RODICA
ANCA: Din
DONOSTEEA
***
Când, peste 4 sau 5 miliarde de ani, Andromeda
şi Calea Lactee se vor ciocni, exact aşa va arăta cerul. Roşu şi minunat. Am
văzut pe Discovery o simulare pe calculator.
Atunci, în viitor, ca şi atunci, în trecut, această culoare va însemna
tot moarte.Dar ambele apariţii sunt departe, una în
trecut şi cealaltă, şi mai departe în viitor.
*
Am și fost „desăvârșit contabil”... și controlor financiar, până când m-am săturat de
cifre, și m-am decis pentru Intstitul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu ”
din București, secția Ceramică, pe care am urmat-o timp de 6 ani. Dacă am
terminat Institutul, îi sunt îndatorată mai ales doamnei Cantemir, profesoara mea de
desen! Cred că eram prin clasa a 5-a.
Era atât de rafinată, de elegantă în felul de a vorbi cu noi. Avea nume de
domnitori, dar noi am auzit despre
Cantemireşti numai după mulţi ani, când istoria neamului nostru nu mai
era un subiect interzis.
*
Am fost o generaţie norocoasă. In liceu am avut profesori foarte buni,
formaţi la şcoli înalte înainte de război şi ei ştiau cum trebuiau să ne înveţe
în aşa fel, încât nu numai să înţelegem,
dar să ne şi placă. Să şi dorim să învăţăm,de bună voia noastră. Eu cred că
este de datoria noastră să ni-i amintim cu dragoste şi să-i omagiem cu tot
respectul nostru, pentru ce şi cum ne-au învăţat. Au plecat prea curând din
lumea noastră, cei care le-au urmat erau mai mult instructor politici, accentul
punându-se pe alte subiecte decât cele de
cultură. Dacă putem să scriem şi să vorbim corect o frumoasă limbă română, asta
se datorează doamnei profesoare le Limba Română, care ne-a arătat cum să
învăţăm gramatica într-o manieră pe care n-am uitat-o şi nici nu am fi putut
face dezacorduri gramaticale.
La fel erau profesoarele de fizică şi chimie,
istorie, geografie. Fiecare. Dar tovarăşa profesoară Cioriciu, profesoara de
Istoria şi Geografia URSS? Ce mai personalitate avea! Ne făcuse să ştim mai
bine istoria URSS şi graniţele acesteia, decât pe cele ale propriei patrii! De
limba rusă ce mai pot să spun?
*
Eh, am avut şi exemple din literatura noastră. Cum se numeşte? „
Proletcultistă”? Da, o mulţime de scriitori s-au pus în slujba
regimului, născocind povestiri, poezii, balade, romane mobilizatoare. Deşliu,
cu „Minerii din Maramures” sau „Lazăr de la Rusca”. Nici acum nu am uitat
câteva versuri: „Clipă, stai, opreşte-ţi zborul,/ Se prăvale compresorul!”
Unul, cred că Lazăr de la Rusca, nu mai sunt sigură, se aruncă în faţa
compresorului, care stătea să se prăvălească în prăpastie, pentru a-l opri cu
propriul trup: „Şi el geme sub obadă: „n-o să cadă! n-o să cadă!” Păi cu
asemenea exemple mobilizatoare se mai putea plânge vreun copil că a obosit?
Sau Maria Banuş, cu al ei „Wu
Wing” o năucise şi pe Rina de cap şi, deşi eu eram adolescentă, mă tot îndemna
să luăm şi noi un copilaş coreean (sau vietnamez, nu mai ţin minte) să-l
creştem noi, că de unde mâncăm noi două, poate să mănânce şi el! Că prea
plângea în poezia respectivă că e mic şi că-i e
foame şi-i e frig!
Gata, am obosit. Mă dor ochii.
Iţi trimit ce-am scris, să vezi ce îţi aminteşti tu. Şi mai scriu şi mâine.
*
Tata a
fost dat afară din Partidul Comunist, pedeapsă pentru că a trădat
principiile comuniste. Asta, pe mine nu
m-ar fi necăjit de loc, dacă după ce am terminat liceul n-aş fi încercat să
obţin un loc pentru bursă la examenul de admitere la facultate. Am fost chemată
la Sfatul Popular de sector, adică la Sectia de Invăţământ şi certată şi făcută
de ruşine că eu, fiica unui trădător al partidului, am tupeul să cer tocmai partidului
bursă de studii, eu, care n-ar trebui nici măcar să fiu lăsată să dau examen
pentru studii superioare! Mi-am băgat coada între picioare, ca o potaie
jigărită şi am plecat plângând ruşinată şi profund jignită. Dar nu m-am lăsat
şi am dat examen la „fără bursă” şi, bineînţeles că am picat.
Abia peste mulţi ani,
vreo zece cred, când nu mai era atâta stricteţe politică, am reuşit să intru la
Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”.
Pe care l-am terminat peste şase ani cu nota maximă, 10. Doar că acum
aveam 31 de ani, nu 21, cât aş fi avut, dacă n-aş fi fost oprită, la timpul
meu. Dar, decât niciodată, e bine şi mai târziu!
După cum bine ştii, în cei 10
ani, am lucrat într-o uzină ca muncitor
necalificat timp de un an, apoi am făcut o Şcoală Financiară Postliceală, şi am
fost contabil alţi 6 ani , până când n-am mai îndurat şi am încercat din nou
examenul de admitere la facultate, cu mai mult noroc, de data aceasta.
*
Tare mult mi-am dorit să mă fac
medic şi nu aşa, orice fel de medic, ci chirurg neurolog. Imi părea cea mai înaltă şi grea profesie şi
poate asta a fost încercarea vieţii mele. Dacă aş fi reuşit, sunt sigură că aş fi fost as în domeniu! Nu mă laud, m-aş
fi dedicat trup şi sufllet împlinirii acestui vis şi mai ales ajutorării celor
în nevoie. Dar destinul n-a fost de acord cu dorinţa mea.
Destinul sau alte forţe, mai
lumeşti, care nu permiteau urmaşului unui renegat accesul la studii şi nici
aspiraţii superioare conditiei umile a unui copil din clasa inferioară. Nu mă
plâng. Alţi oameni ai ţării, intelectuali, politicieni de seamă, fie au reuşit
să emigreze, fie au sfârşit torturaţi în închisori, la canalul Dunăre-Marea
Neagră, deschis special pentru exterminarea elitei, fie, dacă au suprevieţuit
ani şi ani la rând, încăpăţânându-se să trăiască, au fost eliberaţi bolnavi,
bătrâni, neputincioşi, debusolaţi,doar pentru a muri curând singuri, părăsiţi
de rude, de prieteni, de cunoscuţi, de toată lumea, stingîndu-se trişti şi neştiuţi în tăcere şi singurătate.
Iar noi, copiii, tineretul, nu
ştiam nimic din ororile astea, contemporane cu noi. Nici nu îndrăznea nimeni să vorbească, pereţii aveau
urechi pe vremea aia şi oricând se găsea cineva care să asculte şi să spună mai
departe. Chiar şi acum, după mai bine de o jumătate de secol, se mai descoperă
în arhive secrete, rapoarte şi denunţuri între prieteni, rude, părinţi şi
copii. În loc să devenim mai umani, mai apropiaţi, mai iubitori, mai uniţi,
ne-am înrăit, ne-am înstrăinat, devenind mai nepăsători cu cei de lângă noi,
Era vorba, cred, de supravieţuire. Ori stăteai cuminte în locul ce ţi s-a
acordat şi executai fără să crâcneşti ordinele, ori erai scos chiar şi din rândurile anonimilor. Orwell a avut
dreptate: „porci” au existat întotdeauna, există şi acum şi vor exista
mereu. Doar că şi-au pus alte măşti.
*
Fiindcă m-am străduit foarte tare
să fiu o studentă silitoare şi muncitoare, după ce am terminat anul întâi,
începînd cu următorul, am avut bursă până ce am terminat institutul, Şi, drept
premiu pe anul I am primit un loc în tabăra studenţească de la Pârâul Rece. Era
vara anului l965.
Acolo l-am întâlnit pe viitorul meu soţ,
George Anca. Era student filologie.Veniseră mai mulţi studenţi, colegi cu el,
la un cenaclu, sau recital de poezie la Sinaia, şi de acolo au venit la Pârâul
Rece în excursie. Au venit la masa noastră, unde noi, fetele, ieşisem la o
îngheţată, cred. El şi un prieten şi coleg. Am stat de vorbă, ne-au citit din
versurile lor, G. mi-a fumat ţigările, parcă am jucat şeptic, au stat până spre
seară, când aveau tren spre Bucureşti. Inainte de plecare am schimbat adresele,
hotărând să ne vedem în toamnă, când începeau cursurile. Peste vacanţă ne-am
scris câteva scrisori, apoi ne-am
întâlnit şi am rămas prieteni. Peste un an, pe 3 iunie 1966 ne.am căsătorit şi
iată, peste o lună se împlinesc 46 de ani! Ne-am împăcat foarte bine, parcă am fi fost meniţi unul
celuilalt.
În ziua aceea ploua.Se zice că
dacă-ţi plouă la nuntă o să ai o viaţă îmbelşugată. În ceeace priveşte viaţa
sufletului, aşa a fost. Am făcut numai căsătoria civilă. A fost taică-meu şi
câţiva colegi de-ai mei şi de-ai lui. N-aveam cine ştie ce toalete, erau vechi
dar onorabile, apoi am mers acasă la noi unde ne aşteptau nişte prăjituri şi
vreo patru-cinci sticle de Grasă de Cotnari, la trrei sferturi, aranjate toate
frumos pe masă, de Tanti Rina.
Căsătoria religioasă am reuşit
s-o facem abia după vreo trei ani, când nişte prieteni care emigraseră în
Statele Unite au venit în vizită şi ne-au cununat la biserică. Tot ei ne-au dus apoi la un restaurant, pe noi şi
pe Aurelia şi Petre Diaconu, sora şi cumnatul naşei Didi. Preotul care a oficiat era Ştefan,fratele naşului Gicu
Alexe. Şi asta a fost tot. Am primit cadou de la ei un frumos serviciu de masă
din porţelan pe care l-am păstrat şi, cînd s-a căsătorit fata noastră, i l-am
dat ei şi soţului ei ca amintire.
*
După ce şi-a luat serviciu, dimineţile plecam împreună. Atelierul meu era lângă Radiodifuziuna
Română, unde reuşise să se angajeze ca reporter, mă lăsa pe mine la poartă şi
el pleca puţin mai departe. Drumul
nostru trecea prin Cişmigiu. Era o bucurie în fiecare zi, şi primăvara şi
iarna! Prindeam broscuţe mici şi verzi, că, mai ales dimineaţa, ţopăiau pe alei
cu sutele, o vreme. Apoi erau copacii, frumoşi pe orice vreme, erau florile
colorate, păsărele vesele, ce mai, începeam fiecare zi cu bucuria că trăiam, că
eram fericiţi. Nici nu ne doream mai mult!
*
Trebuie să amintesc şi profesorii care mi-au îndrumat primi paşi în arta
ceramicii. A fost Ion Popescu-Negreni. Ne-a predat desenul şi pictura. Venea la
corectură îşi aprindea ţigara, se proptea în faţa şevaletului, după ce pufăia
zgomotos şi cu nesaţ, spunea „da, bine” sau „ nu-mi place porcăria, ce-ai vrut
să faci cu gama asta de culoare?” După ce ne arăta unde am greşit şi ne punea
să corectăm, rămânea cu noi la o cafea, discutând în continuare despre lucrări,
despre pictorii şi sculptorii vremii, despre cărţi, filme, expoziţii Toţi
îl iubeam. Şi când ne certa o făcea fără să ne jignească, ne asculta
argumentele, ne explica unde, de ce şi cum am greşit, întocmai ca un tată. De
aceea şi noi, studenţii, îi alintam spunându-i „Papa Negreni”. Ne-a urmărit şi
după ce am terminat facultatea, a vizitat toate expoziţiile noastre, şi ne-a
dat speranţe în viitor.
Un alt profesor a fost Mac
Constantinescu, pictor de avangardă, grafician si ceramist. A rămas de la el o
fântână arteziană clasică, la intrarea în parcul Carol, care este decorată cu
un mozaic minunat, reprezentând zodiacul. Şi lui îi spuneam Papa Mac, şi il iubeam şi pe el. A trăit mulţi ani în
Franţa, înainte şi după război, l-a portretizat pe Brâncuşi .Când am terminat licenţa ne-a
invitat pe toţi cei nouă absolvenţi ceramişti şi sticlari ai anului 1971 la restaurantul de la parterul
blocului turn din spatele fostului palat regal, ne-a tratat cu bunătăţi de care
nu mai mâncasem noi vreodată, cum ar fi brânza aceea cu mucegai, nu-mi amintesc
denumirea. Ba da, camambert. Mie nu mi-a plăcut nici atunci şi nici altădată, ce
să fac, n-am ştiut nicicând să fiu
snoabă.
Am mai avut-o profesoară
şi pe doamna Zoe Băicoianu.
Rector era dl. Ioanid.
Decan la Arte Decorative, cum se
numea facultatea noastră,era dl. Schobel. Era un om bun. Îi ajuta pe toţi cei
care aveau nevoie de sprijinul său. Şi pe mine a vrut să mă ajute, propunându-mi să mă facă membru de partid.
I-am spus că nu se va putea, deoarece tatăl meu fusese exclus din partid, că am
avut mereu necazuri din pricina asta,
dar mi-a răspuns că vremurile s-au schimbat odată cu alegerea lui Ceauşescu la conducere, că mă
ajută el, decanul, să fiu primită, fiindcă altfel îmi va fi foarte greu să răzbesc mai departe.
Dezamăgirea lui a fost mai mare decât a mea, când partidul i-a respins
propunerea, ba, mai mult, s-au sesizat şi cei de la tineret ( Uniunea
Tineretului Comunist ), au făcut adunare generală pe institut şi m-au exclus şi
de acolo. Nu prezentam şi nu meritam încredere. Nu meritam eu o asemenea
onoare! Mai mult, m-au umilit în fata tuturor colegilor din institut, ca pe
ultimul infractor nelegiuit, care am încercat să păcălesc partidul clasei
muncitoare. Cred că decanul a suferit mai mult decât mine. Ce i-or fi făcut şi
lui, ce mustrări o fi primit...
Cu
G. povestea a fost alta. Terminase facultatea, voia să se înscrie la Doctorat,
dar nu a fost primit, pentrucă nu era membru de partid. A trebuit să solicite
să devină membru, să aducă recomandări solide şi, pe drept, pline de laudă. Dar
lui i-au aprobat înscrierea si în partid şi la Doctorat. Norocul lui.
*
Dar mai întâi vreau să povestesc
puţin din peripeţiile lui G. cu
joburile, că el a avut mai multe, în primii ani de depă facultate.
După ce a terminat armata,
fiindcă scrisese în cele şase luni cât a fost
înrolat, mai multe articole la ziarul armatei, cred că se numea „
Apărarea Patriei”, cei de la ziar i-au solicitat să lucreze la ei. Dar pentru
asta trebuia să devină militar permanent. Când a auzit el că va trebui să
poarte uniformă militară şi să execute ordinele altora toată viaţa, n-a vrut, a
refuzat. Eu am fost de acord cu el, cu toate că. din punctul de vedere
al bunăstării, am fi dus-o mai bine. Dar şi viaţa lui, a noastră, ar fi
fost alta şi sunt sigură că a ales bine.
După revoluţie, nu ştiu în ce an,
a aplicat prntru Comisia Europeană pentru România, pentru postul de manager.
După teste, cineva, un englez, l-a întrebat dacă ar accepta postul al doilea. Desigur că berbecul cel căpos nu a acceptat!
A mai refuzat odată să fie
ambasador nu ştiu unde, prin anii 90, la propunerea „Serviciilor”, când,
aflându-se în India la o
Conferinţa Mondială a Bibliotecilor, a primit acasă o scrisoare de ameninţare
din Iran. Ne-am speriat foarte tare şi, presupunând ceva maşinaţii dubioase,
n-a acceptat. Şi a plătit refuzul acesta câţiva ani mai târziu, când s-a
prezentat el la un concus la MAE şi a fost respins.
De-alungul carierei a fost
reporter, ziarist, inspector în Ministerul Educaţiei, 25 de ani director la
Biblioteca Pedagogică Naţională, profesor universitar în Bucureşti, Târgovişte,
Constanţa şi Oradea. Şi, bineînţeles, la Delhi University pentru şapte ani.
*
India
mea
Ţara în care, dacă destinul nu ar
fi hotărât aşa, nu am fi ajuns niciodată. La Ministerul Învăţământui nu s-a
găsit nici un doritor de a merge acolo pentru a preda Limba Română la
Universitatea din Delhi. Probabil că acolo beneficiile materiale ar fi fost
minime. Cum G. nu era interesat de acest aspect, s-a oferit el şi a fost numit.
Singura problemă erau ratele la casă, care trebuiau plătite. „ Cât să plătim
ratele vom câştiga noi.” m-a încurajat el. Şi a plecat înainte, urmând ca noi,
eu şi Nana să de ducem după ce se aranjază el acolo cu casa. Numai că pentru
noi două, Ministerul nu a alocat bani de drum,
a trebuit să vând maşina de tricotat, cea de cusut, verighetele, am mai adunat oarece bani de la Fondul
Plastic, mi-a mai dat şi taică-meu cât a putut şi aşa am strâns banii numai
pentru dus. Am plecat împreună cu doi funcţionari de la Minister şi m-am mai
calmat, că plecam prima oară din ţară şi mi-era teamă că nu mă descurc. Dar
totul a mers bine şi am ajuns la
Delhi, unde mă aştepta G la aeroport.
Când eram tânără circula un fel de
oracol din care a reieşit că în viaţa anterioară am fost dansatoare într-un
templu indian! Poate de aceea m-am simţit ca acasă în toţi anii în care am
trăit acolo.
*
Dar mai ales am iubit oamenii. Am iubit copiii. Am iubit studenţii lui G
care veneau în vizită şi-mi spuneau „Mamă”, şi îmi vorbeau despre visurile lor,
despre problemele lor, chiar ca unei mame.
Mi-au rămas acolo, în India,
prietene bune, Leela, Margaret, Nilima, Esha. Memna. Cu Esha am reluat legătura
de curând, şi dacă scriu cartea asta este pentrucă ea mi-a cerut. Pentrucă o
iubesc şi pe ea şi India.
India, ţara spiritului, ţara
templelor, ţara muzicii mistice, ţara dansului, ţara zeilor coborâţi printre
oameni, ţara miturilor, ţara epopeilor.
Mitologia Indiană m-a fascinat şi
m-a subjugat pentru tot restul vieţii. Îi iubesc pe Vishnu, pe Krishna, pe
Radha, pe Sita, dar, mai ales îl iubesc pe Shiva, „our Lord of Amattur”şi pe
Parvati.
*
Gayatri
Meaning
of Gayatri. “OM Bhu, (or Bhooh), OM Bhuvah, OM Suvah, OM Mahah, OM Janah, OM
Tapah, OM Sayam.
OM Tat
Savitur Varenyem, Bhargo Devasya Dheemahi, Dheeyo Yo Nah Prachodayaat”
OM înseamnă
ACELA : Soarele Absolut al Luminii Nemăsurabile (conştiinţa) care pune în
mişcare impulsurile (mintea) noastre.
Această Mantra este clar
divizată în două părţi: Prima parte conţine cele şapte Vyahrities, cea de a
doua, mantra propriu-zisă. În sanscrită, mantra are 24 de silabe. Este compusă
într-un ritm care se cheamă “Metrul Gayatri”. Această mantra este o formulă
cosmică.
Cele şapte Vyahrities. Aceste şapte trepte formează prima parte a
mantrei, şi reprezintă şapte invocaţii. Ele invocă cele şapte straturi ale
acestui univers, adică Creaţia. Acest univers este compus ca un cântec, spun
Vedele, cu ajutorul a şapte note muzicale (Sapta Swaras) De ex. Vedem o piatră,
pomi, animale, păsări, oameni. Toate acestea există, dar nu în acelaşi mod.
Existenţa fiecăruia se plasează la un nivel diferit. Piatra există numai fizic. Un copac există fizic dar, in acelaşi timp,
există şi biologic, lumea biologică fiind alta decât cea simplu fizică. Astfel,
viaţa unui copac se desfăşoară în două planuri: în planul material, cum se
întâmplă cu piatra , dar şi în planul vital, numit trăire, în timp ce piatra
există numai în planul material. Acest cel mai de jos nivel, sau Planul Fizic,
se numeşte “Bhoo” sau “A exista, A fi” în sanscrită. Plantele trăiesc în Lumea
Vitală, cu Prana (principiul Vieţii} , în planul al doilea, numit “Bhuvah Loka”
sau Planul Vital. Atât plantele, cât şi animalele vieţuiesc. Dar animalele au
un nivel mai ridicat de fiinţe.
Animalele gândesc, în timp ce plantele doar trăiesc în planul vegetativ
al vieţii. Animalele se mişcă, dar nu aceasta este diferenţa reală. Acesta constă în diferenţierea la nivelul
Conştiintei, sau Planul Mental. Plantele sunt mai jos în acest plan decât
animalele. Aceste nivele sau planuri în gradele Conştiintei, se numesc
Vyahriti. Astfel toate cele şapte Vyaahrities, sunt diferite grade ale
Conştiintei: 1. Bhooh – planul fizic, 2. Bhuvah – planul vital, 3. Suvah –
planul mental, 4. Mahah – planul intelectual 5. Janah – planul super mental. 6.
Tapah – planul spiritual, 7. Satyam – planul Divin, Planul Realităţii Absolute,
care este Brahma sau Mintea Universală.
Aceste
şapte nivele ale Creaţiei sunt descrise ca Şapte Trepte către Templul lui
Dumnezeu. Aceste Şapte Trepte de Aur trebuie urcate de către orice creatură,
una câte una, înainte de a ajunge la Cea mai Înaltă. Asta înseamnă că înainte de
a ajunge la unirea completă cu Brahma, care este ţelul în Brahma Vidya, adică
în viaţă, fiecare trebuie să se desvolte prin parcurgerea fiecăreia din cele
şapte Locas.
Cele
şapte Vyahritis se referă de asemeni la cele şapte vibraţii, aşa cum întâlnim
în curcubeu sau spectrul solar. Toate cele şapte Lokas (Planuri, Niveluri, Lumi) fac parte din
Brahma, care este ca lumina albă ce le conţine pe toate cele şapte culori
vizibile în spectrul solar. De asemeni, mantra OM conţine toate cele şapte note
muzicale, care, toate sunt în Brahma, Creatorul universului.
Gayatri
este o Formulă Mistică ce conţine
esenţa învăţăturii Vedice. Gayatri se
referă la Univers ca la un lucru viu şi ne învaţă cum poate fi acesta
studiat.“Tu eşti Universul”, spune, “Tu eşti Timpul Viu, (Ayu) sau perioada vie
a Universului, Tu eşti Calea Divină”, adresându-se în felul acesta Puterii
Universale dinăuntrul corpului omului.
7 Satya Loka (Nivelul Divin) – Sahasrara Chakra, în creştet
6 Tapo Loka (Nivelul
Spiritual) – Agna Chakra,între sprâncene
5 Jano Loka (Nivelul Super Mental) – Vishuddhi Chakra,la baza gâtului
4 Mahar Loka (Nivelul Intelectului) – Anahata Chakra,în dreptul inimii
3 Swah Loka (Nivelul Mental) – Manipurana Chakra, în dreptul ombilicului
2 Bhuvar Loka (Nivelul Vital) – Swadhistana Chakra,în dreptul organelor
sexuale
1 Bhu Loka (Nivelul Fizic) – Muladhara Chakra, în dreptul coccisului
Acela care a creat Universul a
creat şi Omul, după acelaşi tipar. Acest tipar este bazat pe Structura
exprimată de Gayatri: Legea lui Şapte. Există şapte Vibraţii de bază produse în
Akasha ( Eter). La începuturile Creaţiei, Brahma, care este Creatorul, exista
ca principiu al sunetului. Acest sunet primordial se numeşte “Pranava”, “OM”,
Brahma. Gayatri este simbolul pentru potenţele şi forţele conţinute în acest
Sunet Primordial numit “OM” (nu aşa cum îl folosim noi, ci aşa cum emana din
Creaţie, ca Vibraţie Universală). Pranava reprezintă atât Universul cât şi
Omul, construite pe o fundaţie identică. Această primă Vibraţie a Sunetului
Cosmic a dat naştere la şapte tonuri. Aceste şapte vibraţii (tonuri) au coborât
dinspre Brahma pe pământ ca şapte trepte ale Scării în forma celor Şapte
Vyahrities. Această Scară este legătura între Omul trăitor pe pământ, în planul
Material (Fizic), cu ajutorul căreia se poate ridica spre înălţimile spirituale
ale conştiinţei simbolizată de către Soarele Interior.
*
D O
N O S T E
E A
DOMNITA CU PĂRUL CA
NOAPTEA
ŞI OCHII CA STELELE
Au trecut ani mulţi şi multe generaţii şi-au
trăit vieţile liniştite şi fericite pe
Insula cea Minunată.
De la o vreme, însă, ceva a
început să meargă altfel de cum ar fi trebuit. Unora dintre ei nu le prea
mai plăcea să aibă grijă de ogoarele
lor, altora nu le mai păsa de prietenii lor, alţii au început să privească cu invidie peste gardurile vecinilor, nu
se mai ajutau unii pe ceilalţi ba, chiar începură să se înşele unii pe
alţii şi să profite de naivitatea şi bunăcredinţa celorlalţi. Oamenii de omenie
nu şi-au dat seama de schimbări de la început, când mişelnicii erau puţini şi
prefăcuţi. S-au dumirit doar mult mai târziu, când aceştia şi-au dat arama pe
faţă şi n-au mai avut nici un pic de
jenă şi când erau mulţi, prea mulţi şi prea răi pentru a le face faţă.
De unde apăruseră oare, aceste
apucături neomenoase şi necinstite?
Nu toate pocitaniile de pe vremea
Impăratului cel Hain pieriseră de sabia Prinţului cel Trist. Câţiva reuşiseră
să fugă şi să se pituleze prin văgăuni şi coclauri şi cu timpul şi-au schimbat
înfăţişarea. După câteva generaţii, vrăjile făcute de mama Impăratului şi-au
pierdut tăria şi încet-încet au început să arate ca toţi oamenii la înfăţişare.
Dar firea lor cea dinainte de a fi pociţi, şi-au păstrat-o aşa cum au avut-o:
leneşi, lacomi, arţăgoşi, nemiloşi, proşti, zgârciţi şi fără inimă. Femeile şi
copiii lor erau întrutotul pe măsura lor.
Incet-încet şi-au format o
societate a lor şi şi-au pus în cap să subjuge iar Insula şi să fie ei singurii
stăpânitori.
Prinţul cel Trist şi Domniţa cea
Bălaie plecaseră de mult lângă strămoşii lor şi nimeni, nu mai venise de atunci
pe Insula cea Minunată. Dar urmaşa lor, Donosteea, DOmniţa cu părul ca NOaptea
şi ochii ca STElele, trăia tot în Castelul de Cleştar, împreună cu Balaurul cel
Credincios şi cu piticii cei sfătoşi, Moşopal, Unchiul Auraş, Arginviu şi toată
familia de moşnegi din măruntaiele stîncii.
Moştenise de la tatăl ei
dragostea şi dorul de oameni, chemarea spre cunoaştere, spre descoperiri, spre
aventură.
Prinţul îi povestise toate
întâmplările prin care trecuse şi aşa a aflat ea despre Insula cea Minunată,
despre oamenii care o locuiau, despre Moşneagul cel Alb şi despre
nepotul acestuia, care călătorise împreună cu Prinţul dealungul şi dealatul mării în căutarea altor
insule şi altor oameni.
Balaurul cel credincios păstrase
toate amintirile în memorie şi îi povestise despre bătălia pe care a purtat-o
Prinţul cu Impăratul cel Hain şi Pocitaniile lui.
Şi într-o bună zi se hotărî să se
ducă şi ea pe Insulă, să vadă ea, cu ochii ei frumuseţile de acolo şi să-i
cunoască pe locuitori.
Piticii noştri, când auziră,
dânşii, ce şi-a pus Domniţa Donosteea în cap, începuă să se roage de ea să nu
se ducă nicăieri, că primejdii înfricoşătoare o pândesc peste tot, că ei or să
îi poarte grija şi n-o să aibă cum s-o
ajute, că mai bine să nu plece. Dar ea nu şi nu! Ea pleacă şi, dacă ei sunt
îngrijoraţi, n-au decât să meargă şi ei împreună cu ea!
Piticii stătură ei şi se sfătuiră
ce şi cum să facă şi până la urmă, văzând că n-o scot dintr-ale ei,
hotărâră ca Moşopal să plece împreună cu
Donosteea.
În acest timp situaţia de pe
Insula Minunată se schimba de la o zi la alta.
Nu mai existau vrăjitorii cei
preaputernici din alte vremi, dar urmaşii lor se străduiau din răsputeri să îi
transforme din nou pe oameni în bolovani, ca nimeni să nu le mai stea în calea
lor cea plină de vicii. N-au reuşit cu vrăjile lor, oamenii au rămas oameni,
dar parcă nu mai aveau minţi, parcă nu mai judecau, nu mai gândeau. Ca să-i
supună mai lesne voinţei lor păcătoase, i-au momit cu promisiuni de bogăţii pe
care le vor primi fără să mai fie
nevoiţi să muncească toată viaţa lor, că vor primi în fiecare zi hrană gata
preparată ca să nu se mai obosească s-o prepare. Oamenii ajunseseră bolovani cu
toate că nu-şi schimbaseră înfăţişarea.
Noile Pocitanii umblau trufaşi
printre ceilalţi locuitori, împopoţonaţi
în haine bogate, în caleşti aurite, aruncând promisiuni în dreapta şi-n stânga,
iar locuitorii îi aclamau şi le cântau osanale, pe oriunde şi-ar fi plimbat
fastul şi bogăţiile. Trăiau în case mari, înalte ascunse după garduri de
nepătruns nici măcar cu privirea Nimeni nu putea zări ce se află dincolo de
ziduri, doar acoperişurile aurite ale palatelor. Pe lângă acestea, Castelul Cenuşiu Al Împăratului cel Hain părea o biată magherniţă. Dar lor,
Noilor Pocitanii, nu le era de-ajuns! Cu cât aveau mai mult, cu atât voiau şi
mai mult! Bieţii locuitori de pe Insulă, habar n-aveau ce li se întâmplă,
curgeau zdrenţele de pe ei, munceau din zori până în noapte sperând că în
curând se vor împlini promisiunile primite de la Noile Pocitanii.
Dar destui oameni nu s-au lăsat
amăgiţi şi unii dintre ei, cei mai
înţelepţi şi mai puternici, au reuşit să fugă în munţi, acolo unde
odinioară, spune povestea, trăiseră în
vremuri de restrişte, Moşneagul cel Alb şi Nepotul său.
Au rătăcit multe luni de zile în
căutarea Poienii Neştiute, au înfruntat drumuri obositoare, s-au căţărat pe stânci abrupte,
pe care nu creştea nici măcar un copăcel, au coborât în prăpăstii adânci, au
sărit din piatră în piatră prin apa şuvoaielor care curgeau la vale, tocmai din
vârful muntelui, au străbătut grotele din pântecul muntelui, au îndurat foamea
şi vitregiile furtunilor, dar nu s-au dat bătuţi! Unii dintre ei şi-au pierdut
puterile şi speranţa şi au pierit pe cale, fie s-au prăbuşit de pe stânci, fie
au rămas în urmă storşi de vlagă şi de speranţe. Dar cei mai mulţi,
tineri,viguroşi şi cu voinţă de a merge mai departe, pe drumul lor, s-au
înverşunat şi după mult timp, ajunşi pe creasta muntelui, descoperiră la
picioarele lor Poiana cea Neştiută!
Acolo l-au găsit numai pe Nepot,
Moşneagul părăsise lumea aceasta de multă vreme. Rămas singur, Nepotul nu
plecase din Poiana cea Neştiută de nimeni.
Folosindu-se de învăţăturile
Moşului despre datini, despre sufletele şi năzuinţele oamenilor, de sfaturile pe care Prinţul i le
dăduse dealungul călătoriei în care cunoscuse puterea naturii, a gândului şi a
cumpătării, Nepotul se apropiase de păsările cerului şi de animalele pădurii,
care îl înconjurau cu dragoste, îi purtau de grijă şi vegheau asupra lui. La
rândul său Nepotul Moşului le iubea pe toate, şi încet-încet a învăţat graiul
fiecărui animal, al fiecărei păsări şi astfel el ştia tot ce se petrece pe Insulă. Păsările îi
povestiseră despre Noile Pocitanii care cuceriseră toată insula, despre bogăţia
în care se lăfăiau aceştia, despre cât de mult se schimbasră oamenii, şi
desprea ceata care pornise în căutarea lui pe potecile ascunse ale muntelui.
Urşii, căprioarele, iepurii le urmăreau paşii prin păduri având grijă să nu se
rătăcească unii de alţii, să-i atragă spre locurile cu fructe din păduri, cu
faguri de miere şi cu ciuperci spre a nu-şi perde de tot puterile.
Aşa că atunci când apărură pe
creasta muntelui, oamenii erau aşteptaţi de Nepot şi primiţi cu bucurie şi
iubire. Noaptea, în jurul focului îi povestiră ce se petrecuse jos în vale şi
ţinură sfat despre ce puteau ei să facă pentru a scăpa de tirania Noilor
Pocitanii, şi cum ar fi putut Nepotul să-i ajute.
În Castelul de Cleştar, Domniţa
Donosteea împreună cu Moşopal şi Balaurul cel Credincios, de pregăteau de
plecare. Unchiul Auraş ramase să se îngrijească de treburile de zi cu zi
împreună cu ceilalţi pitici, până la înapoierea celor călători.
Cei doi călători socotiră că era
necesar să ia cu ei un cufăr mare cu tot felul de pietre preţioase şi bulgări
de aur, poate le vor fi de folos pe acolo pe unde se duc,
Moşopal i-a dat Donosteei paloşul
cel cu flacără care-i aparţinuse tatălui ei, piatra dătătoare de viaţă pe care
o purtase Domniţa cea Bălaie, mama ei. I-a mai dat o cutie vorbitoare pe care o
meşteriseră piticii, cu ajutorul căreia putea vorbi cu cei rămaşi la Castelul
de Cleştar în caz de nevoie.
După ce au cărat toate cele în
capul balaurului, îşi luară rămas bun de la pitici, care rămaseră cu ochii
înlăcrimaţi în grota de unde Balaurul se pregătea să.şi ia zborul.
Uşiţa din urechea dreaptă a
Balaurului se deschise singură dinaintea
lor şi, cu uimire, pătrunseră în încăperea în care, odată intrase şi Prinţul
cel Trist cu sfială dar şi cu speranţă.
„Bine ai venit Stăpână Donosteea,
împreună cu micul tău prieten. Eu, cel care vă vorbesc, sunt Balaurul cel Credincios.
L-am slujit cu credinţă pe tatăl tău, Prinţul cel Trist şi te voi sluji cu acelaşi devotament şi
pe tine, orice porunci îmi vei da, te
voi purta oriîncotro vei dori să mergi, te voi ajuta şi te voi sprijini oricând
vei avea nevoie!”
„Cele două lumini care luminează
peştera, sunt ochii mei şi ce voi vedea eu, vei vedea şi tu şi prietenul tău
cel mic, dacă se va urca pe masa din mijlocul încăperii. Dulapurile din jur
sunt pline cu cărţi ale celor care, de-a lungul timpului mi-au fost Stăpâni şi prieteni,
în care au scris despre toate călătoriile lor de-a lungul şi de-a latul
Universului, despre lumile întâlnite şi toate cele ce li s-au întâmplat în
aceste călătorii. Aştept porunca de
plecare.”
După ce-şi veni în fire, că deşi
ştia despre Balaur, era prima oară când îl vedea şi mai ales, când îl auzea
vorbind, Donosteea nu mai şovăi şi dădu porunca de pornire.
Balaurul se roti încet pe piatra
pe care stătuse nemişcat de atâta vreme,
deschise puţintel gura şi printre dinţi se arătă limba sa cea de foc. Aceasta
se făcu din ce în ce mai subţire şi mai luminoasă, până ajunse ca o rază de
lună, o îndreptă spre peretele stâncii şi o lungi până îl atinse. Apoi începu a
o roti şi când cercul a fost complet, bucata de cremene se prăbuşi afară în
apele de la poalele stâncii.
Apoi se săltă uşurel de pe piatră
şi porni să plutească spre gaura din perete. Trecu binişor prin ea şi, odată
ajuns afară, dispăru într-o clipire, din ochii piticilor rămaşi în urmă privind
din marginea găurii!
De data asta, Balaurul cunoştea
drumul, aşa că o duse pe Domniţa
Donosteea în cel mai scurt timp, direct în Poiana Neştiută, unde odinioară îl purtase şi pe Prinţ.
Donosteea şi Moşopal se apropiară
de foc şi se alăturară celor strânşi în jurul lui. Domniţa le spuse cine este şi că a venit pe
Insula cea Minunată să-i întâlnească, să-i cunoască şi să şi-i facă prieteni pe cei pentru care se
luptase tatăl ei.
Tare se mai bucură Nepotul
Moşneagului cel Alb când o văzu pe Domniţa, pe care o ştia de când era o copilă frumoasă şi deşteaptă,
pe care părinţii ei nu oboseau învăţând-o tot ce ei, la rândul lor, învăţaseră
din cărţi, din călătorii şi de la viaţă!
S-au bucurat şi tinerii din poiană, care auziseră despre
Prinţul cel Trist, numai din poveştile din bătrâni şi care până acum nu
crezuseră că acestea sunt adevărate.
Apoi, cu toţii, aşezaţi pe lângă
foc, îi povestiră Donosteei ce se petrecuse pe insulă în ultima vreme şi ce ar
putea face ei pentru a ieşi din impas.
Nepotul Moşului le spuse că vor
trebui să lupte cu Pocitaniile cele Noi şi că vor trebui să se organizeze, să
se întoarcă printre oameni, să le spună despre Pocitanii şi despre minciunile
cu care le luaseră minţile, despre lăcomia acestora, despre planurile lor de a
stăpâni ei singuri Insula cea Minunată, restul oamenilor având obligaţia de a
le fi slugi credincioase tot restul vieţii lor. Să le povestească despre
Nepotul Moşneagului cel Alb, care există de-adevăratelea şi care, împreună cu
Domniţa Donosteea îi vor ajuta şi îi vor învăţa să lupte, să-şi făurească arme şi
să-i invingă pentru totdeauna pe nemernici. Şi, ca să se deosebească de
Pocitanii, care, precum am mai spus, arătau ca toţi oamenii, Donosteea le dădu
la fiecare câte o mică piatră de topaz pusă pe un şnur, care, dacă se apropia
de cel ce o purta pe piept, un mişel de pocit, se încălzea şi astfel tânărul
ştia cu cine are de a face şi devenea vigilent.
Tinerii Topaznici, plecară în
vale să-i descopere pe aceeia dintre oameni care îşi păstraseră demnitatea şi nu se lăsaseră
păcăliţi, prostiţi sau cumpăraţi de Pocitanii.
Spre bucuria lor, au fost uimiţi
să vadă cât de mulţi oameni li se alăturară. Încrederea că îşi vor recuceri
libertatea crescu, şi speranţele lor prinseră aripi. Mii şi mii de oameni
demnni, dornici de viaţă liberă se strânseră în jurul Topaznicilor, hotărâţi
să-şi recapete viaţa lor cea liberă
Dar Noile Pocitanii au aflat ce
puneau oamenii la cale şi au început şi ei să se pregătească de bătălie, să se
înarmeze, să-şi sape şanţuri, să-şi construiască fortăreţe, fiind siguri că
vrăjile le vor fi de folos şi inamicii nu vor fi în stare să le stea împotrivă.
În timpul acesta, Moşopal, plecă,
împreună cu Balaurul, înapoi la Castelul
de Cleştar unde, împreună cu toţi ceilalţi pitici se apucară să făurească
arcuri, săgeţi, săbii şi suliţe, treabă la care piticii erau mari meşteri şi
care munceau cu tragere de inimă şi măiestrie. După ce au fost gata, Balaurul
le-a dus pe Insulă şi le-a dat Nepotului, care, la rândul său, le-a predat
luptătorilor din armata Topaznicilor, al căror conducător fusese ales de toţi
oamenii cinstiţi de pe Insulă. Alături de el, Domniţa Donosteea, se pregîtea
să-i ajute pe luptătorii răniţi şi organiza femeile pentru asigurarea hranei
ostaşilor.
Lupta a început în zori de zi,
când Topaznicii au atacat fortăreţele Pocitaniilor, sprijiniţi şi de Balaur,
gata să intervină dacă ar fi fost nevoie de el.
Lupta a continuat multe zile şi
nopţi, nedecisă. Cînd izbândeau unii, când ceilalţi. Şi s-au luptat ei aşa, luni şi ani la rând,
şi, dacă nu se vor fi măcelărit reciproc sau nici nu se vor fi înţeles şi împăcat între timp, în mod sigur, se mai
luptă între ei şi în ziua de astăzi!
*
BIO-DATA & ECOURI
Rodica Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică
financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971),
secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac
Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu,
Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o
vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost
creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici
din Sighişoara, Baia Mare, Curtea de
Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor).
Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984
şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala,
Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost
parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu
Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya,
Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University,
Modern European Languages Department, devenit
ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau
cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi
aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se la doctorat cu o teză despre estetica
budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford
University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările
Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi
Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.
Filosofia
personală:
„Când esti copil îţi iubeşti
părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti
jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi
iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau
fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva
ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de
câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe
primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea. Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe
toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.
Ceea ce e minunat, este că
acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi
umplu de tot inima cu iubire.” (JurnaLamar )
ECOURI
Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe
toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin
ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are
dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic,
observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe
cazuri fac hazul scrierilor ei. Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza
nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se
intampla in jurul ei. Citind "Jurnalul Dedelhi" am aflat doua lucruri
esentiale: am cunoscut multe despre India si de
asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka
George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.
Vasile Pupeza
Cartea d-nei Rodica
Anca, "Jurna'Lamar", reprezinta pentru o imediata impresie de lectura
expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal,
roman. Un destin care nu este doar
al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de
familie. E un destin de mare incarcatura
dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea
dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da
expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.
Gheorghe
Lupascu
Semne
Scriitoarea
Rodica ANCA demolează, iniţial, caracterele personajelor,
spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea concepe un fel de
dărâmare a Turnului Babel Omenesc……………spre a
pune în loc,
în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel,
propriu, mai modern, cu o altă locuire.
Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte
personajele sub un curcubeu….
al
sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat
şi mai însufleţit, prin ea însăşi - personaj
narator.
Felix
SIMA, „Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.
"Simplu, cald, personal, poate prea personal
uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai
Anca, fascineaza prin firescul expunerii. Experientele de viata, oamenii si
locurile, obiceiurile si zeii... toate alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine stiut".
Mihaela Gligor
Se remarca o deschidere capivanta catre
ingemanarea artelor.Talentul si prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai
Anca.
Lucia Negoita
Dna RodicaAnca-
Prințul
Nu poți să
scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și, deci, atragătoare, captivantă,
povești pentru copii, fără să porți în tine dulcea povară a propriei copilării.
Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între copilăria ta și copilăria altora,
chiar petrecută în zone diferite ale pământului, sub alte legi de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri,
totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri,
asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un
asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca,
inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată
copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă
micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează,
acaparează și educă.
De Delhi
Pentru un autor,
scrierea unui Jurnal este o spovedanie acceptată.
Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară
străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde marginile.Dar
când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se amplifică de
la sine, India fiind- și azi-, o țară ,
prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur. Parcurgând paginile
acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit nevoia să-mi
trec privirea asupra unor pagini de
Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în istoria culturii
omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi indieni la
începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta în fața celor
mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ .../ Pe locurile
goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui Dumnezeu, /Și
amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că orgoliul nu durează
în veci.
Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de
zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor
frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre
cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu
uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al
întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat
si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un
moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au
ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie
imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.
Florin
Costinescu
Viorica
Onişoru:
Rar mi-a fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor
bucuresteni mai bine redata. Am recunoscut in primul rand "casta", si
dupa aceea personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi
spune cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o
traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in
preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se
dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice,
si sa ti-l prezinte ca atare.
Florina Dobre:
Povestea Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o
scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu
plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul
- ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu
ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar
fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar,
alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la
prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.
Prinţul nostru singuratic şi singur,
şi de aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte
într-un palat - insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn. Este dintre eroii care, mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma
lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror
pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni
de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1...fără o poartă stelară,
însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap),
descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma
oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări
şi înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale
mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor.
Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de
timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul
pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul
Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă,
Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine
celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci
când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi
devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată
trist şi singur.
Pe tipicul vechilor tipărituri,
literele ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei
Gabriela Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe
care graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se
odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare
nou capitol, alunecând uşor pe
panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi
povestea.
Nu ai cum sa nu te laşi prins în
Povestea Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi
încredere în puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi
degradării. Doar pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele!
Multumiri Rodicăi Anca pentru povestea Prinţului!
Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca
este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în
care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai
aşa şi nu altfel.
Rodica Anca scrie uşor, uneori
detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o
parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi
pentru Nana şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale,
cum îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni
pentru un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de
soarele mult al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă
regăsesc într-un fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de
multe adesea, care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de
peste zi. Mă regăsesc în rutina casnică
a zilelor grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci
îşi propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica
Anca are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de
a le preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea
îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”. Rodica Anca are puterea scrisului care să
metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria
politicească în care a fostă târât ţara,
oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor,
răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi
prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel
ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.
Cartea, jurnalul amar - oricât ar fi el de disimulat ca titlu în
spatele unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai
soarbe un pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul
întâmplărilor zilelor care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele
familiei, prietenilor, cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte
pe măsură ce scufunzi în propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin
casă sau prin „soţietate” că seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu
personajele din viaţa ta. Desigur, cu diferenţele necesare.
Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor.
Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de
pildă, Samual Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna
Lamar ar Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu
sfială ca un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a
unui om care a trăit şi a văzut mai mult decât tine ...dar, ca şi în realitate,
Rodica m-a luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără
reticenţe sau sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi
vezi până la urmă sensul şi frumuseţea.
Fata
care se ridică în picioare când aude imnul
Nemulţumiţi
dar înverşunaţi în căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie
de gânduri, o mie de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi
ce căutăm. Şi cu ajutorul – excavator - al prietenilor, cu cel dat de Pronia
divină, ascunsă sub stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de
griji de copii, de blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit - de fetiţa
încărcată de ani şi de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o
pală argintie de fum ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e
cer, apoi înconjură tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici
vorbă să fie o umbră ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici
vorbă să fie apendicele de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior
încălţat, nu-i păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de
garduri a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA
de alături. Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă
într-o mână împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului
retrăindu-şi amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima
împărţită în multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi
cu capul plin de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă
una în alta. Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire
că acum ea a căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură
şi sărbătorile… ,visează la o
căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să
înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G.,
„ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers
limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu mărinimie câteva generaţii printre care ea se
strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu ectoplasma
iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea acestora. Pleacă
în primul rând spre copii … Ura! Ura! A
luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte
nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei exacerbată de
incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o înaripează, uită
de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a ţigărilor şi a ceşcuţelor
de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de număratul banilor care
niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi apropiaţii. Dar cel mai
mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva fraze care cuprind chintesenţa
relaţiei împlinite… Ia-ţi, dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat
orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine!
Rodica Anca
nu desparte omul de natură; dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot
şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare
aminte la ele (florile mărului din fereastra fetei ) şi descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează
în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să
le cert, să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are
zile proaste, zile în care…şalele mă dor,
gura mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după
fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a
avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu
toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie
rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului;
autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar
timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu, ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie
căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din verticalitate.
Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că are acum putere
întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi aminteşte de
femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le aşează pe acestea
în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai recunosc esenţa
persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora
un strop din timpul şi recunoştinţa lor…
Sfârşitul lucrării conţine revelaţia iubirii
adevărate, iubirea necondiţionată, cea care conservă şi duce peste veacuri
parfumul de entitate primordială ce nu comportă niciodată nici rostogoliri,
nici derapaje, nici ciuntire de vremuri. Iar acest portret trasat în tempera
sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura timpurilor, ornat de firul de sticlă
încinsă şi trasă peste fila patinată a vremii, înmiresmat în esenţele
călătoriilor reale şi imaginare poate să fie numit „Elegia fetei care se
ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei scriitoare adevărate”. Vă
mulţumesc pentru permisiunea citirii.
Adina
Daniela Dumitrescu
Florina Dobre:
DE DELHI
Una dintre jucăriile preferate ale
copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa
îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea
cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un
astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De
Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului
sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna
colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi
iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul
rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu
e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile
încăperilor, al gândurilor, al zilelor.
Rodica Anca desfăşoară în faţa
ochilor cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a
(re)-trăit-o ea, la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de
nord, alături de G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română
studenţilor de la Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament,
jumătate „ciupercărie” (din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu
de musoane şi niciodată „eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate
e mult spus) ale Guest House-ului universităţii, împreună cu maimuţele
(maimele) certăreţe şi pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde
apucă, cu gilii (un fel de şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi,
cu flori şi palmieri, cu armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi
ai casei de oaspeţi, cu vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama”
şi-i fac pranamul cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă
modestă, dar ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în
meniul casei (singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.
Rodica Anca îşi scrie jurnalul
indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape
cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de
iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se
petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult
la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără
patetisme, fără paseisme, fără
glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când
împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte
ani! Este jurnalul zilelor ei, ale lui
G. şi ale scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete,
fără păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate
acestea...Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o
nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau
lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel
spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile
pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un
permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le
spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu,
pe care-l vizitează cu Nana.
Aproape de finalul şederii în India,
Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă
tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne
închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi
încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până
aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că
haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să
existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici
am venit cu un scop „
Şi îşi răspunde imediat aşa:” Poate o împlinire sufletească, poate descoperirea
unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare în doi,
pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie? Cert
este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm
reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca
suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările
proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul
realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase
luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu
societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug, şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am
făcut zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi,
Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!”
Nu cred să mai adaugăm ceva. Ar
strica întregul şi frumosul De Delhi pe care Rodica Anca l-a trăit, l-a
acceptat pentru că l-a înţeles şi apoi l-a scris. Pentru a fi citit. La
tinereţe şi la bătrâneţe, imagini colorate rotite de Caleidoscopul
Timpului.
Sau
poate doar un PS în forma scrisorilor şi
mesajelor pe care le scrie bunei ei prietene, Esha. În acest fel, Rodica Anca
lasă o punte între India şi locul reintoarcerii. Acasă. O punte pe care o trece
odată cu aducerile aminte, cu visele, cu proiectele, cu amânările sau cu
realizările vieţii.
Cuvânt
întors către Rugă
Găsesc în Ruga Doamnei Rodica Anca mărturisirea
unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin calea mărturisirii obținem
iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii Domnului Iisus.
Ruga Doamnei Rodica Anca este căutarea Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile
primite și din plin roditoare.
Ruga este recunoașterea slăbiciunii omenești în fața Neantului și un text temei
pentru statornică credință.
Rodica Burdușel
Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.
Ion Coja
Lamar este mersul
de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil
feminin inimitabil,
învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece
fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca
acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale
Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.
Puşi Dinulescu
Textul este
încântător, farmecă prin sinceritate, autoironie
și analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate
si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica
Anca. Mulțumesc!
Sorana
Gorjan
Foarte usor de citit.
Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize,
sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun
simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria - abia sa astepti capitolul urmator.
Ben
Todică
Cautam
intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se
arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita.
Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face
sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce
dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de
invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta
libertate! Pentru ca poate sa o faca... are asemenea forta.
Doina
Boriceanu
(Traduit par
Elisabeta Isanos:)
Beau
texte. Un style personnel et elegant. Ça plaît. (Ion Coja)
“Lamar”
c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin,
inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin
du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à
present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il
donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont
elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)
Le
texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse
lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y
découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana
Gorjan)
Très
facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens,
des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de
délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on
devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant.
(Ben Todica)
On
y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant
la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues
ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi
pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le
monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître
des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission!
Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en
ayant la force nécessaire.
(Doina Boriceanu)
INTERVIU CU MIHAI STAN
1. Drumul
formării dvs. e sinuos şi imprevizibil: Liceul „Iulia Hasdeu”, apoi Şcoala
Tehnică Financiară – de unde s-ar părea că atrasă de cifrele exacte veţi ajunge
un desăvârşit contabil – şi apoi, brusc, Institutul de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu”, absolvit în 1971. Destin, împrejurări, opţiune?
1. Am
și fost „desăvârșit contabil”... și controlor
financiar, până când m-am săturat de cifre, și m-am decis pentru Intstitul de
Arte Plastice „Nicolae Grigorescu ” din București, secția Ceramică, pe care am
urmat-o timp de 6 ani. Dacă am terminat Institutul, îi sunt îndatorată mai
ales doamnei Cantemir, profesoara mea de
desen din gimnaziu, vorbindu-ne atât de rafinat și cu pasiune despre artă.
Tata
a fost dat afară din Partidul Comunist, pedeapsă pentru că a trădat
principiile comuniste. Asta, pe mine nu
m-ar fi necăjit de loc, dacă după ce am terminat liceul n-aş fi încercat să
obţin un loc pentru bursă la examenul de admitere la facultate. Am fost chemată
la Sfatul Popular de sector, adică la Sectia de Invăţământ şi certată şi făcută
de ruşine că eu, fiica unui trădător al partidului, am tupeul să cer tocmai
partidului bursă de studii, eu, care n-ar trebui nici măcar să fiu lăsată să
dau examen pentru studii superioare! Mi-am băgat coada între picioare, ca o
potaie jigărită şi am plecat plângând ruşinată şi profund jignită. Dar nu m-am
lăsat şi am dat examen la „fără bursă” şi, bineînţeles că am picat.
Abia
peste mulţi ani, vreo zece cred, când nu mai era atâta stricteţe politică, am
reuşit să intru la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”. Pe care l-am terminat peste şase ani cu nota
maximă, 10. Doar că acum aveam 31 de ani, nu 21, cât aş fi avut, dacă n-aş fi
fost oprită, la timpul meu. Dar, decât niciodată, e bine şi mai târziu!
În cei 10 ani, am lucrat într-o uzină ca muncitor necalificat timp de un an, apoi
am făcut o Şcoală Financiară Postliceală, şi am fost contabil alţi 6 ani , până
când n-am mai îndurat şi am încercat din nou examenul de admitere la facultate,
cu mai mult noroc, de data aceasta.
Tare mult mi-am dorit să mă fac medic şi nu aşa, orice
fel de medic, ci chirurg neurolog. Imi
părea cea mai înaltă şi grea profesie şi poate asta a fost încercarea vieţii
mele. Dacă aş fi reuşit, sunt sigură că
aş fi fost as în domeniu! Nu mă laud, m-aş fi dedicat trup şi sufllet
împlinirii acestui vis şi mai ales ajutorării celor în nevoie. Dar destinul n-a
fost de acord cu dorinţa mea.
Destinul sau alte forţe, mai lumeşti, care nu
permiteau urmaşului unui renegat accesul la studii şi nici aspiraţii superioare
conditiei umile a unui copil din clasa inferioară. Nu mă plâng. Alţi oameni ai
ţării, intelectuali, politicieni de seamă, fie au reuşit să emigreze, fie au
sfârşit torturaţi în închisori, la canalul Dunăre-Marea Neagră, deschis special
pentru exterminarea elitei, fie, dacă au suprevieţuit ani şi ani la rând,
încăpăţânându-se să trăiască, au fost eliberaţi bolnavi, bătrâni, neputincioşi,
debusolaţi,doar pentru a muri curând singuri, părăsiţi de rude, de prieteni, de
cunoscuţi, de toată lumea, stingîndu-se
trişti şi neştiuţi în tăcere şi singurătate.
Iar noi, copiii, tineretul, nu ştiam nimic din ororile
astea, contemporane cu noi. Nici nu
îndrăznea nimeni să vorbească, pereţii aveau urechi pe vremea aia şi
oricând se găsea cineva care să asculte şi să spună mai departe. Chiar şi acum,
după mai bine de o jumătate de secol, se mai descoperă în arhive secrete,
rapoarte şi denunţuri între prieteni, rude, părinţi şi copii. În loc să devenim
mai umani, mai apropiaţi, mai iubitori, mai uniţi, ne-am înrăit, ne-am
înstrăinat, devenind mai nepăsători cu cei de lângă noi, Era vorba, cred, de
supravieţuire. Ori stăteai cuminte în locul ce ţi s-a acordat şi executai fără
să crâcneşti ordinele, ori erai scos chiar
şi din rândurile anonimilor. Orwell a avut dreptate: „porci” au existat
întotdeauna, există şi acum şi vor
exista mereu. Doar că şi-au pus
alte măşti.
2. Care
era atmosfera spre sfârşitul anilor ’60 la Institutul „Nicolae Grigorescu”?
Colegi, profesori, modele în viaţă şi „profesie”, restructurarea societăţii
româneşti?
.
2. Am
avut în grupă 9 colegi, printre care Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu,
Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitrașcu. Printre profesori, modele
pentru noi - Mac Constantinescu, Zoe Băicoianu, Popescu-Negreni.
Ce să fi avut ceramica cu restructurarea
societății? Poate, pictura, sculptura, arhitectura, grafica... Ba da, când am
terminat eu Ceramica, design-ul nu era printre secțiunile Uniunii Artiștilor Plastici, drept care, deși
avusesem expoziții personale și participări, nu m-au primit ca membru. Lucrând
în industria sticlei și ceramicei, nu m-a mai interesat Uniunea.
Trebuie să amintesc şi
profesorii care mi-au îndrumat primi paşi în arta ceramicii. A fost Ion
Popescu-Negreni. Ne-a predat desenul şi pictura. Venea la corectură îşi
aprindea ţigara, se proptea în faţa şevaletului, după ce pufăia zgomotos şi cu
nesaţ, spunea „da, bine” sau „ nu-mi place porcăria, ce-ai vrut să faci cu gama
asta de culoare?” După ce ne arăta unde am greşit şi ne punea să corectăm,
rămânea cu noi la o cafea, discutând în continuare despre lucrări, despre pictorii şi sculptorii vremii, despre cărţi, filme, expoziţii Toţi
îl iubeam. Şi când ne certa o făcea fără să ne jignească, ne asculta
argumentele, ne explica unde, de ce şi cum am greşit, întocmai ca un tată. De aceea şi noi,
studenţii, îi alintam spunându-i „Papa Negreni”. Ne-a urmărit şi după ce am
terminat facultatea, a vizitat toate expoziţiile noastre, şi ne-a dat speranţe
în viitor.
Un alt profesor a fost Mac Constantinescu, pictor de
avangardă, grafician si ceramist. A rămas de la el o fântână arteziană clasică,
la intrarea în parcul Carol, care este decorată cu un mozaic minunat,
reprezentând zodiacul. Şi lui îi spuneam Papa Mac, şi il iubeam şi pe el. A trăit mulţi ani în
Franţa, înainte şi după război, l-a portretizat pe Brâncuşi. Când am terminat licenţa ne-a
invitat pe toţi cei nouă absolvenţi ceramişti şi sticlari ai anului 1971 la restaurantul de la parterul
blocului turn din spatele fostului palat regal, ne-a tratat cu bunătăţi de care
nu mai mâncasem noi vreodată, cum ar fi brânza aceea cu mucegai, nu-mi amintesc
denumirea. Ba da, camambert. Mie nu mi-a plăcut nici atunci şi nici altădată, ce
să fac, n-am ştiut nicicând să fiu
snoabă.
Am mai
avut-o profesoară şi pe doamna Zoe Băicoianu.
Rector era dl. Ioanid.
Decan la Arte Decorative, cum se numea facultatea
noastră, era dl. Schobel. Era un om bun. Îi ajuta pe toţi cei care aveau nevoie
de sprijinul său. Şi pe mine a vrut să mă ajute, propunându-mi să mă facă membru de partid.
I-am spus că nu se va putea, deoarece tatăl meu fusese exclus din partid, că am
avut mereu necazuri din pricina asta,
dar mi-a răspuns că vremurile s-au schimbat odată cu alegerea lui Ceauşescu la conducere, că mă
ajută el, decanul, să fiu primită, fiindcă altfel îmi va fi foarte greu să răzbesc mai departe.
Dezamăgirea lui a fost mai mare decât a mea, când partidul i-a respins
propunerea, ba, mai mult, s-au sesizat şi cei de la tineret ( Uniunea
Tineretului Comunist ), au făcut adunare generală pe institut şi m-au exclus şi
de acolo. Nu prezentam şi nu meritam încredere. Nu meritam eu o asemenea
onoare! Mai mult, m-au umilit în fata tuturor colegilor din institut, ca pe
ultimul infractor nelegiuit, care am încercat să păcălesc partidul clasei
muncitoare. Cred că decanul a suferit mai mult decât mine. Ce i-or fi făcut şi
lui, ce mustrări o fi primit...
Cu G. povestea a fost alta. Terminase facultatea, voia să
se înscrie la Doctorat, dar nu a fost primit, pentrucă nu era membru de partid.
A trebuit să solicite să devină membru, să aducă recomandări solide şi, pe
drept, pline de laudă. Dar lui i-au aprobat înscrierea si în partid şi la
Doctorat. Norocul lui.
3. În
„biografia profesională”, un observator neutru ar fi pus în dificultate de o
aparentă dihotomie; contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai” şi
creator-designer în industria sticlei şi a ceramicii cu cel puţin o lucrare,
după ştiinţa biografilor dvs. – „Cenuşăreasa” – premiată. Cifre sau artă?
3. Numai
artă, gata cu cifrele. „Cenuşăreasa”? Da, dar pe vremea aia nu se dădeau
propriu-zis premii, mie nici primă. Nici bibelourile nu se purtau pe vremea
aia, și nici acuma. La Curtea Sticlarilor, am făcut o mulțime ( „Anotimpurile”,
oarecum botticelliene, „Țărancă” - alias Madona și Pruncul - temă nepermisă pe
față)
La
Centrala Sticlei am lucrat vreo patru sau cinci ani lungi, în timpul cărora am
fost mai tot timpul în deplasare. Viaţa nu a fost uşoară. Stăteam la fabrică
toată ziua şi de multe ori, când era nevoie, rămâneam şi peste noapte. Am creat
servicii de masă, ceai, cafea, dar cel mai mult mi-a plăcut să fac bibelouri.
Pe vremea aia mai erau la modă. Mie mi-au plăcut întotdeauna lucrurile
delicate, fine, cizelate şi am pus în ele toată dragostea mea penru frumos. Din
păcate nu a fost de ajuns. Nu m-au primit în Uniunea Artiştilor Plastici,
deoarece lucrările din industrie nu erau considerate artă, şi nici nu exista o
secţie pentru design. Ar fi trebuit să am şi lucrări decorative. Eu aveam
câteva, dar nesemnificative, deoarece eu
mi-am realizat mai întâi obligatiunile de serviciu, care îmi luau tot timpul,
şi nu-mi mai rămânea şi pentru lucrările
particulare. Ceilalţi colegi au fost deştepţi, au făcut un singur obiect pentru
obligaţiile slujbei, cât se poate de simplu şi fără probleme de deformare, şi
nenumărate altele, decorative, pentru expoziţii, pentru Fondul Plastic. Pentru
Fond am lucrat şi eu, dar numai cele din expoziţii erau luate în considerare
pentru Uniunea Artiştilor Plastici.
Din
fericire la Centrala Sticlei am lucrat împreună cu două colege şi prietene din
facultate, Cristina Drăniceanu şi Rodica Mazilescu, cu care făceam, de cele mai
multe ori, deplasările, ajutându-ne între noi la muncă şi ţinându-ne de urât.
În fabrică, munca era grea din punct de vedere fizic.
Nu puteam lua în seamă dureri, oboseală sau indispoziţii. Zile şi nopţi. Dacă
n-ar fi fost pasiunea şi satisfacţia, nu cred că aş fi rezistat, fără bani,
uneori şi fără mâncare când nu ne ajungeau banii de diurnă, pe care îi mai
foloseam şi când eram nevoită să solicit ajutor de la muncitorii din fabrică.
Ne duceam cu proiectele aprobate, şi începeam transpunerea din planşe în
realitate.
4 Cum
aţi simţit lumea în care trăiaţi – ca mai toţi contemporanii, nu aveaţi altă
opţiune –, o lume care nega, intra în conflict cu toate „valorile” societăţii
româneşti statuate de „vechea orânduire”? Sau una a aşa-zisului progres istoric
şi social adus de comunism?
4
Eu m-am adaptat la acea lume în care îmi era dat să trăiesc, încercând să nu mă
implic și să nu pun la suflet mai mult decât puteam duce, păstrând impresiile
pentru mine personal. N-am fost o răzvrătită, nici o revoluționară, am luat
totul cum era, cu speranța supraviețuirii.
În aceşti ani viaţa din ţară era grea şi tristă.
Puterea comunistă trecuse de apogeu, începuse să se erodeze, să scârţâie. Voci
se ridicau la congresele partidului împotriva dictatorului şi, surprinzător, au
fost date pe postul de televiziune, ceeace nu se mai întâmplase niciodată.
Oamenii vorbeau în şoapte despre cozile la alimente,
despre numărul de ouă la care aveam dreptul, despre pâinea pe care o puteam
cumpăra numai cu buletinul de identitate, despre portocalele care se găseau
numai o dată pe an, în preajma crăciunului. Dacă aveai noroc să nu se termine
înainte de a-ţi veni rândul, îi făceai fericiţi pe copiii de acasă.
Chiar dacă mâncarea nu era prea scumpă, era în schimb
prea puţină! Cozi interminabile la care aşteptai ore întregi fără ca măcar să
fii sigur că vei avea noroc să nu se
termine marfa, înainte de a ajunge la vânzător, cozi la care ne aşezam încă
inainte de a se deschide magazinele, sperând că vom cumpăra ceva de mâncare, ce-ar
fi fost, orice. Nu mai făceam mofturi, că nu vreau asta, vreau cealaltă. Luai ce ţi se dădea, plăteai şi mai ziceai şi
mulţumesc din suftet! Nu se găsea pe
nicăieri cafea Ness, mai găseam,
rareori, la cei care făceau bişniţă, la nişte preţuri jignitoare, dar plăteam,
nu puteam să spunem că luăm din altă parte mai ieftin, pentrucă nu exista acea
altă parte.
Apoi, în apropierea Crăciunului l988, totul a izbucnit
dintr-odată! Lucram pe atunci la Curtea Sticlarilor, pe strada Şelari în
centrul vechi foarte aproape de Universitate, Piaţa Palatului. In timpul
dimineţii din 18 sau 19 decembrie, am fost plecată până la politehnică, unde aveam nişte lucrări de
ars la un cuptorul de acolo. Când m-am întors la Curte, n-am găsit decît o
colegă. Toată lumea fusese trimisă la Comitetul Central al Partidului, în
piaţă. la un meeting. După vreo căteva ore s-au întors trei colege gâfâind
speriate, spunând că acolo se trage în cei ce participau la meeting. Ne-am
speriat toate şi am hotărât să plecăm acasă, ceeace am şi făcut.
Numai una
dintre noi, Ani, s-a oprit la Piaţa Universităţii, unde se strânsese lumea la
un alt meeting, spontan. Şi a rămas acolo până târziu, când tocmai sunase soţul
ei să mă întrebe dacă nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, că nu ajunsese încă acasă. I-am spus ce ştiam şi a zis că se
duce după ea. Mi se pare că ea a ajuns acasă înainte să apuce el să plece.
În ziua următoare tot centrul era plin de oameni,
veniţi să protesteze, şi pe seară Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe
terasa Comitetului Central. De fapt eu am văzut ce s-a petrecut, la televizor,
la jurnalul de seară. De atunci încolo totul a fost ca o nebunie generală, din
care doar câţiva înţelegeau şi ştiau ce urma să se întâmple.
Ceauşescu a fost prins, el, şi nevastă-sa duşi la o
unitate a armatei din Târgovişte, i s-a făcut un simulacru de proces în care
n-a fost lăsat să vorbească, a fost
acuzat că a asuprit poporul, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare,
împreună cu soţia.
Imediat puterea
a fost preluată de comuniştii din rândul al doilea, noi ne bucuram că scăpasem
de dictator, dar ei ne coceau ceva care
avea să ne dezamăgească ani şi ani la rând, şi nici acum nu ne-am găsit
drumul şi liniştea. Şi acum, după douăzeci
şi trei de ani, încă mai bâjbâin pe cărările întortocheate ale
democraţiei şi ale libertăţii greşit înţelese.
În primăvară tinerii, dându-şi seama de marea păcălelă
din decembrie, au pornit un meeting perpetuu în Piaţa Universităţii.
5. În
viitoarea Dvs. familie aţi optat pentru partea artistică a personalităţii dvs.
– poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, antropologul, indianistul George
Anca. Evocaţi momentele faste ale
destinului acestei împliniri/ întâlniri care v-a marcat benefic întreaga
existenţă.
5. Primul moment fast a fost întâlnirea la
munte, când mi-a fumat toate țigările.
Fiindcă m-am străduit foarte tare să fiu o studentă
silitoare şi muncitoare, după ce am terminat anul întâi, începînd cu următorul,
am avut bursă până ce am terminat institutul, Şi, drept premiu pe anul I am primit
un loc în tabăra studenţească de la Pârâul Rece. Era vara anului l965.
Acolo l-am
întâlnit pe viitorul meu soţ, George Anca. Era student filologie.Veniseră mai
mulţi studenţi, colegi cu el, la un cenaclu, sau recital de poezie la Sinaia,
şi de acolo au venit la Pârâul Rece în excursie. Au venit la masa noastră, unde
noi, fetele, ieşisem la o îngheţată, cred. El şi un prieten şi coleg. Am stat
de vorbă, ne-au citit din versurile lor, G. mi-a fumat ţigările, parcă am jucat
şeptic, au stat până spre seară, când aveau tren spre Bucureşti. Inainte de
plecare am schimbat adresele, hotărând să ne vedem în toamnă, când începeau
cursurile. Peste vacanţă ne-am scris câteva scrisori, apoi ne-am întâlnit şi am rămas prieteni. Peste un
an, pe 3 iunie 1966 ne.am căsătorit şi iată, peste o lună se împlinesc 46 de
ani! Ne-am împăcat foarte bine, parcă am
fi fost meniţi unul celuilalt.
În ziua aceea ploua.Se zice că dacă-ţi plouă la nuntă
o să ai o viaţă îmbelşugată. În ceeace priveşte viaţa sufletului, aşa a fost. Am
făcut numai căsătoria civilă. A fost taică-meu şi câţiva colegi de-ai mei şi
de-ai lui. N-aveam cine ştie ce toalete, erau vechi dar onorabile, apoi am mers
acasă la noi unde ne aşteptau nişte prăjituri şi vreo patru-cinci sticle de
Grasă de Cotnari, la trrei sferturi, aranjate toate frumos pe masă, de Tanti
Rina.
Căsătoria religioasă am reuşit s-o facem abia după
vreo trei ani, când nişte prieteni care emigraseră în Statele Unite au venit în
vizită şi ne-au cununat la biserică. Tot
ei ne-au dus apoi la un restaurant, pe noi şi pe Aurelia şi Petre
Diaconu, sora şi cumnatul naşei Didi. Preotul care a oficiat era Ştefan,fratele naşului Gicu
Alexe. Şi asta a fost tot. Am primit cadou de la ei un frumos serviciu de masă
din porţelan pe care l-am păstrat şi, cînd s-a căsătorit fata noastră, i l-am
dat ei şi soţului ei ca amintire.
6. Cum
era tânărul George? Cred că un foarte devotat familist împlinindu-şi una din
frustrările tinereţii. Nu uitaţi că perioada Găeşti – despre care, desigur, v-a
povestit multe – e un argument pentru afirmaţia de mai sus.
6. Devotat familiei a fost de la bun început și nu
i-a trecut nici acum, după cincizeci de ani.
După ce şi-a luat
serviciu, dimineţile plecam împreună. Atelierul meu era lângă Radiodifuziuna
Română, unde reuşise să se angajeze ca reporter, mă lăsa pe mine la poartă şi
el pleca puţin mai departe. Drumul
nostru trecea prin Cişmigiu. Era o bucurie în fiecare zi, şi primăvara şi
iarna! Prindeam broscuţe mici şi verzi, că, mai ales dimineaţa, ţopăiau pe alei
cu sutele, o vreme. Apoi erau copacii, frumoşi pe orice vreme, erau florile
colorate, păsărele vesele, ce mai, începeam fiecare zi cu bucuria că trăiam, că
eram fericiţi. Nici nu ne doream mai mult!
Vreau să povestesc puţin din
peripeţiile lui G. cu joburile, că el a
avut mai multe, în primii ani de după facultate.
După ce a terminat armata, fiindcă scrisese în cele
şase luni cât a fost înrolat, mai multe
articole la ziarul armatei, cred că se numea „ Apărarea Patriei”, cei de la
ziar i-au solicitat să lucreze la ei. Dar pentru asta trebuia să devină militar
permanent. Când a auzit el că va trebui să poarte uniformă militară şi să
execute ordinele altora toată viaţa, n-a vrut, a refuzat. Eu am fost de acord
cu el, cu toate că. din punctul de
vedere al bunăstării, am fi dus-o
mai bine. Dar şi viaţa lui, a noastră, ar fi fost alta şi sunt sigură că a ales
bine.
După revoluţie, nu ştiu în ce an, a aplicat prntru
Comisia Europeană pentru România, pentru postul de manager. După teste, cineva,
un englez, l-a întrebat dacă ar accepta postul al doilea. Desigur că berbecul cel căpos nu a acceptat!
A mai refuzat odată să fie ambasador nu ştiu unde,
prin anii 90, la propunerea „Serviciilor”, când, aflându-se în India la o Conferinţa Mondială a
Bibliotecilor, a primit acasă o scrisoare de ameninţare din Iran. Ne-am speriat
foarte tare şi, presupunând ceva maşinaţii dubioase, n-a acceptat. Şi a plătit
refuzul acesta câţiva ani mai târziu, când s-a prezentat el la un concus la MAE
şi a fost respins.
De-alungul carierei a fost reporter, ziarist,
inspector în Ministerul Educaţiei, 25 de ani director la Biblioteca Pedagogică
Naţională, profesor universitar în Bucureşti, Târgovişte, Constanţa şi Oradea.
Şi, bineînţeles, la Delhi University pentru şapte ani.
7. Ce
au însemnat pentru scriitoarea Rodica Anca cele două perioade (1977-1984 şi
2003-2004) petrecute în India ca membru al comunităţii universitare călătorind
în Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh, Delhi, alături de
fiică şi soţ?
7 . Experiență,
cunoaștere a unui alt stil de viață.
Ţara în care, dacă
destinul nu ar fi hotărât aşa, nu am fi ajuns niciodată. La Ministerul
Învăţământui nu s-a găsit nici un doritor de a merge acolo pentru a preda Limba
Română la Universitatea din Delhi. Probabil că acolo beneficiile materiale ar
fi fost minime. Cum G. nu era interesat de acest aspect, s-a oferit el şi a
fost numit. Singura problemă erau ratele la casă, care trebuiau plătite. „ Cât
să plătim ratele vom câştiga noi.” m-a încurajat el. Şi a plecat înainte,
urmând ca noi, eu şi Nana să de ducem după ce se aranjază el acolo cu casa.
Numai că pentru noi două, Ministerul nu a alocat bani de drum, a trebuit să vând maşina de tricotat, cea de
cusut, verighetele, am mai adunat oarece
bani de la Fondul Plastic, mi-a mai dat şi taică-meu cât a putut şi aşa am
strâns banii numai pentru dus. Am plecat împreună cu doi funcţionari de la
Minister şi m-am mai calmat, că plecam prima oară din ţară şi mi-era teamă că
nu mă descurc. Dar totul a mers bine şi am ajuns la Delhi, unde mă aştepta G la
aeroport.
Când
eram tânără circula un fel de oracol din care a reieşit că în viaţa anterioară
am fost dansatoare într-un templu indian! Poate de aceea m-am simţit ca acasă
în toţi anii în care am trăit acolo.
8. Cum
v-a influenţat cultura milenară a Indiei? Ce v-a fascinat şi v-a determinat să
reveniţi?
8. O
țară și o cultură pe care nu le cunoscusem până atunci. Mai ales am iubit oamenii. Am iubit copiii. Am
iubit studenţii lui G care veneau în vizită şi-mi spuneau „Mamă”, şi îmi
vorbeau despre visurile lor, despre problemele lor, chiar ca unei mame.
Îmi pare rău că n-am putut vizita templele (toate...), dar
am descoperit biblioteca universităţii. Doamne, atât de multe cărţi pe care aş
fi vrut să le citesc, să le învăţ, să le conspectez! Toate vechi, multe în
sanscriră, hindi, sau alte limbi pe care
nu le cunosc. Dar chiar şi pentru cele traduse în Engleză mi-ar fi trebuit cel
puţin două vieţi să le studiez. Erau multe, multe, mii, praful se aşternuse
peste ele de un deget, cu cât era mai gros, cu atât mă atrăgeau mai mult. Ghid
mi-a fost Pere Danielou, cu ajutorul căruia am descoperit ce înseamnă
filosofia, mitologia, spiritualitatea şi gândirea indiană. Apoi, încet-încet am
înaintat puţin pe acest drum, câţiva pasi, dar nu voi fi în stare niciodată să
aprofundez. Oricum, mi s-au deschis ochii şi mintea spre o nouă lume, care-mi
era străină şi necunoscută până atunci, care-mi este cumva familiară, de undeva dinlăuntrul sufletului: lumea
spiritualităţii indiene. Lume în care mă mai întorc şi acum, din când în când,
cu bucurie, să-mi caut liniştea.
9 Din
documentarea mea pentru acest interviu ştiu că aţi fost coexaminator la
examenele de limba română la Delhi University, Modern European Languages Departament devenit, ulterior, German and
Romance Departament, momente evocate în „Dedehi Jurnal” – în fragmentele
apărute în „Litere” din jurnalul „A doua Indie”. Cum erau studenţii, colegii?
9 Studenții m-au iubit, din mamă nu m-au scos,
chiar și azi. Am fost apropiați mai ales de familiile lectorilor polonezi, succesivi, Karp și Keyna
și, bineînțeles, de profesorimea indiană.
10 Prieteni
şi prietenii durabile?
10. Foarte legată sufletște am rămas îndeosebi de
indiencele pe care le-am cunoscut. Mi-au rămas acolo, în India,
prietene bune, Leela, Margaret, Nilima, Esha. Memna. Cu Esha am reluat legătura
de curând, şi dacă am scris Donosteea este pentru că ea mi-a cerut. Pentru că o
iubesc şi pe ea şi India.
11 Care
ar fi principalele 10 trăsături de personalitate ale indianului?
11 Ehe! Sunt multe, nu pot s-aleg numai zece. Sunt
oameni deschiși, comunicativi – cum se cheamă – d-ăstia care-s religioși.
Statornici – dacă te împrietenești cu ei, îi poți considera prieteni pe viață,
chiar dacă nu te mai vezi cu ei. Și muzicalitatea și uriașa lor mitologie,
muzica de templu, sitar, sarangi. Dansul de templu, nu ca-n filmele Bolywood.
Fidelitatea și devotamentul față de familie, de copii.
India, ţara spiritului,
ţara templelor, ţara muzicii mistice, ţara dansului, ţara zeilor coborâţi
printre oameni, ţara miturilor, ţara epopeilor.
Mitologia Indiană m-a fascinat şi m-a subjugat pentru tot
restul vieţii. Îi iubesc pe Vishnu, pe Krishna, pe Radha, pe Sita, dar, mai
ales îl iubesc pe Shiva, „our Lord of Amattur” şi pe Parvati.
12 Efecte,
influenţe? Unele reies pregnant din cele două volume „Dedelhi Jurnal” (2005) şi
„Jurnal amar” (2011) ca şi din „Jurnal. A doua Indie”, în pregătire, despre
care am amintit. Care sunt amintirile unor momente indiene care vă ţin alături
de întâmplări, persoane, locuri din cele două etape? Aveţi încă amici în India?
12 Să
m-apuc să scriu o altă carte ca răspuns? Păreți să știți efectele respective
mai bine ca mine. Am luat de la ei modalitatea de a primi toate bucuriile și
tristețile vieții, așa cum vin, date de karma.
13.
V-aţi întoarce acolo unde aţi petrecut aproape un deceniu din tinereţea dvs.?
Motivaţi.
13. M-aș întoarce, dar nu m-aș încumenta. Prefer
amintirile și imaginația.
14.
Cum a apărut „Prinţul cel trist / The Melancholy Prince” (2003, Ed.
Bibliotheca).
14. A fost un dicteu, nu știu din partea cui, dar
știu că abia așteptam diminețile, să mă apuc de scris, să văd ce întâmplări a
mai avut, din ziua precedentă, de când am întrerupt scrisul.
15.
În 2015, Rodica Anca dezvăluie cititorilor săi o nouă faţă a artistului care
sunteţi: volumul de poezii „Dantele de hârtie”.
15. Sunt poezii scrise într-o perioadă lungă,
unele chiar din copilărie, pe care, când le-am citit, mi-au plăcut chiar și
mie. M-am regăsit în ele chiar și la vârsta asta. Și mai triste, și mai
zglobii, și stresate, de toate felurile de dantele.
16. Cum
vedeţi/consideraţi literatura de azi în România (cel puţin memorialistica,
literatura pentru copii, poezia)? Ce i-a lipsit scriitorului român să se
apropie de Nobel?
16. Ce sunt eu, Manolescu? Nu-mi
place decât de mine! Vorbind serios, îmi mai place George Anca, în afară de
toți ăilalți pe care i-am mai citit imaginându-mi cum îi voi congratula când
vor primi Nobel-ul.
17.
Despre „Litere” la care colaboraţi alături de George?
17. Față de Litere, mă simt îndatorată și măgulită
că m-au apreciat și publicat. Viața mea literară, egal Litere și Bibliotheca.
La începuturi, mergeam împreună cu G la cenacluri literare. I-am
dactilografiat romanul (poem magic)
Eres, apărut în 1970 – o carte importantă a literaturii române, apreciată de
Noica - ar merita reeditată. A, am primit o recunoaștere unică din partea
Bhutanului, inclusiv a regelui, publicând la Oxford University Press ilustrații
la manualele școlare de acolo și la primul dicționar Dzonga-English.
18.
Proiecte?
18. Nepotul. A trecut de trei ani. Abia aștept să
joc la nunta lui!
Ce
întrebare aţi fi dorit să vi se pună? Răspundeţi la ea – şi la altele! – ca şi
când v-am adresat-o!
Ce amintire v-a rămas mai conturată în viață? Răspuns: O noapte
din timpul războiului, după un bombardament . Când, peste 4 sau 5 miliarde de ani, Andromeda
şi Calea Lactee se vor ciocni, exact aşa va arăta cerul. Roşu şi minunat. Am
văzut pe Discovery o simulare pe calculator.
Atunci, în viitor, ca şi atunci, în trecut, această culoare va însemna
tot moarte. Dar ambele apariţii sunt departe, una în
trecut şi cealaltă, şi mai departe în viitor.
Această expresie ''Introduceţi comentariul dumneavoastră'', după ce ai acest rar prilej de a întâlni un OM de un bun simţ ieşit din comun, mi se pare incompatibilă în sensul ei cu formaţia acestor intelectuali - soţ, soţie - . . .
RăspundețiȘtergereCe-nseamnă introduceţi comentariul dv. . . . ?! Când ai prilejul de a discuta despre intelectuali trebuie să-ţi pretinzi tu în primul rând să fii, într-adevăr, un intelectual, nu să-ţi ''introduci'' un comentariu, să-ţi ''spui'' o părere . . .
Iar dacă tot trebuie ''comentat'', vreau să spun: avem parte de doi intelectuali care au trecut prin cele mai aberante reguli proletcultiste, pe care le-au înfruntat cu demnitate. Pe care şi-au păstrat-o ! Lucru rar întâlnit azi !
Excelent! Mulțumim pentru textele oferite. Oameni serioși. Oameni dragi.
RăspundețiȘtergereCu ce coleg erai musiu la Pârâul respectiv, când i-ai fumat ţigările viitoarei?
RăspundețiȘtergereŢŢŢŢŢ! Sărut mâna doamnă.
Să fiţi sănătoşi şi veseli!
în apropierea crăciunului 1989, doamnă Rodica.
RăspundețiȘtergere