răstignit îi serveşte o dată ca termen de comparaţie în poezia Răsari să dai lumină, unde e vorba de o Golgotă a dragostei erotice:
Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci,
Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…
Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci,
Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…
Să recunoaştem că această comparaţie nu e chiar la locul
ei. Durerea unui amor neîmpărtăşit n-are nimic a face cu sacrificiul de pe
cruce. Pentru un geniu avem pretenţia de a se apropia altfel de Fiul lui
Dumnezeu. În schimb, Maica Domnului se bucură de o sfântă adorare din partea
poetului. Ei i se mărturiseşte cu ardoare, Ei i se roagă. Eminescu nu e numai
cântăreţul morţii eterne, dar şi al eternului feminin. Înclinarea lui de a
idealiza femeia, ridicând-o mai presus de îngeri – femeia e pentru el
prototipul îngerilor – are ceva din amorul cavaleresc medieval. E cunoscut procesul
de sublimare al poeziei trubadurilor, proces de idealizare treptată a femeii
adorate până la ridicarea ei în slava cerului, în eternul feminin investit cu
prestigiu sacru. De la femeia adorată la adorarea Maicii Domnului e un proces
de purificare şi de transfigurare a eternului feminin. Această transfigurare
îşi serbează triumful în poezia unui Jacopone da Todi şi în proza imnică a lui
Heinrich Seuse, amândoi adorator curaţi ai Sfintei Fecioare. În Venere şi
madonă, Eminescu descrie acest proces pe seama lui Rafael, atribuind
marelui pictor transfigurarea Venerei, ca ideal de frumuseţe feminină, în
Madona Dumnezeie. Cel care a scris versul:
Femeie între stele şi stea între femei,
a putut să urce fără greutate culmile idealizării, de la
adorarea femininului pământesc la eternul feminin adunat în Sfânta fecioară.
Afară de aceasta cultul Maicii Domnului e o largă şi adâncă tradiţie a evlaviei
româneşti. Maica Dumnezeului înomenit e, prin aceasta, Maica omenirii
îndurerate. Dragostea ei maternă, veşnic înlăcrimată de soarta omului, e întru
totul prielnică rugăciunilor ce i se ridică sub privirea ei înstelată de plâns
îşi deschide Eminescu inima sfâşiată de drama lui spirituală. Sonetul, pe care
i-l închină, e o rugăciune dogorâtă de setea virtuţilor pierdute:
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină!
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină!
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta, de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta, de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Şi reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Un om de geniu îngenunchează în faţa Sfintei Fecioare.
Smerenia, condiţie iniţială a rugăciunii, îl face să-şi vadă întreaga măreţie
ca pe o adâncă nimicnicie. Oricine ai fi, în faţa cerului şi a veşniciei, simţi
că nimica nu eşti cum a zis el altă dată. Această smerenie e şi mai intensificată
de conştiinţa dureroasă a păcatului: adânc noian de vină. Sentimentul
nimicniciei şi al păcatului pune o distanţă morală, cutremurătoare între el şi
neprihana cerească a Sfintei Fecioare. Nevoia rugăciunii e deci cu atât mai
fierbinte. El o cutează, fiindcă ştie că deasupra veghează privirea ei plină de
lacrimi îndurătoare. Ce imploră poetul de la Maica Domnului? Reînvierea
credinţei şi a speranţei cufundate în adâncul noian de vină! Adică sufletul din
tinereţe, zugrăvit de splendorile evlaviei, pe care îl regretă şi îl deplânge
în Melancolie. Rugăciunea din acest sonet apare ca o concluzie spirituală a
ruinei, pe care a mărturisit-o în cealaltă poezie. În ordinea iertării
creştine, umilinţa şi căinţa acestei rugăciuni răscumpără toate greşelile de concepţie
semnalate până acum – ca să nu mai vorbim de întăritoarea pildă ce se desface
din îngenuncherea unui geniu în faţa mile cereşti.
Este Eminescu un necredincios? Dacă zig-zag-urile sale filosofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să-i fie credincios nu poate fi un necredincios. Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi un necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.
Este Eminescu un necredincios? Dacă zig-zag-urile sale filosofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să-i fie credincios nu poate fi un necredincios. Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi un necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.
Nichifor
CRAINIC
GHEORGHE SCHWARTZ
Proza de sâmbătă
Din agenda-jurnal
Din agenda-jurnal al lui Julius Zimberlan: „14 mai: Azi nu s-a întâmplat nimic
deosebit; 15 mai: Azi nu s-a întâmplat nimic deosebit; 16 mai: Azi s-a
întâmplat ceva groaznic; 17 mai: - ; 18 mai: Azi nu s-a întâmplat nimic
deosebit; 19 mai: Azi s-a întâmplat ceva groaznic; 20 mai: Azi s-a întâmplat
ceva groaznic; 21 mai: Azi nu s-a întâmplat nimic deosebit…” Tot în data de 21
mai, Julius Zimberlan a fost găsit mort. Iniţial, s-a crezut că a fost vorba
despre un infarct cerebral. În 22 mai, la autopsie, s-a constatat că victima
avea în sânge otravă, aşa că s-a pornit ancheta pentru elucidarea crimei. În
data de 23 mai, după o analiză atentă, a reieşit că aşa-zisa „otravă” nu era
decât substanţa activă dintr-un medicament folosit de Zimberlan de mulţi ani.
La 24 mai, comisarului însărcinat cu cazul i-au sărit în ochi specificările din
16, 19 şi 20 mai – „Azi s-a întâmplat ceva groaznic”. Aşa că în data de 25 mai,
ancheta a fost reluată: „E clar că exista o ameninţare la adresa victimei, a
raţionat conştiinciosul comisar, o ameninţare repetată! La 21 mai, această
ameninţare părea să fie depăşită, dar, luând în considerare evenimentul din
acea zi, înscrisul Azi nu s-a întâmplat nimic deosebit, se poate deduce că
Zimberlan a fost dus în eroare intenţionat, spre a i se adormi vigilenţa.”
Din agenda-jurnal a comisarului Robert Popescu: „26 mai: Azi n-au apărut
indicii noi; 27 mai: Azi n-au apărut indicii noi; 28 mai: Azi am descoperit o
pistă ce ar putea să ne ducă la elucidarea cazului; 29 mai duminică: -; 30 mai:
Pista bănuită nu se susţine; 31 mai: Azi n-au apărut indicii noi; 1 iunie: Nu
voi pleca în concediu până nu voi lămuri cazul Zimberlan; 2 iunie: Azi n-au
apărut indicii noi; 3 iunie: În sfârşit, de data asta nu va scăpa!; 4 iunie:
Sunt tot mai aproape de adevăr”. La 5 iunie, comisarul Robert Popescu a fost
găsit mort. Iniţial, s-a crezut că a fost vorba despre un infarct cerebral.
Totuşi, moartea subită a unui poliţist nu poate fi lăsată la voia întâmplării,
aşa că i-a fost încredinţat cazul locotenentului Pop.
Din agenda-jurnal a locotenentului Pop: „7 iunie: Deocamdată, nimic; 8 iunie:
Deocamdată nimic; 9 iunie: Azi am descoperit o pistă ce ar putea să ne ducă la
elucidarea cazului; 10 mai, Pista bănuită nu se susţine; 11 mai: Azi n-au
apărut indicii noi; 12 iunie: Nu sunt lăsat să plec în concediu până nu voi
lămuri cazul; 13 iunie: Azi n-au apărut indicii noi; 14 iunie: În sfârşit, de
data asta nu va scăpa!; 15 iunie: Sunt tot mai aproape de adevăr”. Tot 15
iunie: locotenentul Pop a fost găsit mort. Iniţial, s-a crezut că a fost vorba
despre un infarct cerebral. Totuşi, moartea subită a unui poliţist nu poate fi
lăsată la voia întâmplării, aşa că i-a fost încredinţat cazul căpitanului
Haralambie Dan.
Din agenda-jurnal a căpitanului Dan: „17 iunie: Nu voi pleca în concediu până
ce nu voi elucida cazul; 18 iunie…” Etc.
Fiind o speţă în derulare, conţinutul agendei-jurnal a căpitanului Dan nu poate
fi încă pusă la dispoziţia publicului. (Este vorba despre ancheta comisarului
Robert Popescu în legătură cu moartea numitului Julius Zimberlan; despre
ancheta locotenentului Pop în legătură cu moartea comisarului Popescu; despre
ancheta căpitanului Haralambie Dan în legătură cu moartea locotenentului Pop.
Astfel că din nou etc..)
Grigoraş Dinicu, ultimul lăutar al Bucureştiului de odinioară
Supranumit „regele lăutarilor”, Grigoraş Dinicu s-a bucurat
de o faimă mondială. A trezit admiraţia unor muzicieni celebri, precum Pablo
Casals, George Enescu, Gaspar Cassado, Jascha Heifetz, Yehudi Menuhin.
Un articol de Monica Andrei|17
August 2016
România a avut lăutari cu faimă mondială. Sava Pădureanu a
fost decorat de Țarul Alexandru al III-lea și de Regele Carol I. O şampanie și
nişte ţigări fuseseră botezate cu numele său, în Rusia. La Expoziţia Universală
de la Paris din 1889, violonistul Dănică Ciolac a cântat în taraful lui Sava
Pădureanu, ca vioara a II-a, iar pe fratele său, Cristache, l-a decorat
preşedintele Franţei cu Legiunea de Onoare. Muzicologul George Sbârcea l-a
invitat deseori în emisiunile sale de la radio pe Grigoraș Dinicu. În cartea
despre viața lătarului scrie că faima-i devenise mondială pentru compoziţia sa
din 1906, “Hora staccato”. La expoziţia Universală de la Paris din 1900, după
ce a cântat “Ciocârlia”, a primit titlul de “ambasador al strunelor româneşti”.
Povestea lăutarilor de odinioară începe în mahalaua
“Scaune”, căreia i se mai spunea și “raiul junghinoşilor” (botezată de un
ofițer după ce iapa lui nimerise o groapă pe acolo și-și rupsese piciorul).
Situată la marginea orașului – deoparte și de alta a Bucureștioarei, râul unde
consoartele lăutarilor își spălau copii plini de râie și păduchi – mahalaua cu
ulicioare încărcate de arbori stufoși apărea ca un petec de verdeaţă pe harta
Bucureştiului de secol al XIX-lea. În casele de chirpici spoite cu var, cu
perdele de iederă pe streaşină și iarba înaltă la temelie, lăutarii trăiau ca
într-o mare familie. Ziua vegetau. Noaptea mergeau să cânte pe unde aveau
angajamente, până-n zori. Vara, cutreierau ţara cu taraful, mânaţi de dorul
câştigului. Iarna cântau prin bodegi, mustării sau cafenele bucureștene.
În mahalaua amintită, pe străzile “Camaiata” şi
“Sfinţilor”, erau cinci cafenele lăutăreşti; una dintre ele era a familiei Ion
Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naiști,
țambalagii. Soția sa, patroana localului “La Dinicu”, vindea mâncare, bere la
sticlă, grătare şi mititei cum doar la Iordache din strada “Covaci” se mai
găseau.
Grigoraş, unul dintre fii lui Dinicu, avea câţiva ani când apucase vioara prăfuită cu două “maţe” de pe dulapul din sufragerie, ca să cânte, iar mama sa triumfase de bucurie. Fusese a bunicului său Dimitrie, pe care I.L. Caragiale îI poreclise “țigan de mătase”, că avea maniere şi stare. Bătrânul studiase violoncelul la Conservatorul din Viena, unde fusese coleg şi prieten cu George Enescu.
Grigoraş, unul dintre fii lui Dinicu, avea câţiva ani când apucase vioara prăfuită cu două “maţe” de pe dulapul din sufragerie, ca să cânte, iar mama sa triumfase de bucurie. Fusese a bunicului său Dimitrie, pe care I.L. Caragiale îI poreclise “țigan de mătase”, că avea maniere şi stare. Bătrânul studiase violoncelul la Conservatorul din Viena, unde fusese coleg şi prieten cu George Enescu.
Să cânţi cu tot sufletul dacă vrei să izbuteşti
Într-o seară din primăvara lui 1895, cu lună plină în vârf
de plop, Moş Zamfir auzi bătăi puternice în poartă. Trântindu-şi papucii sparţi
prin curtea bolovănoasă, înjură primăria că nu reparase felinarele cu gaz din
stradă, ca să-i lumnineze și lui casa, trage zăvorul de la poartă și-l invită
pe Dimitrie în foişor. Deasupra uşii de la intrarea casei o rândunea îşi
clădise cuib. De când pasărea își prezenta zilnic repertoriul de triluri,
vioara se prăfuise printre ulcioarele de pământ, iar moşul o asculta vrăjit.
“Cu muzica e altă poveste. N-o poţi iubi fără puţină
taină. Dacă o pui pe note şi le ţii orbeşte podoaba lor, atunci cânţi numai ce
vezi pe hârtie, nu ce-ţi spune inima. Ai să-i strici auzul şi simţirea, dacă-l
dai la Conservator. Omul se naşte cu darul iscusinţei sale de la natură. Oleacă
de ureche, oleacă de ţinere de minte şi meşteşug, lăutaru bun e gata”, încerca
să-l lămurească bătrânul lăutar pe bunicul băiatului, care venise să-l roage
să-i de lecții de vioară nepotului său. Chiar de a doua zi, cu jacheta neagră
veche și cârpită, aruncată pe un umăr, cu pălăria ponosită trântită pe ceafă,
Moş Zamfir sosea “La Dinicu” ca să-i dădea lecţii lui Grigoraș. “Te uită cum
încheietura mea stângă zvâcneşte, Grigore! Zvâcnetul trece în degete. Când ai
să cânţi oamenilor de inimă albastră, degetele să-ţi fie duhuri scuturate de
flori, să le pară la toţi că învârţi un cuţit în inimă, că arunci săgeţi în ei,
răneşti în ficaţi”. Băiatul isteț prinde repede meșteșugul precum și cântece declarate
nestemate ale repertoriului lăutăresc: “Doina haiducului”, “Ispita”,
“Vânătorul”, “Desfă puică, ce-ai făcut”, “Auzi, lele popa toacă”, “Arde foc în
Bucureşti” şi mai ales “Ciocârlia”. Vremea trece și este admis la Conservator,
la clasa pofesorului Rudolf Malcher, șeful catedrei de vioară, unde, după ce a
fost ascultat, i s-a prezis o carieră răsunătoare.
În fiecare an, cam în zona unde se află Oborul de astăzi,
în mai, avea loc Târgul de Moși, care dura o lună. Legat inițial de sărbătoarea
religioasă a Sâmbetei morților, devine un târg popular de produse artizanale și
mărfuri de toate soiurile, cu jocuri de noroc, fotografii la minut, muzică
lăutărească, acrobații, mâncare și bere. Lumea mergea, cumpăra, mânca ceva, se
distra acolo. Într-una din zile, Carl Flesch, unul dintre profesorii de la
Conservator, vizită târgul. Pe un afiș, la intrare, erau prezentate
“distracțiile” de gură cască, contra cost: “şarpele cu două capete”, “calul
care vorbeşte cu lumea”, “omul care cântă din fluierul piciorului”, precum și
“violonistul lunatic”. Domnul alege ultima variantă din program și se așază cu
invitații săi pe o bancă. Pe o scenă mică, în faţa unei perdele vechi şi
găurite, o paiaţă mișca un arcuș pe o vioară, iar în dosul ei cânta un
violonist. Muzicianului i se păru destul de cunoscută interpretarea. La
aplauze, de după perdea, apare Grigoraș. Știa că studenților de la Conservator
le era interzis să cânte în public, dar crezuse că nu va fi descoperit și
riscase pentru a face bani de buzunar. După un scandal și un aranjament de
culise, căci era aproape să piardă anul, studentul cu har a fost iertat.
“Să cânţi cu tot sufletul dacă vrei să izbuteşti,” îl sfătui Flesch înainte de a absolvi Conservatorul. Așa cântă şi “Concertul 1” de Paganini, la examenul de licență, în 1906, apoi toată toată viața.
După absolvire, au petrecut cu toții la Bufetul de la Şosea. În acea seară, se nimeri pe acolo și boierul Rosetti, în redingotă cu monoclu, la masă, între Vlahuţă, Chendi, Delavrancea și cucoanele lor elegante. Toți îl ascultaseră vrăjiți. După ce Grigoraș a interpretat “Serenada” de Drdla și “Capriciu” de Paganini, patronul restaurantului, un negricios cu capul mare şi osos i-a propus postul de şef de orchestră. Era o mare onoare ca un proaspăt absolvent să devină peste noapte șef de orchestră și să cânte tocmai în localul cel mai select al lumii bucureștene de atunci.
“Să cânţi cu tot sufletul dacă vrei să izbuteşti,” îl sfătui Flesch înainte de a absolvi Conservatorul. Așa cântă şi “Concertul 1” de Paganini, la examenul de licență, în 1906, apoi toată toată viața.
După absolvire, au petrecut cu toții la Bufetul de la Şosea. În acea seară, se nimeri pe acolo și boierul Rosetti, în redingotă cu monoclu, la masă, între Vlahuţă, Chendi, Delavrancea și cucoanele lor elegante. Toți îl ascultaseră vrăjiți. După ce Grigoraș a interpretat “Serenada” de Drdla și “Capriciu” de Paganini, patronul restaurantului, un negricios cu capul mare şi osos i-a propus postul de şef de orchestră. Era o mare onoare ca un proaspăt absolvent să devină peste noapte șef de orchestră și să cânte tocmai în localul cel mai select al lumii bucureștene de atunci.
De la Bufetul de la Șosea la berăria lui Caragiale
Tânărul absolvent era talentat și timid, avea toate
darurile să devină un virtuoz, dar erau perspective puţine de a trăi din artă.
Într-o ţară în care gusturile publicului erau îndoielnice, iar viața politică
și culturală era regizată de nişte politicieni miopi, tânărul optează să-și
câștige pâinea cântând muzica lăutărească. Nu trece mult timp și primește altă
ofertă. “Dacă tu cunoşti vreo 200 cântecele, el îţi fluieră 2000, încât ai să
poţi învăţa de la el o mulţime de arii şi romanţe”, îi spune actorul Iancu
Brezeanu lui Grigoraș. Stăteau toți la o masă lângă un plop, la Bufetul de la
Șosea, alături de Bulfinski, Bărcănescu și Stănescu. Veniseră să-l convingă pe
tânărul lăutar să cânte la “Gambrinus”, fosta berărie a lui Caragiale. Grigoraș
se învoi și se mută la berărie tot ca șef de taraf. Într-o seară, la o masă în
“Gambrinus”, chiar lângă podiumul tarafului, la un vin, picior peste picior
stăteau: Caragiale, Vlahuţă, Brezeanu şi Bărcănescu.
“Grigoraş, băiete, să-mi cânţi tu mie o
Ciocârlie>>”, îl rugă dramaturgul. Cu ochii adânci, cotul rezemat în
masă, zâmbind şi clătinând mulţumit din cap, autorul “Nopții furtunoase”
asculta cum “Ciocârlia” ţâşnea din vioară. Cum simţea că era privit, tânărul
lăutar avea palpitaţii și închidea ochii. Când taraful amuți, Caragiale se
ridică de la masă, se îndreptă spre el, îl cuprinse bărbătește: “Dragă
Grigoraş, s-a petrecut o minune care nu se repetă în fiecare zi. L-am mai
apucat pe bunicul tău Angheluş. Şi numai el singur îmi zicea Ciocârlia>>
din nai. Îţi mulţumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o, şi nădăjduiesc să
te pot auzi de multe ori de acum înainte”.
Turnee: Londra, Paris, New York, Ankara…
În 1910, după moartea mamei sale, Elena Dinicu, Grigoraș
exersa ore în şir piese de Bach, Paganini, Bethoven, iar – ca să-și omoare
timpul și să uite necazul – se apucă de jucat cărți. La o astfel de partidă o
cunoaşte pe Aurelia, blonda cu ochi albaştri cu care se va căsători. Avea
credința că era fata pe care i-o trimisese mama lui. Au avut împreună un fiu.
În 1916, se înrolează în armată şi pleacă în Moldova, ca
să nu ajungă să cânte ofiţerilor germani. După război îşi reia activitatea în
București, apoi cântă la Londra la Green Park Hotel. Succesul uluitor este
consemnat în: “The Daily Chronicle” şi “Daly Sketch”. Dar faima și banii
câştigaţi nu înseamnă mare lucru. Seara, înainte de culcare, când îşi trăgea
pătura până în bărbie, gândul îi zbura la acoperişurile de tablă, grădinile cu
tei, clopotniţele albe, gardurile cu liliac din mahalaua lui.
Revine în București, își reia activitatea la Grădina
Alcazar, unde îl cunoaște pe Georges Boulanger (pe numele real Ghiţă Bulencea),
un membru din familia vestiţilor lăutari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura
de o mare preţuire ca violonist şi compozitor în Franţa şi Germania. Boulanger
este cel care l-a introdus pe Grigoraș Dinicu în lumea pariziană, unde a fost
declarat cel mai mare cântăreţ al muzicii populare şi de “café-concert”. Pierre
Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, Sacha Ghitry, Maurice Ivain, Lucian
Boyer au venit ca să-i asculte muzica.
Victor Filoti l-a luat la Budapesta să-i cânte lui Lacz
Laczi, cel mai mare lăutar al Ungariei, supranumit “prinţul lăutarilor”. După
ce l-a ascultat, “prinţul” ar fi spus: “Dacă eu sunt prinţul lăutarilor,
românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor. Și de atunci i s-a spus
“Regele lăutarilor”. Muzicianul Lascha Heifetz i-a cerut să prelucreze o piesă
de concert, iar Dinicu a compus “Hora Staccato”. De atunci, faima sa a devenit
mondială.
În 1939, împreună cu Fănică Luca şi Maria Tănase pleacă la
New York, ca să cânte la pavilionul românesc de la Expoziţia Mondială. Doamna
Vanderbilt avea 70 de ani, când i-a invitat să-i cânte un sfert de ceas de
muzică lăutărească, la o serată, oferindu-le câteva mii de dolari. Patru luni
au cântat împreună la restaurantul românesc a lui Jean Filipescu, de acolo,
unde și-au rezervat mese ca să-i asculte muzica: Grace Moore, Marlene Dietrich,
Errol Flynn, Miriam Hopkins, Alice Fay, Mickey Roomy.
Războiul trecuse. În 1943, Grigoraş Dinicu face ultimul
turneu la Ankara apoi la Constantinopol, după care se întoarce în Bucureşti.
Cântă la “Continental”, peste drum de Teatrul Naţional, local frecventat mai
ales de artiştii noctambuli, pentru mâncarea românească, vinul roşu botezat
„catifeaua” și programul muzical care începea cu opere şi operete, compoziții
de Schubert, Grieg, Ceaikovski. În 1946, în restaurant intră Yehudi Menuhin cu
familia sa şi se așază la masa deasupra căreia atârna o sârmă c-un bec și
comandă mâncare. După ce ascultă “Ciocârlia”, muzicianul declară că lăutarul
bucureştean este unul din primii virtuozi de vioară ai lumii.
Avea bani și faimă, Filarmonica Română îi programase
câteva din concertele sale. Nu-şi mai dorea să plece în turnee, căci nicăieri
nu era mai bine ca acasă, în mahalaua lui. Timpul trece, o durere de cap este
urmată de o paralizie uşoară, apoi două operaţii, laringele extirpat şi un
cancer în gât care recidivează. Îl chinuia gândul că nu mai era bun de nimic şi
nimeni nu mai avea nevoie de el. Patima vieţii era umbrită de gândul morţii. I
se luase graiul, nu și talentul. Pe un colț de hârtie a scris că vrea să-i
cânte Ion Voicu la mormânt, apoi să-i fie donată vioara.
În 28 martie 1949, la ceasul când lăutarii îşi băgau
vioara în lădiţă ei, pregătiți de plecare spre casă, Grigoraș Dinicu, ultimul
lăutar din Bucureștiul de odinioară, îşi dădu ultima suflare. În timp ce
bubuiau bulgării de pământ deasupra sicriului coborât în groapă, în cimitirul
“Pătrunjelul” (azi, “Reînvierea”), niște lăutari veniți din provincie înălţau
în văzduh pentru ultima dată ritmurile „Ciocârliei”, cântecul luminii, al celor
ce înving, se ridică și privesc de sus tot ce-i trecător.
(Sursa: George Sbârcea, “Ciocârlia fără moarte”)
(Sursa: George Sbârcea, “Ciocârlia fără moarte”)
ION MURGEANU
UITĂ-TE MAI ATENT
Uită-te mai atent înăuntru mai insistent
şi m-am uitat foarte atent înăuntrul
propriului meu craniu era ceva putred acolo
mi-a poruncit a doua şi a treia oară
dar nu mai spune la nimeni ce vezi
la nimeni nu mai spun o pudoare
s-a instalat că sunt bătrân şi bolnav
boala şi restul îmi ţin craniul în mâna
secretele pe care le citesc acolo
“bolnav la cap”şi se miră de mine
ce am văzut nimeni nu se miră
nimenea nu mă întreabă găsind
acest lucru normal: “la varsta lui acest lucru
este normal”- mai bine taci si ascultă
nu mai cânta nu mai şopti cu creionul
pe filă neliniştit cum cad frunzeele
cum cad poamele putrede din grădină
nu te mai gândi ca tu esti mai mult ca acestea
nu te mai spera cel puţin ca mâine si tu ai să
cazi
ca şi ele şi nimeni nu se va mira: va tăcea
sau dacă cineva totuşi mai mult să se
mire
va fi cineva: ce tineri aţi fost ceva imposibil
ce frenetici; ce nefiresc te-a iubit şi tu o
iubeai
cât de nefericită iubirea care ne lasă în urmă
iubirea care vă uită
ca pe mulţi alţi…
Cântec
Dimineţi fumegoase
Cu parfum de glicină
Cine îşi va mai aminti
Mâine şi de mine?
Dacă ceasul rău
Mă va prinde bun,
Dacă ceasul bun
Mă va prinde rău…
Între dimineţi
Ori strâns între seri.
Şi vai câte vieţi
Ca de nicăieri
Mi se vor mai da
Mi se vor lua:
Fumegoase dimineţi
Cu răcori de stea;
Cu glicini pe gard
Cu flori mov în frunze
Tot mai reci mai reci
Şi parfumuri confuze.
Cine-n locul meu
Vă vor ţine seama
Sau câţi bântuiţi
Îmi vor ţine teama?
Voi fi numai oase
Căzut în ruină…
Dimnineţi fumegoase
Cu parfum de glicină.
________________
________________
EXODUL
Nu mai am casă la ţară
Nu mai am clasă în ţară
Când am fost ultima oară
Toţi plecaseră în altă ţară.
Cine le-a dat sfat
Că va fi mai bine
Decât răul rău
Cel făcut de tine?
Toţi plecaseră…
M-am uitat la case
Şi din zece şase
Strâmbe – alunecaseră…
Şi se prăpădeau
Într-un hău anume;
Fără de durere,
Dar şi fără nume…
Visul inutil
Căsuţa mea de la ţară
Lăcomia surioarelor mele
Semăna poate cu ele
Dar cu mine nu: se îndepărta…
Nu mă mai cunoscu
Şi nici eu pe ea
Şi am plans durut
În inima mea;
Fără sens am plans
Numai ca să plâng.
Dând să calc pe dreptul
Am călcat pe stâng.
Aici ia sfârşit vieţişoara mea
Visul inutil – casa de la ţară
Când nici clasă de ţărani măcar
Nu mai are prăpădita de ţară.
ION MURGEANU
NICOLAE GRIGORE
MĂRĂȘANU
LA CRÂŞMARUL ROADEVIN
Stăm în bunde ca butucii...
jos în cramă: bem pelin.
jos în cramă: bem pelin.
Sus îşi vântură papucii
cârciumarul Roadevin.
cârciumarul Roadevin.
Din adânc de beciuri suie
zvelţi argaţi cu căni cu vin.
zvelţi argaţi cu căni cu vin.
Varava bătut în cuie
e crâşmarul Roadevin.
e crâşmarul Roadevin.
Strigă, cheamă-n prăvălie
toţi drumeţii prin Măcin:
toţi drumeţii prin Măcin:
„Avem miel la ţăcălie,
la crâşmarul Roadevin!”.
la crâşmarul Roadevin!”.
Sfârâie-n tingiri batalii,
în alcooluri ne dospim.
în alcooluri ne dospim.
Se înjură cu hamalii
cârciumarul Roadevin.
cârciumarul Roadevin.
Luntrele-s de pari legate,
noi în cramă prohodim.
noi în cramă prohodim.
Facem troc: trei ştiuci sărate
pe un vin, la Roadevin.
pe un vin, la Roadevin.
Astăzi bem pe veresie,
nu-mi prea vine să închin.
nu-mi prea vine să închin.
Mâine scutura-vom coşul
cu crăpcean, la Roadevin.
cu crăpcean, la Roadevin.
Râde înfundat samsarul,
ştim că azi ne păcălim.
ştim că azi ne păcălim.
Dar ne-am scuturat amarul
la crâşmarul Roadevin.
la crâşmarul Roadevin.
DORIN CROITOR
Zeii nu au umbră !
Şi asta nu pentru că nu şi-ar putea permite vreodată
să se teamă de ea
sau ar treze suspiciunea
că degeaba o fac....
Zeii nu au umbră pentru că sunt lumină
iar umbra luminii e lumina umbrei
adică cea mai evidentă invizibilitate.
Neapărat o să vă întrebați dacă Zeii lasă urme măcar.
Da, lasă sigur !
Lasă urme de lumină pe lumini de umbră.
Şi asta nu pentru că nu şi-ar putea permite vreodată
să se teamă de ea
sau ar treze suspiciunea
că degeaba o fac....
Zeii nu au umbră pentru că sunt lumină
iar umbra luminii e lumina umbrei
adică cea mai evidentă invizibilitate.
Neapărat o să vă întrebați dacă Zeii lasă urme măcar.
Da, lasă sigur !
Lasă urme de lumină pe lumini de umbră.
Adevaruri ascunse
despre printesa Anna!
TELEVIZIUNILE DIN
ROMANIA MANIPULEAZA!
Multumesc Dlui Valeriu Moldoveanu pentru "retrimiterea" informarii
despre asa zisa regina a Romaniei.
Cine sunt cei care au pus la cale mascarada inmormantarii Anei de
Burbon ca regina a Romaniei?
Sunt si ei tot evrei!? precum asa zisa regina a Romaniei
De ce istoricii, academicienii, si cei cunoscatori in ale trecutului
au tacut si nu au chemat poporul "la arme" impotriva celor care a pus
la cale- in numele poporului roman si pe pamant romaneasc - acesta
inmormantare macabra!
Este oare o intamplare ca Israelul este tara vizitata cu prioritate de
Mihai de Hohenzolern dupa lovitura de stat din decembreie 1989.? Este
oare tot o intamplare ca "Declaratia de la Budapesta" din iunie 1989 a
fost semnata de foarte multi evrei nascuti in Romania!?
De ce mass media nu spune un cuvintel despre cei care au initiat
Declaratia de la Budapesta? - act de inalta tradare de tara si neam!
Cum de s-au pretat mai toate postrurile de televiziune si radio sa
mediatizeze aceasta mascarada? ascunzand adevaruri strigatoare la cer!
Cine sunt cei care le controleaza!?
De ce si pana cand ridicam la rang de regi si eroi veneticii de tara
si neam iar pe adevaratii patrioti care s-au jertfit pentru tara si
neam ii hulim!
Rusine popor roman ca te las manipulat! si ai asistat pasiv la
transformarea Romaniei intr-o "colonie"
Virgil Ciuca
Bucuresti
17 august 2016
Multumesc Dlui Valeriu Moldoveanu pentru "retrimiterea" informarii
despre asa zisa regina a Romaniei.
Cine sunt cei care au pus la cale mascarada inmormantarii Anei de
Burbon ca regina a Romaniei?
Sunt si ei tot evrei!? precum asa zisa regina a Romaniei
De ce istoricii, academicienii, si cei cunoscatori in ale trecutului
au tacut si nu au chemat poporul "la arme" impotriva celor care a pus
la cale- in numele poporului roman si pe pamant romaneasc - acesta
inmormantare macabra!
Este oare o intamplare ca Israelul este tara vizitata cu prioritate de
Mihai de Hohenzolern dupa lovitura de stat din decembreie 1989.? Este
oare tot o intamplare ca "Declaratia de la Budapesta" din iunie 1989 a
fost semnata de foarte multi evrei nascuti in Romania!?
De ce mass media nu spune un cuvintel despre cei care au initiat
Declaratia de la Budapesta? - act de inalta tradare de tara si neam!
Cum de s-au pretat mai toate postrurile de televiziune si radio sa
mediatizeze aceasta mascarada? ascunzand adevaruri strigatoare la cer!
Cine sunt cei care le controleaza!?
De ce si pana cand ridicam la rang de regi si eroi veneticii de tara
si neam iar pe adevaratii patrioti care s-au jertfit pentru tara si
neam ii hulim!
Rusine popor roman ca te las manipulat! si ai asistat pasiv la
transformarea Romaniei intr-o "colonie"
Virgil Ciuca
Bucuresti
17 august 2016
Draga Dimi,
Nu stiu ce sa mai cred. Asa o fi ? Numai pe jumatate ?
Cui prodest ! Nu stiu cine este Virgil Ciuca, dar l-am imtalnit
la Alba Iulia pe Funar. Oare i s-a vazut fata in sicriu sau sunt numai aberatii
ca ar fi fost incinerata ?
Ciudata tara, ciudate increngaturi !
Alex
Nu stiu ce sa mai cred. Asa o fi ? Numai pe jumatate ?
Cui prodest ! Nu stiu cine este Virgil Ciuca, dar l-am imtalnit
la Alba Iulia pe Funar. Oare i s-a vazut fata in sicriu sau sunt numai aberatii
ca ar fi fost incinerata ?
Ciudata tara, ciudate increngaturi !
Alex
Draga Alex,
Tu stii
mai bine ca mine ca Romania si reactiile romanilor sunt altfel, paranormale.
Acum, Ana de Bourbon nu a fost niciodata Regina
Romaniei, la fel cum Mihai a incetata sa fie rege atunci cand a abdicat si a
parasit tara.
Dar, in obisnuita slugarnicie, Guvernul Romaniei, a
crezut ca mai castiga ceva puncte la UE si pe langa vechile case regale,
daca acorda doliu national unui nobil european.
Ma intreb daca nu ar fi decent si potrivit de acum
incolo, ca Romania sa declare doliu national la moartea oricarui nobil european
(asiatic, african, etc.). Sa continue "tiganiada"!
Deci ma intreb: unde duce lipsa de cunostiinte si mai
ales lipsa de demnitate?
Raspunsul pare simplu: La Bucuresti!
Dimitrie
AUREL BURICEA
O R A - E X A C T A
lumina putrezeste-n mere coapte
timpul si spatiul au acelasi miros
cade peste lucruri un nor unsuros...
nu mai vad Cuvantul de - atata noapte
timpul si spatiul au acelasi miros
cade peste lucruri un nor unsuros...
nu mai vad Cuvantul de - atata noapte
====
cerul bate-n mine ora exacta
secunda fuge din eternitate
cu nisipul din clepsidra sunt frate
credinta pastreaza clipa intacta
secunda fuge din eternitate
cu nisipul din clepsidra sunt frate
credinta pastreaza clipa intacta
===
departarea curge - n sangele meu
ca un rau de munte la Cotofenesti
cazi in mine , Doamne , si nu Te opresti
ca un rau de munte la Cotofenesti
cazi in mine , Doamne , si nu Te opresti
====
toate versurile
se fac curcubeu
toamna va trece-n gand umbra astrala
plange tacerea - n casa mea natala
toamna va trece-n gand umbra astrala
plange tacerea - n casa mea natala
GABRIELA
TĂNASE
Stingher
Cu doua obiective la panda
spionez aceasta realitate plapanda
in care frunzele rasucite ale copacilor...
imita durerile reumaticilor
si fosnesc parca ar fi de hartie
o improvizata butaforie
au pete rosii de pojar
tresar
tipa deasupra lor un ultim cocor
agata cerul sangeriu in zbor
il trage dupa el si dispare
stupoare
in fotografie e intuneric cumplit
cade luna din mit
ca o perla dintr-un buzunar prost carpit.
spionez aceasta realitate plapanda
in care frunzele rasucite ale copacilor...
imita durerile reumaticilor
si fosnesc parca ar fi de hartie
o improvizata butaforie
au pete rosii de pojar
tresar
tipa deasupra lor un ultim cocor
agata cerul sangeriu in zbor
il trage dupa el si dispare
stupoare
in fotografie e intuneric cumplit
cade luna din mit
ca o perla dintr-un buzunar prost carpit.
Atat de repede a trecut cocorul pe cer
ca i-a ramas tipatul cald.
Il simti cum tremura
in poemul acesta stingher ?
ca i-a ramas tipatul cald.
Il simti cum tremura
in poemul acesta stingher ?
GEORGE ANCA
Balada Calcuttei
…..
în casa Victoriei
pe roata
bdistoriei
mă gândeam ce înghițire
de săgeți și patrafire
ce cohorte la întors
îmbrăcând jivan și mors
personaj din Mureșan
Calcutteminescian
te gândisei
Eliade
ce frumos i se
mai șade
la tine upanișade
la mine doi
nebalade
ba mai da ca
baladoine
poimâine muiat în doine
vine anul Canaanul
al Cristinei
huliganul
astfel copilașilor
mi-ți colinda nașilor
zbirilor
martirilor
la leșul zidirilor
urâtul urâților
miorița mirilor
spatele
casandrelor
focul
salamandrelor
salba măritatelor
castrații armatelor
nu vă plângeți violata
castitate cu
armata
la Ravana și Irod
cu maimuțele norod
am umblat ca de
un an
la sânu-mi cu
Hanuman
apere-ne Durga
mama
Ramayana Sita
Rama
cu Patanjali
arhanghel
resculptat de
Gheorghe Anghel
Dunăre Parisul rostru
stinsul
pietrelor Apostu
vino iară la Indore
cu Brâncuși columnitor
templului
rotunjitor
stupa nouă din pridvor
scrie-ți nesfârșirea Rudra
de-și suflă planeta pudra
fata nu te-o mai
iubi
de când că îmbătrâni
ca Tagore barbă albă
dumnezeu și floare dalbă
cântăreț irminiut
fata nu ți-am cunoscut
fața nu ți-am descusut
cât cricket ai
mai juca
și a dacilor oina
un Mușatin Gorj Cenade
Eminescu Eliade
pe colină dună sună
oameni coaja de
alună
altele filmările
ciumă călimările
maharaja te
aduse
castelor
nemaihinduse
termen mi se
termină
cine te extermină
de-am trăit cu salutare
anului două miare
Doamne ce mă ierți o viață
nu-ți mai îndrăznesc în față
te închipui dimineață
și amurg mă iei în brață
ori pe mama ori
pe tata
toată lumea e pe gata
alți copii să te iubească
amintire pământească
la ceruri și mai crăiască
din sine în sine tu
te vezui până acu
mai departe alți copii
ai iertării toropii
măsure galatele
lungile ca
latele
trupeșe rupă-se zale
pe armura
dumitale
mă rugam sub banyan ler
temnițelor finister
neștiindu-te plutire
pe amurg în neclintire
Jai Calcutta
calcutani
la anu și la mulți ani
v-a urat Picu Pătruț
Mircea Eliade
struț
noi din cer și pe pământ
rădăcină pe cuvânt
Calcutta
noiembrie 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu