JURNALUL UNUI AMANT ÎNȘELAT

de George Anca

23. 03. 82. Delhi.

Clasă cu Scântia (un sardar jignit). Examentele programate. România literară îşi deschide coloana de “Prezenţe româneşti” cu India, “Inedited”, unde greşeala majoră e omisiunea numelui URT. Clubul automobilelor vechi. Taura. De mutat, fictiv, Găeştiul (pre)adolescenţei mele în America. Atelierul d-lui Dulea, ucenicii, nevastă-sa, noi, copiii. Chiar şi tribunalul era aproape. Classical Car Club. N-am mai deschis România pitorească. Peste o oră, în 56, ungurii. Să-mi lucrez corectura la Arnota.

Lăudaţii (de sine) unguri, la rampă, în 56 (nu 22), numai cu provisiul şi însărcinatul lor peşte. Satya că, unicamente, în maghiară “Mandakranta” şi “Upajati” trec din sanscrită neschimbate. Plus Gyulo, între Pesta şi Coloshwar, cu Acta Orientalia Hungarica. Cu Gitagovinda (Veres) tradusă cel mai bine în lume (fac, totuşi, şcoală eu, cu trans-soundation). Upadhyay, din Hyderabad, ţinându-şi discursul în sanscrită pe subiectul “Hungary”, “sete de adevăr”: bieţii huni, ca şi românii cu frumuseţea “ramanya” din sanscrită. Au avut Ramayana pe scenă în 1972. Kalidasa, cu mai multe piese (tipărit).

În trecere, din Moscova, Levin: ungurii au venit din Uniunea Sovietică, plus alte volubilităţi şi cerere să fie programat şi cineva din ţara lui (e invitat el). M-am retras imediat, după două vorbe cu Satya (decanul, care deschisese, deunăzi, programul cu mine, în prezenţa visiului etc.). De la tipografie înapoi, m-am întâlnit şi cu S. K. Das, care a tradus în bengali vreo zece maxime din Brâncuşi.

24. 03. 82. Delhi

Întrerupt scenariul americanizării Găeştiului, texasizării, astfel, a Californiei, via Slobozia, pentru dactilografia introducerii, încă nescrisă, “Eminescu în sanscrită”, la Divyagraha. Studenţii s-au trezit să intre în grevă pentru amânarea examenelor (publicitate?)

Levin să fi apărut ca din întâmplare şi să fi aflat de seria deschisă de mine şi, astfel, de România, ori să fi venit pentru că s-a aflat acolo despre ea, pe căi ades bătute? Mă întreb, ca prostu, dar sefarmoscovitul a acţionat în consecinţă. Siniştri băieţi.

25. 03. 82. Delhi.

Consultaţie aproape veselă. Studii şi cercetări lingvistice. Încheiată dactilografierea introducerii “Mihai Eminescu in Sanskrit”. Consultaţie în italiană cu Lamba, kalistan-ezul, apoi cu doi studenţi de-ai mei. Vedere de la Jean Leblan (Jerusalim). Scrisoare de la Dorina Al-George (India ne oferă în special suflet românesc).

Aventură vehiculară. IIC. Titulescu – Nehru. Titulescu, omul păcii pe ultimul secol. Cu toţi diplomaţii. Cu editorul lui National Herald – interes pentru “Sonhind” (am terminat repede zece, n-am mai avut pentru alţii - “îmi place cum se cheamă”). Poza lui Rădoi că suntem din acelaşi sat şi probabila lansare a anecdotei respective. Heraldul mă invită la el acasă să-mi arate poemele urdu selectate de Nehru spre a le folosi în speech-uri.

Rădoi mă introduce la o blondă bogată, pe nume Jeni, o leşinătură în lege, pierdută din 22 noiembrie 1976 de turmă, vobitoare ca de la mă-sa. O luăm spre Mudrika, împreună cu Vinod. Nana ne arată, în atlasul de poche, Scorpionul şi steagul României, pe o hartă a cerului. Acasă, găsesc

“Made in USA” de Godard şi “La Grande Ilusion” de Renoir, scenariile în engleză. Cad de frânt şi jenit – vine duminică la lunch.

26. 03. 82. Delhi.

Lamba, din noapte, să-i traduc o scrisoare (specialitate, la examen, a sardarului Alhuwalia) din italiană. Nana, cu degetul mic al dreptei iar pe Scorpion. Nansi, că eu mergând singur pe undeva fac prostii. Titulescu, omul secolului, împreună cu Nehru. (Comitetul Baldev, TOI).

Examenele, valuri de cupluri – patru rânduri, o semisută şi ceva la franceză, în dreapta cu ungurul, în stânga cu rusul, mai încolo bulgarul, nicăieri sârboaica (substituţie indiană). Mă duc acasă după dicţionare pentru diplomă. Găsesc paper-ul de traducere, la franceză, dificil, în comparaţie chiar cu italiana; de română nu ştiu ce să zic – potrivit standardului alor mei, e greu, comparat cu franceza, nu chiar aşa.. Talwar i-a scris doamnei Dorina în engleză despre una din cele mai frumoase ore din viaţa lui – vizita lui Sergiu. Am oferit Charminar funcţionarilor din dept.

Stimată Doamnă Dorina Al-George,

Scrisoarea Dv. a venit ieri ca o vizită, împreună cu o vedere, scrisă în franceză, de la Sfântul Munte, trimisă de o cunoştinţă către toţi trei din familia noastră. A doua zi, azi, începeau examenele, aşa că ofeream o consultaţie la italiană, după care au apărut şi studenţii în română, cărora – după ce soţia mea, Rodica, o citise prima – le-am scandat scrisoarea ca exemplu de limbă românească.

Unul dintre ei, care-l ghirlandase pe soţul Dv., în sala noastră de curs cu nr. 36, mi-a încredinţat azi câteva rânduri de evocare, nestilizată (are 20 de ani, e campion la judo al oraşului Delhi, iar română învaţă fără vreun scop, să-şi păstreze forma intelectuală, pe lângă cea sportivă. Alţi vro 20 de tineri au aceleaşi sentimente pentru cel întâlnit în aceeaşi ocazie, Salg.

Au trecut luni. Scrisoarea Dv. trebuia să vină, să ne dea curaj să vă scriem şi noi. E o şansă, un consult aproape medical, o spovedanie. Soțul Dv., împreună cu noi, s-a bucurat a nu se fi simțit în străinătate, ci ca în familie: “am trăit o săptămână, viața unui lector român în India”.

Părerea noastră este că, dacă drepturile de autor pentru cărțile și traducerile sale v-ar putea facilita suportarea cheltuielilor de călătorie, o vizită a Dv. în India ar fi un omagiu pentru Salg. Am fi fericiți să vă găzduim, Salg ar fi cu noi nemuritor. Atunci ați ști, dintr-odată, cunoscându-l, ce însemna India pentru dânsul.

Mărturia noastră vă aparține, dar sufletul refuză drumul atât de lung până la cuvinte – de aceea a scris șase luni la șase pagini, căci timpul sufletului său este nemărginit. Voi transcrie din jurnalul meu din cele ce le-am scris atunci.

A citit studenților din Arhaic și universal. Am comentat-o pe larg într-o conferință ținută în 27 noiembrie în Departamentul de Buddhism al universității. Părerea că studiul despre Brâncuși este unchallengeable o am și eu și Florence Hetzler, care a venit în India și l-a citat.

Despre metaforă se află și în Arhaic și universal și în cele șase pagini, i-am zis. Autorul a negat, spunând că în carte e puțin. Ceea ce a fost conferința de la universitate, aceeași de la Congresul sanscrit de la Benares, era căutarea încă a unei validări a originalității, autenticității și profunzimii ideilor sale. Voia să-l extindă și să-l publice, nu în India, ci într-o revistă serioasă din Vest.

Astfel, cele șase pagini despre metaforă îl inhibau, cu ele, încerca să inhibe pe ceilalți. I-am spus că sunt sclipiri de geniu în “Arhaic și universal” - nu a zis mai nimic, concentrat parcă tot asupra celor șase pagini. De fapt, nici nu voia să le împărtășească, dar, la insistențe, erau singurele pe care voia să le împătășească, așa că zadarnic l-am stârnit să mai țină alte conferințe, să întâlnească personalități. Nu.

Îi era, am simțit-o, foarte dor de Dv. Gloria care-l înconjura, potențial sau realmente, îl încurca. Asta a fost conferința – o minuțioasă regie de lectură a paper-ului varanasian. Fernando Tola a vorbit în aceeași ocazie, prin Dr. S., dar i-am mai aranjat două conferințe, apoi. Vă închipuiți că, punându-mi obrazul pentru un argentinian recomandat de dr. S., grație recomandatorului găseam căi să cucerim Delhi. Cucerea mult mai mult în adânca sa trăire.

Când am mers în sud, în decembrie, l-am evocat în paper-ul meu. S-a mai întâmplat ceva, indienii m-au ales președinte al uneia dintre comisii, restul fiind conduse de indieni, iar prezenți erau peste o duzină de ruși. Învățasem lecția, nu mă interesa, dar aveam sentimentul că i se datora onoarea.

Înapoi în Delhi, s-a amânat cu o lună deschiderea unei serii despre studiile sanscrite în afara Indiei. Am condiționat să fie evocat în tot programul. Urma să aibă loc în Seminar Room – 56 -, aceeași în care vorbise el. Mă înfioram. Conferința am ținut-o în altă sală, mai mare, decanul întorcând-o în pompă și puțină politică – rector, ambasador. Erau vreo două sute de oameni. Am fost declarat (ce fericit) discipol al lui Sergiu Al-George.

Zilele trecute, a doua conferință a seriei a ținut-o lectorul ungur, în Seminar Room. Toată lumea știe că am fost cap de serie – România, S. Al. G., care fusese de părere că aș ține (mă îmbărbăta) piept ungurilor și rușilor.

Revista are o poveste similară. Tatăl unui student a dat banii pentru o ediție. Fără sprijin, am întrerupt-o. Când, soția mea a fost solicitată să ilustreze cărți pentru Oxford University Press, una din cele mai marie edituri din lume. Imediat, a zis că va plăti tipărirea uneia din cărțile mele – acum sunt două sub tipar. Vi le voi trimite, în prima incluzând un poem pentru Sergiu, pe care-l aveți deocamdată în Sonhind.

Ce vreau să spun este că toată viața noastră s-a schimbat de la vizita sa aici. El ne poartă pe căi înalte, neîncrezute, de efort și bucurie.

28. 03. 82.

“Ultima Indie a lui Sergiu Al-George.” Opt pagini bătute ieri la mașină – până în ziua de 4 noiembrie, plecarea lui Salg. Vinod și-a transcris poemul, a epistolat și cu Suraj. Se pare că e băiat mare și pe Jeni o vede spiță. Pun în românește notele Memnei la Arhaic și universal. Am văzut paper-ele studenților, nebunie, de-o nuvelușcă. Ultima Indie, de prefăcut în scenariu.

Era blondă și-n noaptea de 25 martie la India International Centre, și duminică, 28, când ne-a vizitat pentru câteva ore. În Kiev, până la 20, în București, până după 30, ultimii ani petrecându-i în Delhi. Fără a mai număra capitolele unde-și urmase soțul în diplomație, ori acest kgb-ism sui-generis. După ce se întoarce din Germania, vrea să punem țara la cale.

A doua zi se vorbea de femeia frumoasă. Un zâmbet din cinci, ca de la un regizor plombat. Alte femei fuseseră în curtea vecină și-și luaseră tălpășița dinaintea unui trib catolic. Orice autobuz va fi fost, pe neve, al blondei, până înapoi de ora trei. 20 de pluguri de zăpadă Mercedes în Kashmir și o fabrică de pantofi – la toată apa minerală pe napoleoni și diferența cumpărare-vânzare a unui yard de mătase peste mările de sare.

Plus înscenările ocupaționale, ca și antilatine, fie și via Deutsch, încă ecateriniene. Ba i-am spus bărbosului gunda să se mute știind că are dreptul să refuze. Nasturii de smarald, necrezuți de familie – a cui? - peste ceva altceva stătuseră închiși? Marieta din Atena, dar ce mult e de la Acropole.

Și cu ce companie aranjezi marele business al romantismului? Pe ce pământ să-ți rărești zborurile, dacă vibrațiile cântecelor religioase se aventurează altfel? Și, exportate, la scara planetei, mai și dispar lăsând un gol cât dumnezeu? Copilul își schimbase nota, tatăl îl bătuse și merseseră împreună la profesor. Care spusese că e reală, drept care părintele se ruga la dumnezeu să nu cadă și copilul de acord că e reală, că a schimbat-o. Iar din cauza copiilor, a început să ne scapete exportul de vibrații.

29. 03. 82.

Examene. Dublat de Saini, în căutare de escroci (știuți): pe unul îl surprind vârându-și în sân fițuicoaia, iar când se retrage spre toaletă, i-o ating, ca de cunoștință, - sorry, zice, la sfârșit, ca între escroci: thank you, Sir. Rajendra a obținut să-și dea oralul cu mine mâine, având de apărut în altă parte de 1 aprilie. Însă va face azi un drum de o sută de mile și înapoi după documente probându-i apariția acolo, la Rotak.

Talwar, că a fost una din cele mai frumoase ore din viața lui. Tajinder, că se roagă lui Dumnezeu pentru Sergiu. Neeru, să adauge ceva de consolare. Poemul lui Vinod. Notele Urmilei. Scrisoarea lui Nansi, un desen de Nana, scrisoarea mea și Sonhind. Puse la poștă. Mahasamadhi nu e pedanterie, e moarte.

31. 03. 82.

Vibrațiile sinuciderii în Himalaia. Gundas la examente de limbi străine. Germana, arenă. Toaleta încuiată. K. refuză orice declarație. Uitate paper-ele de data trecută. Examenul meu de ieri, peste rând, cu ecou. Diploma 82, paper II. În zece ore, 7+7+5+5+4 deci 28 de răspunsuri corecte. Am avut un an Eminescu. Conferințele de vineri va fi bine să le reiau și permanentizez. Viitoarea diplomă aproape că mă atrage (caut pretexte?).

Am insuflat studenților mei anumită participativitate, un drag de sine pe terenul unei limbi străine. E o isterie latină, un realism al firescului, cvasipasionalului. Nici nu mai bat recordul aberațiile și improprietățile. Un fel de familiarizare cu depărtarea interiorizată, o recunoaștere a valorii jocului, a multului liber până la zgomot și misticitate.

Award-ul maxim pentru un om bătrân și timid, ca un avatar de țăran din Deva, generează un optimism indiferent la vârstă. Și munca din omul ăsta parcă n-ar scăpăta în van. Emfaza oboselii de anotimp și loc n-are de ce diminua temeiurile unui consum sincer printre studenți, al cărui vârf a fost vizita lui Salg.

Sudesh și-a publicat proceedings-urile UFO și ne convoacă la patru dimineață să privim planetele aliniate. Nansi inaugurează termosul cu cafea. Mâine, paginile de titlu și, probabil blocurile, iar poimâine materia sanscrită și hindi, finală: cartea până la 12 aprilie? Cadou de la Nansi. B., în spital. O fi două din noapte. I., la Praga.

1. 04. 82. Delhi.

După noaptea corecțiilor, replica oralului românesc – neapărat, totuși – altceva, aici, decât unguresc, bulgăresc: ceata alor mei, apărută brusc, anihilase orice ifos. A venit și Satya, decanul, să mă vadă. Deva Singh: 100, iar. Toți, premii în cărți.

Titulescu fără Nehru, în Scânteia. Cum aici, oarecum, Nehru fără Titulescu. Nimic mai provincializant, până la asasinare, ca propaganda târlei. Ce mincinoase apologii și neateniene. J. a aflat cum să mă găsească, sunându-l pe V., din cauza căruia am întârziat în Jawahar, să mai văd spalturi. Am obținut să meargă Nansi mâine la Shiv Niketan, școala Nanei.

Examenele s-au dus. Râșii scheaună. Limba ciorti-lor. Lampa lui Nansi încălzește. Căldura universului își începe indianizarea anuală. Unul a vorbit, unul vorbește. În Jawahar, vițeii albi nou-născuți, cu gâturi pe brațele patricilor mei. Paturile în stradă. Excitația pre-verii. Tropicalitatea. Harabaua umplându-se de copii. Ashti aureolează, cu opt zile de puja, sufletele. Sărăcia e mai strălucitoare decât bogăția, mai adâncă în restorile gratuite și vitalitate.

Cât pe-aci să sar la poezii. Vaca e mama Indiei. Miorița, mama României. Nea Romică are 70 de ani. Îmbătrânim toți. First award, de acordat cui n-a primit niciun premiu, și nu a primit toate celelalte premii, minus acesta. Versul solemnizează, și poate cel mai mult, când e în dodii. Proza trece odată cu timpul repetându-se rutinier.

3 aprilie 1982 D.

Aseară, prietenii noștri, M. și L., veniseră mai devreme, întreținându-se cu Nana, pentru a reapărea să ne sfătuim. Ne-au aruncat ce le-a zis amica lor însărcinată – acum, vai, a mai și născut celui de-al treilea soț din CIA o odraslă semenă – cum că știe din sursă sigură că N. are amanți, nu nu, indieni; poate el? nu, ea, sigur. Fumul focului bengal.

Deci păcătosul 1 își vede păcatele furate și denunță hoțul social anti – 2 n-ar avea decât să le producă – 3 se alienează. O femeie vârstnică, aproape distinsă, ne oprește pe Malka Ganj: o recunoaștem? Da, de când am vrut să cumpăr semințe la papagal (tot ea? refuzase să insiste în hindi pentru ce doream) – este nevasta marathi a arhitectului casei din Pitampura, a familiei Shivaramaya.

Duminică 4 aprilie 1982 Delhi

Mă resemnam într-o misitică a propriului păcat, din care ea era doar evanghelia. Lipsit de fantezia coarnelor, nu regretam totuși eventualitatea de a nu le fi avut. Puțin misoginism în plus abia mă îndemna să alcătuiesc jurnalul unui amant înșelat. S-au strâns apoi experiențele celorlalți, pe care mai mult le plânsesem, acum corăbiind pe regretele, se vede, și subconștiente.

Evitam știința, și să știu ce și cum. Ea era ezoterică și nervoasă totdeauna. Descopeream împreună psihologia înșelării. Excluzând înșelarea însăși. Apărându-ne unul pe altul de la a fi plecat urechea la bârfe, de a se asteniza în supoziții.

Dar lumea se vedea oricum altfel. Ciudat de liberă ori tăvălugită în unisonul patimii de nu-i ținusem jurnal, ani. Nespunându-i prietenului, sincerul, ce ne confiase bârfa despre noi, că despre fiul lui s-a spus că e al meu.

Deci urmărindu-ne cu voce dușmanii, le punem în frunte propriile noastre soții, după cum ei înșiși bârfesc a se petrece din sursă sigură. Și conchidem că avem relații bune cu străinii. Iar eu știu un prieten care noaptea asta numără lunile și împrejurările sarcinii nevesti-sii, acum trei-patru ani.

Amețesc asemeni primelor anemii ale tinereții. Buzele îmi amorțesc încet-încet. Scriu din bănuială, cu bastonul orbilor, cu paiele din cuiburile păsărilor înghesuite în toate găvanele goale, fără vedere, totuși tresăltând. Urcând treptele de la Jantar Mantar pentru a mă arunca de sus, de peste palmieri. Era o zi la fel de luminoasă ca asta.

Vedeam însă bine că mi s-a părut amețitor de sus: dacă mă voi izbi de piatră, cam jos. Dacă plonjez în apa până la genunchi, ori în iarbă... încât am coborât repede-repede treptele spre a-mi ruga, mereu, iubita să nu se sinucidă niciodată. Că e păcat de dumnezeu, nu de noi.

Ea, torturată ca de sex, ca de o frică de viață, cam pe atunci acuplându-se, trăind, are gânduriele astea. Și când i se întâmplă cu mine, i le surprind și-i povestesc propriile-mi sinucideri, reproșându-i că ea apelează la metodele altora. De exemplu, ale celor care socotesc a se sinucide de fiecare dată când, fericiți, fac dragoste cu altă femeie. Oare și cu ea, ori astfel, printr-o sinucidere simbolică, o femeie fie se oferă tuturor bărbaților, fie se refuză unuia singur și sieși?

Nu-mi revin vederile și nu știu ce pas, ce grad de năruire naturală, a timpului în timp, mă calcă. M-aș odihni în shunya argentiniană. În insule sanscritizate pe revelația că nu avem de a face decât cu moartea noastră. Iar a indianului, în fantezie acum zece ani, era a mea, nu a muribundului meu frate, nesinucis până la florile Negruștii.

Lăsasem caietul în casa din celălalt continent, să aflu scrisă în el o iertăciune de la ea. Boala ireversibilă mi se lungește. Nu mai am mult. Dar nici nu voi pieri fulgerător. Încât aș părăsi casa de sănătate, s-o văd de iertăciune. Buzele unei femei, rujul lor, tipărite pe o scrisoare – ca noi, de când eram copii, zice ea. Nu știai. Ne dă apă la moară, adică te-ar vrea. Dar tu ai vrea-o?

Ce să zic atunci de doctorița care aduce flori pacienților ei morți, cu dragoste. Acum s-a dus mai spre ocean și vorbește noaptea despre alb – a încărunțit. Știu, tăiată la păr. Sunt bărbați pe care unele femei îi țin de frați, cât că ar putea avea și gânduri incestuoase. Eu le dădusem moarte pe cumnatele mele.

Ca indiancă, sunt sigur de Sita. Simbolul fidelității ei, cel puțin, al suferinței și mai simbolice. Pe cât de regăsibile în realitatea postpremitologică. Binele și răul – feminine. Administrarea lor – masculină.

Să fi avut Rama păcatele de care o învinuia pe Sita, să se fi simțit întrucâtva Ravana? Kambam știe ce știe. Și Dayananda. De-aia merg, plic, din casa de sănătate până în celălalt continent. Până primesc o scrisoare în limba insulei noastre de dincoace.

Nu mă înfuria, aud. Știu că atunci faptele mele traductibile și, în bârfa intermitologică, zisă internațională, atribuite ei, se vor potopi cum-necum auspră-mi, prin gura ei învinuită pe nedrept. Și totuși, viețile noastre sunt multe. O știu mai ales de când sunt pe moarte.

Și de ce n-aș crede, în ipocrizia mea, măcar, că, dacă umblu în ascuns cu o femeie, ea e nevastă-mea și mă ia drept altul. Ori că eu mă supun unui blestem. În timp ce ea, fie și abstinându-se, în dragostea cu mine, se simbolizează a fi a tuturor celorlalți peninsulari.

Cum scriu aici, ea răzbate pură, nefemeie, călugăriță. Dar câte călugărițe ați avut, domnilor, plăcerea să cunoașteți? De când ziceți America, nu considerați cum se cuvine și sudul? Nu scriu politică, însă. Diplomația sexului încă nu mă interesează. Ziceam să scriu literatură, când m-am văzut tentat de psihologie, prima oară în viață?

Dar aventura? Ei, da, de asta-mi arde. Când nu mai am timp să las nimic după mine. Nici aventuri. Decât o nevastă lipsită. Pe care, astfel, o arunc în brațele unor presupuse, bârfite aventuri. Că nu mor de bună voie? Ce scuze aș avea pentru păcatele mele, fie și dacă iertăciunea se voia de la ea. Pentru vinile mele, atribuite ei, într-o atmosferă-sectă răsturnată.

Glumele astea proaste ne apropie straniu și violent. Încât, condamnat cum sunt, prin propriu-mi destin, dacă scap, ea va fi salvatoarea. Și atunci voi fi sigur că mi-a dat viața. Și nu putea să mi-o dea cu mine însumi. Conchid că, din instinct de conservare, femeile sunt mai degrabă dispuse să distrugă. Nu știu ce cavalerism feminin să imaginez, altul decât consolarea plurală, nașterea spre suprapopulație și transpunerea senzualităților într-o exclusivitate de poze singuratice.

Am sentimentul că ieșind de aici, străzile îmi vor fi necunoscute, lumea înghesuindu-se în autobuze și bazar, plină de o viață pătimașă, experimentată, de un mereu acum ori niciodată. A mă vedea – numai eu – muribund, și a și umple de reproșuri niște amintiri, altfel întâmplătoare. De ce și asta îmi dă un fel de bucurie?

Iertăciunea? Nepăcătuirea, până la o adică? Dracu? E, la câte nu se gândește el în capul meu, peste scheme aproape adevărate, care, uite, tot se încăpățânează a nu se lăsa scrise. De ce jurnalul unui soț înșelat. De ce jurnalul meu? De ce jurnal? Ea spune că lumea va crede, va zice, vai, săracul. Ori, fumul a ieșit fără foc. Iată că se poate, afirmase.

Bârfele le iscase tocmai o femeie care mă voi pe mine și-mi cerea doar să n-o prostituez. Cum să nu fie, deci, înșelat un bărbat care-și prostituează nevasta? Spuneți-mi, cine nu urăște politica? I-o fi curgând ei Dunărea, dar asta e. Oare și frumoasa, preacurata cuplului meu n-o fi făcând politică? Nu prin sine, prin existențele ei celelalte. Doar și le tot pune în ordine în ocazii oculte, nopțile cu stele, când, din slavă, pe raze, coboară spirite perfecte, supercolore.

Perioada de dinainte de internare a fost destul de lungă. Am calculat-o pentru a face să parvină taților copiilor născuți în ultimii douăzeci de ani. Că nu ei sunt cei reali. Nici părintele națiunii. Nici tatăl ceresc. Dar pur și simplu, alt soț înșelat. Alt tată de copii născuți în aceeași vreme.

Unora le-am intimat și semnalmentele. Repectând, eventual, culorile. Dacă nu chiar inițialele numelui, pseudonime regăsibile în nume existente. Chiar numele meu – știam că de aici mi se va trage (și celorlalți?) - ca denunțat de vreo femeie a pământurilor, curată ca Sita

uită-te în ochii fiului tău

de ce te-or fi privind ca pe un străin?

Imaginați-vă indispoziția primitorului. Am primit și eu. Înainte de a trimite pretutindeni, în genul cărților poștale. În numele sfântului Anton.

am întâlnit o doamnă la mare

cu nouă luni înainte de a fi tată

Cine? Da, cine a scris porcăria asta, fă, și cine e pater incertus? Nu mai transcriu mesajele de numai două rânduri. Deși, cel puțin japonezii le puteau lua drept haiku-uri. Iar toate popoarele de tați și soți înșelați puteau să aprecieze turnura poetică – parcă din partea berzei – a confidențelor.

Am avut zile grele cu ei. Mai toți înnebuniseră. Ca și mine, care numai de distrat n-aveam acum chef. Ba mă transformasem în pacificator al indivizilor și cuplurilor împotriva bestialității bârfelnice a tuturor societăților.

Iar călătorind anume, să-mi duc misiunea și crucea, m-am trezit că voiajez în sterilitate, sporovăială și nașteri spontane. Confuzia s-a agravat prin câteva aventuri proprii. De nevoie, de milă. Abia îmi confirmau, cel puțin în Orient, un misoginism necesar și voluptuos ca însăși acuplarea refuzată dincolo.

Îmi trecuse timpul și numai la vreme de bătrânețe înțelegeam testamentul de tinerețe al bătrânilor, al strămoșilor înșelați de femeile tinere, ce nu mai știm cu cine ne-am pornit șirul de genealogii uitate în persoanele noastre. Și cu facerea lumii, ce adulter. Și dumnezeu, ce soț înșelat dintru început. Ce registru social măsluit galactic: tu ești soarele, filius ovi, ave ovo Iov, Dao Vak.

Ea jucase cărți o noapte, lîngă nevasta partenerului, care dormea. Mai târziu, după ce renunțasem la sinucidere, eu fusesem invitat la dans pentru o damă bidimensională. Cunoacusem de copil, nu atât pizdarița, cât a țigăncii. Mi-o luasem emblemă misogină, de două ori patru annas.